Subcontractor’s direct action against client under Civil Code Art. 1488 denied as legal entity excluded from "worker" definition and claim not limited to contractor’s debt.

Decizia nr. 604/2015

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 1 martie 2012, sub nr. 6276/3/2012, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 871.306,29 de lei, reprezentând contravaloare lucrări efectuate şi neachitate, precum şi la plata sumei de 128.693,71 de lei, reprezentând dobânda, în total suma de 1.000.000 lei. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1260 din 17 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia nulităţii capătului de cerere privind dobânda invocată de către pârâta SC B. SA, cât şi cererea formulată de reclamanta SC A. SRL - prin administrator judiciar C..

A fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 lei, către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut referitor la excepţia nulităţii capătului de cerere privind dobânda, invocată de către pârâta SC B. SA că este nefondată, în raport de dispoziţiile art. 7203 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, cererea de chemare în judecată va cuprinde motivele de fapt, precum şi faţă de dispoziţiile art. 133 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit cărora, cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă.

Astfel, faţă de împrejurarea că motivele de fapt nu sunt cuprinse în enumerarea limitativă a art. 133 alin. (1) C. proc. civ., prima instanţă a reţinut că sunt incidente prevederile art. 105 alin. (2) teza I din acelaşi cod, potrivit căruia, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, iar cum pârâta nu a probat că lipsa motivelor de fapt ale capătului de cerere privind dobânda i-a pricinuit vreo vătămare, s-a apreciat că nu se poate dispune anularea acestuia.

Totodată, tribunalul a reţinut că sunt incidente şi prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., întrucât nulitatea invocată în cauză fiind una relativă, iar potrivit acestui text, neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond şi cum pârâta nu a invocat această nulitate la prima zi de înfăţişare după primirea cererii de chemare în judecată, tribunalul a constat că aceasta nu mai avea posibilitatea de a invoca acest aspect la ultimul termen de judecată.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că la data de 28 iulie 2007 pârâta SC B. SA, în calitate de client, a încheiat cu SC D. SRL, în calitate de antreprenor general, contractul de antrepriză nr. 3, iar obiectul contractului îl constituia efectuarea lucrărilor de execuţie/construcţie a unui condominiu rezidenţial format din 4 blocuri de apartamente cu 10 şi 7 etaje, pentru un număr de 176 de apartamente, un complex comercial în suprafaţă de 2.243 m2 şi o zonă de parcare de 7.829 m2 din suprafaţa totală subterană de 10.972 m2, preţul total fix pentru executarea lucrărilor fiind de 19.700.000 de euro, potrivit art. 3.1. din contract.

La data de 23 martie 2011, pârâta şi antreprenorul general SC D. SRL au încheiat actul adiţional nr. 15 la contractul de antrepriză menţionat, iar potrivit art. 1 din actul adiţional defectele şi neconformităţile semnalate de beneficiar sunt menţionate în anexe.

Prin art. 2, antreprenorul general se obliga să remedieze defectele menţionate în Anexa nr. 1 şi Anexa nr. 2 cel mai târziu până la data de 15 aprilie 2011, cu excepţia unor lucrări care urmau a fi remediate până la data de 30 aprilie 2011. În caz de neexecutare, antreprenorul general va răspunde faţă de beneficiar în condiţiile contractului pentru toate prejudiciile directe sau indirecte cauzate.

Potrivit art. 7, ca urmare a extinderii perioadei de garanţie, conform art. 6 - până la data de 31 decembrie 2011 - antreprenorul general va asigura existenţa unei garanţii pentru remedieri în perioada de garanţie valabile până la data de 31 decembrie 2011 pentru suma de 170.000 de euro. Această garanţie va fi constituită din suma de 170.000 de euro, sumă care a fost reţinută de beneficiar de la antreprenorul general în perioada de execuţie a proiectului, conform prevederilor contractului.

Din garanţia de 170.000 de euro a fost eliberată antreprenorului general numai suma de 35.000 de euro, iar prin notificarea din data de 1 august 2012, pârâta a adus la cunoştinţa antreprenorului general faptul că, valoarea lucrărilor de remediere necesare pentru executarea proiectului conform contractului era de 678.000 de euro.

Prin procesul-verbal de recepţie finală din 21 aprilie 2011, rezultă că s-a propus admiterea recepţiei finale cu obiecţiuni.

La data de 16 septembrie 2008, reclamanta SC A. SRL, în calitate de subantreprenor, a încheiat cu SC D. SRL, în calitate de antreprenor general, un contract de subantrepriză nr. 3, obiectul contractului constituindu-l efectuarea de lucrări de finisaje şi compartimentare cu gipscarton, zugrăveli, totodată fiind prevăzută posibilitatea efectuării şi a altor lucrări în condiţiile art. 2 din contract.

Potrivit Situaţiei de lucrări centralizată E., valoarea lucrărilor a fost de 6.678.555,50 de lei, iar potrivit Situaţiei de lucrări suplimentară E., valoarea lucrărilor a fost de 125.292,7 lei.

Astfel, din motivarea cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 1488 C. civ., aplicabil în cauză potrivit art. 5 din Legea nr. 71/ 2011.

Potrivit acestui text legal, zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau a unei alte lucrări date în antrepriză, pot reclama plata lor de la comitent (client), dar numai în măsura în care acesta s-ar găsi dator către antreprenor în momentul cererii.

Faţă de acest text legal, tribunalul a reţinut că lucrătorii, respectiv reclamanta, au o acţiune directă contra clientului, pârâta din speţa dedusă judecăţii, cu toate că nu există niciun raport juridic direct între ei, fiind deci o dispoziţie derogatorie de la principiul relativităţii efectelor contractelor.

În acest context, prima instanţă a reţinut că pentru a se putea admite o acţiune întemeiată pe prevederile art. 1488 C. civ., trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a) ca şi condiţie premisă, antreprenorul să fie dator către lucrători; b) reclamantul să aibă calitatea de zidar, lemnar sau alt lucrător întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau a unei alte lucrări date în antrepriză; c) clientul să fie dator către antreprenor (reclamant) în momentul formulării cererii de chemare în judecată; d) lucrările efectuate de către subantreprenor (reclamant) să fie conforme contractului încheiat de către client cu antreprenorul care i-a angajat pe zidari, lemnari şi ceilalţi lucrători.

În cauză, tribunalul a reţinut că aceste condiţii nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, având în vedere următoarele considerente:

Cu privire la condiţia ca antreprenorul să fie dator către lucrători, respectiv către reclamantă, tribunalul a apreciat că această condiţie se deduce - implicit - din reglementarea conţinută de art. 1488 C. civ., sens în care s-a reţinut că nu s-ar putea cere nicio sumă de la client, decât dacă antreprenorul ar fi dator persoanelor prevăzute de textul legal menţionat, iar Tribunalul Bucureşti a constatat că reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., că antreprenorul general, respectiv SC D. SRL, îi datora sumele de bani pe care le solicită de la pârâtă.

Astfel, deşi reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 871.306,29 de lei, reprezentând contravaloare lucrări efectuate şi neachitate, tribunalul a constatat că reclamanta nu a arătat cu exactitate de unde rezultă aceste sume.

Totodată se reţine că instanţa nu a avut în vedere convenţia de plată încheiată de reclamantă cu antreprenorul general SC D. SRL, întrucât aceasta nu este opozabilă pârâtei, faţă de principiul relativităţii contractului, nefiind încheiat şi cu aceasta.

În ceea ce priveşte condiţia, potrivit căreia, reclamantul să aibă calitatea de zidar, lemnar sau alt lucrător întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau a unei alte lucrări date în antrepriză, tribunalul a considerat că aceasta este îndeplinită în cauză, considerând că în prezent, faţă de evoluţia societăţii şi a modalităţilor de organizare a lucrătorilor, sintagma de "ceilalţi lucrători" trebuie să aibă un înţeles extins şi la societăţile constituite în temeiul Legii nr. 31/1990 care au calitate de subantreprenori.

Relativ la condiţia, potrivit căreia, clientul să fie dator către antreprenor - reclamant - în momentul formulării cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că aceasta nu este îndeplinită, întrucât în cauză, nu s-a probat, prin niciun mijloc de probă admisibil în condiţiile art. 1169 C. civ., că deficienţele constatate de pârâtă şi antreprenorul general SC D. SRL prin actul adiţional din 21 martie 2011 au fost remediate până în prezent, în condiţiile expuse în acest act adiţional, sens în care tribunalul a apreciat că nu se poate reţine că pârâta ar datora vreo sumă antreprenorului general.

Referitor la ultima condiţie, potrivit căreia, lucrările efectuate de către subantreprenor să fie conforme contractului încheiat de către client cu antreprenorul care i-a angajat pe zidari, lemnari şi ceilalţi lucrători, tribunalul a constatat-o ca fiind neîndeplinită în cauză, potrivit art. 1169 C. civ., întrucât reclamantul nu a probat că lucrările pe care le-a efectuat sunt conforme contractului de antrepriză generală din 28 iulie 2007, totodată, tribunalul nu a avut în vedere procesul-verbal de recepţie încheiat de reclamantă cu antreprenorul general, respectiv SC D. SRL, întrucât acesta nu este opozabil pârâtei, nefiind încheiat şi cu aceasta, iar din aceste considerente s-a constatat că nu se poate angaja răspunderea pârâtei, în temeiul art. 1488 C. civ.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 de lei, către pârâtă, reprezentând onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 910/2014 din 20 octombrie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect prima instanţă a constat că reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., că antreprenorul general D. SRL îi datora sumele pretinse şi nici că lucrările pe care le-ar fi efectuat sunt conforme contractului de antrepriza generală din 28 iulie 2007.

Împrejurarea că reclamanta s-a înscris la masa credală a antreprenorului general D. SRL nu înseamnă că există identitate între creanţa înscrisă în tabelul creditorilor şi cea solicitată în prezenta cauză, având în vedere că un tabel de creanţe nu poate proba, prin el însuşi, faptul că suma din acel tabel şi suma pretinsă în dosarul de faţă derivă din acelaşi raport juridic.

S-a mai reţinut că nu rezultă, din probele administrate, faptul că reclamanta ar fi efectuat lucrările pretinse din moment ce construcţiile au fost finalizate la data de 30 mai 2008, iar societatea reclamantă a fost înfiinţată la peste 3 luni după această dată, respectiv la 15 septembrie 2008, astfel cum reiese din Extrasul din Registrul Comerţului depus la dosar, iar din acest considerent, instanţa de apel a apreciat că orice lucrări pe care societatea reclamantă pretinde că le-a efectuat nu puteau fi realizate decât începând cu 15 septembrie 2008, or, apelanta nu putea realiza lucrările anterior constituirii, aceasta neavând capacitate de folosinţă şi exerciţiu, astfel că, susţinerile acesteia, conform cărora, compartimentările ar fi fost efectuate ulterior datei de 30 mai 2008, sunt nereale.

A mai reţinut instanţa de apel că, înscrisurile care au stau la baza pretenţiilor reclamantei nu poartă semnătura sau ştampila pârâtei, nefiind parte la raporturi juridice indicate de SC A. SRL, şi deci nu-i sunt opozabile, totodată s-a constatat că înscrisurile reclamantei nu au avut dată certă, neputând justifica o situaţie de fapt la un anumit moment, conform art. 1182 C. civ.

Faţă de aceste împrejurări şi cum înscrisurile depuse de reclamantă în susţinerea pretenţiilor sale nu pot avea forţă probantă din moment ce prezintă inadvertenţe care ţin de esenţa conturării raporturilor juridice, Curtea de Apel Bucureşti a respins criticile reclamantei ca nefondate, în acest sens fiind avut în vedere şi faptul că întregul E., a fost întabulat încă din anul 2008, întabulare care nu putea opera decât după finalizarea compartimentării la interior şi după încheierea procesului-verbal de recepţie a lucrărilor din 30 mai 2008.

Instanţa de apel a apreciat că, pârâta nu poate fi obligată să plătească reclamantei garanţia de bună execuţie, deoarece art. 1488 C. civ. se referă doar la contravaloarea lucrărilor executate, iar nu la garanţii de buna execuţie, iar reclamanta a solicitat contravaloarea lucrărilor executate, şi nu restituirea garanţiilor de bună execuţie.

În acest context, se reţine că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat contravaloarea lucrărilor executate şi dobânda, iar nu restituirea garanţiilor de bună execuţie, astfel spus, suma pretinsă de reclamantă este solicitată cu titlu de contravaloare lucrări efectuate şi neachitate, iar nu cu titlu de restituire garanţii de buna execuţie.

În ceea ce priveşte onorariul de avocat, instanţa de apel a reţinut că această critică este lipsită de suport juridic, referitor la afirmaţia reclamantei, în sensul că o societate în insolvenţă nu poate fi obligată la cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C. a declarat recurs, temeiurile de drept fiind apreciate de Înalta Curte a fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta solicită admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate, iar pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligarea intimatei la plata sumei de 1.000.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

Criticile aduse deciziei atacate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă în esenţă la faptul că instanţa a reţinut greşit, faptul că în condiţiile art. 1169 C. civ. nu s-ar fi făcut dovada unei creanţe împotriva falitei SC D. SRL care să rezulte din acelaşi raport juridic. În opinia recurentei acest lucru era imposibil, pe de-o parte pentru că presupunea proba unui fapt negativ, iar pe de altă parte sarcina probei era inversă, beneficiarul intimat trebuia să probeze că nu datora o asemenea sumă de bani către antreprenorul general.

În ceea ce priveşte pretinsa înfiinţare ulterioară a societăţii reclamante, recurenta susţine că firma şi-a schimbat denumirea şi sediul anterior, ceea ce face ca aparent firma să nu fi existat anterior, astfel cum se susţine, deşi înscrisurile din registrul comerţului probează contrariul, schimbarea numărului de ordine de la Registrul comerţului nu este de natură să probeze că firma ar fi fost înfiinţată la acea dată, din moment ce exista anterior.

În ceea ce priveşte textul de lege aplicabil la acea dată, respectiv art. 1488 C. civ., recurenta susţine că acesta nu impune existenţa unui raport juridic între cel ce a efectuat lucrarea şi proprietarul edificiului şi tocmai de aceea legea a instituit o acţiune directă împotriva acestuia în limita sumelor de bani datorate către antreprenorul general.

Mai arată recurenta că, imobilul în litigiu putea fi întabulat chiar şi în lipsa finisajelor, pe stadii de construcţie, compartimentarea ulterioară nefiind de structură, astfel că se putea efectua, fără obţinerea vreunei autorizaţii de construcţie, fără întabulare, motiv pentru care se apreciază că instanţa a aplicat eronat legea.

În opinia recurentei, instanţa a aplicat greşit legea atunci când a interpretat faptul că dispoziţiile art. 1488 C. civ. nu se referă la garanţia de bună execuţie, întrucât sumele de bani sunt datorate indiferent cu ce titlu, subantreprenorul putându-le solicita, chiar dacă sunt datorate cu titlu de garanţie de bună-execuţie, neexistând nicio interdicţie în acest sens.

Recurenta susţine că motivarea instanţei cu privire la faptul că aceasta nu ar fi efectuat proba, în condiţiile prevăzute de art. 1169 C. civ., asupra unei creanţe certe şi lichide este nelegală din moment ce există la dosar proba contrară, respectiv tabelul creditorilor, înscrisurile depuse de lichidatorul antreprenorului din care reiese exact contrariul şi anume calitatea de creditor înscris la masa credală a antreprenorului general.

În argumentarea motivelor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că susţinerile instanţei cu privire la lipsa opozabilităţii convenţiei de plată dintre reclamantă şi antreprenorul falit, respectiv SC D. SRL sunt eronate din moment ce chiar instanţa motivează anterior, că potrivit art. 1488 C. civ., lucrătorii au acţiune directă contra clientului cu toate că nu există niciun raport juridic între ei, o dispoziţie derogatorie de la principiul relativităţii efectelor contractelor, iar din acest punct de vedere hotărârea atacată este contradictorie din moment ce se motivează că există acţiune directă, ca o derogare de la principiul relativităţii contactelor, pentru ca ulterior să se reţină în sens contrar.

În ceea ce priveşte motivele legate de garanţia de bună-execuţie, recurenta susţine că acestea sunt contradictorii, pentru că pe de-o parte instanţa constată îndeplinite condiţiile, potrivit cărora, clientul trebuie să fie dator către antreprenor, iar pe de altă parte se reţine faptul că în condiţiile prevăzute de art. 1169 C. civ. nu s-ar fi probat anumite deficienţe pretinse de client.

Referitor la motivele ce privesc lucrările efectuate de subantreprenor, ca acestea să fie conforme contractului încheiat de client cu antreprenorul, instanţa a reţinut eronat faptul că nu ar fi fost conforme cu contractul de antrepriză generală din 28 iulie 2007, în acest sens instanţa susţinând faptul că procesul-verbal de recepţie încheiat de reclamantă cu antreprenorul general, respectiv SC D. SRL nu este opozabil pârâtei, pentru că nu este încheiat cu aceasta, opinie apreciată de recurentă ca fiind greşită din moment ce nici nu exista vreun raport juridic între subantreprenor şi beneficiarul lucrărilor, astfel că nu era necesară încheierea unui asemenea înscris cu clientul, ci numai cu antreprenorul general. Din moment ce practica judiciară este constantă în această privinţă, anume lipsa raportului juridic între subantreprenor şi beneficiarul lucrărilor este evident că, procesul-verbal de recepţie încheiat cu antreprenorul general îi este opozabil în virtutea legii, şi îi conferă subantreprenorului un drept de acţiune directă contra clientului de a-şi recupera sumele de bani, în măsura în care acestea sunt datorate de către beneficiar.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta susţine că soluţia pronunţată în cauză este greşită, în raport cu prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind insolvenţa în vigoare la acea dată, întrucât obligarea reclamantei aflate sub protecţia legii insolvenţei la plata unor sume de bani, reprezintă o încălcare a principiului prevăzut de dispoziţiile menţionate, în condiţiile în care recurenta nu poate fi executată silit.

În acest sens, recurenta consideră că suma de bani pretinsă cu titlu de onorariu avocaţial este nerezonabilă şi mult exagerată în raport cu volumul de muncă depus de multiplele firme de avocatură ce au reprezentat intimata în prezenta cauză.

Prin întâmpinarea depusă la data de 17 februarie 2015, intimata-pârâtă SC B. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, totodată solicitând şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C. să fie respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât a reţinut în mod greşit faptul că, în condiţiile art. 1169 C. civ., nu s-ar fi făcut dovada unei creanţe împotriva falitei SC D. SRL care să rezulte din acelaşi raport juridic.

Această critică este nefondată, deoarece Curtea de Apel Bucureşti, în mod corect a reţinut ca reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., faptul că antreprenorul general SC D. SRL îi datora sumele pretinse, nici că lucrările pe care le-ar fi efectuat sunt conforme contractului de antrepriză generală din 28 iulie 2007.

Astfel, contrar afirmaţiilor recurentei, o asemenea probă nu presupunea dovedirea unui fapt negativ, sarcina probei revenindu-i acesteia, având în vedere că un tabel de creanţe nu este apt, prin el însuşi, să probeze că suma din acel tabel şi suma pretinsă în dosarul de faţă derivă din acelaşi raport juridic sau ca debitul respectiv a rămas nemodificat, pentru simplul motiv că în tabel apare doar o sumă, care nici nu este identică cu cea pretinsă în cauză.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, potrivit căreia, reclamanta şi-ar fi schimbat denumirea şi sediul anterior datei de 15 septembrie 2008, când apare înmatriculată în registrul comerţului, se constată că este nefondată având în vedere că aceasta este o situaţie de fapt care nu a fost probată până în prezent, iar în această fază procesuală, o situaţie de fapt nu mai poate fi pusă în discuţie.

În mod corect s-a reţinut de instanţe că, recurenta nu a probat creanţa sa faţă de antreprenorul general SC D. SRL, având în vedere că aceasta nu a efectuat lucrări la Complexul E., astfel cum rezultă din probele administrate, fiind imposibil ca reclamanta să fi efectuat lucrările pretinse din moment ce construcţiile au fost finalizate la data de 30 mai 2008, iar societatea reclamantă a fost înfiinţată la peste 3 luni după această dată, anume la 15 septembrie 2008 - după cum reiese din extrasul din Registrul Comerţului depus la dosar.

Referitor la criticile recurentei, potrivit cărora, art. 1488 C. civ. nu impune existenţa unui raport juridic între cel ce a efectuat lucrarea şi proprietarul edificiului, se constată că acestea sunt nefondate, având în vedere că recurenta avea obligaţia de a administra probe prin care să-şi demonstreze creanţa faţă de antreprenorul general SC D. SRL, iar nu să prezinte acte încheiate cu SC D. SRL, care nu sunt opozabile intimatei-pârâte SC B. SA.

Acţiunea directă a lucrătorilor, reglementată prin art. 1488 C. civ. conferă, prin excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului prevăzut de art. 973 C. civ., posibilitatea ca lucrătorii să poată să se îndrepte direct împotriva beneficiarului lucrării doar pentru plata lor (adică pentru drepturile corelative muncii prestate) şi numai în măsura în care acesta este dator antreprenorului.

Persoana juridică, subantreprenor nu poate fi asimilată noţiunii de lucrător la care se referă art. 1488 C. civ., deoarece această persoană juridică nu desfăşoară activitatea de construcţie propriu-zisă, ci ea reprezintă entitatea în cadrul căreia activitatea se realizează prin lucrători angajaţi sau alte persoane cooptate în scopul aducerii la îndeplinire a activităţii contractate, iar plata la care se referă textul de lege aparţine doar lucrătorilor, pentru munca personală prestată şi nu societăţii subantreprenoare.

Aceasta are la îndemână acţiunea în răspundere contractuală împotriva antreprenorului pentru plata drepturilor corelative obligaţiilor asumate prin contractul de subantrepriză şi nu se poate îndrepta împotriva beneficiarului pentru realizarea drepturilor din contractul în care acesta nu este parte, aşa cum se solicită prin acţiunea dedusă judecăţii.

Prin dispoziţiile art. 1488 C. civ. s-a instituit o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice în scopul de a proteja dreptul lucrătorilor, al salariaţilor pentru munca prestată şi nu de a conferi subantreprenorului, în realitate antreprenor la rândul său, posibilitatea de a-şi îndestula creanţa decurgând dintr-un contract printr-o acţiune directă împotriva unui debitor al debitorului său, o atare acţiune nefiind posibilă în condiţiile art. 1488 C. civ.

Mai mult decât atât, trebuie reţinut faptul că înscrisurile care stau la baza pretenţiilor reclamantei nu poartă semnătura sau ştampila intimatei-pârâte, SC B. SA nefiind parte la presupusele raporturi juridice indicate de SC A. SRL, sens în care acestea nu le sunt opozabile sub niciun aspect.

O altă critică a recurentei se referă la faptul că, instanţa a aplicat greşit legea, întrucât imobilul în litigiu putea fi întabulat chiar şi în lipsa finisajelor, pe stadii de construcţie, compartimentarea ulterioară nefiind de structură, astfel că se putea efectua fără obţinerea vreunei autorizaţii de construcţie.

Această susţinere este nefondată, deoarece potrivit art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, construcţiile care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi întabulate în cartea funciară, iar în situaţia în care construcţiile nu ar fi fost compartimentate nu s-ar fi încheiat procesul-verbal de recepţie, întrucât compartimentările erau deja făcute la acea dată în imobile, astfel încât, susţinerile reclamantei, conform cărora ar fi fost efectuate ulterior datei de 30 mai 2008 sunt în mod vădit neadevărate.

Procesul-verbal care atestă finalizarea ansamblului imobiliar E. a fost semnat de către reprezentanţii autorităţii publice Primăria oraşului şi de către intimata-pârâtă SC B. SA, acest act administrativ autentic cu caracter individual fiind emis de către o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii, având natura juridică a unui act administrativ.

Prin urmare, procesul-verbal din 30 mai 2008, se bucură de prezumţia de legalitate, fiind un act de autoritate supus regimului puterii publice.

Tot în acelaşi context se reţine că, intimata-pârâtă SC B. SA a semnat cu antreprenorul general SC D. SRL, procesul-verbal de recepţie finală din 21 aprilie 2011, în cuprinsul căruia se consemnează aceeaşi dată de finalizare a lucrărilor, respectiv 30 mai 2008.

Astfel, întregul E. a fost întabulat încă din anul 2008, întabularea neputând opera decât după finalizarea compartimentării la interior şi după încheierea procesului-verbal oficial de recepţie a lucrărilor, aspect ce confirmă faptul că reclamanta nu putea face lucrări de compartimentare, zidărie din moment ce apartamentele erau finalizate, se încheiase procesul-verbal de recepţie finală din 30 mai 2008 şi apartamentele din Complexul E. fuseseră dezmembrate şi întabulate în totalitate, începându-se vânzarea acestora.

Referitor la susţinerea recurentei, privind încadrarea garanţiilor de bună-execuţie în prevederile art. 1488 C. civ., se constată că aceasta este nefondată, deoarece din modul în care este formulat art. 1488 C. civ., rezultă că se referă exclusiv la pretinderea unor sume reprezentând contravaloare lucrări executate, iar nu la garanţii de bună-execuţie.

Reprezentând o excepţie de la principiul relativităţii contractelor, art. 1488 este de strictă interpretare şi aplicare potrivit principiului exceptio est strictisimae interpretationis et aplicationis, astfel că, respectiva normă nu poate fi aplicată decât pentru creanţe certe şi scadente reprezentând contravaloarea unor lucrări, iar prevederile art. 1488 C. civ. nu pot fi extinse şi pentru alte sume, respectiv garanţii, prestări servicii, altele decât cele de antrepriză.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenta nu le-a citat şi nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de temeinicie şi legalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât contrar susţinerilor recurentei considerentele instanţei nu sunt contradictorii.

În acest sens se reţine că, instanţa nu a contestat faptul că reclamanta s-a înscris la masa credală a antreprenorului general SC D. SRL, dar acest aspect nu confirmă existenţa unei identităţi între creanţa înscrisă în tabelul creditorilor şi cea solicitată în prezenta cauza, fiind corectă concluzia instanţei, în sensul că reclamanta nu a arătat cu exactitate de unde rezultă sumele pretinse.

Cât priveşte convenţia de plată şi procesul-verbal de recepţie invocate de recurentă, se constată că motivarea instanţei, în sensul că acestea nu sunt opozabile intimatei, nu contrazice reţinerea aceleiaşi instanţe cu privire la existenţa acţiunii directe.

Astfel, contrar afirmaţiilor recurentei, este nerelevantă nedepunerea unei declaraţii de creanţa în dosarul de insolvenţă a SC D. SRL, deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, în cadrul acţiunii directe reglementate de art. 1488 C. civ., creditorul acţionează în limita drepturilor debitorului său, iar pârâtul va putea să-i opună excepţiile pe care le-ar fi putut opune propriului sau creditor.

Cu privire la dreptul intimatei SC B. SA de reţinere a garanţiilor de bună-execuţie, se constată că, potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză şi necontestat de recurentă, SC B. SA a achitat integral facturile emise de SC D. SRL, iar din garanţia de bună execuţie de 10% în valoare de 1.000.000 euro, reţinută pe parcursul derulării contractului a fost restituită suma de 865.054,27 euro, rămânând de restituit la data de 31 decembrie 2012 suma de 134.945,73 euro.

În acest context, se reţine că intimata SC B. SA nu poate fi obligată să plătească reclamantei garanţia de bună-execuţie, deoarece art. 1488 C. civ. se referă doar la contravaloarea lucrărilor executate aşa cum s-a reţinut mai sus.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta susţine că soluţia pronunţată în cauză este greşită, în raport cu prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât obligarea reclamantei aflate sub protecţia legii insolvenţei la plata unor sume de bani, reprezintă o încălcare a principiului prevăzut de dispoziţiile menţionate, în condiţiile în care recurenta nu poate fi executată silit. De asemenea, se susţine că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată nu reflectă munca depusă de avocat în susţinerea apărării.

Această critică este nefondată, fiind lipsită de suport juridic afirmaţia recurentei în sensul că o societate în insolvenţă nu poate fi obligată la cheltuieli de judecată, având în vedere că, dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu au nicio relevanţă sub aspectul obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată, deoarece privesc creanţe născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei, iar în speţa de faţă, sentinţa atacată a fost pronunţată după deschiderea procedurii insolvenţei, astfel că, obligaţia recurentei de a plăti cheltuielile de judecată este născută în timpul procedurii insolvenţei.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (6) teza I din Legea nr. 85/2006, creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.

Referitor la afirmaţia recurentei, potrivit căreia, onorariul de avocat este nerezonabil, mult exagerat în raport de volumul de muncă depus, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că prima instanţa a redus onorariul avocaţial de la suma de 51.720,37 lei la suma de 10.000 lei.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente şi a făcut o corectă aplicare a acestora la situaţia de fapt stabilită şi că motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenta lor în ceea ce priveşte fondul cauzei, aspect ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru aceste considerente, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C., pe care o va obliga să-i achite intimatei-pârâte SC B. SA suma de 27.489,56 lei, cheltuieli de judecată, conform facturii aflate la dosar, urmând ca factura aflată la dosar ce cuprinde cheltuielile de judecată în sumă de 27.246,52 lei să fie respinsă, întrucât reprezintă o factură a cheltuielilor din apel, aspect ce nu justifică acordarea lor în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C. împotriva Deciziei civile nr. 910/2014 din 20 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar C. să-i achite intimatei-pârâte SC B. SA suma de 27.489,56 lei, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2015.

Procesat de GGC - CL