Contractor liability for defective performance and validity of electronic correspondence under commercial law

Decizia nr. 597/2015

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 14079 din 12 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată, s-a respins cererea principală, formulată de reclamanta SC A. SRL, ca neîntemeiată, s-a respins cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâta SC B. SRL, ca neîntemeiată, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 1.050 lei, cheltuieli de judecată, către pârâtă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 714.080,59 lei reprezentând daune-interese cauzate prin executarea necorespunzătoare a unor lucrări şi penalităţile convenţionale aferente, precum şi obligarea la plata sumei de 42.119 lei cu titlu de daune-interese cauzate prin încălcarea altor dispoziţii contractuale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, invocând dispoziţiile art. 969 şi urm. C. civ. art. 1470 C. civ., reclamanta a arătat că pârâta a executat necorespunzător lucrările angajate conform contractului de antrepriză din 1 aprilie 2008 încheiat cu reclamanta în calitate de beneficiar. De asemenea pe parcursul executării contractului, pârâta nu a ţinut cont de solicitările reclamantei de a reface lucrările necorespunzătoare calitativ, iar la data de 8 octombrie 2008 antreprenorul a abandonat şantierul fără nicio explicaţie şi fără a realiza o conservare minimă a lucrărilor.

În aceste condiţii, în temeiul art. 12 alin. (3) din contractul de antrepriză, reclamanta a constatat încetarea contractului încheiat cu pârâta, începând cu data de 15 noiembrie 2008 şi a încheiat un contract de execuţie cu un terţ pentru refacerea lucrărilor şi respectiv pentru finalizarea acestora achitându-i acestuia suma totală de 543.498,64 lei.

Pârâta SC B. SRL, în temeiul art. 969 şi urm. C. civ. a solicitat prin cererea reconvenţională precizată, obligarea reclamantei la plata sumei totale de 322.142 euro reprezentând contravaloarea lucrărilor executate şi neachitate, garanţia de bună-execuţie reţinută din facturile achitate de reclamantă, precum şi penalităţile de întârziere aferente.

În motivarea cererii, pârâta a arătat că reclamanta a achitat doar parţial lucrările executate, a refuzat semnarea oricăror situaţii de lucrări, împrejurare pe care nu o poate invoca pentru înlăturarea obligaţiei de plată, dar care reprezintă o dovadă a comportamentului abuziv al reclamantei pe parcursul întregului contract, constând în întreruperea lucrărilor la sfârşitul lunii octombrie 2008 în condiţiile în care acestea erau realizate în proporţie de peste 90% şi achitate în cuantum de aproximativ 50%.

Analizând cu prioritate conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă cu privire la primul capăt de cerere din acţiunea principală, tribunalul a arătat că potrivit art. 1, 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor-interese pentru executarea unor lucrări de calitate necorespunzătoare. Nu s-a invocat existenţa unor vicii ascunse ale lucrărilor, astfel că este incident termenul general de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă la data la care a luat cunoştinţă de existenţa pagubei, respectiv 23 octombrie 2008 când s-a încheiat procesul-verbal de constatare în care s-au menţionat deficienţele descoperite, dată în raport cu care, reclamanta a formulat cererea cu respectarea termenului general de prescripţie.

În privinţa fondului, prima instanţă a reţinut că prin contractul de antrepriză din 1 aprilie 2008, pârâta în calitate de antreprenor s-a obligat la efectuarea lucrărilor de amenajare interioară a obiectivului C., în conformitate cu specificaţiile proiectantului şi ale beneficiarului, părţile stabilind data de 8 iunie 2006 ca fiind termenul de finalizare al lucrărilor. Valoarea contractului urma să fie stabilită după măsurarea lucrărilor efectuate şi acceptate de beneficiar, antreprenorul urmând a fi plătit conform anexei 1 a contractului, după determinarea cantităţilor împreună cu beneficiarul şi întocmirea situaţiei de lucrări.

Raportat la obligaţiile pe care părţile şi le-au asumat prin contractul de antrepriză şi probele administrate în cauză, respectiv corespondenţa părţilor, declaraţiile martorilor şi expertiza IT, tribunalul a arătat că reclamanta nu a aprobat în condiţiile art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., cantitatea de lucrări executate în mod necorespunzător, adică lucrările care au necesitat remedieri sau refaceri. Prin urmare au fost înlăturate şi înscrisurile referitoare la raportul juridic stabilit între reclamantă şi terţul care a remediat şi respectiv a finalizat lucrarea ce a făcut obiectul contractului de antrepriză. S-a apreciat că nici prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară la întocmirea căruia nu a fost convocată şi pârâta nu s-a putut stabili, în absenţa dispoziţiilor de şantier şi a situaţiilor de lucrări, lucrările executate de către antreprenor sau calitatea acestora, deoarece nici corespondenţa prin e-mail nu a oferit detalii în acest sens.

S-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 13 din contractul de antrepriză, prin care părţile au convenit ca orice modificare a convenţiei să fie făcută prin act scris, semnat de ambele părţi, condiţie neîndeplinită în speţă având în vedere că reclamanta a contestat autenticitatea corespondenţei prin e-mail de care s-a prevalat pârâta, care la rândul său nu a demonstrat transmiterea, respectiv primirea mesajelor electronice în forma printată prezentată instanţei. Expertiza IT efectuată în cauză a arătat că nu se poate stabili forma iniţială a mesajelor electronice din arhiva pârâtei, respectiv dacă acestea au făcut sau nu obiectul unei contrafaceri.

În consecinţă, în lipsa unui suport probatoriu care să stabilească lucrările pretins neexecutate corespunzător de către pârâtă, tribunalul a arătat că nu se poate stabili nici legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită imputată pârâtei şi prejudiciul suferit de reclamantă.

În legătură cu capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere s-a reţinut absenţa dovezilor din care să rezulte, conform obligaţiilor asumate convenţional că, reclamanta a pus la dispoziţia antreprenorului o documentaţie de execuţie completă, cu detalii de execuţie. Contrar clauzei cuprinse la art. 7.1 şi art. 7.2 alin. (3) din contract între părţi nu s-a încheiat procesul-verbal de predare a frontului de lucru, situaţie în care reclamanta nu a dovedit că a predat spaţiul imediat după semnarea contractului, motiv pentru care s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 969 C. civ. şi art. 1066 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru întârzierea în executarea lucrării. Concluzia a fost identică şi în privinţa capătului trei de cerere în legătură cu care s-a reţinut că reclamanta nu a precizat concret în ce constau daunele materiale pretinse şi nu a oferit un mod de calcul.

În privinţa cererii reconvenţionale, respinsă conform art. 1169 C. civ. raportat la art. 129 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a arătat că potrivit art. 5.1 din contractul de antrepriză facturile fiscale puteau fi emise de către antreprenor numai pentru lucrările executate şi pentru care au fost întocmite situaţii de lucrări aprobate în scris de beneficiar, condiţie neîndeplinită în speţă. Achitarea parţială a unei facturi nu poate echivala cu recunoaşterea întregii valori facturate în condiţiile refuzului clar de plată al beneficiarului pentru unele lucrări.

S-a argumentat totodată că reclamanta a contestat realizarea lucrărilor de către pârâtă, iar prin probele administrate pârâta nu a demonstrat cantităţile de lucrări efectiv executate şi conformitatea acestora cu cerinţele contractului de antrepriză, respingând prin urmare, cererea pentru plata contravalorii acestor lucrări, şi în consecinţă, penalităţile de întârziere aferente.

Pretenţiile având ca obiect garanţia de bună-execuţie au fost respinse având în vedere că, pe de o parte, pârâta nu a oferit un mod de calcul cu privire la suma solicitată cu acest titlu, iar pe de altă parte, conform art. 5.1 şi art. 8 din contract, garanţia de bună-execuţie se restituia antreprenorului după expirarea perioadei de garanţie de 1 an de la semnarea fără obiecţiuni a procesului-verbal la terminarea lucrărilor.

Între părţi nu s-a încheiat procesul-verbal, iar pârâta nu a făcut nici dovada prezentării unei scrisori de garanţie bancară, conform art. 8.3 din contract şi nici nu a demonstrat că a terminat sau a remediat lucrările pentru a putea fi îndreptăţită la restituirea contravalorii garanţiei de bună-execuţie. Prin urmare s-a respins şi petitul accesoriu privind penalităţile aferente sumei solicitate cu titlu de garanţie de bună-execuţie.

Prin Decizia civilă nr. 496/2014 din 17 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au respins apelurile formulate de reclamanta SC A. SRL şi de pârâta SC B. SRL.

Instanţa de apel, după reluarea integrală a conţinutului sentinţei şi prezentarea detaliată a criticilor formulate de părţi, a respins apelul reclamantei reţinând, în esenţă, că raportat la probele administrate în cauză avute în vedere de prima instanţă, precum şi pe baza raportului de expertiză efectuat în apel, a rezultat că nu s-au putut face constatări cu privire la calitatea lucrărilor şi nu au putut fi identificate operaţiunile de remediere a celor pretins executate necorespunzător. Prin urmare, arată instanţa de apel că în absenţa asigurării de dovezi reglementată de art. 235 C. proc. civ., după finalizarea lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de antrepriză, în speţă nu s-a mai putut stabili dacă există sau nu o executare necorespunzătoare a lucrărilor, expertiza extrajudiciară depusă în acest scop de reclamantă nefiind relevantă în considerarea caracterului unilateral al constatării.

De asemenea s-a reţinut că şi pretenţiile solicitate pentru depăşirea termenului de executare a lucrării au fost corect respinse de prima instanţă având în vedere că termenul iniţial a fost depăşit chiar şi la momentul la care reclamanta a fost de acord cu recepţia şi plata parţială a unor facturi şi a reproşat depăşirea termenelor doar după încetarea contractului.

În legătură cu modul de soluţionare a ultimului capăt de cerere, instanţa de apel a arătat că prejudiciul a cărui acoperire s-a solicitat nu este suficient explicitat de reclamantă, nu s-a probat legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, astfel că nici în această privinţă răspunderea contractuală a pârâtei nu putea fi angajată.

Apelul pârâtei SC B. SRL a fost respins cu motivarea că pârâta nu a dovedit conform art. 1169 C. civ. executarea propriilor obligaţii contractuale, situaţie în care respingerea cererii reconvenţionale este corectă întrucât probele administrate, inclusiv corespondenţa electronică dintre părţi nu a făcut dovada faptelor afirmate de această parte, fiind prin urmare corect respinsă solicitarea de obligare a reclamantei la plata contravalorii lucrărilor pretins executate şi a penalităţilor aferente. De asemenea, nefiind executate cantitativ şi calitativ lucrările ce au fost obiectul contractului de antrepriză, rezultă că nu sunt îndeplinite nici cerinţele pentru restituirea garanţiei de bună-execuţie şi a penalităţilor aferente.

Şi critica privind soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei a fost înlăturată în considerarea faptului că despăgubirile solicitate de reclamantă reprezintă contravaloarea unor lucrări neexecutate de pârâtă, astfel că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În consecinţă, dreptul la acţiune al reclamantei începe să curgă de la data încheierii contractului de antrepriză situaţie în care acţiunea introdusă la 23 decembrie 2009 se încadrează în termenul general de prescripţie, în speţă nefiind solicitată antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru vicii ascunse sau aparente, cereri care se formulează ca principiu împotriva vânzătorului şi nu a executantului unei lucrări.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 312 alin. (3) C. proc. civ., arată în dezvoltarea motivelor că, decizia recurată, este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. având în vedere că raportat la criticile cu a căror soluţionare a fost învestită, instanţa de apel nu a analizat concluziile contrare ale expertizelor efectuate în cele două faze procesuale şi a ignorat faptul că expertiza efectuată în apel încalcă dispoziţiile imperative ale art. 208 C. proc. civ.

Procedând în acest fel, prin decizia recurată i s-a călcat dreptul la un proces echitabil în soluţionarea apelului fiind în mod greşit respinsă cererea pentru efectuarea unei contraexpertize, deşi proba era esenţială pentru a se stabili dacă lucrările pretins executate de pârâtă sunt conforme condiţiilor tehnice şi calitative prevăzute de standardele legale şi contractuale.

Reluând unele concluzii din expertizele efectuate în cauză, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanţa de apel a ignorat înscrisurile depuse, din care rezulta faptul că lucrările neexecutate de către pârâtă au fost finalizate de un terţ, astfel că deşi pârâta nu a putut prezenta dovada verificării şi acceptării situaţiilor de lucrări de către beneficiar, a concluzionat eronat că stadiul lucrărilor putea fi stabilit doar printr-o cerere având ca obiect asigurarea de dovezi, instituţie juridică la care reclamanta nu a apelat, această împrejurare fiindu-i imputabilă.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a observat că pârâta a încălcat normele contabile şi a achiesat la concluziile expertului tehnic cu privire la aspectele financiare care nu numai că exced competenţelor acestuia, dar contravin concluziilor expertizei contabile şi sunt în contradicţie cu clauzele contractuale prin care pârâta s-a obligat să emită o situaţie finală de lucrări, obligaţie neîndeplinită însă în speţă.

De asemenea, susţine recurenta prin ultimul motiv de recurs, instanţa de apel trebuia să acorde valenţă dispoziţiilor art. 13 pct. 1 din contract conform căruia, orice comunicare intre părţi este opozabilă în forma scrisă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, ceea ce exclude opozabilitatea oricăror altor mijloace de comunicare şi înlătură valoarea lor juridică, deoarece exced cadrului procesual, motiv pentru care se impunea înlăturarea concluziilor expertului, care s-a bazat doar pe documentele întocmite unilateral de pârâtă înlăturându-le nejustificat pe cele prezentate de reclamantă.

În concluzie, susţine recurenta reclamantă, instanţa de apel prin validarea concluziilor expertizei a pronunţat o decizie nelegală, motiv pentru care era necesară efectuarea unei expertize tehnice în construcţii, cerere greşit respinsă de instanţa de apel.

Recurenta-pârâtă SC B. SRL invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurenta-pârâtă invocă faptul că hotărârea nu cuprinde motive pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive contradictorii, încălcând astfel obligaţia prevăzută de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului indicând în acest sens cauza Dima contra României, cauza Virgil Ionescu împotriva României.

Susţine recurenta-pârâtă că, instanţa de apel nu a procedat la o analiză efectivă a mijloacelor de probă şi a eliminat pe baza unor argumente superficiale din probatoriul administrat, corespondenţa electronică din care rezultă că a transmis situaţiile de lucrări care nu au fost contestate la acel moment de beneficiar.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează nelegalitatea deciziei, derivată din interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 46 C. com., art. 997 C. civ., H.G. nr. 925/2006, art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În privinţa interpretării greşite a dispoziţiilor art. 46 C. com., recurenta susţine că, contrar acestor prevederi legale care stabilesc că obligaţiile comerciale se probează printre altele şi prin corespondenţă, instanţa de apel a înlăturat înscrisurile care cuprind transcrierea corespondenţei electronice dintre părţi din care rezultă că depăşirea termenului iniţial a fost agreată de părţi, precum şi întocmirea situaţiilor de lucrări şi transmiterea acestora către beneficiar, respectiv stadiul lucrărilor şi momentul întreruperii acestora. Interpretând greşit dispoziţiile legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că această corespondenţă este un început de dovadă scrisă ce trebuie completat cu alte probe, deşi în realitate textul legal îi acordă valoarea probatorie a înscrisului sub semnătură privată, dispoziţiile legale având un caracter derogatoriu de la dreptul comun în materie de probaţiune.

De asemenea, arată recurenta, încălcând principiul voinţei reale a părţilor în interpretarea art. 13 din contract, instanţa de apel a ignorat faptul că părţile contractante, în realitate au convenit să utilizeze corespondenţa electronică drept modalitate de comunicare. Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 46 C. com., rezultă că părţile pot conveni modificarea raporturilor contractuale inclusiv prin corespondenţă. Interpretând rigid dispoziţiile art. 969 C. civ., fără să ţină cont de voinţa internă a părţilor, voinţă ce diferă de cea declarată iniţial prin art. 13 alin. (2) din contract, instanţa de apel a ignorat probele administrate în cauză din care a rezultat fără echivoc că acestea au înţeles să modifice modalitatea de comunicare pe parcursul derulării contractului, convenind ca transmiterea informaţiilor să fie efectuată prin e-mail, adaptând obiectul lucrărilor şi decalând termenele de execuţie.

Citând dispoziţiile art. 89 alin. (1), art. 90 alin. (3) şi art. 91 din H.G. nr. 925/2006 recurenta susţine că în mod greşit a fost înlăturată critica referitoare la restituirea garanţiei de bună-execuţie şi a penalităţilor aferente, deşi din corespondenţa purtată între părţi a rezultat acceptarea de către beneficiar a unor situaţii de lucrări, pentru care de altfel s-a solicitat restituirea garanţiei şi nu pentru cele care nu au fost efectuate de pârâtă. De altfel, nu a fost notificată de reclamantă în calitate de beneficiar în legătură cu executarea necorespunzătoare a unor lucrări ori cu neîndeplinirea unor obligaţii, situaţie în care nu se justifică reţinerea garanţiei de bună-execuţie.

Ultimul motiv de recurs vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, deşi în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 şi art. 11 din actul normativ menţionat.

În această privinţă recurenta-pârâtă arată că, deşi reclamanta nu a susţinut expres că solicită antrenarea răspunderii sale pentru vicii ascunse, instanţa prin aplicarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. trebuia să constate că garanţia pentru vicii se activează doar în ipoteza în care lucrarea executată nu corespunde calitativ parametrilor conveniţi de părţi. În această ipoteză sunt incidente prevederile art. 5 din Decretul nr. 167/1958 care stabilesc termene speciale de prescripţie, ceea ce exclude aplicarea termenului general de prescripţie de trei ani, situaţia fiind identică şi în privinţa art. 11 din decret, potrivit căruia prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii viciilor, cel mai târziu la împlinirea unui an de la data predării lucrărilor.

Intimata reclamantă prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, care nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursurile prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale invocate Înalta Curte, constată că sunt nefondate.

Astfel, în privinţa recursului reclamantei SC A. SRL se impune precizarea că deşi aceasta nu a invocat în mod expres prin recursul declarat, dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor se face referire la insuficienţa motivării hotărârii recurate, raportat la dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar ulterior a indicat şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. Aceeaşi critică întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. fiind formulată şi de recurenta-pârâtă, astfel încât se va răspunde printr-un considerent comun.

Din această perspectivă se va reţine că, într-adevăr în conformitate cu textul legal invocat hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care s-au înlăturat criticile părţilor, pentru a se verifica respectarea dreptului acestora la un proces echitabil, precum şi legalitatea deciziei supuse controlului judiciar.

Sub acest aspect, Înalta Curte, observă că prin decizia recurată instanţa de apel a argumentat, este adevărat într-un mod sintetic, motivele pentru care a respins apelurile ambelor părţi, analizând însă toate criticile şi cererile formulate de acestea.

Prin urmare, contrar criticilor formulate atât de ambele recurente nu se poate reţine nelegalitatea deciziei din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece din considerentele deciziei rezultă raţionamentele în baza cărora s-a adoptat soluţia criticată.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 invocat prin notele depuse şi respectiv anterior acordării cuvântului în fond, Înalta Curte observă că dezvoltarea criticilor nu relevă incidenţa acestor dispoziţii legale, situaţie în care nu se impune analizarea criticilor din această perspectivă.

În privinţa motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă SC A. SA critică, în esenţă, respingerea cererii de efectuare a contraexpertizei în considerarea faptului că, concluziile expertizelor efectuate în faţa instanţelor devolutive sunt contradictorii.

În acest context se impune precizarea că modul de interpretare şi administrare a probelor nu este posibil a fi cenzurat în recurs, din perspectiva specificului acestei căi de atac, în care se verifică exclusiv legalitatea şi nu temeinicia hotărârii instanţei de apel.

Cu toate acestea, se va reţine că prin decizia recurată instanţa de apel a argumentat că raportat la teza probatorie a reclamantei, efectuarea contraexpertizei nu este o probă utilă şi concludentă cauzei. Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a verificat situaţiile de lucrări întocmite de pârâtă şi le-a înlăturat ca fiind neconcludente, motiv pentru care, de altfel, cererea reconvenţională a pârâtei a şi fost respinsă ca nedovedită în conformitate cu art. 1169 C. civ. De altfel, atât acţiunea principală cât şi cea reconvenţională au fost respinse cu motivarea că niciuna dintre părţi nu au făcut dovada celor afirmate prin acţiunile formulate.

În aceeaşi ordine de idei, instanţa de apel a argumentat că în condiţiile în care lucrările au fost executate de un terţ dar, în absenţa unor probe concludente şi a documentaţiilor pe care, conform contractului, părţile trebuiau să le întocmească nu se poate stabili stadiul şi cantitatea de lucrări pretins neexecutate de pârâtă.

De menţionat că, în speţă s-a efectuat şi o expertiză IT, care nu a furnizat date relevante în legătură cu pretenţiile formulate.

În alţi termeni este de observat că dezvoltarea criticilor vizează împrejurări de fapt legate de condiţiile şi concluziile expertizei, care nu pot fi însă valorificate din perspectiva dispoziţiilor legale anterior menţionate. Astfel, deşi se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ. referitoare la citarea părţilor, dacă pentru expertiză este necesară cercetarea la faţa locului, motivele invocate sub acest aspect privesc, în realitate modul de interpretare a acestei probe.

Prin urmare, deşi în esenţă şi critica întemeiată pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., vizează mai mult aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate a deciziei Înalta Curte, cu precizările anterioare constată că recursul reclamantei este nefondat urmând a fi respins în conformitate cu dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În privinţa recurentului declarat de pârâta SC B. SRL se va reţine că este nefondată critica acesteia referitoare la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu precizarea - faţă de cele menţionate în legătură cu recursul reclamantei -, că şi pârâta, în realitate vizează prin această critică modalitatea în care instanţa de apel a interpretat corespondenţa electronică, deşi aspectele de fond sau de netemeinicie nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Pe de altă parte, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prevederile art. 46 C. com. nu au fost greşit aplicate de instanţa de apel.

În acest context, trebuie precizat că în materie comercială, potrivit art. 46 C. com., corespondenţa poate proba un raport juridic comercial, această normă având caracter special în raport cu regula generală în materia probaţiunii raporturilor civile, stabilită prin art. 1191 şi urm. C. civ.

Prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel nu a înlăturat corespondenţa electronică dintre părţi ca fiind inadmisibilă ci, dimpotrivă a menţionat că această corespondenţă reprezintă un mijloc de probă conform art. 46 C. com. A fost însă înlăturată cu motivarea că aceasta nu face dovada faptelor afirmate de pârâtă, concluzie ce rezultă din expertiza IT, potrivit căreia nu se poate stabili forma iniţială a mesajelor transmise, astfel că proba nu este concludentă cu privire la situaţiile de lucrări care ar fi fost comunicate reclamantei în calitate de beneficiar.

În alţi termeni, instanţa de apel nu a calificat corespondenţa electronică invocată de recurenta-pârâtă, ca fiind un început de dovadă scrisă, care trebuie completată cu alte probe, ci a arătat că înscrisurile electronice nu pot fi considerate probe în sensul art. 46 C. com., pentru că nu se poate stabili cu certitudine conţinutul şi realitatea acestora, situaţie în care nu pot fi considerate concludente şi utile pentru dovedirea stadiului lucrărilor pretins executate de pârâtă.

Dispoziţiile art. 13 din contractul de antrepriză au fost corect interpretate stabilindu-se că părţile au convenit, astfel cum rezultă în mod expres din această clauză, că orice modificare a contractului trebuie făcută în scris prin scrisoare recomandată sau prin fax, condiţie neîndeplinită în speţă, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel examinând corespondenţa dintre părţi.

De altfel, în această privinţă, deşi recurenta invocă încălcarea regulilor de interpretare a contractului prin ignorarea voinţei reale a părţilor, în esenţă se susţine că probele administrate în cauză relevă faptul că acestea au convenit că este posibilă modificarea contractului şi prin e-mail. Această interpretare, dincolo de faptul că vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii legată de interpretarea probelor, nu este posibilă, deoarece astfel cum s-a menţionat corespondenţă electronică nu poate fi luată în considerare întrucât nu se poate stabili forma iniţială a mesajelor transmise, astfel că în mod evident odată înlăturată această corespondenţă nu poate fi acceptată ideea că dovedeşte modificarea contractului părţilor.

Cât priveşte nelegalitatea deciziei în privinţa aplicării eronate a H.G. nr. 925/2006, Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată deoarece astfel cum rezultă din art. 89 alin. (1) din actul normativ menţionat, citat de altfel de recurentă, garanţia de bună-execuţie a contractului se constituie în scopul asigurării îndeplinirii cantitative, calitative şi în perioada convenită a contractului.

Or, prin decizia recurată s-a reţinut faptul că pârâta, în calitate de antreprenor, nu şi-a îndeplinit obligaţiile de a executa lucrările contractate, astfel că în lipsa acordului beneficiarului nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune restituirea garanţiei de bună-execuţie, cu atât mai mult cu cât părţile au opinii divergente cu privire la calitatea executării lucrărilor, iar prin expertiza în construcţii efectuată nu s-a putut stabili situaţia de fapt de la momentul încetării lucrărilor de către pârâtă, ceea ce a făcut imposibilă constatarea modalităţii de executare a lucrărilor şi respectiv a calităţii acestora.

Critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 este nefondată, întrucât astfel cum corect s-a reţinut prin decizia recurată, reclamanta, în calitate de beneficiar, a solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri pentru lucrările executate necorespunzător, astfel că în speţă este aplicabil termenul general de prescripţie de trei ani şi nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 care reglementează un termen special de prescripţie pentru vicii ascunse, aspect care nu a fost invocat în speţă şi nici cele ale art. 11 din acelaşi act normativ care se referă la termenul de un an de la predarea lucrării în condiţiile în care nu există un proces-verbal de predare-primire şi de altfel pârâta nici nu a susţinut că a predat lucrările executate.

În concluzie, recursurile formulate de ambele recurente sunt nefondate şi urmează a fi respinse, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL Bucureşti şi pârâta SC B. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 496/2014 din 17 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2015.

Procesat de GGC - CL