Administrator Liability: Failure to Prove Causality for Financial Deterioration and Legitimacy of Public Disclosure of Company Financial Distress

Decizia Nr. 600/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, sub numărul 390/90/2010, reclamanta SC A. SA Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. a solicitat obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei evaluată provizoriu la nivelul de 2.000.000 euro, reprezentând prejudiciul suferit de societate ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare de către pârâţi a atribuţiilor de administratori, precum şi obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată.

Petenţii B. şi C. au formulat cerere de strămutare, care a fost admisă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Încheierea nr. 2931 din 23 septembrie 2010, fiind dispusă strămutarea cauzei de la Tribunalul Vâlcea la Tribunalul Timiş, iar dosarul a fost înregistrat la această din urmă instanţă la data de 20 octombrie 2010.

Prin Sentinţa civilă nr. 334 din 13 mai 2014, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei SC A. SA Râmnicu Vâlcea în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., obligând reclamanta la plata a câte 7.582,60 lei în favoarea fiecărui pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de expert, luând act că pârâţii au solicitat cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat pe cale separată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că pârâţii B. şi C. au deţinut calitatea de administratori ai reclamantei SC A. Râmnicu Vâlcea, primul în perioada ianuarie 2008 - 30 martie 2009, iar al doilea în perioada 30 martie 2009 - 9 octombrie 2009, activitate managerială pe care reclamanta o apreciază defectuoasă cu consecinţa unui prejudiciu de aproximativ 2.000.000 euro.

În ceea ce priveşte cadrul juridic în care se poate dispune antrenarea răspunderii administratorilor pentru prejudiciile aduse societăţii, prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele speciale prevăzute de legea societăţilor comerciale, în timp ce, potrivit prevederilor art. 73 lit. d) din acelaşi act normativ, administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun; în fine, că, potrivit art. 155 din Lege, administratorii pot fi traşi la răspundere pentru daunele cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate.

În acest context, Tribunalul Timiş a reţinut că răspunderea administratorului unei societăţi comerciale are la bază răspunderea contractuală, iar eventualele daune produse societăţii trebuie să aibă ca premise vinovăţia administratorului, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre acesta şi activitatea administratorului societăţii, or, în cauza de faţă s-a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada faptului că prejudiciul reclamat, de 2.000.000 euro, este consecinţa directă a activităţii de administrare a societăţii de către cei doi pârâţii.

Cu referire la prima dintre activităţile prejudiciabile imputată pârâţilor B. şi C. - aceea că în timpul mandatului de administratori au determinat întârzierea majorării capitalului social al A. prin conversia în acţiuni a datoriei către stat, fapt ce a produs consecinţe negative grave asupra activităţii societăţii - prima instanţă a reţinut că majorarea capitalul social prin modalitatea arătată este reglementată prin acte normative, în special O.U.G. nr. 45/2006 - ulterior dezavuată chiar de către Statul român care adoptă O.U.G. nr. 163/2008, prin care este abrogată prima ordonanţă de urgenţă pentru considerentul arătat în expunerea de motive, respectiv, acela că "nefavorabila conjunctură pe piaţa bursieră, naţională şi internaţională conduce la imposibilitatea practică a recuperării în totalitate a creanţei în condiţiile O.U.G. nr. 45/2006".

În ceea ce priveşte cea de-a doua activitate prejudiciabilă imputată pârâţilor B. şi C. - aceea că au prezentat în repetate rânduri, în presa accesată de partenerii de afaceri ai A. şi în faţa autorităţilor româneşti şi ale Uniunii Europene, informaţii false, denaturate şi defăimătoare cu privire la societate -Tribunalul Timiş a reţinut că, aceste acuzaţii au format şi obiect al unei plângeri penale formulată de reclamantă împotriva celor doi pârâţi, însă, prin Rezoluţia din 25 ianuarie 2010, dată în Dosarul penal nr. x/P/2009, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, respectiv, folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.

Totodată, s-a reţinut că Rezoluţia a fost menţinută prin Sentinţa penală nr. 231 din 31 martie 2011 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, rămasă definitivă, pronunţată ca urmare a respingerii ca nefondată a plângerii formulată de partea vătămată SC A. SA în temeiul art. 2781 C. proc. pen.

Tot în acelaşi context, s-a reţinut că afirmaţiile imputate celor doi pârâţii sunt identice cu cele care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată soluţionată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 5502 din 28 decembrie 2012, rămasă irevocabilă, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de SC A. SA împotriva D., societate căreia i se imputau aceleaşi acţiuni ca şi pârâţilor din prezenta cauză, având în vedere că aceştia erau reprezentanţii legali ai respectivei societăţi, or, tribunalul a considerat că nu poate ignora efectele relative ale puterii de lucru judecat ataşate acestei hotărâri - prin care s-a constat că activitatea destabilizatoare şi denigratoare la adresa reclamantei nu există.

În cauză a fost efectuată o contraexpertiză contabilă - care a statuat şi a concluzionat asupra evoluţiei economice financiare a societăţii reclamante, stabilindu-se că aceasta a avut o evoluţie negativă în perioada 2008 - 2009, dar că această evoluţie s-a datorat unui complex de factorii financiari, bancari, contabili, în care nu se regăsesc nicidecum activităţile imputate celor doi administratorii pârâţi, aspect din care rezultă faptul că în niciun mod, activităţile pârâţilor ar fi cauzat sau ar fi completat, în mod direct sau indirect, cauzele care au influenţat negativ societatea reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamanta SC A. SA, reprezentată prin consorţiul de administratori E. şi F., precum şi prin administratorul special G., solicitând anularea hotărârii apelate, admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 2.000.000 euro, reprezentând prejudiciul suferit de societate ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor de administratori, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 606 din 17 septembrie 2014 a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SA în insolvenţă, reprezentată prin consorţiul de administratori judiciari E. şi F., precum şi prin administratorul special G., fiind obligată reclamanta SC A. SA către pârâţii H. şi C. la plata sumei de 13.258,8 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că motivul pentru care operaţiunea de conversie în acţiuni a datoriei către stat nu s-a finalizat în sensul dorit de reclamantă este acela că însuşi Statul român a refuzat o atare conversie, pentru considerentele indicate în expunerea de motive a O.U.G. nr. 163/2008, respectiv, pentru aceea că "nefavorabila conjunctură pe piaţa bursieră, naţională şi internaţională conduce la imposibilitatea practică a recuperării în totalitate a creanţei în condiţiile O.U.G. nr. 45/2006".

În ceea ce priveşte pretinsa declanşare, începând cu luna martie 2009, a unei campanii de presă denigratoare la adresa A., Curtea de Apel Timişoara a reţinut că reclamanta nu a dovedit caracterul fals ori tendenţios al informaţiilor prezentate de pârâţi, în condiţiile în care, dificultăţile economice cu care se confrunta societatea erau de notorietate şi acestea au fost confirmate atât de auditorii externi, cât şi de rapoartele de expertiză întocmite în cauză - în cuprinsul cărora s-a arătat că SC A. a fost o societate cu risc mare de creditare încă de la sfârşitul anului 2007 şi că diminuarea activului net al societăţii şi deteriorarea situaţiei financiare a acesteia s-au produs de dinaintea perioadei în care pârâţii au funcţionat ca administratori. De altfel caracterul de notorietate al problemelor existente la societatea A. SA este afirmat de însuşi Guvernul României în preambulul O.U.G. nr. 163/2008.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta SC A. SA prin consorţiul de administratori judiciari I. şi J., cât şi pârâţii C. şi B.

Recursul reclamantei SC A. SA a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fond obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 2.000.000 euro, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă.

În argumentarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că în cadrul apelului, intimaţii C. şi B. au invocat prin întâmpinare excepţia nulităţii căii de atac ca urmare a netimbrării apelului, iar prin răspunsul la întâmpinare aceasta a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 85/2006, acţiunile introduse de administratorul judiciar pentru recuperarea creanţelor sunt scutite de taxe de timbru, iar din considerentele deciziei se constată că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe această excepţie şi nici nu a reţinut apărările invocate de SC A. SA.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa nu a analizat toate susţinerile din cererea de chemare în judecata şi din apel, având în vedere că prin aceste cereri, au fost dezvoltate toate condiţiile răspunderii contractuale, respectiv eventualele daune produse societăţii, vinovăţia administratorilor, prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre aceştia şi activitatea administratorului societăţii, reţinându-se doar că reclamanta nu a făcut dovada faptului că prejudiciul reclamat de 2.000.000 euro este consecinţa directă a activităţii de administrare a societăţii de către cei doi pârâţi.

În acest sens, arată că în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă, instanţa admiţând şi experţi observatori din partea ambelor părţi, conform art. 201 alin. (5) C. proc. civ., iar opinia separată la raportul de expertiză contabilă judiciară întocmită de către expert contabil judiciar K. depusă la termenul din data de 10 septembrie 2013, prin care se arată ca prejudiciul suferit de SC A. SA este consecinţa directă a activităţii de administrare a societăţii de către cei doi pârâţi, nu a fost avută în vedere de instanţă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta susţine că prin cererea introductivă de instanţă, s-a subliniat faptul că răspunderea civilă a administratorului faţă de societate va fi o răspundere civilă contractuală pentru nerespectarea obligaţiilor rezultate din mandatul încredinţat de asociaţi, fiind solicitată obligarea pârâţilor la repararea, în solidar a prejudiciului suferit de SC A. SA, produs prin faptele concertate ale celor doi pârâţi.

Astfel, faptele ilicite ale pârâţilor au constat şi în încălcarea dispoziţiilor mandatului acordat pârâţilor, prin semnarea Acordurilor de confidenţialitate, iar în timpul mandatului acestora de administratori, au determinat întârzierea majorării capitalului social al SC A. SA prin conversia în acţiuni a datoriei către stat, fapt ce a produs consecinţe negative grave asupra activităţii reclamantei, scopul final al pârâţilor, reprezentând succesiv interesele acţionarului D., acela de preluare a acţiunilor A. la un preţ cât mai mic.

În acest sens se arată că, înainte de prezentarea raportului auditorului, pârâtul B., care încă deţinea funcţia de administrator al A., a depus, prin intermediul D. o reclamaţie la Parlamentul European - Comisia pentru Petiţii, petiţia înregistrată în 6 martie 2008 - Anexa nr. 4 - prin intermediul D., prin care a reclamat conversia creanţelor AVAS, ca fiind ajutor de stat nelegal acordat A., deşi măsura nu era implementată.

Mai susţine recurenta că, începând cu luna martie 2008, D., prin reprezentanţii săi, a început o campanie de presă denigratoare la adresa SC A. SA, în presa din România, iar cei doi pârâţi au prezentat în repetate rânduri, în presa accesată de partenerii de afaceri ai A. şi în faţa autorităţilor româneşti, precum şi ale Uniunii Europene, informaţii false, denaturate şi defăimătoare cu privire la SC A. SA.

În această situaţie, recurenta consideră că săvârşirea în mod repetat a acestei fapte, în perioada deţinerii funcţiei de administrator, pârâţii au încălcat cu bună ştiinţă obligaţia de exercitare a mandatului cu prudenţă şi diligenta unui bun administrator, potrivit art. 1441 din Legea nr. 31/1990.

Tot în acelaşi context, se susţine că, începând cu luna martie 2009, campania de presă împotriva SC A. SA a fost extinsă şi în media internaţională, întrucât în datele de 16 şi 17 martie 2009, pârâtul C. a declarat pentru L. - autoritate de referinţă pentru industria chimică - ce publica toate cotaţiile de preţ, precum şi informaţii de care se ţinea cont pentru stabilirea situaţiei şi strategiilor din această industrie, că SC A. SA risca falimentul.

În presă şi în documentele adresate unor diverse autorităţi, inclusiv ale Uniunii Europene, pârâţii B. şi C. au criticat nefondat şi defăimat planurile şi strategiile de dezvoltare ale societăţii reclamante, în special cu privire la oportunitatea achiziţiei unităţii de petrochimie din cadrul M. Piteşti de la N., aceasta, deşi B. a încercat în anul 2007 să preia prin D. unitatea de petrochimie de la M. Piteşti, context în care C. declara în presă că această unitate este vitală pentru ca A. să-şi poată continua activitatea.

Această manifestare, fiind în contradicţie totală cu angajamentele de fidelitate faţă de SC A. SA, semnate de B. şi C. la dobândirea calităţii de administrator al societăţii, pârâţii asumându-şi obligaţia de a răspunde civil, penal sau administrativ, pentru toate daunele morale şi materiale determinate de încălcarea obligaţiei de fidelitate, astfel cum a fost aceasta descrisă în conţinutul angajamentelor.

În ceea ce priveşte vinovăţia administratorilor, recurenta apreciază că toate elementele faptice prezentate descriu atitudinea subiectivă a pârâţilor sub forma intenţiei, concluzionând existenţa unui comportament concertat având ca scop prejudicierea în mod ireversibil şi nejustificat a imaginii SC A. SA, la un prejudiciu semnificativ estimat la valoarea în lei a sumei de 2.000.000 euro.

Referitor la legătura de cauzalitate între faptele pârâţilor şi prejudiciul cauzat societăţii SC A. SA, recurenta arată că există o cauzalitate directă, reflectându-se prin creşterea dobânzilor, ce a fost o consecinţă directă şi imediată a diminuării ratingului de îndatorare al societăţii datorită afirmaţiilor nefondate făcute în presă şi în mediile de afaceri de către pârâţi, foştii administratori, iar băncile finanţatoare au comunicat societăţii modificarea condiţiilor de dobândă şi comisioane, ulterior afirmaţiilor din presă. De asemenea, afirmaţiile nefondate ale pârâţilor au avut efecte imediate asupra activităţii societăţii, clienţi şi furnizori importanţi ai SC A. SA manifestându-şi îngrijorarea şi solicitând garanţii de livrare şi de plată pentru continuarea colaborării.

Pentru aceste motive, recurenta SC A. SA solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi obligarea pârâţilor la plata, în solidar a sumei de 2.000.000 euro, reprezentând prejudiciul suferit de societate ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare de către pârâţi a atribuţiilor de administratori în societate, cu obligarea acestora la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, precum şi reducerea cheltuielilor de judecată din apel, respectiv onorariul avocaţial în cuantum de 13.258,8 lei, întrucât cauza a avut un singur termen de judecată, iar potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa are posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată, raportat la munca depusă de avocat.

Recursul declarat de pârâţii C. şi B. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, respectiv în ceea ce priveşte respingerea de către instanţa de recurs a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă.

În argumentarea acestui motiv de recurs, pârâţii arată că, aşa cum rezultă din dispozitivul Sentinţei nr. 334 din 13 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, aceştia au solicitat suma de 7.582,60 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert, rezervându-şi dreptul ca celelalte cheltuieli de judecată să fie solicitate pe cale separată, iar din cuprinsul înscrisului depus în apel la termenul din 10 septembrie 2014, reprezentând situaţia defalcată a cheltuielilor de judecată efectuate în ambele faze procesuale ale prezentei cauze, cuantumul total al acestor cheltuieli a fost de 22.959,05 lei.

Astfel, instanţa de apel a acordat doar suma de 13.258,8 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel, respectiv onorariu avocaţial, respingând în mod nelegal, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în fond în cuantum de 19.959,05 euro, considerând că acestea nu pot fi acordate, întrucât nu au fost solicitate în primă instanţă, aspect care este în totală contradicţie cu realitatea existentă în dosar.

Prin întâmpinarea depusă de intimaţii-pârâţi C. şi B. la data de 16 februarie 2015, aceştia au solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta SC A. SA şi menţinerea deciziei pronunţate în apel ca fiind legală şi temeinică, având în vedere că în aceeaşi manieră în care recurenta a procedat şi în faţa instanţei de apel, prin prezentul recurs a reluat practic în totalitate alegaţiile deduse deja analizei primei instanţe.

Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursurile declarate de reclamanta SC A. SA prin consorţiul de administratori judiciari I. şi J. şi de pârâţii C. şi B. să fie respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul reclamantei SC A. SA prin consorţiul de administratori judiciari I. şi J.:

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei, potrivit căreia instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat cu privire la excepţia nulităţii apelului invocată de intimaţii-pârâţi, se constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit, fiind lipsit de interes, având în vedere că această critică putea fi susţinută doar de recurenţii-pârâţi, dacă s-ar fi considerat prejudiciaţi din acest punct de vedere, însă contrar celor susţinute de SC A. SA, instanţa de apel s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii apelului prin încheierea de amânare a pronunţării din data de 10 septembrie 2014, care face parte integrantă din prezenta decizie, sens în care s-a dispus respingerea acesteia, apreciind că potrivit dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 85/2006 apelanta SC A. SA este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Referitor la motivul de recurs, potrivit căruia instanţa de apel ar fi omis să analizeze elementele răspunderii contractuale, se constată că această afirmaţie este nefondată, întrucât instanţa de apel a analizat în conţinutul hotărârii pronunţate fiecare faptă invocată de recurenta-reclamantă, concluzionând că nu s-a dovedit existenţa niciuneia din faptele invocate şi pretins a fi săvârşite de pârâţi.

De asemenea, nu poate fi primită nici afirmaţia reclamantei, potrivit căreia instanţa de apel în mod greşit nu a ţinut cont de opinia separată a expertului parte a acesteia, K. şi a validat doar concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, întrucât aceste concluzii nu pot constitui probe, deoarece opinia expertului asistent poate avea cel mult valoare de obiecţiuni la raportul de expertiză.

În ceea ce priveşte criticile reclamantei, potrivit cărora pârâţii ar fi determinat întârzierea majorării capitalului social al SC A. SA, prin conversia în acţiuni a datoriei către stat nu poate fi primită, întrucât poziţia Statului Român cu privire la conversia în acţiuni a creanţei AVAS a fost menţinută şi prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor SC A. SA din 10 septembrie 2012, în cadrul căreia, Statul Român, în calitate de acţionar majoritar al SC A. SA a votat împotriva majorării capitalului social al SC A. SA prin conversia în acţiuni a creanţei în valoare de 1.128.647.772 lei deţinute de AVAS faţă de societate.

Critica reclamantei, cu privire la sesizarea depusă la Parlamentul European - Comisia pentru Petiţii, se constată nefondată, având în vedere că demersurile acţionarului D. în faţa Comisiei Europene şi în faţa instanţelor române cu privire la existenţa unui ajutor de stat ilegal reprezintă exercitarea legitimă a unui drept consacrat de Constituţia României şi de Tratatul privind Uniunea Europeană.

Astfel, art. 4 (3) al Tratatului privind Uniunea Europeană impune Statelor Membre să ia măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor asumate prin TEU şi Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi să faciliteze atingerea sarcinilor UE, precum şi să se abţină de la orice acţiuni capabile să pună în pericol atingerea obiectivelor UE - aşa-numita "Obligaţia de loialitate faţă de UE" - Funcţionarea pieţei interne pe baza competiţiei libere se numără printre obiectivele UE şi drept urmare, în virtutea obligaţiei de loialitate faţă de UE, statele membre şi organele acestora, inclusiv instanţele naţionale, trebuie să pună pe deplin în aplicare regulile comunitare privind ajutorul de stat.

În plus, instanţele naţionale nu pot adopta măsuri capabile să îngreuneze excesiv sau să facă practic imposibilă exercitarea drepturilor conferite prin legislaţia comunitară. Aceste măsuri judiciare sunt considerate a fi de natură să consilieze persoanele fizice cu privire la invocarea drepturilor comunitare şi astfel să submineze eficacitatea ordinii de drept comunitar. Sancţiunile patrimoniale, cum ar fi penalităţile sau amenzile administrative au fost considerate a reprezenta măsuri de natură să îngreuneze excesiv sau să facă practic imposibilă exercitarea drepturilor comunitare, iar din acest motiv, acestea au fost privite ca fiind incompatibile cu dreptul comunitar. Aceleaşi principii se aplică şi unei condamnări la plata de daune-interese.

În acest sens, se constată că prevederile şi principiile dreptului comunitar arătate se aplică acţiunilor în daune pe baza principiului supremaţiei dreptului comunitar şi în consecinţă, prevederile aplicabile direct şi principiile fundamentale ale dreptului comunitar înlocuiesc normele naţionale care le contrazic.

Susţinerea reclamantei, potrivit căreia, pârâţii ar fi prezentat opiniei publice informaţii false cu privire la situaţia financiara a SC A. SA şi a managementului acesteia, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că instanţele au reţinut situaţia financiară extrem de dificilă a societăţii, care a fost evidenţiată de Statul Român la nivel normativ încă din anul 2008, prin rapoartele auditorilor societăţii, precum şi de către Comisia Europeană prin deciziile adoptate aflate în dosarul cauzei.

În acest context, se reţin concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, în care se arată că "diminuarea activului net al societăţii şi deteriorarea situaţiei financiare a SC A. SA s-a produs începând cu anul 2007, anterior perioadei în care pârâţii au funcţionat ca administratori în cadrul CA al A. SA".

Acest fapt a fost reţinut în mod corect şi de prima instanţă care a apreciat că din toate afirmaţiile şi luările de poziţii ale pârâţilor nu s-au folosit informaţii false, denaturate sau defăimătoare, acestea având la bază date publice ale societăţii reclamante şi justificări obiective date de situaţia financiară precară a acesteia din urmă.

Critica reclamantei, potrivit căreia pârâţii ar fi comunicat în public informaţii aşa-zis confidenţiale sau cu caracter nedefinitiv, referitoare la finanţările şi investiţiile preconizate de către SC A. SA, strategii de dezvoltare, bugete de venituri şi cheltuieli, se constată că este nefondată.

Aceasta deoarece, toate informaţiile prezentate de către SC A. SA direct pârâţilor, în perioada în care aceştia au deţinut funcţia de administratori, sau cele obţinute în baza comunicărilor pe care societatea le-a făcut către acţionarul D. erau informaţii, care în acelaşi timp erau publicate şi pe site-ul societăţii, astfel că, oricine putea avea acces la ele, situaţie corect reţinută şi de prima instanţă, cu privire la faptul că aceleaşi acuzaţii au făcut şi obiectul Dosarului nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, unde prin Rezoluţia din 25 ianuarie 2010 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de pârâţi, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Totodată se reţine că, Rezoluţia a fost menţinută prin Sentinţa penală nr. 231 din 31 martie 2011 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, iar contrar celor susţinute de reclamantă, faptele care au făcut obiectul cercetării din dosarul penal menţionat sunt aceleaşi ca cele ce au format obiectul Dosarului nr. x/90/2009 al Tribunalului Vâlcea şi fac şi obiectul prezentului dosar, recurenta formulând atât împotriva pârâţilor cât şi împotriva D. diverse cereri, având la baza aceleaşi acuzaţii.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei, conform cărora pârâţii au defăimat şi criticat planurile de dezvoltare şi strategie ale SC A. SA, în ceea ce priveşte oportunitatea achiziţionării M., se constată că sunt nefondate.

În acest sens, instanţele au reţinut punctele de vedere ale pârâţilor cu privire la oportunitatea achiziţionării M. şi au apreciat că acestea nu reprezintă o faptă pentru care ar putea fi traşi la răspundere, ci s-a considerat a fi exprimarea unei opinii de afaceri, susţinută în calitate de reprezentaţi ai unui acţionar semnificativ al SC A. SA, referitor la faptul ca achiziţionarea M. nu ar reprezenta o investiţie rentabilă pentru reclamantă.

Aceste opinii exprimate cu privire la faptul că achiziţionarea M. nu prezenta oportunitate şi rentabilitate s-au dovedit a fi reale, fiind confirmate şi de concluziile Raportului privind cauzele insolventei SC A. SA, redactat de către administratorul judiciar al reclamantei, raport în care se menţionează, că una din principalele cauze care au condus la starea de insolvenţă a reclamantei, o reprezintă achiziţionarea unei părţi din M., respectiv O.

În acest context, instanţa de apel a apreciat în mod corect faptul că este neîntemeiată susţinerea reclamantei, în sensul că acest vot a fost unul în detrimentul Societăţii A. SA şi în realizarea intereselor acţionarului D., de vreme ce lipsa de rentabilitate a achiziţionării M. în contextul economic dat, a fost confirmată prin chiar concluziile Raportului privind cauzele şi împrejurările care au determinat insolvenţa SC A. SA, redactat de către administratorul judiciar, potrivit prevederilor art. 59 din Legea nr. 85/2006.

Faţă de această situaţie, instanţa de apel în mod corect a analizat cu prioritate existenţa în cauză a faptei şi a prejudiciului ca şi elemente ale răspunderii contractuale, concluzionând pe baza probatoriului administrat, că în speţă nu s-a demonstrat existenţa niciuneia din faptele invocate de către reclamantă şi nici a prejudiciului pretins a fi suferit de către aceasta, iar faţă de concluziile instanţei, se constată că nu se mai impunea analiza existenţei celorlalte elemente ale răspunderii contractuale, respectiv a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptă.

De asemenea, s-a reţinut în mod corect faptul că expertiza contabilă efectuată care a concluzionat asupra evoluţiei economice financiare a societăţii reclamante a stabilit că, aceasta a avut o evoluţie negativă în perioada 2008 - 2009, dar instanţa a apreciat că, cauzele expuse de experţi care au generat această evoluţie s-au datorat unui complex de factori financiari, bancari, contabili în care nu se regăsesc şi activităţile imputate celor doi administratori pârâţi.

Recursul pârâţilor C. şi B.:

În ceea ce priveşte criticile aduse de către pârâţii C. şi B., în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

În argumentarea acestui motiv de recurs, pârâţii susţin că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât a acordat în mod nelegal doar suma de 13.258,8 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel, respectiv onorariu avocaţial, respingând cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în fond în cuantum de 19.959,05 euro.

Această critică se constată că nu poate fi primită, având în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 334 din 13 mai 2014, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a obligat reclamanta la plata către pârâţi la câte 7.582,60 lei fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de expert, luând act că pârâţii au solicitat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat pe cale separată.

Acest aspect a fost avut în vedere de către instanţa de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenţii, astfel că, reclamanta a fost obligată la plata către pârâţii H. şi C. a sumei de 13.258,8 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel, reprezentând onorariu de avocat suportat pentru formularea apărărilor în calea de atac, iar în ceea ce priveşte cheltuielile reprezentând onorariul de avocat şi cheltuielile de transport efectuate la fond, acestea, în mod corect nu au fost acordate, în condiţiile în care respectivele cheltuieli nu au fost solicitate în primă instanţă.

În raport de aceste considerente, nu se poate constata că în cauză s-au încălcat dispoziţiile legii pentru a se reţine motivele invocate de părţi şi pe cale de consecinţă, întrucât critica adusă deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara este nefondată, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A. SA prin consorţiul de administratori judiciari I. şi J. şi de pârâţii C. şi B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A. SA prin consorţiul de administratori judiciari I. şi J. şi de pârâţii C. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 606 din 17 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2015.

Procesat de GGC - CL