Annulment of arbitral award and dismissal of lease claims upheld on appellate review.

Decizia nr. 973/2016

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului a constatat următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. 364 din 16 noiembrie 2012 reclamanta SC A. SRL Bucureşti, a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL Otopeni la plata sumei de 227.509,76 RON reprezentând facturi emise şi neachitate de pârâtă în baza contractului de locaţiune din 25 martie 2008, a sumei de 21.245,70 euro plus TVA, cu titlu de daune interese pentru prejudiciul suferit de reclamantă urmare a denunţării unilaterale abuzive a contractului de locaţiune de către pârâtă, constând în contravaloarea chiriilor lunare datorate de pârâtă reclamantei începând cu data eliberării spaţiului închiriat de către aceasta până la data la care chiriaşul SC C. SRL a achitat prima chirie, şi anume 21 octombrie 2010, a sumei de 171.738,72 euro plus TVA, cu titlu de daune interese pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a denunţării unilaterale abuzive a contractului de locaţiune de către pârâtă, constând în contravaloarea diferenţei de chirie plus costuri aferente contractului de locaţiune din 25 martie 2008 şi chiria şi costurile aferente plătite de chiriaşul SC C. SRL, calculată până la momentul expirării de drept a duratei contractului de locaţiune din 25 martie 2008, cu cheltuieli de arbitrare.

La data de 11 martie 2013 reclamanta SC A. SRL şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 279.386,28 euro + TVA cu titlu de daune reprezentând diferenţă chirie şi costuri de mentenanţă şi publicitate între contractul încheiat cu noul locatar în raport de sumele datorate, conform contractului din litigiu încheiat cu pârâta, depunând şi notele de calcul a pretenţiilor de despăgubiri de la capetele II şi III din acţiunea arbitrală precizată, contractul de locaţiune încheiat cu locatarul SC C. SRL la 29 iulie 2010, dovada schimbării denumirii reclamantei din SC D. SRL în SC A. SRL, raportări privind cifra de afaceri realizată de SC C. SRL pentru calcularea chiriei, facturi emise de reclamantă către SC C. SRL în intervalul 01 octombrie 2010-01 martie 2013.

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a contestat modul de compunere a Tribunalului arbitral care, conform clauzei compromisorii [art. 30 alin. (2)] din contractul de locaţiune în litigiu, susţinând că acesta trebuia să fie constituit potrivit regulilor ICC - art. 12 alin. (4), iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii arbitrale ca neîntemeiată.

Odată cu întâmpinarea pârâta a formulat cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantei pârâte la restituirea sumei de 27.347,40 euro reprezentând contravaloarea scrisorii de garanţie emisă de E. Bank SA şi executată fără temei de către reclamanta pârâtă.

1. Prin sentinţa arbitrală nr. 197 din 17 decembrie 2013, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis acţiunea reclamantei SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL; a obligat pârâta la plata sumei de 227.509,76 RON cu titlul de contravaloare facturi neachitate, a sumei de 21.245,70 euro plus TVA, cu titlul de daune interese constând în contravaloarea chiriilor lunare datorate de pârâtă de la data eliberării spaţiului până la data de 21 octombrie 2010, la care noul locatar a achitat prima chirie şi a sumei de 279.386,28 euro plus TVA, cu titlul de daune interese constând în contravaloarea diferenţei de chirie plus costurile aferente contractului de locaţiune încheiat cu societatea pârâtă, chiria şi costurile aferente plătite de noul locatar, calculată până la data expirării de drept a duratei contractului de locaţiune din 25 martie 2008 şi a respins cererea reconvenţională formulată de SC B. SRL.

Împotriva aceste soluţii a formulat acţiune în anulare SC B. SRL solicitând anularea sentinţei arbitrale atacate, suspendarea efectelor acesteia, iar pe fond, respingerea acţiunii arbitrale ca neîntemeiate şi admiterea cererii reconvenţionale, în sensul obligării reclamantei-pârâte la plata sumei de 27.347,40 euro reprezentând contravaloarea scrisorii de garanţie, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa nr. 27/F din 22 mai 2014, a respins acţiunea în anulare formulată de reclamanta-pârâta arbitrală SC B. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamanta arbitrală SC A. SRL, ca neîntemeiată.

Reclamanta-pârâta arbitrală SC B. SRL a învestit instanţa cu o acţiune în anularea hotărârii arbitrale nr. 197 din 17 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, întemeiată pe dispoziţiile art. 364 alin. (1) lit. c) şi i) C. proc. civ.

- În dezvoltarea primului motiv de anulare reclamanta a invocat neconstituirea tribunalului arbitral conform convenţiei arbitrale arătând că astfel s-a încălcat libertatea părţilor de a desemna arbitrii consacrată de art. 341 alin. (2) C. proc. civ., principiul autonomiei părţilor fiind recunoscut ca prevalând în faţa unor reguli arbitrale, sens în care este şi Convenţia de la New York, art. V lit. d).

Tribunalul arbitral a numit completul de 3 arbitrii potrivit regulilor sale arbitrale, cei trei arbitrii fiind numiţi de Autoritatea de nominare, cu nesocotirea voinţei părţilor de numire a arbitrilor.

- Dispoziţia art. 1 alin. (2) din Regulile arbitrale CACI determină competenţa exclusivă a respectivei instituţii conform Regulamentului şi Regulilor de procedură arbitrală proprii şi deşi orice derogare de la această prevedere se consideră nescrisă, această dispoziţie nu poate fi interpretată în sensul impunerii cu titlul de lege aplicabilă părţilor, odată cu nominalizarea Curţii de arbitraj drept instituţia competentă a soluţiona litigiul dintre părţi. Regulile în discuţie sunt aplicabile în această formă începând cu data de 01 ianuarie 2012, ele nefiind astfel în vigoare la momentul semnării contractului de locaţiune între părţi în anul 2008.

- Regulile de procedură arbitrală nu se impun părţilor cu titlul de lege procedurală aplicabilă, ci ele se aplică alături de legea procedurală şi cea de drept material incidentă în măsura acceptării acestora de către părţi, iar în cauză măsura acceptării a fost în sensul modalităţii de numire a arbitrilor prevăzută de Regulile ICC, iar nu de prezentele reguli.

- A mai arătat reclamanta că modalitatea de numire a arbitrilor a încălcat şi principiul egalităţii de tratament ce guvernează procedura arbitrajului raportat la prevederile art. 358 şi art. 364 lit. i) C. proc. civ.

- Voinţa părţilor în desemnarea arbitrilor a fost confirmată de reclamanta arbitrală care prin acţiunea arbitrală a indicat propunerea sa de numire a arbitrului a cărui persoană a nominalizat-o, conform prevederilor art. 8, 9, 10 din Regulile arbitrale. Prin întâmpinare, pârâta reclamantă a indicat şi ea persoana arbitrului desemnat dar tribunalul arbitral a fost constituit cu respectarea numai a opţiunii reclamantei contrar principiului egalităţii de tratament.

- Concluzia reclamantei-pârâta arbitrală, asupra primului motiv de anulare este în sensul doctrinei pe care o citează, că principiul autonomiei părţilor este parte a ordinii publice procedurale cu impact asupra valabilităţii sentinţei arbitrale.

- A susţinut reclamanta că prin sentinţa arbitrală s-a încălcat şi principiul dreptului la apărare, motiv de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) - ordine publică, coroborat cu art. 358 C. proc. civ.

- În dezvoltarea celui de al doilea motiv de anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. raportat la modul de soluţionare pe fond a litigiului arbitral, reclamanta a invocat respingerea apărărilor cu privire la teoria mandatului aparent fără o analiză temeinică şi legală, respingerea cererii de probatorii şi a apărării formulate pentru motivul lipsei vreunei dovezi în sensul solicitat, în sens larg, dreptul la apărare dând expresie întregului complex de garanţii şi drepturi procesuale instituite de lege.

- Tribunalul arbitral a încălcat şi principiile răspunderii civile contractuale prin obligarea la plata despăgubirilor maxime solicitate în lipsa unei fapte ilicite contractuale şi cu încălcarea art. 1453 C. civ. Fundamentarea hotărârii arbitrale din oficiu pe un alt temei decât cel invocat de reclamantă şi fără a fi pus în discuţia părţilor a încălcat principiul contradictorialităţii, al disponibilităţii procesului în sens larg şi a dispoziţiilor imperative ale art. 1453 C. civ. A încălcat, de asemenea şi convenţia părţilor cu privire la clauza penală acordând despăgubiri mai mari decât cele convenite de părţi prin aceasta. A mai susţinut reclamanta şi încălcarea dispoziţiilor art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc. prin obligarea la daune interese la care se adaugă TVA, daunele interese nefiind purtătoare de TVA.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în anulare cu motivarea, în ce priveşte cauza de anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. c) C. proc. civ., că, deşi se confirmă susţinerile reclamantei cu privire la invocarea excepţiei constituirii tribunalului arbitral, excepţie care a fost invocată în termen şi care se constituie în motiv de anulare, nu se reţine temeinicia acestei cauze de anulare deoarece din istoricul litigios al părţilor rezultă inconsecvenţa reclamantei care, într-un alt litigiu arbitral în care aceasta a invocat necompetenţa, cu privire la aceeaşi clauză arbitrală reclamanta a avut o poziţie diametral opusă, în sensul că modalitatea de numire a arbitrilor potrivit procedurii ICC trebuie considerată nescrisă, că litigiul arbitral este supus Regulamentului de la data promovării litigiului.

A mai arătat instanţa că Regulamentul depus de reclamantă la termenul de judecată din 20 mai 2014, care abrogă prevederile art. 17, 18, 20 din Regulile de procedură arbitrală ale CACI, precum şi orice alte dispoziţii contrare care au stat la baza numirii tribunalului arbitral nu au relevanţă în cauză, având în vedere că acestea au fost publicate în M. Of. nr. 328 din 06 mai 2014.

Cauza de anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. a fost, de asemenea, apreciată ca neîntemeiată, cu motivarea că, deşi reclamanta nu se referă expres la art. 969 C. civ., dezvoltarea criticilor susţine în fapt încălcarea acestor dispoziţii. Or, art. 969 C. civ. nu are natura unei norme imperative din perspectiva art. 364 lit. i) C. proc. civ., nu impune o anumită conduită părţii, ci reglementează un principiu cu privire la forţa obligatorie iar nu facultativă a convenţiilor legal făcut.

O interpretare contrară ar conduce la situaţia ca acţiunea în anulare să aibă caracterul unei căi de atac de reformare deoarece litigiile arbitrale izvorăsc din contracte, interpretare care excede raţiunii pentru care a fost reglementată acţiunea în anulare.

Reclamanta-pârâta arbitrală SC B. SRL a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 27/F din 22 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul art. 366 alin. (2) raportat la art. 299 C. proc. civ., art. 3041 şi art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din acelaşi cod solicitând, în principal, casarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare, şi, în subsidiar, modificarea sentinţei, admiterea acţiunii în anulare şi, pe fond, respingerea acţiunii arbitrale şi admiterea cererii reconvenţionale.

3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 3808 din 02 decembrie 2014, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL Otopeni împotriva sentinţei nr. 27/F din 22 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Categoriile de acte normative care reglementează organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera Naţională (Camera de Comerţ şi Industrie a României) şi procedura arbitrală sunt, distinct de codul de procedură civilă, cele instituite de art. 29 din Legea nr. 335/2007, Legea camerelor de comerţ din România care o înfiinţează, şi anume: Regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, precum şi al colegiului acesteia aprobat de Colegiul de conducere al Camerei Naţionale şi Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional care se propun de către preşedintele Curţii şi se aprobă de către colegiul acesteia.

Ierarhia aplicării acestor acte normative funcţie de forţa lor juridică este stabilită tot de acest text de lege, în ordinea care urmează: prevederile Codului de procedură civilă, ale Regulamentului de organizare şi funcţionare şi ale Regulilor de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera Naţională în desfăşurarea activităţii de arbitraj.

Codul de procedură civilă reglementează arbitrajul în Cartea IV, iar în cap. I, Dispoziţii generale, art. 341 alin. (1) instituie principiul că arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei părţilor, încheiată conform cu prevederile cap. II, aceasta însemnând conform alin. (2) şi că părţile pot stabili prin convenţia arbitrală, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor.

Potrivit art. 343 alin. (1) C. proc. civ. din acest capitol, convenţia arbitrală se încheie în scris sub sancţiunea nulităţii, fie sub forma unei clauze compromisorii, cazul în speţă, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare, denumită compromis, art. 3431 dispunând că prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

Constituirea tribunalului arbitral este reglementată de cap. III din Codul de procedură civilă, care în art. 345 dispune: „Părţile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic, sau de doi ori de mai mulţi arbitri. Dacă părţile n-au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de trei arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părţi, iar al treilea - supraarbitru - desemnat de cei cei doi arbitri” iar prin art. 347 alin. (1) se dispune imperativ: „Arbitrii sunt numiţi, revocaţi sau înlocuiţi conform convenţiei arbitrale”.

Clauza compromisorie asupra căreia părţile au convenit inclusă în contractul supus arbitrajului are următorul conţinut: a. „În cazul apariţiei oricărei dispute în cursul executării prezentului contract, părţile vor soluţiona o astfel de dispută prin consultări amiabile. În cazul în care disputa nu poate fi soluţionată prin consultări amiabile, disputa va fi soluţionată în mod final de către Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României conform regulamentului de arbitraj al acesteia, iar disputele privind problemele tehnice vor fi soluţionate de un expert asupra căruia părţile vor conveni. b. Arbitrajul va avea loc în Bucureşti (România) şi se va desfăşura în limba română. Tribunalul arbitral va fi format din 3 (trei) arbitri numiţi conform regulilor de arbitraj ICC. Decizia Tribunalului Arbitral va fi finală şi obligatorie pentru ambele părţi. Cheltuielile de arbitraj şi cele privind onorariile avocaţiale vor fi suportate în conformitate cu regulamentul menţionat”.

Înalta Curte a constatat că părţile au indicat prin clauza compromisorie numărul arbitrilor şi modalitatea de numire a lor, fiind astfel respectate prevederile art. 341 alin. (2) şi art. 3431 C. proc. civ.

Modalitatea de numire a arbitrilor este conformă cu regulile de arbitraj ICC Paris care stabilesc că fiecare parte îşi va numi câte un arbitru, iar supraarbitrul va fi desemnat de cei doi arbitri, regulă care este identică cu dispoziţia art. 345 C. proc. civ. şi care, prin voinţa părţilor a fost încorporată convenţional, dobândind valoare de normă convenţională obligatorie pentru acestea în modul de numire al arbitrilor şi opozabilă Curţii de Arbitraj competente conform art. 341 alin. (2) C. proc. civ.

Conformitatea cu regulile ICC Paris sub aspectul numirii arbitrilor la care referă clauza compromisorie este limitată la asimilarea convenţională a modalităţii de numire, convertind reglementarea la care trimite în norme privind constituirea tribunalului arbitral, ea neavând sub nicio formă valenţa unei implicări procesuale a emitentului acestor reguli, comportamentul procesual al reclamantei şi al pârâtei arbitrale la învestirea arbitrajului fiind neechivoc sub aspectul aplicării normelor din convenţia compromisorie relative la numirea arbitrilor.

Acesta este şi motivul pentru care reclamanta arbitrală, intimata de faţă, prin acţiunea cu care a învestit Curtea de Arbitraj competentă şi-a desemnat arbitrul conform clauzei arbitrale, cu menţionarea numelui şi a coordonatelor personale ale acestuia şi cu menţiunea respectării art. 30.1 lit. b) din contract la al cărui conţinut referă, şi tot în respectarea clauzei compromisorii pârâta arbitrală, prezenta recurentă, prin întâmpinare, şi-a desemnat, la rândul ei, propriul arbitru, contestând compunerea „completului” de arbitri desemnat din oficiu de către autoritatea de nominare reprezentată de o singură persoană.

Nominalizarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prin clauza compromisorie are efect asupra competenţei arbitrajului instituţionalizat. În ce priveşte constituirea tribunalului arbitral, alegerea arbitrilor de către părţi, care reprezintă regula de aur în opţiunea părţilor pentru o justiţie privată iar nu pentru justiţia statală a cărui procedură nu permite alegerea judecătorilor funcţie de criteriile pe care părţile le consideră relevante pentru soluţionarea litigiului lor, normele din clauza compromisorie prevalează faţă de orice regulă arbitrală contrară emisă de curtea de arbitraj competentă.

Această realitate este confirmată chiar de art. 364 lit. c) C. proc. civ. care a instituit drept cauză de desfiinţare a hotărârii arbitrale tocmai constituirea tribunalului arbitral altfel decât în conformitate cu convenţia părţilor şi pe care chiar Regulile arbitrale 2012, contestate şi l-a asimilat, dispunând prin art. 81, contrar art. 1 alin. (1) şi (2) raportat la art. 17 şi 19 din aceste reguli, în sensul: „Sentinţa arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul dintre motivele prevăzute în Codul de procedură civilă”.

Acest fapt o confirmă şi noua reglementare a noului cod de procedură civilă, în vigoare cu data de 15 februarie 2013, care menţine acest motiv de desfiinţare şi care, deşi nu este aplicabilă speţei, ea nu poate fi ignorată când se pune în discuţie o problemă de interpretare a legii pe care o abrogă şi asupra căreia dispune neechivoc.

Astfel, potrivit art. 558 alin. (1) din noul cod, „Arbitrii sunt numiţi, revocaţi sau înlocuiţi conform convenţiei arbitrale”, iar potrivit art. 617 alin. (2), „În caz de contrarietate între convenţia arbitrală şi regulamentul arbitrajului instituţionalizat la care aceasta trimite, va prevala convenţia arbitrală”.

În ce priveşte inconsecvenţa sau nu a recurentei-pârâtă arbitrală - în abordarea dispoziţiei din clauza compromisorie cu privire la numirea arbitrilor, este evident că, atât timp cât nu a avut ca efect modificarea clauzei, operează voinţa părţilor exprimată în clauza compromisorie, iar relevanţă procesuală are atitudinea pârâtei arbitrale în prezentul litigiu arbitral fiind fără nicio consecinţă procesuală ceea ce această parte a afirmat sau nu în faţa unui arbitraj instituţionalizat declarat necompetent.

Faţă de această situaţie, Înalta Curte a constatat, ca nelegal în soluţionarea acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale motivul de desfiinţare invocat de recurentă întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. c) C. proc. civ. a fost examinat de prima instanţă din perspectiva dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Regulile de procedură arbitrală din 2012 raportat la art. 17 şi 19, în vigoare la data sesizării curţii de arbitraj, care instituie supremaţia normativă a Regulilor arbitrale proprii instituţiei permanente de arbitraj nominalizate nu numai cu privire la competenţa sa, dar şi cu privire la procedura constituirii tribunalului arbitral, confirmând hotărârea arbitrală sub acest aspect, deoarece, în caz de conflict cu aceste reguli, conform dreptului procesual special al arbitrajului pe care-l include Codul de procedură civilă, sunt aplicabile dispoziţiile din clauza compromisorie cu privire la numirea arbitrilor.

Dispoziţiile din Regulile 2012 care impun numirea arbitrilor exclusiv de autoritatea de nominare sunt contrare nu numai dispoziţiilor imperative din Codul de procedură civilă care reglementează constituirea tribunalului arbitral dar şi principiilor care guvernează arbitrajul şi care fac parte din ordinea publică arbitrală, principii general consacrate nu numai prin legislaţia primară internă şi jurisprudenţa arbitrală relevantă dar şi prin convenţiile internaţionale la care recurenta face trimitere. De altfel, nu este lipsită de relevanţă împrejurarea că dispoziţiile din Regulile de procedură arbitrală 2012/2013 care înlăturau caracterul convenţional al constituirii tribunalului arbitral sunt singulare în istoria normativă a Curţii de Arbitraj.

Distinct s-a constatat şi inoperabilitatea lor, întrucât prin modul de elaborare şi aprobare, de către Biroul de conducere al Camerei Naţionale conform Rezoluţiei preşedintelui Camerei Naţionale publicată în M. Of. nr. 97 din 07 februarie 2012, contrar prevederii art. 29 alin. (5) din Legea nr. 335/2007 care dispune în sensul că Regulile de procedură arbitrală se propun de către preşedintele Curţii de Arbitraj şi se aprobă de către colegiul acesteia, Regulile 2012 erau inoperante în întregul lor la momentul sesizării arbitrajului, în prezent fiind şi abrogate, aşa încât instanţa de fond trebuia să se raporteze la precedentele Reguli, din 2010, înlocuite de acestea.

Ca atare, Înalta Curte a apreciat ca fondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care s-a criticat greşita aplicare a legii cu privire la modul de soluţionare a cauzei de anulare a hotărârii arbitrale întemeiată pe dispoziţiile art. 364 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Înalta Curte a respins critica recurentei încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care a susţinut greşita aplicare a prevederilor art. 1453 şi 1066 C. civ. şi, respectiv art. 969 C. civ. raportat la cauza de desfiinţare întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., reţinând că normele drept substanţial invocate sunt norme dispozitive, nu imperative, nefiind îndeplinită ipoteza normei legale de anulare pentru a se face aplicarea acesteia, în fapt reclamându-se o greşită apreciere jurisdicţională asupra răspunderii contractuale.

Totodată, s-a constatat că instanţa de fond nu s-a pronunţat şi nu a examinat motivul de anulare încadrat de reclamanta recurentă în dispoziţiile art. 364 alin. (1) lit. i) şi raportat la art. 358 C. proc. civ., aspect de asemenea criticat de recurentă şi găsit întemeiat din perspectiva art. 304 pct. 5 din acelaşi cod, soluţionarea cauzei cu nerespectarea garanţiilor procesuale atrăgând incidenţa art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vătămarea fiind prezumată.

Critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., art. 364 lit. i) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc., a fost respinsă faţă de constatarea că litigiul dedus jurisdicţiei arbitrale este un litigiu de drept privat, nu de drept public, părţile litigante fiind pe poziţii de egalitate procesuală, nu de subordonare, că textul menţionat ar putea fi invocat şi examinat în raport cu un subiect procesual de drept fiscal, public, nu privat, pe care prezentul cadru procesual nu îl identifică.

Totodată, instanţa a reţinut că art. 366 alin. (1) C. proc. civ. reglementează o procedură specială pe care, subsecvent admiterii acţiunii în anulare, trebuie să o urmeze prima instanţă, în sensul că, prin aceeaşi hotărâre prin care a admis acţiunea în anulare se va pronunţa şi în fond, dacă litigiul este în stare de judecată, în limitele convenţiei arbitrale, dacă nu apreciază că se impune administrarea de probe, când, după administrarea lor, va pronunţa şi o hotărâre asupra fondului.

În acest caz, prima hotărâre, de anulare, nu se va putea ataca cu recurs decât odată cu hotărârea asupra fondului, recursul declarat numai împotriva sentinţei prin care s-a admis acţiunea în anulare şi s-a stabilit termen pentru fond, fiind inadmisibil.

În cauza de faţă, acţiunea în anulare nu a fost admisă, ci a fost respinsă, sentinţa asupra ei fiind atacată cu recurs conform art. 366 alin. (2), neintrându-se în cercetarea fondului litigiului arbitral conform procedurii reglementată de art. 366 alin. (1) C. proc. civ. aşa încât chiar şi în situaţia în care Înalta Curte ar fi găsit întemeiate numai motive care atrag modificarea, soluţia ar fi fost de casare cu trimitere conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., nefiind nici în situaţia reglementată de art. 314 din acelaşi cod, când, în caz de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate hotărî asupra fondului pricinii, întrucât nu a fost stabilită nicio situaţie de fapt, litigiul arbitral nefiind examinat pe fond.

4. În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 69 din 28 aprilie 2015 a admis acţiunea în anulare formulată de pârâta-reclamantă SC B. SRL Otopeni, împotriva sentinţei arbitrale nr. 197 din data de 17 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în Dosarul nr. x/2012 având ca obiect pretenţii, în contradictoriu cu intimata reclamantă-pârâtă SC A. SRL Bucureşti, pe care a anulat-o şi a fixat termen la 26 mai 2015, cu citarea părţilor pentru punerea în discuţie, în contradictoriu, a probatoriului şi administrarea acestuia.

În motivarea hotărârii instanţa a reţinut următoarele:

Faţă de prevederile exprese din decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 315 C. proc. civ., curtea a reţinut că nu mai poate reanaliza primul motiv de anulare invocat, respectiv nelegala constituire a tribunalului arbitral, motiv fondat pe art. 364 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care a fost considerat întemeiat şi care a arătat expres că în primul ciclu procesual curtea a făcut o greşită soluţionare a acestuia.

Deşi motivele de acţiune în anulare sunt prevăzute de legiuitor ca atrăgând, fiecare în parte, aceeaşi consecinţă principală [anularea hotărârii arbitrale conform art. 366 alin. (1) C. proc. civ.] şi, deci, admiterea chiar şi doar a unuia trebuie să conducă la o astfel de soluţie, faţă de casare în întregime dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu obligarea de analizare şi judecare unitară, curtea va indica motivat şi soluţiile ce trebuie reţinute pe celelalte motive invocate.

Astfel, ca şi o consecinţă logică a admiterii motivului fondat pe nelegala constituire a tribunalului arbitral, dar şi pentru a da relevanţă argumentului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care precizează că normele din clauza compromisorie (indicate ca fiind în sensul posibilităţii de alegere a câte un arbitru de fiecare dintre părţi) ar trebui să prevaleze faţă de regulamentul instanţei de arbitraj rezultă că şi cel de-al doilea motiv al acţiunii în anulare, respectiv încălcarea egalităţii de tratament cu raportare la modul de desemnare al arbitrilor [art. 364 lit. c) coroborat cu art. 364 lit. i), ambele C. proc. civ.] este fondat, din moment ce prin modalitatea de desemnare s-a ţinut cont de opţiunea uneia dintre părţi, fără a se lua în considerare şi opţiunea celeilalte părţi.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv al acţiunii în anulare respectiv încălcarea dreptului la apărare prin raportare la art. 364 lit. i) şi art. 358 C. proc. civ., Înalta Curte a considerat că acesta nu a fost analizat de curte în primul ciclu procesual, dispunând cercetarea sa.

Din punctul de vedere al curţii, argumentele prezentate în acţiunea în anulare nu pot conduce la concluzia nerespectării principiului dreptului la apărare. Astfel, instanţa arbitrală avea libertatea de apreciere asupra utilităţii sau concludenţei probelor, simpla respingere a unei teze probatorii (şi implicit a unor probatorii) propuse de pârâtă neconducând la încălcarea dreptului la apărare al acesteia; ulterior faptul de a considera sau nu dovedită o relaţie de reprezentare sau o relaţie contractuală nu poate infirma respectarea dreptului la apărare al pârâtei, putând semnifica, cel mult, o greşită coroborare sau apreciere a materialului probator, aspect ce nu intră sub incidenţa art. 364 lit. i) C. proc. civ.; sub imperiul acestui articol legea procesuală civilă nu pune la dispoziţia instanţelor, în limitele cenzurării de drept prevăzute de acţiunea în anulare verificarea pertinenţei deducţiilor probatorii ale tribunalului arbitral, fie că aceste deducţii se referă la pertinenţa unor probe, fie că se referă la aprecierea lor ulterioară, la momentul deliberării. Pentru aceste motive considerăm că acest motiv al acţiunii în anulare trebuia respins, cu această motivare.

Cât priveşte al patrulea motiv al acţiunii în anulare - încălcarea principiilor răspunderii civile contractuale - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a indicat că în acest caz se reclamă, de fapt, o greşită apreciere jurisdicţională asupra răspunderii contractuale, astfel încât recursul a fost respins sub aspectul greşitei aprecieri de către instanţa de fond a acestui motiv; deci, şi acest motiv al acţiunii în anulare urmează a fi respins.

Legat de al cincilea motiv al acţiunii în anulare - încălcarea dispoziţiilor art. 137 C. fisc. - opinia majoritară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este cea care intră în puterea lucrului judecat şi ţine instanţa de rejudecare, în condiţiile art. 315 C. proc. civ. a fost că „în lipsa considerentelor proprii ale instanţei de fond care să permită instanţei de recurs să verifice, la rândul său, legalitatea sentinţei, fiind avută în vedere şi soluţia pronunţată, de casare a sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, se apreciază, în majoritate, că instanţei de fond în revine obligaţia de a analiza în integralitate criticile recurentei din cadrul acţiunii în anulare, inclusiv, deci, a criticii referitoare la încălcarea dispoziţiei art. 137 C. fisc.”.

Sub acest aspect curtea a considerat, în analiza acestui argument drept motiv de acţiune în anulare că modul în care tribunalul arbitral a interpretat natura obligaţiilor invocate de părţi, sau a echivalentului prestaţiilor considerate neexecutate, impuse prin hotărârea arbitrală, nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor imperative a legii, în sensul art. 364 lit. i) C. proc. civ.; faptul că această interpretare ar fi condus la o categorisire greşită a naturii obligaţiilor impuse prin sentinţă, cu consecinţă asupra calculării TVA-ului asupra lor, reprezintă un aspect eminamente de fond, o critică adusă pe fondul raţionamentului logic al soluţiei arbitrale ce nu poate fi încadrată într-unul din cazurile de acţiune în anulare, şi care, implicit, a fost respinsă ca argument al acţiunii în anulare; curtea va analiza natura obligaţiilor pretins neexecutate şi posibila consecinţă a acestei naturi în măsura în care acest lucru va fi necesar (în măsura dovedirii existenţei şi neexecutării lor), cu ocazia judecării fondului pretenţiilor.

Faţă de admiterea oricăruia dintre motivele prevăzute la art. 364, care atrage anularea hotărârii arbitrale, precum şi faţă de faptul că aceasta s-a produs în principal pentru nelegalitatea modului de constituire a tribunalului arbitral, reţinând necesară discutarea contradictorie a probatoriului ce se va propune şi analizarea admisibilităţii acestuia curtea a admis acţiunea în anulare, a anulat sentinţa arbitrală atacată şi a fixat termen la 26 mai 2015, cu citarea părţilor pentru punerea în discuţie, în contradictoriu, a probatoriului şi administrarea acestuia.

5. În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 124 din 30 iunie 2015, a respins cererea introductivă, precizată, a reclamantei SC A. SRL Bucureşti în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvenţional SC B. SRL, ca neîntemeiată.

A respins cererea reconvenţională a pârâtei SC B. SRL Otopeni, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţional SC A. SRL, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de cheltuieli de judecată a pârâtei şi a obligat reclamanta la plata sumei de 23.000 RON, cu acest titlu.

În rejudecare, curtea a reţinut următoarele:

Părţile în litigiu au afirmat o situaţie de drept diferită pe care fiecare parte şi-a întemeiat pretenţiile: astfel reclamanta-pârâtă a neagat existenţa valabilă a unui act modificator al contractului principal, denumit de partea adversă „acord de încetare” şi pe care aceasta din urmă îl consideră un act valabil, care produce efecte juridice, şi modifică în mod esenţial raportul juridic dintre părţi. Pentru corecta stabilire a drepturilor şi obligaţiilor reciproce, raportat la obiectul cererii fiecăreia dintre părţi, instanţa a reţinut că este necesară analizarea existenţei valabile a actului şi a efectelor acestuia.

Din probele administrate în speţă a rezultat că intenţia pârâtei-reclamante de modificare/încetare a contractului de închiriere cât mai repede posibil (data iniţial solicitată fiind 31 octombrie 2009) a fost transmisă reprezentanţilor reclamantei-pârâte încă de la 13 octombrie 2009; prin procesul-verbal din 30 octombrie 2009, F. şi G., acţionând ca reprezentanţi ai reclamantei (ce funcţiona la momentul respectiv sub denumire SC D. SRL) au arătat expres că locatorul nu îşi asumă nicio obligaţie de acceptare a ofertei. Ulterior acestui moment corespondenţa via mail purtată cu G., în vederea stabilirii unei întâlniri cu reprezentanţii D. a reprezentat un prim indiciu în sensul comportamentului acestuia în calitate de prepus al societăţii, însă, la acest moment, referirea la puterea de reprezentare (implicit de a accepta o modificare a contractului din partea reclamantei) vizează alte persoane decât cele două care au semnat procesul verbal preindicat, ce par a acţiona drept simpli intermediari/comunicatori ai manifestării de voinţă a acestora.

La 17 noiembrie 2009 G. a trimis prin mail actul adiţional de încetare al contractului de închiriere, ce prevedea încetarea acestuia începând cu data de 31 decembrie 2009, prin care s-a menţionat de asemenea că îmbunătăţirile rămân locatorului, precum şi obligaţia de plată a 50% din totalul a 6 luni de chirie până la data eliberării spaţiului, cel târziu 31 iunie 2010. Conform unei corespondenţe mail din ziua precedentă (16 noiembrie 2009), de pe aceeaşi adresă de mail a lui G. acest „act adiţional” fusese supus separat analizei şi lui H. Acest act adiţional a fost acceptat de societatea pârâtă-reclamantă, care a notificat partea adversă în acest sens.

Or, în aceste condiţii, dacă e-ar accepta că actul adiţional a fost legal încheiat, începând cu data de 31 decembrie 2009, între părţi nu-şi poate produce efecte decât acesta, iar nu prevederile contractului iniţial din 25 martie 2008, astfel că deşi actul în cauză nu a fost încheiat de reprezentanţii reclamantei-pârâte înscrişi în O.R.C. la acel moment (apărare principală a acesteia cu privire la existenţa valabilă a unui astfel de acord), în speţă funcţionează teoria mandatului aparent ce derivă din regulile art. 1546 C. civ. din 1864, coroborată cu regulile dreptului civil cu profesionişti, ce implică atât celeritate, cât şi diligenţă cu privire la acordarea dreptului de reprezentare.

Curtea a reţinut că, în ciuda faptului că întrebările părţii adverse aveau legătură directă cu capacitatea de reprezentant a celor cu care comunica pârâta-reclamantă (sau, cel puţin cu lipsa culpei unui terţ în a se încrede în această capacitate), reclamanta pârâtă a refuzat practic sistematic prin răspunsurile la interogatoriu date să indice care erau atribuţiile lui F. şi G. în SC D. Management Services SRL (pe care a acceptat-o însă ca fiind membră a grupului de societăţi D., menţionând însă de fiecare dată că un astfel de aspect nu este relevant pentru speţă (apreciere ce depăşeşte însă rolul procesual al părţii; astfel, instanţa a considerat relevant a se şti dacă cele două persoane erau angajate D. Management Services şi dacă această societate avea sarcini de a negocia/manageria o parte din contractele/modificări de contracte ale altor societăţi din grup; dacă astfel stăteau lucrurile, întrebările la care reclamanta-pârâtă a refuzat implicit a răspunde apar drept vădit pertinente, iar acest refuz poate fi reţinut ca un început de dovadă în sensul celor afirmate de partea adversă).

Din materialul probator administrat direct în faţa curţii coroborat cu cel deja depus în dosarul arbitral, instanţa a reţinut că, de fapt, la conducerea D. Management Services (şi cu drept de reprezentare pentru operaţiunile acesteia) se succedau aceleaşi persoane ca la conducerea D. SRL (actuala reclamantă-pârâtă). Astfel contractul de prestări servicii din 01 septembrie 2007 a fost încheiat între D. Management Services şi D. SRL prin reprezentanţii săi I. şi respectiv J., pentru ca cel din 01 aprilie 2008 să fie încheiat între D. Management Services şi D. SRL prin reprezentanţi J. (de data aceasta pentru prestator) şi K. În aproximativ aceeaşi perioadă, în contractele cu B. reprezentanţi erau K. sau I. (actele adiţionale din 25 martie 2008, depuse chiar de reclamantă). Deci, într-un interval de aproximativ 6-7 luni, I. şi J. au reprezentat fie pe D. Management Services, fie pe reclamantă.

În aceste condiţii, s-a apreciat că, calitatea societăţii D. Management Services, de a fi o interfaţă, cel puţin la nivel de negociere, pentru reclamantă este destul de evidentă şi că organele de conducere ale societăţii reclamante au avut cel puţin cunoştinţă de negocieri şi cel puţin au acceptat/ratificat rezultatul lor, chiar dacă acesta ar fi depăşit limitele iniţiale ale mandatului acordat negociatorilor (care erau proprii angajaţi, în funcţii pe care reclamanta a considerat oportun să nu le prezinte organelor chemate să stabilească adevărata situaţie juridică dintre părţi). Or ,o astfel de ipoteză se încadrează vădit atât în teoria mandatului aparent (persoanele respective fiind persoanele obişnuite cu care se negocia pentru administrarea afacerilor respectivului grup, fiind greu de crezut că pentru un grup de peste 20 de societăţi - doar în România - se putea mereu discuta cu administratorii), cât şi în ideea ratificării unei eventuale depăşiri a limitelor mandatului, din moment ce imediat după încheierea acordului de încetare, timp de peste 3 luni, pârâtei nu i s-au mai facturat de către reclamantă debitele ce ar fi reieşit din contract în forma sa iniţială.

De altfel, deşi ulterior a arătat că nu ştia de discuţiile purtate în vederea încetării contractului, s-a observat că iniţial, în procesul verbal de conciliere din 28 mai 2010 reclamanta arată doar că la momentul purtării discuţiilor societatea era preluată de grupul L., administratorii fiind schimbaţi; or, simpla schimbare a administratorilor nu poate valora pentru un terţ care crede cu bună-credinţă şi în condiţie de eroare comună că tratează cu cel ce poate reprezenta societatea (pentru că acestea erau persoanele obişnuite de contact), o modificare care să îi infirme fie buna sa credinţă, fie să înfrângă ideea de eroare comună. Mai mult, în aceleaşi susţineri făcute cu ocazia concilierii, ca şi ulterior, reclamanta nu a arătat de ce acele persoane nu puteau fi considerate în mod pertinent, cu bună-credinţă, reprezentanţii săi, ci doar că nu erau administratori ceea ce nu infirmă însă aserţiunile părţii adverse.

Faptul că ulterior reclamanta s-a răzgândit asupra acordului modificator şi nu l-a mai recunoscut nu poate avea nicio consecinţă juridică, cât timp, fie şi ca urmare a încheierii acestuia ca urmare a manifestării de voinţă a unui mandatar aparent, acesta o ţine din punct de vedere juridic.

În aceste condiţii, pretenţiile reclamantei întemeiate în întregime pe contractul iniţial dintre părţi (facturile emise ulterior actului modificator - pct. 1, daunele interese constând în chiriile datorate de la data eliberării spaţiului până la închirierea către C. - pct. 2, daunele interese constând în contravaloarea diferenţei de chirie şi a costurilor aferente faţă de cele plătite de noul chiriaş (C.) - pct. 3), au fost respinse ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, care priveşte executarea (ce se afirmă drept nelegală) a scrisorii de garanţie, constituită de pârâta-reclamantă în favoarea reclamantei-pârâte în baza art. 14 din contractul de locaţiune, s-a apreciat că, potrivit art. 14.2 din contractul încheiat de părţi, locatarul avea dreptul de a retrage direct din garanţie orice sumă datorată şi neplătită de către locatar. Acest articol contractual se aplică relaţiilor dintre părţi şi aşa cum au fost ele modificate prin „acordul de încetare”, acesta reprezentând o veritabilă modificare a contractului dintre părţi, modificare care însă menţinea anumite drepturi şi obligaţii corelative. Or, chiar şi conform aserţiunilor pârâtei valoarea sumelor pe care le-ar datora conform acordului de încetare depăşeşte valoarea garanţiei încasate direct de locator. În aceste condiţii, încasarea garanţiei nu reprezintă o plată nedatorată, iar executarea acesteia nu reprezintă o încălcare a prevederilor contractuale, din moment ce aceasta se putea face pentru orice sumă datorată şi neplătită de locatar. Trebuie precizat faptul că sumele ce rezultă din acordul de încetare sunt datorate în baza acordului părţilor, facturarea/nefacturarea lor neputând influenţa caracterul cert al unei creanţe între părţile dintr-un act bilateral ce prevede limitele exacte ale creanţei respective.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, s-a reţinut că în conformitate cu art. 294 C. proc. civ. acestea sunt datorate în funcţie de culpa procesuală şi că, dată fiind respingerea atât a cererii principale, cât şi a cererii reconvenţionale, culpa procesuală cea mai importantă (pe cererea principală), aparţine reclamantei-pârâte, dar şi pârâtei reclamante (faţă de respingerea unei părţi din pretenţiile sale, cele formulate pe cale reconvenţională) a avut o parte din culpa procesuală, cât priveşte propria învestire a instanţei, Curtea, în baza art. 274 raportat la art. 276 C. proc. civ., a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată a pârâtei şi a obligat reclamanta la plata sumei de 23.000 RON, cu acest titlu (10.582,04 RON taxa judiciară de timbru plătite în faţa Curţii de Apel Bucureşti pentru cererea principală, 11.373,41 RON taxa de timbru plătită în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru cererea de recurs, iar diferenţa de 1.045 RON onorariu de avocat datorat faţă de diferenţa de culpă procesuală dintre intentarea acţiunii principală, socotită drept neîntemeiată, şi formularea cererii reconvenţionale, de asemenea neîntemeiată).

6. Împotriva sentinţei civile nr. 69 din 28 aprilie 2015 şi a sentinţei civile nr. 124 din 30 iunie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2014*, a formulat recursuri reclamanta SC A. SRL Bucureşti.

A. Prin recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 69 din 28 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta a solicitat modificarea acesteia, în sensul respingerii acţiunii în anulare formulate de SC B. SRL Otopeni, cu consecinţa menţinerii ca legale a sentinţei arbitrale nr. 197 din 17 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în Dosarul nr. x/2012.

După o prezentare a situaţiei de fapt, recurenta a susţinut în esenţă următoarele:

- în mod nelegal a reţinut Curtea de Apel Bucureşti că tribunalul arbitral nu ar fi fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală în raport de dispoziţiile art. 30.1 din contractul de locaţiune din 25 martie 2008, care exprimă voinţa părţilor şi că modificarea legilor arbitrajului ulterior finalizării litigiului nu îi este imputabilă societăţii sale, astfel că C.C.I.R. nu putea să aplice decât regulile în vigoare la momentul declanşării litigiului.

- instanţa nu a analizat apărarea invocată de societatea sa, conform căreia prin atitudinea sa anterioară declanşării litigiului, SC B. SRL Otopeni, a renunţat la beneficiul desemnării tribunalului arbitral potrivit principiului disponibilităţii părţilor, fapt ce a dus la o modificare implicită, tacită a clauzei compromisorii, în sensul că prevederile sale au devenit neoperante, ele fiind înlocuite implicit cu Regulile de procedură arbitrală ale C.C.I.R., care presupunea desemnarea acestora de autoritatea de nominare. Faţă de această situaţie a concluzionat că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este nemotivată, invocând în acest sens jurisprudenţa C.E.D.O.

B. Prin recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 124 din 30 iunie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea lui, în principal casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii sale astfel cum a fost precizată şi menţinerea dispoziţiei de respingere a cererii reconvenţionale ca neîntemeiată.

- A susţinut că faţă de rezilierea contractului de locaţiune la iniţiativa locatarului SC B. SRL Otopeni, acesta a înţeles să facă aplicarea art. 23.5 şi art. 14.2 din contractul de locaţiune şi a executat scrisoarea de garanţie, pe care a reţinut-o cu titlu de daune interese.

În cauză, creanţa pretinsă de societatea sa este certă, lichidă şi exigibilă, fiind întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale pentru ca instanţa arbitrală să oblige pârâta la plata acesteia, edificatoare în acest sens fiind expertiza contabilă judiciară întocmită de expertul M.

Consideră că instanţa nu a motivat în fapt şi în drept soluţia de respingere a primului capăt de cerere în condiţiile în care pretenţiile sale au fost întemeiate pe facturile ce vizează perioada în care aceasta a folosit efectiv spaţiul închiriat.

- Sentinţa recurată este lipsită de temei legal, întrucât a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii, reţinându-se greşit că nu este vorba de o denunţare abuzivă a contractului de locaţiune şi că părţile ar fi încheiat un acord de încetare a contractului, acord care nu există.

A susţinut că judecătorul fondului s-a erijat în apărător al pârâtei SC B. SRL invocând în sprijinul acesteia un aspect neinvocat care nu a fost pus nici în discuţia părţilor, respectiv acela că pârâta s-ar fi aflat într-o eroare comună, atunci când a negociat şi semnat acordul de încetare a contractului de locaţiune cu persoane complet străine de societatea D., încălcând astfel principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

- Hotărârea recurată a fost dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1546 C. civ., întrucât s-a reţinut că în speţă este aplicabilă teoria mandatului aparent, în condiţiile în care nu există nici o dovadă în acest sens, iar la momentul purtării negocierilor şi a transmiterii pretinsului act adiţional de încetare a contractului de locaţiune, D. îşi schimbase complet acţionariatul, fiind preluată de grupul de investiţii L., aspecte înregistrate la O.R.C.

Faţă de această situaţie, pe care o prezintă în amănunt, a precizat că, în mod eronat a reţinut instanţa că părţile ar fi încheiat actul adiţional de încetare a contractului de locaţiune, în contra tuturor probelor administrate, făcând aplicarea teoriei mandatului aparent. A arătat că în speţă nu s-a făcut nici dovada bunei credinţe a pârâtei B. SRL, nici a faptului că această societate s-ar afla într-o eroare comună şi nici a faptului că reclamanta a ratificat acest act de încetare a contractului de locaţiune, prezentul litigiu făcând această dovadă pe deplin.

- Avându-se în vedere că între părţi nu s-a încheiat nici un acord de încetare a contractului de locaţiune, acesta încetând ca urmare a denunţării unilaterale şi abuzive de SC B. SRL Otopeni, apreciază că în cauză sunt îndeplinite condiţiile acordării despăgubirilor potrivit art. 24.7 din contract, respectiv a faptei ilicite, a prejudiciului, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate dintre acestea.

În opinia sa fapta ilicită care a cauzat prejudiciul constă tocmai în denunţarea unilaterală de locatar a contractului de locaţiune, în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 24.7 din contract, această modalitate de încetare a contractului era în mod expres interzisă părţilor, cu atât mai mult cu cât în raport de art. 969 C. civ., convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante.

Recurenta a susţinut că prejudiciul suferit de reclamantă urmare a denunţării unilaterale a contractului de locaţiune de către pârâtă, constă în contravaloarea chiriilor lunare datorate de pârâtă începând cu data eliberării spaţiului închiriat de către aceasta până la data la care locatarul SC C. SRL a achitat prima chirie, la 21 octombrie 2010; diferenţa de chirie plus costurile aferente contractului de locaţiune şi costurile aferente plătite de locatarul SC C. SRL, calculată până la momentul expirării de drept a duratei contractului de locaţiune şi contravaloarea chiriilor lunare datorate începând cu data eliberării spaţiului închiriat de SC B. SRL, până la data la care locatarul SC C. SRL a achitat prima chirie, 21 octombrie 2010 şi diferenţa de chirie plus costurile aferente contractului de locaţie, precum şi chiria şi costurile aferente plătite de locatarul SC C. SRL, calculată până la expirarea de drept a duratei contractului de locaţiune.

A arătat că vinovăţia pârâtei constă tocmai în nerespectarea obligaţiilor din contractul de locaţiune, iar legătura de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea faptei ilicite.

Faţă de această situaţie, recurenta a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, aspect de natură a atrage răspunderea pârâtei pentru prejudiciul cauzat societăţii sale, prin denunţarea unilaterală abuzivă a contractului de locaţiune, prin încălcarea unei prohibiţii contractuale exprese.

Consideră că instanţa a motivat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 261 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă SC B. SRL Otopeni a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursurilor.

7. Examinând cauza sub toate aspectele, Înalta Curte constată că hotărârile pronunţate sunt legale, întrucât instanţa a analizat hotărârea arbitrală în limitele criticilor formulate, ţinând cont şi de dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., întrucât acestea cuprind considerentele care fundamentează soluţiile în fiecare caz.

Este de reţinut că motivele care atrag desfiinţarea hotărârii arbitrale sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, iar judecarea litigiului pe fond, este posibilă doar în măsura în care se constată incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de art. 364 C. proc. civ.

Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. invocate în cauză sunt nefondate, instanţa procedând corect la analiza acţiunii în anulare dedusă judecăţii raportat la motivele invocate de reclamantă întemeiate pe dispoziţiile art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ. hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare, când încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii.

În perimetrul motivului de anulare a hotărârii arbitrale instituit de art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu se includ criticile cu privire la stabilirea situaţiei de fapt, pe larg evocată de recurentă, sau cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor legale dispozitive, ci numai criticile cu privire la încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, independent de situaţia de fapt stabilită.

Nerespectarea şi interpretarea greşită a prevederilor contractuale nu reprezintă o încălcare a normelor de ordine publică, a bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale legii, astfel cum impune art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Primul motiv de anulare invocat de recurentă, respectiv nelegala constituire a tribunalului arbitral, motiv fondat pe art. 364 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., nu mai poate fi analizat, întrucât acesta se bucură de autoritate de lucru judecat în raport de decizia nr. 3808 din 02 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În considerarea principiului autonomiei părţilor, se constată că prin clauza inserată de părţi în contract, acestea au convenit competenţa Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi modalitatea de numire a arbitrilor conform regulilor de arbitraj ICC.

Or, aplicarea altor reguli, în ceea ce priveşte alegerea arbitrilor, decât cele indicate în mod expres de părţi, reprezintă o încălcare a voinţei părţilor, a principiului autonomiei lor cât şi a dispoziţiilor legale aplicabile, după cum a reţinut şi Înalta Curte în primul ciclu procesual.

Faţă de această situaţie nu se poate reţine că regulile arbitrale la care părţile fac trimitere, pot să lipsească de efecte acordul expres al acestora, fiind evident că nu există nici o modificare a clauzei compromisorii.

Totodată, se constată că recurenta nu a formulat nici o critică pe încălcarea principiului egalităţii de tratament a părţilor.

În acest context, Curtea de Apel Bucureşti, în mod legal, a considerat că numai analizând poziţia părţilor cu privire la încetarea contractului de locaţiune se poate constata că actul modificator al acestuia a fost încheiat în mod valabil, chiar dacă recurenta nu l-a mai recunoscut ulterior.

Cum toate pretenţiile reclamantei erau întemeiate pe prevederile contractului de locaţiune, care a fost modificat prin acordul de încetare a acestuia, în mod corect a respins Curtea de Apel Bucureşti pretenţiile reclamantei, reţinând existenţa unei erori comune cu privire la puterea de reprezentare acordată de reclamantă persoanelor trimise la negociere.

În acest sens este de observat că mandatul acordat persoanelor împuternicite să negocieze modalitatea de încetare a raporturilor contractuale nu putea fi revocat prin simpla schimbare a administratorilor care au acordat mandatul iniţial, ci putea fi făcută prin transmiterea unei notificări exprese în acest sens, fiind evident faptul că pârâta este un terţ de bună credinţă, aspecte în raport de care nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 1546 C. civ.

Or, este ştiut că soarta actelor îndeplinite cu depăşirea puterilor primite se încadrează în teoria mandatului aparent, aplicaţie a aparenţei în drept, care are la bază ideea că, dacă un terţ, în baza unei creanţe eronate, îndeplineşte un act cu o persoană care nu avea dreptul sau puterea să-l îndeplinească, aparenţa astfel creată permite recunoaşterea validităţii şi opozabilităţii actului respectiv.

De altfel, se constată că încrederea pârâtei în sensul că persoanele cu care a negociat încetarea contractului de locaţie aveau calitatea de mandatari ai societăţii recurente a fost întărită şi de faptul că în alte situaţii, aceleaşi persoane au acţionat în aceeaşi calitate de mandatar al acesteia, deţinând inclusiv ştampila societăţii pe care au aplicat-o odată cu semnătura pe diverse acte.

În speţă, încetarea contractului de locaţiune, care a fost modificat prin acordul de încetare a acestuia, s-a făcut în considerarea neexecutării obligaţiilor contractuale, iar invocarea motivului prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu poate determina examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, reexaminarea în fond a litigiului.

De asemenea, o eventuală nerespectare a dispoziţiilor contractuale nu constituie motiv de anulare a hotărârii arbitrale potrivit art. 364 lit. i) C. proc. civ., recurenta apreciind greşit incidenţa acestor prevederi legale.

Controlul efectuat de instanţă asupra hotărârii arbitrale este un control de legalitate şi nu de temeinicie şi de aceea invocarea motivului prevăzut de lit. i) a art. 364 C. proc. civ. nu trebuie să fie un pretext pentru a se solicita instanţei reexaminarea pe fond a litigiului arbitral.

De altfel acţiunea în anulare, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 5 din 25 iunie 2001 (RIL) este o cale de atac şi ca atare în recurs nu se mai analizează decât criticile de nelegalitate.

Prin urmare, recurenta nu se poate prevala de o analiză a susţinerilor referitoare la netemeinicia hotărârii arbitrale, iar criticile vizând interpretarea eronată de către instanţa arbitrală a raportului de expertiză contabilă, a dispoziţiilor contractuale, art. 24.7 din contractul de locaţie, respectiv criticile referitoare la modalitatea de interpretare a voinţei părţilor, la faptul dacă răspunderea contractuală a fost reţinută în mod corect, nu pot forma obiectul acţiunii în anulare, neputând fi circumscrise motivului prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În cauză se constată că sentinţa pronunţată de curtea de apel este legală avându-se în vedere că aceasta a analizat fiecare dintre criticile formulate prin acţiunea în anulare, respingându-le motivat, raportat atât la specificul acţiunii în anulare, precum şi la dezlegările şi probatoriile date de instanţa arbitrală prin hotărârea pronunţată.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar sentinţa atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, iar împrejurarea că ele nu sunt mulţumitoare pentru recurentă şi nu converg înspre soluţia dorită nu fac aplicabile prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Ceea ce interesează în analiza motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. este dacă norma ce se susţine a fi fost încălcată de instanţa arbitrală are acest caracter imperativ sau nu.

Analiza modalităţii în care instanţa arbitrală a interpretat voinţa părţilor sau dacă răspunderea contractuală a pârâtei a fost corect reţinută de către tribunalul arbitral, coroborate cu dispoziţiile legale incidente în materie, nu se încadrează în ipoteza încălcării „ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziţiilor imperative ale legii” (în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin decizia nr. 3622 din 02 decembrie 2008), astfel că nu sunt nici incidente nici motivele încadrate în art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. va fi obligată recurenta-reclamantă SC A. SRL Bucureşti la plata sumei de 5.365,80 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B. SRL Otopeni.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 69 din 28 aprilie 2015 şi a sentinţei civile nr. 124 din 30 iunie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2014*.

Obligă recurenta-reclamantă SC A. SRL Bucureşti la plata sumei de 5.365,80 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B. SRL Otopeni.

Irevocabilǎ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2016.