Limitation of cassation review to strict legal errors: rejection of substantive and sentencing arguments regarding organized crime and customs fraud charges.

Decizia nr. 15/RC/2016

Asupra recursului în casaţie de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 295 din data de 14 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Bihor, printre altele, în ceea ce priveşte pe inculpatul A., s-a dispus, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu reţinerea art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., condamnarea acestuia pentru comiterea infracţiunii de grup infracţional organizat la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. anterior cu aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012 i-au fost interzise inculpatului A. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b), c) C. pen. anterior pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale cu titlu de pedeapsă complementară.

În baza art. 386 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a infracţiunii de contrabandă prev. de art. 272 din Legea nr. 86/2006 cu aplicarea art. 13 şi art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în infracţiunea de contrabandă prev. de art. 177 raportat la art. 179 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2), 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior şi cu reţinerea art. 5 C. pen., texte de lege în baza cărora l-a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. anterior cu aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012 i-au fost interzise inculpatului A. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. anterior pe o durata de 3 ani după executarea pedepsei principale cu titlu de pedeapsă complementară.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen. anterior cu reţinerea art. 5 C. pen. au fost contopite pedepsele de mai sus în cea mai grea de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b), c) C. pen. anterior pe o durata de 3 ani după executarea pedepsei principale cu titlu de pedeapsă complementară, iar în baza art. 71 C. pen. anterior i-au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. anterior cu titlu de pedeapsă accesorie.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 397 raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a fost lăsată nesoluţionată latura civilă având ca obiect pretenţiile părţii civile Ministerul Finanţelor Publice prin A.N.A.F. DGFP Cluj privind obligarea inculpaţilor B., C., D., E., F., G., A., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. la plata taxelor aferente ţigaretelor procurate de la magazinele "duty free" în cuantum de 3.446.475,5 lei

În baza art. 397 C. proc. pen., s-au respins pretenţiile părţii civile Statul Român prin A.N.A.F. DGFP Cluj privind obligarea inculpaţilor B., C., D., E., F., G., A., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. la plata sumei de 1.288.073,46 lei reprezentând taxe aferente celor 18.384 cartuşe ţigarete capturate de către autorităţile austriece (Rechizitoriu nr. x/D/P/2005) şi a sumei de 495.632,6 lei reprezentând taxe aferente celor 6.961 cartuşe ţigarete capturate din depozitul folosit de SC Q. SRL Oradea (Rechizitoriu nr. x/D/P/2006).

De asemenea, în baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii B. şi C. la plata sumei de câte 7.000 lei, pe inculpaţii D., E., F., A. şi H. la plata sumei de câte 5.000 şi pe inculpatul G. la plata sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apeluri DIICOT - Serviciul Teritorial Oradea şi inculpaţii D., F., B., E., C., H., G. şi partea civilă Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, precum şi inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 335/A din 29 aprilie 201, Curtea de Apel Oradea, secţia penală, şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de DIICOT - Serviciul Teritorial Oradea şi inculpaţii D. şi F. împotriva Sentinţei penale nr. 295 din 14 iulie 2014 a Tribunalului Bihor pe care a desfiinţat-o, rejudecând cauza cu privire la inculpaţi D. şi F. conform dispozitivului deciziei, menţinându-se restul dispoziţiilor hotărârii atacate.

Totodată, Curtea de Apel Oradea a dispus, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., respingerea, ca nefondate, a celorlalte apeluri formulate împotriva aceleaşi sentinţe, printre care şi apelul formulat de inculpatul A.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de la data de 15 iunie 2015 a declarat recurs în casaţie inculpatul A., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen., prin avocat R., cu drept de a formula concluzii în faţa instanţei supreme, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 436 alin. (2) C. proc. pen.

Prin motivele de recurs în casaţie au fost indicate cazurile de casare prevăzute de disp. art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinându-se că inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv art. 177 raportat la art. 179 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, cu reţinerea art. 5 C. pen. şi de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., arătându-se că instanţa a aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, respectiv 3 ani închisoare pentru fapta prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu reţinerea art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., în condiţiile în care pedeapsa prevăzută de lege pentru art. 272 din Legea nr. 86/2006 este de la 2 la 7 ani.

În motivare, apărarea, în esenţă, în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a arătat că inculpatul A. a fost trimis în judecată conform Rechizitoriului nr. x/P/4 decembrie 2007 al DIICOT - Serviciul Teritorial Oradea pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi art. 272 din Legea nr. 86/2006, şi nu pentru fapta prev. de art. 177 raportat la art. 179 din Legea nr. 141/1997. Dispunând schimbarea încadrării juridice, instanţa de fond l-a condamnat pe inculpatul A. pentru infracţiunea prev. de art. 177 raportat la art. 179 din Legea nr. 141/1997, care, în opinia apărării, nu mai era prevăzută de legea penală, aceasta fiind abrogată, reţinând că agravanta prevăzută de art. 179 din Legea nr. 141/1997 îi este mai favorabilă inculpatului având în vedere săvârşirea faptei în bandă, în loc de art. 274 din Legea nr. 86/2006 care prevede săvârşirea faptei de mai multe persoane împreună.

S-a susţinut în cuprinsul motivelor de recurs că nu a fost dovedită existenţa bandei, iar procurorul a sesizat instanţa fără reţinerea acestei agravante (art. 179 din Legea nr. 141/1997). Având în vedere incidenţa art. 7 din Legea nr. 39/2003 apărarea consideră că reţinerea prevederilor art. 179 din Legea nr. 141/1997 nu subzistă, întrucât sancţionarea lor concomitentă nu este posibilă. De asemenea, s-a mai arătat în motivare că aplicarea în concurs a art. 272 raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006, cu art. 7 din Legea nr. 39/2003 era posibilă numai după intrarea în vigoare a Legii nr. 86/2006 şi nu anterior, simpla participare a mai multor persoane la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 272 din Legea nr. 86/2006, făcând posibilă aplicarea art. 274 din Legea nr. 86/2006, restul elementelor care definesc banda fiind cuprinse în latura subiectivă şi obiectivă a infracţiunii prev. de art. 7 sau art. 8 din Legea nr. 39/2003.

Pe cale de consecinţă, apărarea a considerat că inculpatul A. a fost condamnat pentru o infracţiune care a fost abrogată prin Legea nr. 39/2003, susţinându-se că forma prevăzută de art. 274 din Legea nr. 86/2006 nu era incidenţă la data săvârşirii faptelor (04 octombrie 2004). A mai arătat apărătorul inculpatului că se impune înlăturarea acestei condamnări şi condamnarea inculpatului pentru fapta prev. de art. 272 din Legea nr. 86/2006, aşa cum a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu şi recunoscută de către inculpat cu ocazia audierii din 29 aprilie 2014, cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, la o pedeapsă de până la 1 an închisoare.

De asemenea, s-a mai susţinut în cuprinsul motivelor de recurs că, având în vedere că la data întocmirii rechizitoriului, potrivit art. 2 lit. b) pct. 16 din Legea nr. 39/2003, numai art. 270 şi art. 271 din Legea nr. 86/2006 constituiau infracţiunea de contrabandă raportat şi la data săvârşirii faptelor (04 octombrie 2004) şi Legea nr. 39/2003, infracţiunile pentru care a fost trimis în judecata inculpatul A. - art. 272 din Legea nr. 86/2006 (sau art. 177 din Legea nr. 141/1997) - nu erau considerate infracţiuni de contrabandă. Prin urmare, apărarea a susţinut că inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la acea dată.

S-a menţionat de către avocatul inculpatului că abia prin O.U.G. nr. 54/2010 publicată în M. Of. din 21 iunie 2010 a fost modificat art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003, astfel că, art. 272 Legea nr. 86/2006 nu constituie infracţiune de contrabandă, ci o infracţiune prevăzută de Legea nr. 86/2006 şi considerată gravă din anul 2010 şi nu din 2004 când s-au săvârşit faptele de către inculpatul A.

Cu referire la cazul de casare prevăzut la art. 438 pct. 12 C. proc. pen., în cuprinsul motivelor de recurs, în subsidiar, s-a susţinut că, Tribunalul Bihor a aplicat o pedeapsă de 3 ani închisoare, care, în opinia apărării, se află în altă limită decât cea prevăzută de lege, pedeapsa aplicabilă inculpatului neputând fi mai mare de 1 an închisoare.

Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost comunicată Ministerului Public la data de 29 iunie 2015.

După îndeplinirea procedurii de comunicare prevăzută de art. 439 C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, astfel că Dosarul nr. x/111/2012 a fost înregistrat pe rolul instanţei supreme la data de 20 iulie 2015, când s-a stabilit termen în vederea examinării admisibilităţii cererii, potrivit art. 440 C. proc. pen., la data de 09 octombrie 2015, dată până la care s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Prin raportul întocmit în cauză asupra recursului în casaţie formulat de inculpat, s-a concluzionat că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen. şi îndeplineşte cerinţele prev. de art. 436 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) precum şi pe cele prev. de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen.

Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea din data de 09 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., cauza fiind înregistrată sub nr. x/1/2015.

La termenul din 22 ianuarie 2016, cu prilejul dezbaterilor, apărătorul ales al recurentului inculpat A. a solicitat admiterea recursului în casaţie şi înlăturarea greşitei aplicări a legii de către instanţele de fond şi apel, întrucât, reţinând o încadrare juridică greşită, inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, fiind totodată aplicată pedeapsa în alte limite decât cele prevăzute de lege, în opinia apărării, pedeapsa neputând fi mai mare de 1 an închisoare, iar modalitatea de executare să fie cea prevăzută de art. 86 C. pen. anterior. Susţinerile apărării au fost pe larg redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

În cauză, recurentul inculpat A. a fost condamnat pentru infracţiunea de grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu reţinerea art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare şi la pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b), c) C. pen. anterior pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale şi pentru infracţiunea de contrabandă prev. de art. 177 raportat la art. 179 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a), 34 alin. (1) lit. b) şi 35 C. pen. anterior cu reţinerea art. 5 C. pen., pedepsele aplicate inculpatului A. au fost contopite în pedeapsa cea mai grea, dispunându-se condamnarea acestuia la pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b), c) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale, iar în baza art. 71 C. pen. anterior i-au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. anterior, cu titlu de pedeapsă accesorie.

Inculpatul A. a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. - "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege ".

Recursul în casaţie, în reglementarea noului C. proc. pen., în vigoare începând cu 01 februarie 2014, este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte menţionează că pentru a verifica dacă inculpatul A. se face vinovat de săvârşirea faptelor reţinute în sarcina acestuia, instanţa are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţele de fond şi de apel - care nu poate fi schimbată.

Prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de recurentul inculpat A., Înalta Curte menţionează faptul că, în acest stadiu procesual, se va analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţele de fond şi apel, constituie infracţiuni prin prisma noii legi.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că sintagma "nu este prevăzută de legea penală" priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Astfel, se constată că infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, pentru care inculpatul A. a fost condamnat în cauză, continuă să fie incriminată în prezent, având corespondent în art. 367 C. pen. De asemenea, fapta prev. de art. 177 din Legea nr. 141/1997 pentru care inculpatul a fost condamnat a fost preluată în conţinutul dispoziţiilor Legii nr. 86/2006 privind Codul vamal al României la art. 272, iar dispoziţiile art. 179 din Legea nr. 141/1997 au corespondent în art. 274 din Legea nr. 86/2006.

În art. 7 din Legea nr. 39/2003 era incriminată iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup, limitele de pedeapsă fiind cuprinse între 5 şi 20 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi.

În alin. (2) se prevedea că pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat.

Alin. (3) al articolului prevedea că dacă faptele prevăzute la alin. (1) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni grave, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni.

În prezent, această faptă este incriminată în art. 367 C. pen., având denumirea marginală de "Constituire a unui grup infracţional organizat", în care, la alin. (1) se prevede că fapta de iniţiere sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup, limitele de pedeapsă fiind cuprinse între 1 şi 5 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi.

(2)Când infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Conform art. 126 pct. 1 şi 2 şi art. 247 din Legea nr. 187/2012, referitor la Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, art. 2 din legea specială a fost modificat în sensul că noţiunea de grup infracţional organizat este definită de art. 367 alin. (6) din noul C. pen., iar infracţiunea gravă este infracţiunea pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puţin 4 ani, precum şi următoarele infracţiuni: supunerea la muncă forţată sau obligatorie, prevăzută la art. 212 C. pen.; divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută la art. 304 C. pen.; ştergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale, prevăzută la art. 344 C. pen.; infracţiuni privind concurenţa neloială; infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene; infracţiuni privind traficul de droguri; infracţiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri; infracţiuni privind nerespectarea dispoziţiilor privind introducerea în ţară de deşeuri şi reziduuri, infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc.

Abrogarea art. 7 din Legea nr. 39/2003 nu echivalează însă cu o dezincriminare a faptei, operând de fapt o preluare a normei de incriminare în dispoziţiile art. 367 alin. (1) C. pen., text care a intrat în vigoare la 01 februarie 2014, atât sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunii, cât şi a formei de vinovăţie cerută de lege, astfel cum a fost reglementată în legea specială veche.

Definiţia dată grupului infracţional organizat din noul C. pen. înlătură doar cerinţa privitoare la scopul constituirii grupului - obţinerii direct sau indirect a unui beneficiu financiar sau material -, fiind suficientă constituirea unui grup organizat doar în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, prin urmare, nici sub acest aspect nu se poate aprecia că noua dispoziţie legală a eliminat vreun element de care depinde caracterul penal al faptei ori forma de vinovăţie, dimpotrivă, a lărgit sfera noţiunii grupului infracţional organizat.

Totodată, fapta prev. de art. 177 din Legea nr. 141 din 24 iulie 1997 pentru care a fost condamnat inculpatul A. a fost preluată în conţinutul dispoziţiilor art. 272 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, potrivit cărora "folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale care se referă la alte mărfuri sau bunuri ori la alte cantităţi de mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă constituie infracţiunea de folosire de acte nereale şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi." De asemenea, agravanta reţinută de prima instanţă în sarcina inculpatului, prevăzută la art. 179 din Legea nr. 141/1997, are corespondent în art. 274 din Legea nr. 86/2006.

Aşadar, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de incriminare se constată că faptele pentru care a fost condamnat inculpatul A. au corespondent în noul C. pen. sau nu au fost modificate sub aspectul acestor condiţii.

De asemenea, aşa cum rezultă din actele dosarului, în determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au constatat că infracţiunile imputate inculpatului A. nu au fost dezincriminate, constatându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că faptele există şi că au fost săvârşite de inculpat cu forma de vinovăţie cerută de lege şi, făcându-se o corectă încadrare a faptelor pentru care a fost trimis în judecată, s-a dispus, în consecinţă, condamnarea acestuia, apreciindu-se totodată că, sub aspectul regimului sancţionator al concursului de infracţiuni, Codul penal anterior este mai favorabil.

În concret, criticile aduse de recurentul inculpat A. prin recursul în casaţie de faţă subsumate cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., privesc greşita încadrare juridică dată de instanţe faptelor pentru care inculpatul a fost condamnat, contestându-se greşita schimbare a încadrării juridice a faptei prev. de art. 272 din Legea nr. 86/2006 reţinută prin rechizitoriu, reţinerea concomitentă a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 179 din Legea nr. 141/1197, precum şi critici aduse modului de stabilire a legii penale mai favorabile, dar şi al modalităţii de individualizare a pedepsei, atât sub aspectul cuantumului acesteia, cât şi al modalităţii de executare.

Or, critici referitoare la încadrarea juridică dată faptelor şi modalitatea de individualizare a pedepsei nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, exclude rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Prin urmare, nefiind vorba în cauză de o dezincriminare a faptelor pentru care recurentul inculpat A. a fost condamnat, rezultă că instanţele de fond şi apel au făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului sunt neîntemeiate.

De asemenea, examinând cauza prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. invocat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că pedepsele aplicate în cauză inculpatului sunt evident în limitele prevăzute de lege.

Conform dispoziţiilor art. 438 pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În esenţă, motivele recursului în casaţie subscrise, în opinia apărării, acestui caz de casare, constituie o critică adusă modului de aplicare a principiului legii penale mai favorabile şi modalităţii de individualizare şi executare a pedepsei, prin nereţinerea circumstanţelor atenuante. Totodată, ca şi o consecinţă a greşitei încadrări juridice a faptelor, s-a mai susţinut de către apărare că pedeapsa de 3 ani închisoare nu este în limite legale, astfel că, prin reţinerea circumstanţelor atenuante pedeapsa aplicabilă inculpatului trebuia să fie sub minimul special de 2 ani (în raport cu art. 272 din Legea nr. 86/2006 care prevede o pedeapsă între 2 - 7 ani închisoare), apărarea solicitând de asemenea să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen. anterior privind suspendarea executării pedepsei.

Or, critica vizând modul de stabilire şi aplicare a legii penale mai favorabile sau modalitatea de individualizarea şi executare a pedepselor, nu se circumscriu nici unuia dintre cazurile de recurs în casaţie.

Doar dacă legea ar fi permis cenzurarea modului de stabilire a legii penale mai favorabile, s-ar fi putut ajunge la o reexaminare a aplicării legii mai blânde cu eventuala consecinţă a unui algoritm diferit de calcul al pedepsei stabilite.

În recurs în casaţie nu se mai poate proceda la o reapreciere a probelor ori a circumstanţelor personale de care instanţele de fond şi apel au ţinut sau nu seama în procesul de stabilire a pedepsei.

Înalta Curte nu are decât competenţa de a verifica dacă, în raport de legea penală mai favorabilă, fixată de instanţa de apel cu caracter definitiv, pedepsele aplicate sunt în limite legale.

Prin urmare, constatându-se că pedepsele aplicate în cauză inculpatului A. sunt în limite legale, Înalta Curte apreciază că şi motivele invocate pe acest aspect al nelegalităţii pedepsei aplicate, sunt nefondate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 335/A din data de 29 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/111/2012.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 265 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 65 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 335/A din data de 29 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală, şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 265 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 65 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2016.

Procesat de GGC - NN