False attorney fee receipts to recover litigation costs: forgery conviction upheld with renunciation from punishment versus attempted fraud and statute of limitations for unauthorized practice

Deliberând asupra apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de intimatul inculpat A. şi de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 80 din 12 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de înşelăciune în formă continuată.

În baza art. 67 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (constând în dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (constând în dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În baza art. 67 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (constând în dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (constând în dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 348 C. pen. rap. la art. 26 din Legea nr. 51/1995 cu aplicarea art. 5 C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi.

În baza art. 67 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (constând în dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (constând în dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedepsele principale stabilite, a aplicat pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 6 luni închisoare, în final, inculpatul A. va executa pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (constând în dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (constând în dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen. executarea pedepsei complementare aplicate inculpatului va începe la data rămânerii definitive a prezentei.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Teleorman, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţi une desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială organizat de Serviciul de Probaţiune Teleorman.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Alexandria, pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

A luat act că partea vătămată Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman nu s-a constituit parte civilă în cauză.

A respins ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a desfiinţat înscrisurile falsificate şi anume: chitanţele din 10 februarie 2010, din 06 martie 2010, din 15 aprilie 2010, din 27 mai 2010 şi din 02 decembrie 2010 emise de Cabinetul de Avocatură A.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. x/P/2013 din data de 10 septembrie 2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., exercitarea Iară drept a unei profesii sau activităţi prev. de art. 348 C. pen. cu referire la art. 26 din Legea nr. 51/1995 şi tentativă la infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. cu referire la art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 38 C. pen.

S-a reţinut în actul de sesizare că inculpatul, în perioada 10 februarie 2010-02 decembrie 2010, a depus la Tribunalul Teleorman şi Curtea de Apel Bucureşti cinci chitanţe în valoare totală de 53.000 euro, care atestă, în mod neadevărat, că, în calitate de avocat, ar fi încasat această sumă cu titlu de onorariu avocaţial, în scopul obligării persoanei vătămate I.P.J. Teleorman, de către instanţele de judecată, în Dosarul nr. x/87/2010, la plata cheltuielilor de judecată şi a exercitat activităţi de asistenţă juridică specifice profesiei de avocat, prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1995, respectiv de asistenţă şi reprezentare în faţa instanţelor judecătoreşti, când acest drept era suspendat.

Prin încheierea din data de 28 octombrie 2014 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară au fost respinse cererile şi excepţiile invocate de inculpatul A. ca neîntemeiate, fiind constatată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispunându-se începerea judecăţii.

La termenul de judecată din data de 03 martie 2015 a fost audiat inculpatul, iar în şedinţa publică din data de 28 aprilie 2015, martorul B.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Inculpatului A., avocat în Baroul Teleorman, i-a fost suspendat dreptul de a exercita profesia de avocat în perioada 26 noiembrie 2009 - 05 august 2013.

Prin decizia nr. 286 din 03 decembrie 2007, Baroul Teleorman a decis suspendarea inculpatului A. din profesia de avocat pentru neplata, pe o perioadă de 3 ani, a taxelor şi contribuţiilor prevăzute în legea şi statutul profesiei de avocat, începând cu data de 03 decembrie 2007 şi până la achitarea integrală a obligaţiilor legale şi statutare.

Prin sentinţa civilă nr. 1887 din 18 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus suspendarea executării deciziei nr. 286 din 03 decembrie 2007 şi a deciziei nr. 315 din 08 martie 2008 emise de Baroul Teleorman, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anularea actelor administrative.

Prin sentinţa civilă nr. 1932 din 07 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A. ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 5377 din 26 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost anulat ca netimbrat recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1932 din 07 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Din adeverinţa din 20 decembrie 2013 emisă de Baroul Teleorman rezultă că inculpatul A. a fost introdus pe Tabloul Avocaţilor Activi ca avocat pledant la data de 05 august 2013.

Inculpatul A. a exercitat activităţi de asistenţă juridică specifice profesiei de avocat în perioada de suspendare a exercitării profesiei de avocat, aspect dovedit prin înscrisurile depuse la Tribunalul Teleorman şi Curtea de Apel Bucureşti în calitate de apărător al numitului B., şi anume contracte de asistenţă juridică, împuterniciri avocaţiale şi chitanţele din 10 februarie 2010, din 06 martie 2010, din 15 aprilie 2010, din 27 mai 2010 şi din 02 decembrie 2010 privind încasarea onorariului avocaţial, precum şi din chitanţierele şi carnetele de împuterniciri avocaţiale din perioada februarie 2009 - aprilie 2010, respectiv aprilie 2010 - septembrie 2011, depuse în original la dosar.

Martorul B. a declarat că a fost reprezentat în instanţă de către inculpatul A., Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman avea calitatea de pârât, încheind contracte de asistenţă juridică cu acesta, neştiind că dreptul de a exercita profesia de avocat îi era suspendat. A menţionat martorul că ulterior a încheiat un contract de comodat la notariat cu inculpatul pentru a-l putea reprezenta, fără a-i plăti onorariu avocaţial, neprimind nicio chitanţă şi neavând cunoştinţă de emiterea chitanţelor şi depunerea acestora la dosar.

Audiat fiind, inculpatul a arătat că nu recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa. A învederat că a emis cele 5 chitanţe, dar nu a încasat onorariul avocaţial menţionat în aceste chitanţe, precizând că nu a falsificat chitanţele întrucât acestea sunt originale, el fiind cel care le-a completat şi semnat.

Inculpatul a mai susţinut în privinţa infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei că nu a exercitat profesia de avocat pe perioada suspendării, participând la şedinţele de judecată în calitate de mandatar, precum şi faptul că a intervenit prescripţia răspunderii penale, referitor la tentativa la infracţiunea de înşelăciune, că nu există subiect pasiv, atât timp cât Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman, care este parte vătămată a declarat că nu are nici un prejudiciu înregistrat, cu atât mai mult cu cât această instituţie are calitate de terţ faţă de contractul de asistenţă juridică, iar raportat la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, că nu sunt falsificate chitanţele, nefiind alterat conţinutul acestora.

Apărările sale însă nu au putut fi primite, probele administrate relevând săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Astfel, inculpatul, deşi cunoştea că se afla în perioada de suspendare a exercitării profesiei de avocat, a exercitat activităţi de asistenţă juridică, specifice profesiei de avocat, în calitate de avocat al numitului B. conform contractelor de asistenţă juridică, împuternicirilor avocaţiale şi chitanţelor depuse, faptul că ulterior inculpatul a încheiat cu numitul B. un contract de mandat pentru a-l reprezenta în instanţă neavând nicio relevanţă cu privire la existenţa infracţiunii.

Depunerea chitanţelor care atestau în fals încasarea onorariului avocaţial a avut ca scop obligarea persoanei vătămate Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman la plata contravalorii acestora cu titlu de cheltuieli de judecată. În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta poate fi produs şi în patrimoniul altei persoane decât cea indusă în eroare, în speţă, fapta rămânând în forma tentativei ca urmare a pierderii procesului, deci doar datorită unor împrejurări independente de voinţa inculpatului.

Totodată, susţinerea privind intervenirea prescripţiei răspunderii penale în cazul infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei, este neîntemeiată, atât prin prisma C. pen. din 1968, cât şi a noului C. pen.

Potrivit art. 122 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1968 rap. la art. 124 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 13 C. pen. din 1968 având în vedere termenul de prescripţie a răspunderii penale şi data de la care acesta începe să curgă, nu a intervenit prescripţia specială.

De asemenea, conform art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen. rap. la art. 155 alin. (4) C. pen., nu a intervenit prescripţia specială .

În privinţa legii penale mai favorabile, curtea de apel a constatat că aceasta este noul C. pen. faţă de limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de înşelăciune.

În drept, fapta inculpatului A. constând în depunerea în perioada 10 februarie 2010 - 02 decembrie 2010 la Tribunalul Teleorman şi Curtea de Apel Bucureşti a cinci chitanţe în valoare totală de 53.000 euro din care rezulta, în mod eronat că, în calitate de avocat, ar fi încasat aceste sume cu titlu de onorariu în scopul obligării persoanei vătămate Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman, de către instanţele judecătoreşti în Dosarul nr. x/87/2010, la plata cheltuielilor de judecată, rezultat care nu s-a produs din cauza pierderii procesului întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Fapta aceluiaşi inculpat care, în perioada 10 februarie 2010 - 02 decembrie 2010, a atestat în mod nereal, pe un număr de cinci chitanţe, împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv că ar fi încasat suma totală de 53.000 euro, în vederea producerii unor consecinţe juridice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Fapta aceluiaşi inculpat de a exercita, în perioada 10 februarie 2010 - 02 decembrie 2010, activităţi de asistenţă juridică specifice profesiei de avocat, prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1995, respectiv de asistenţă şi reprezentare în faţa instanţelor judecătoreşti, când acest drept era suspendat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prev. de art. 348 C. pen. rap. la art. 26 din Legea nr. 51/1995.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modalitatea de comitere a faptelor, natura şi gravitatea acestora, inculpatul exercitând profesia de avocat, deşi era suspendat, cu caracter de obişnuinţă, ignorând decizia baroului, menţinută de instanţele judecătoreşti, încercând să obţină foloase materiale necuvenite prin emiterea de chitanţe false ce atestau încasarea onorariului avocaţial.

Totodată, prima instanţă a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins în privinţa inculpatului şi fără executarea pedepsei în regim de detenţie, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, prevăzută de art. 91 C. pen., prin măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse pe perioada termenului de supraveghere, constituind o garanţie a reeducării acestuia.

Prin adresa din 02 februarie 2015 Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman a precizat că nu se constituie parte civilă în cauză, ne suferind niciun prejudiciu.

Prin adresa din 04 aprilie 2014, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman s-a constituit parte civilă cu suma de 67.410 RON, reprezentând: impozit pe venit din activităţi independente în sumă de 47.207 RON, venituri din amenzi în sumă de 582 RON şi CASS în sumă de 19.621 RON.

A mai constatat instanţa de fond că suma solicitată de partea civilă, ca reprezentând prejudiciu produs de inculpat bugetului statului, nu derivă din infracţiunile deduse judecăţii, suma totală înscrisă de inculpat pe cele cinci chitanţe, cu titlu de onorariu avocaţial, întrucât este fictivă, nu poate fi supusă impozitării.

Împotriva sentinţei penale nr. 80 din 12 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au formulat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul A. şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman.

Procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care a exercitat apelul, a criticat sentinţa în privinţa stabilirii legii penale mai favorabile, susţinând, în memoriul cuprinzând motivele de apel înaintate de acest parchet, că, datorită tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, C. pen. anterior constituie în cauză, global, lege penală mai favorabilă, inclusiv cu privire la individualizarea pedepsei rezultante, instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzută de art. 861 din acelaşi cod fiind mai favorabilă inculpatului decât corespondenta sa prevăzută de art. 91 din noul C. pen.

Cu ocazia dezbaterii apelului, procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie participant la şedinţa de judecată a solicitat instanţei de apel ca, având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac, să examineze şi alte motive de nelegalitate ale hotărârii în afara celor cuprinse în scris, motive expuse pe larg în încheierea de şedinţă din data de 25 noiembrie 2015, acesta formulând în esenţă următoarele critici:

- în mod greşit inculpatul a fost condamnat pentru exercitarea fără drept a profesiei de avocat întrucât la data la care s-a început urmărirea penală în cauză cu privire la faptă infracţiunea era prescrisă, se împlinise termenul general de prescripţie, de 3 ani, şi nici dispoziţiile art. 155 din noul C. pen. nu sunt incidente, deoarece actul de procedură prevăzut de aceste noi dispoziţii ar fi trebuit efectuat înainte de împlinirea termenului menţionat pentru ca textul să fie aplicabil;

- încadrarea juridică a faptei inculpatului de a fi utilizat în instanţă înscrisurile falsificate, pentru ca instanţa să pronunţe în baza acestor o soluţie, este subsumată numai incriminării privind uzul de fals, şi nu realizează, cum s-a reţinut în actul de inculpare şi în sentinţă, un concurs între aceasta din urmă şi infracţiunea de înşelăciune;

- cum, prin schimbarea încadrării juridice şi în urma soluţiei de încetare a procesului pentru infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat, dispoziţiile privind tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni nu ar mai fi incidente, rămân fără obiect criticile formulate de către procurorul care a declarat apelul, privind modul de stabilire a legii penale mai favorabile, aceasta fiind, cu privire la singura faptă care poate atrage răspunderea penală a inculpatului, art. 290 din C. pen. anterior.

Inculpatul a criticat hotărârea pentru motivele arătate pe larg în încheierea de şedinţă întocmită cu ocazia dezbaterilor şi pentru motive cuprinse în memoriul depus la instanţa de apel, susţinând, în esenţă, că nu sunt întrunite elementele constitutive nici ale infracţiunii de înşelăciune, din perspectiva subiectului pasiv, al elementului material şi al raportului de cauzalitate între acesta şi urmarea faptei, nici ale infracţiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât el nu a contrafăcut scrierea sau subscrierea din înscris şi nu a alterat vreun înscris, iar în privinţa infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat a arătat că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Privitor la desfăşurarea procesului în primă instanţă, inculpatul a susţinut în scris, în cuprinsul memoriului menţionat, că prima instanţă ar fi trebuit să dispună, astfel cum el solicitase, ataşarea dosarelor civile la care cauza se referă, considerând pentru aceasta incompletă cercetarea judecătorească, precum şi că instanţa ar fi fost necompetentă material, competenţa revenind în realitate judecătoriei.

Partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman, a criticat sentinţa, prin memoriul depus odată cu cererea de apel, pentru respingerea ca inadmisibilă a acţiunii civile exercitate în această cauză, pretinzând, în esenţă, că inculpatul datorează Bugetului General Consolidat al Statului suma de 67.410 RON reprezentând impozit pe venit, amenzi şi contribuţia la asigurările sociale şi de sănătate, precum şi accesoriile acestor sume, toate datorate ca urmare a comiterii unor fapte ce ar constitui infracţiuni prevăzute de Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii.

Examinând apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul A. prin prisma textelor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt fondate, sub următoarele aspecte:

În ceea ce priveşte săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, prima instanţă a dispus în mod greşit condamnarea, în cauză fiind incident impedimentul la soluţionarea acţiunii penale constând în prescripţia răspunderii penale.

Astfel, Înalta Curte reţine că fapta de exercitare fără drept a profesiei de avocat a fost epuizată în luna decembrie 2010. Momentul epuizării rezultă din modalitatea neechivocă în care a fost formulată acuzaţia, ultimul act de executare reţinut în sarcina inculpatului fiind realizat la data de 02 decembrie 2010. Termenul de prescripţie generală a răspunderii penale este, atât potrivit art. 122 alin. (1) lit. e) din C. pen. anterior, cât şi potrivit art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen., de 3 ani, raportat la limitele speciale ale pedepsei prevăzute de art. 281 din C. pen. anterior, respectiv de art. 348 C. pen. Prin urmare, în decembrie 2013 termenul de prescripţie a răspunderii penale cu privire la această infracţiune se împlinise, fără ca în cauză să se fi efectuat vreun act de procedură care să fi fost de natură să întrerupă cursul prescripţiei. Potrivit art. 123 din C. pen. anterior, cursul termenului de prescripţie s-ar fi întrerupt numai prin îndeplinirea unui act susceptibil de a fi comunicat învinuitului sau inculpatului, prin urmare prin îndeplinirea unui act în cursul urmăririi penale; or, urmărirea penală a început in rem abia la data de 24 februarie 2014 (de altfel, cu privire la o faptă conexă pentru care nici nu s-a exercitat apoi acţiunea penală, dispunându-se clasarea), ulterior împlinirii termenului de prescripţie. Prin urmare, la data la care procesul penal a început răspunderea penală pentru exercitarea fără drept unei profesii era deja prescrisă.

În aceste condiţii, nici în ipoteza în care legea nouă ar fi, global, aplicabilă acestei fapte, nu ar fi incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., potrivit căruia orice act de procedură are efect întreruptiv asupra cursului termenului de prescripţie, întrucât o atare întrerupere ar fi trebuit să opereze înlăuntrul acestui termen şi nu după împlinirea sa; or, aşa cum s-a arătat deja, primele acte de procedură s-au desfăşurat în cauză în anul 2014, după împlinirea, în decembrie 2013, a acestui termen.

De aceea, privitor la infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi se va dispune încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 lit. f) teza a II-a C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei generale a răspunderii penale.

În ceea ce priveşte săvârşirea de către inculpat a tentativei la infracţiunea de înşelăciune, Înalta Curte constată că inculpatul a fost greşit condamnat, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

Instanţa de control judiciar apreciază că situaţia de fapt a fost corect reţinută de către prima instanţă, în urma unei analize coroborate a probatoriilor. Astfel s-a reţinut că, în perioada 10 februarie 2010 - 02 decembrie 2010, inculpatul a depus la Tribunalul Teleorman şi Curtea de Apel Bucureşti, cinci chitanţe în valoare totală de 53.000 euro din care rezulta, în mod eronat că, în calitate de avocat, ar fi încasat aceste sume cu titlu de onorariu. Depunerea chitanţelor s-a realizat în scopul obligării pârtii adverse, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman, de către instanţele judecătoreşti în Dosarul nr. x/87/2010, la plata cheltuielilor de judecată, rezultat care însă nu s-a produs din cauza faptului că partea asistată de inculpat în calitate de avocat a căzut în pretenţii, pronunţându-se o soluţie nefavorabilă acesteia.

Fapta astfel descrisă nu realizează tipicitatea infracţiunii de înşelăciune. Aceasta este o infracţiune contra patrimoniului, al cărui specific constă în aceea că, în urma unor manopere dolosive ale făptuitorului sau unor elemente frauduloase, victima inducerii în eroare se angajează într-o conduită prejudiciabilă. De esenţa acestei infracţiuni este aceea că făptuitorul amăgeşte, nesocoteşte încrederea acordată în cadrul unor relaţii cu conţinut patrimonial.

Prezentarea mincinoasă a unor aspecte de fapt ori de drept în faţa unei autorităţi iese din sfera acestor relaţii protejate prin incriminarea înşelăciunii (art. 244, Titlul II), însă este proteguită în cadrul altor infracţiuni cum sunt cele de fals (Titlul VI), contra infăptuirii justiţiei (Titlul IV), ş.a. Astfel, „inducerea în eroare” a unei autorităţi aduce în discuţie alt tip de relaţii sociale nesocotite şi alte incriminări incidente, acelea care protejează autoritatea, cum ar fi falsul în declaraţii, mărturia mincinoasă, falsul privind identitatea, prezentarea la autoritatea vamală de înscrisuri falsificate etc.

Folosirea înscrisurilor falsificate în faţa instanţelor este faptă prevăzută de legea penală subsumată infracţiunii de fals şi/ sau uz de fals, iar nu infracţiunii de înşelăciune. Concluzia rezultă din aceea că obiectul juridic al infracţiunii de inşelăciune îl constituie protejarea relaţiilor sociale de ordin patrimonial bazate pe încredere, în timp ce obiectul juridic al infracţiunii de fals este diferit şi se referă la proteguirea relaţiilor sociale în legătura cu valoarea încrederii publice acordate anumitor categorii de înscrisuri.

Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare din codul actual (art. 268) are corespondent în infracţiunea de denunţare calomnioasă din codul anterior, iar analiza conţinutului incriminării nu este utilă în raport cu faptele deduse judecăţii.

În cauză înculpatul a depus în dosare aflate pe rol chitanţe ce atestau onorarii neîncasate pentru ca instanţa să oblige partea adversă la plata acestora. În cadrul proceselor penale ori civile instanţele sunt îndrituite a verifica şi cenzura cuantumul onorariilor solicitate în cuprinsul cheltuielilor de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. anterior (text în vigoare la data săvârşirii faptei), care arată că „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de cate ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. Având natura juridică a unor mijloace de probă, înscrisurile (chitanţele) depuse de inculpat în dosarele instrumentate de instanţele civile, sunt producătoare de consecinţe juridice, iar abilitatea organului judiciar de a modifica întinderea pretenţiilor nu nesocoteşte acest efect. Nici faptul că partea pe care o asista inculpatul-avocat a căzut în pretenţii, fiind astfel exclusă o soluţie de obligare a părţii adverse la acoperirea cheltuielilor de judecată, nu exclude aptitudinea chitanţelor de a fi producătoare de consecinţe juridice.

În consecinţă, conduita infracţională se subsumează infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fiind întrunitele elementele angajării răspunderii penale.

Cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, Înalta Curte constată că inculpatul a ticluit înscisurile falsificate, respectiv chitanţele ce atestau câtimea onorariului şi le-a depus în dosarele în care asigura asistenţa juridică, acestea fiind apte a produce consecinţe juridice, respectiv a genera obligaţia de plată a părţii adverse în procesele în care aceasta din urmă a obţinut o soluţie nefavorabilă. Fapta astfel descrisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În ceea ce priveşte aprecierea legii noi ca fiind mai favorabile şi a cuantumului pedepsei principale, instanţa de control judiciar reţine rigoarea hotărârii primei instanţe şi menţine în consecinţă aceste evaluări.

În concret, văzând persoana inculpatului sub aspectul vârstei sale, precum şi conduita sa procesuală concretizată în prezentarea în faţa instanţelor, timpul scurs de la epuizarea activităţii infracţionale fără reiterarea acesteia, unitatea infracţionalăpentru care se poate angaja răspunderea penală, instanţa de apel apreciază că sunt incidente dispoziţiile privind renunţarea la aplicarea pedepsei, art. 80 şi urm. C. pen. De aceea, împrejurarea că limita minimă specială a pedepsei este mai redusă sub imperiul Codului penal anterior devine irelevantă faţă de criteriul soluţiei mai favorabile a renunţării la aplicarea pedepsei ce se poate dispune conform legii noi.

Prin urmare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen. cu privire la legea penală mai favorabilă, Înalta Curte, menţinând încadrarea juridică a faptei stabilită de prima instanţă în dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. pen., va dispune renunţarea la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea de fals şi va aplica inculpatului un avertisment, potrivit art. 80 alin. (2) C. pen.

În ceea ce priveşte cererea orală a reprezentantului Ministerului Public de schimbare a încadrării juridice din două infracţiuni de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, cu componenta uzului de fals, într-o unică infracţiune, respectiv în aceea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, instanţa de control judiciar constată că acuzaţia a fost formulată distinct pentru cele două infracţiuni, iar acţiunile penale exercitate separat trebuie să obţină o soluţie distinctă în carul procesului penal. Consideraţiile anterioare legate de caracterizarea în drept a activităţii infracţionale susţin imposibilitatea transformării pluralităţii de infracţiuni într-o unitate legală care să presupună o unică soluţie a acţiunii penale. În susţinerea acestei concluzii, instanţa de control judiciar aminteşte jurisprudenţa anterioară în care ruperea unui act de executare dintr-o unitate legală infracţională a presupus pronunţarea unor soluţii distincte pentru fiecare infracţiune din concursul generat (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia penală nr. 1276 din 24 aprilie 2012, Dosar nr. x/36/2009).

Pentru toate acestea, Înalta Curte va admite apelurile declarate de către procuror şi inculpat şi, în limitele arătate, va desfiinţa soluţia primei instanţe.

Procedând la stabilirea legii penale mai favorabile în modalitatea expusă anterior, Înalta Curte constată neîntemeiate şi criticile formulate, în cuprinsul memoriului cuprinzând motivele de apel ale procurorului care a declarat calea de atac.

Celelalte critici formulate de către apelantul inculpat A. nu sunt întemeiate pentru următoarele considerente:

Cu privire la competenţa materială a primei instanţe, distinct de faptul că aprecierea asupra acestui aspect a făcut deja obiectul examenului, efectuat cu caracter definitiv, în camera preliminară, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate dispoziţiile privind competenţa, care îi revenea în primă instanţă Curţii de Apel Bucureşti, după criteriul privind calitatea de avocat a inculpatului, în conformitate cu art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Înscrisurile cu care inculpatul a solicitat primei instanţe să complinească cercetarea judecătorească (dosarele din cauzele civile în contextul cărora au fost comise faptele ce fac obiectul prezentului proces) au fost corect apreciate de către judecătorul fondului ca nefiind utile, copii de pe actele relevante găsindu-se în dosarul de urmărire penală.

În plus, Înalta Curte, observând şi caracterul neconcludent al unora dintre ele, de vreme ce pentru existenţa şi caracterul infracţional al faptelor pentru care se exercită în cauză acţiunea penală nu are vreo relevanţă examinarea fondului cauzelor civile; mai mult, faţă de aprecierea pe care instanţa de apel a facut-o cu privire la încadrarea şi semnificaţia juridică penală a faptelor inculpatului, cele solicitate apar ca lipsite de interes pentru soluţionarea prezentei cauze.

În fine, Înalta Curte constată nefondată şi apărarea inculpatului potrivit căreia fapta sa de întocmire a chitanţelor conţinând menţiuni necorespunzătoare adevărului nu ar constitui elementul material al infracţiunii de uz de fals, apreciind că plăsmuirea în întregime a acestor înscrisuri constituie o contrafacere a scrierii acestora, în sensul în care noţiunea este utilizată pentru descrierea actului material al infracţiunii, atât în art. 288 din C. pen. anterior, cât şi în art. 320 C. pen.

Apelul declarat de către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a constatat în mod corect că acţiunea civilă exercitată în această cauză este inadmisibilă. Caracterul accesoriu al acestei acţiuni o face dependentă, în obiectul său, de acţiunea penală, neputându-se solicita, în latură civilă, decât repararea prejudiciului produs prin faptele pentru care s-a exercitat şi acţiunea penală, aşa cum prevede expres art. 19 alin. (1) C. proc. pen. Or, în cauză, partea civilă pretinde repararea unui prejudiciu produs prin fapte străine prezentei cauze penale (pentru care procurorul nu a sesizat instanţa penală, dispunând, prin rechizitoriu, o soluţie de clasare sub aspectul unor infracţiuni de evaziune fiscală şi fals privind înscrisuri depuse la Administraţia Finanţelor Publice).

Ca atare, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., urmează a admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 80 din 12 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a respinge, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă A.N.A.F. - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman împotriva aceleiaşi sentinţe penale şi a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară,

I. Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 80 din 12 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. combinat cu art. 16 lit. f) teza a II-a C. proc. pen., rap. la art. 121 C. pen. anterior, încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 348 C. pen. şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei generale a răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. combinat cu art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. achită pe inculpatul A. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. stabileşte pedeapsa de 1 an închisoare faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În baza art. 396 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 80 C. pen. dispune renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. aplică inculpatului A. un avertisment.

II. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă A.N.A.F. - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Obligă apelanta parte civilă A.N.A.F. - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 RON se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 08 decembrie 2015.

Opinie separată

Opinia noastră este în sensul condamnării inculpatului A. şi pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

Urmare a administrării probatoriului în apel, Înalta Curte are în vedere, în esenţă, aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în rechizitoriu şi reţinută de prima instanţă, anume că, în perioada 10 februarie 2010-02 decembrie 2010, inculpatul a depus la Tribunalul Teleorman şi Curtea de Apel Bucureşti, cinci chitanţe în valoare totală de 53.000 euro din care rezulta, în mod eronat că, în calitate de avocat, ar fi încasat aceste sume cu titlu de onorariu în scopul obligării persoanei vătămate Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman, de către instanţele judecătoreşti în Dosarul nr. x/87/2010, la plata cheltuielilor de judecată, rezultat care nu s-a produs din cauza pierderii procesului.

Aşadar, în raport de acesta situaţie de fapt, consider că fapta inculpatului îndeplineşte toate condiţiile de tipicitate ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune.

În principiu suntem de acord cu opinia majoritară referitoare la condiţiile de comitere a infracţiunii de înşelăciune, atunci când aceasta se realizează prin „mediere”, „la instanţă”. Într-adevăr, înşelăciunea este o infracţiune contra patrimoniului, al cărui specific constă în aceea că, în urma unor manopere dolosive ale făptuitorului, victima inducerii în eroare se angajează într-o conduită care îi produce, ei sau altei persoane, un prejudiciu patrimonial. De esenţa acestei infracţiuni este că făptuitorul amăgeşte, nesocoteşte încrederea stabilită între el şi victimă în cadrul unor relaţii cu conţinut patrimonial. De aceea, prezentarea mincinoasă a unor aspecte de fapt unei autorităţi iese de principiu din sfera acestor relaţii protejate prin incriminarea înşelăciunii.

Totuşi, în speţă trebuie observat că activitatea desfăşurată de către inculpat prin prisma probelor administrate nu a urmărit prezentarea mincinoasă a unor aspecte unei autorităţi - instanţele de judecată, ci prejudicierea părţii adverse - în speţă o altă autoritate - Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman, prin comiterea infracţiunii scop - falsul şi în condiţiile în care pretenţiile formulate vizau o perioadă în care inculpatul nici nu avea dreptul să profeseze.

De aceea, reamintim că probele administrate în cadrul procesului penal au stabilit că inculpatul Creaţă Iulian în perioada 10 februarie 2010-02 decembrie 2010, când era suspendat din profesia de avocat, a exercitat activităţi de asistenţă juridică specifice profesiei de avocat şi a depus la Tribunalul Teleorman şi Curtea de Apel Bucureşti cinci chitanţe în valoare totală de 53.000 euro din care rezultă, în mod eronat că, în calitate de avocat, ar fi încasat aceste sume cu titlu de onorariu în scopul obligării persoanei vătămate Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman, de către instanţele judecătoreşti în Dosarul nr. x/87/2010, la plata cheltuielilor de judecată, rezultat care nu s-a produs din cauza pierderii procesului.

De aceea, în aceste circumstanţe concrete de fapt, apreciem că nu este vorba de situaţiile în care autoritatea este, chiar cea chemată să decidă asupra temeiniciei ori netemeiniciei celor ce i se prezintă - o instanţă de judecată, întrucât nu temeinicia acţiunii sale în justiţie a fost urmărită prin activitatea infracţională desfăşurată de către inculpat, ci încercarea de a obţine avantaje patrimoniale „prin nesocotirea încrederii”, nu a instanţei de judecată, ci a părţii adverse, în speţă Inspectoratul Judeţean de Poliţie Teleorman.