Jurisdiction of domestic courts to adjudicate civil delictual liability for non-enforcement of ECtHR judgments

Decizia nr. 596/2015

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 23 mai 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român prin Ministerul Afacerilor Externe prin Agent Guvernamental, Statul Român prin Ministerul Justiţiei, Statul Român prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Statul Român prin Consiliul Superior al Magistraturii şi, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea la plata următoarelor sume: 240 euro actualizaţi până la data executării efective, în conformitate cu modalitatea stabilită de instanţa europeană; 310.463 euro reprezentând prejudiciul creat prin neexecutarea hotărârii din 14 decembrie 1995; 273.970 euro reprezentând prejudiciul creat prin neexecutarea hotărârii din 9 noiembrie 1992; majorarea acestor sume cu dobânda legală a BNR plus 3% începând cu data de 21 mai 2011; 10.000 euro reprezentând daune morale ca urmare a neexecutării acestor hotărâri, într-un termen rezonabil.

Pretenţiile ulterioare ale reclamantului formulate în scris sub forma unor cereri completatoare au fost respinse ca tardive, solicitate după prima zi de înfăţişare, prin încheierea din 8 ianuarie 2012.

În motivarea acţiunii reclamantul a invocat în susţinerea pretenţiilor sale neîndeplinirea de către persoanele chemate în judecată în calitate de pârâţi, a obligaţiei de executare a hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Chiş contra României, la 14 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 85/2.02.2011, în care a avut, de asemenea, calitatea de reclamant.

Prin Sentinţa civilă nr. 455 din 5 martie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi, în consecinţă, a respins acţiunea, luându-se act că pârâţii nu au solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut efectele puterii de lucru judecat ale Sentinţei civile nr. 550 din 16 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti cu privire la admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, precum şi dispoziţiile art. 159 pct. 1 C. proc. civ., împrejurarea că necompetenţa de ordine publică poate fi invocată oricând, de orice parte şi chiar din oficiu de către instanţa de judecată.

Tribunalul a apreciat că nu este competent a soluţiona capetele de cerere cu care a fost învestit, întrucât legea română prevede o procedură prealabilă în art. 10 din O.G. nr. 94/1999, potrivit căreia sumele necesare plăţii reparaţiei echitabile şi celorlalte cheltuieli stabilite prin hotărârea Curţii se stabilesc prin legea bugetului de stat şi se înscriu în bugetul Ministerului Finanţelor, plata urmând a se efectua pe baza dispoziţiei scrise a ministrului afacerilor externe în termenul prevăzut prin hotărârea Curţii, iar în lipsa lui, în termen de 3 luni de la comunicare.

Ca atare, nu este permisă iniţierea unei alte proceduri în faţa instanţelor româneşti pentru obţinerea aceloraşi pretenţii asupra cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat şi ale cărei hotărâri se bucură de autoritate relativă de lucru judecat, având caracter obligatoriu şi definitiv, iar caracterul definitiv având scopul de a sustrage hotărârea Curţii de la orice recurs în faţa unei alte autorităţi.

Obligativitatea de a executa hotărârile decurge din angajamentul Statului care nu şi-a îndeplinit obligaţia primară de a garanta drepturile recunoscute de Convenţie, în termenii prevăzuţi de art. 1, care are obligaţia de a înceta exercitarea faptului ilicit, de a repara consecinţele trecute şi de a evita încălcările similare ce ar putea interveni ulterior.

Tribunalul a reţinut şi că, în plus, verificarea procedurii executării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului este de competenţa Comitetului de Miniştri. În această procedură, executarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului nu este efectuată de iniţiatorul cererii, ci, de statul român, care este supravegheat de Comitetul de Miniştri, conform prevederilor art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această hotărâre a fost menţinută prin respingerea apelului reclamantului, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 301/A din 28 octombrie 2013.

În considerentele deciziei, Curtea a reţinut că obiectul judecăţii în primă instanţă a fost dat de pretenţiile reclamantului izvorând din pretinsul refuz al executării de către pârâţi, în termenul fixat de instanţa europeană, a deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Chiş contra României, implicit a hotărârii naţionale definitive la care aceasta face referire.

S-a arătat că, în mod corect tribunalul a constatat prin soluţia pronunţată propria limită de jurisdicţie, cu indicarea titularului de competenţă. În plus, a reţinut că, distincţia, în speţă, trebuie efectuată şi din punctul de vedere al tipurilor de sancţiuni aplicabile unei astfel de neconformări la executare, arătând că, în privinţa unei decizii date în procedura convenţională, sancţiunea este graduală şi mult mai fermă, mergând până la excluderea statului respectiv din Consiliul Europei, în acest caz fiind vorba despre un interes general ocrotit, acela de respectare de către statul angajator a obligaţiei de conformare la deciziile convenţionale.

Curtea de apel a mai reţinut că, prima instanţă în mod corect a identificat posibilitatea judiciară de constatare a refuzului de conformare, ca fiind la îndemâna unei alte instituţii, de nivel convenţional, arătând însă că rămâne la diligenta părţii interesate să identifice modalitatea în care poate urma un atare control al executării, din partea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

Cât priveşte critica de nerespectare de către prima instanţă a garanţiilor procesuale şi a dreptului la un proces echitabil, ce ar atrage nulitatea sentinţei apelate, Curtea a reţinut că aceasta are caracter general şi că apelantul nu a indicat expres care anume împrejurări procedurale i-au produs vătămare.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamantul a declarat recurs, în motivarea căruia este reluată starea de fapt care a generat litigiul, fiind enunţate acţiunile judiciare promovate, precum şi dezlegările juridice ale acestora. Criticile de nelegalitate se referă la faptul că, potrivit celor reţinute de instanţele de fond, rezultă că în România nicio instituţie a statului nu răspunde pentru neexecutarea deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că, prin reţinerea limitei de jurisdicţie a instanţei naţionale, cele două hotărâri judecătoreşti ale instanţei interne, cât şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului rămân în continuare neexecutate, iar în plus, prin întoarcerea executării uneia dintre ele i-a fost creată chiar o situaţie mai grea decât cea anterioară.

Recurentul mai arată că obligaţia achitării reparaţiei echitabile şi de luare a măsurilor necesare pentru ca Statul Român să se descarce de obligaţiile rezultând din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului revine, potrivit O.G. nr. 94/1999, Agentului Guvernamental din cadrul MAE care a şi fost chemat în judecată, fiind nelegală transferarea obligaţiei ce-i revine statului în conformitate cu art. 46 § 1 din Convenţie, instituţiei europene care trebuie doar să supravegheze.

Prin întâmpinarea înregistrată la 26 septembrie 2014, intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia nulităţii recursului conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pe motiv că cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. în subsidiar, intimatul a solicitat respingerea recursului, susţinând legalitatea soluţiei pronunţate în apel, potrivit căreia competenţa de verificare a executării unei decizii Curţii Europene a Drepturilor Omului aparţine Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, ca instituţie la nivel convenţional, şi nu instanţelor naţionale.

Intimatul invocă, totodată, faptul că nu are atribuţii legale în ceea ce priveşte executarea hotărârilor judecătoreşti, care se face potrivit art. 10 din O.G. nr. 94/1999, astfel că nu are calitate procesuală în speţă.

Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat, la rândul său, prin întâmpinarea înregistrată la 13 octombrie 2014, respingerea recursului, susţinând că nu poate fi reţinut motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care a fost corect aplicat.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 13 octombrie 2014, Ministerul Afacerilor Externe a solicitat respingerea recursului, invocând în prealabil, excepţia nulităţii recursului, potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pe motiv că cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În apărare, intimatul susţine că, potrivit art. 46 § 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului devenite definitive ţine de competenţa Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Din această perspectivă, apreciază că orice nemulţumire a reclamantului cu privire la modul în care s-a executat hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Chiş împotriva României trebuie adresată structurii specializate în această materie.

De aceea, în lumina dispoziţiilor art. 159 pct. 1 C. proc. civ., apreciază că soluţia de admitere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor de judecată este justificată legal.

Intimata a precizat, totuşi, faptul că statul şi-a îndeplinit potrivit art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 94/1999 obligaţia faţă de reclamant, rezultată din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, achitându-i acestuia suma de 5.900 euro daune morale şi cheltuieli de judecată, la cursul valutar de la data plăţii, astfel că nu există niciun temei pentru solicitarea sumei de 240 euro, pretinsă prin acţiune.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea recursului ca nefondat, prin întâmpinarea înregistrată la 15 octombrie 2014.

Prin scriptul intitulat "note scrise", înregistrat la 20 octombrie 2014, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat, de asemenea, respingerea recursului. A invocat în prealabil, excepţia nulităţii recursului, potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pe motiv că cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., deşi recurentul a invocat pct. 6 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.

La data de 30 ianuarie 2015 intimatul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, neexistând şi nefiind indicat de către reclamant niciun temei juridic care să-l atragă legal în proces, în ceea ce priveşte neexecutarea sau executarea parţială a unei hotărâri Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pe fond, intimatul a apreciat că, în mod corect au fost aplicate dispoziţiile art. 46 din Convenţie cu privire la executarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Analizând recursul prin prisma criticilor aduse de recurentul-reclamant, cât şi în raport de motivul de ordine publică invocat de Înalta Curte la termenul din 10 februarie 2015, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. se vor reţine următoarele:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat în Cauza Chiş împotriva României (Cererea nr. 3.360/03), Hotărârea din 14 septembrie 2014, publicată în M. Of. al României nr. 85/2.02.2011.

În speţă, reclamantul s-a plâns de faptul ca sentinţele din 9 noiembrie 1992 şi 14 decembrie 1995 nu au fost executate integral şi în timp util şi că astfel i-au fost încălcate drepturile garantate de art. 6 § 1 din Convenţie, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."

Curtea a angajat răspunderea statului român pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti de integrare în muncă, astfel că a declarat cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie referitor la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi inadmisibilă, în rest.

A hotărât că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi, de asemenea, a hotărât ca statul pârât să asigure, prin mijloace adecvate, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 § 2 din Convenţie, executarea Sentinţei din 14 decembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, plata în acelaşi termen de 3 luni, a următoarelor sume, care să fie convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii: 4.800 euro plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale şi 1.100 euro plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată.

S-a dispus ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale. S-a respins cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Curtea a precizat că hotărârile sale au un caracter esenţialmente declarativ şi că, în general îi revine statului să aleagă mijloacele ce trebuie folosite în ordinea sa juridică internă pentru a se descărca de obligaţia sa prevăzută de art. 46 din Convenţie. Constatând o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea a stabilit în sarcina Guvernului obligaţia de a lua măsurile corespunzătoare pentru a remedia situaţia individuală a reclamantului, fie prin reangajarea acestuia pe postul deţinut ori pe un post echivalent, ori - dacă acest lucru nu este posibil - prin acordarea de despăgubiri rezonabile pentru neexecutare sau o variantă combinată între acestea şi alte măsuri.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 3 mai 2012, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri materiale şi morale derivate din neexecutarea într-un termen rezonabil a două hotărâri judecătoreşti avute în vedere la pronunţarea Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Sentinţa din 9 noiembrie 1992 şi Sentinţa din 14 decembrie 1995.

După cum rezultă din petitele acţiunii, sumele sunt solicitate cu titlu de prejudiciu cauzat reclamantului prin nepunerea în executare a celor două hotărâri, integral şi în timp util, împrejurare reţinută ca atare în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, că această situaţie persistă şi în prezent, împrejurare care plasează cererile pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Aşa cum a arătat titularul acţiunii, la data de 17 iulie 2011, Agentul Guvernamental i-a achitat 5.660 euro, astfel că din sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată, doar suma de 240 euro vizează dispozitivul Hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că reclamantul o pretinde ca diferenţă, până la suma de 5.900 euro acordată cu titlu de daune morale şi cheltuieli de judecată de către instanţa convenţională.

Această plată s-a efectuat în baza art. 10 din O.G. nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă.

Aşadar se impune ca restul pretenţiilor reclamantului să fie cenzurate prin prisma îndeplinirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, prin raportare la art. 998, 999 C. civ., analiză care în mod greşit nu a fost efectuată de niciuna dintre instanţele de fond.

În ceea ce priveşte suma de 240 euro se va analiza caracterul întemeiat al cererii reclamantului şi sub aspectul interesului, în măsura în care suma a fost cuprinsă prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Art. 46 § 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că "Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei". Instanţele de fond şi-au întemeiat soluţiile pronunţate pe aceste dispoziţii legale, care însă sunt străine speţei, transferând obligaţiile statului rezultate din art. 46 § 1 din Convenţie, unei instituţii europene care are atribute de supraveghere a modului în care statele - părţi contractante ale Convenţiei - se conformează hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi.

Cu alte cuvinte, aceste reglementări vizează raportul stat - organ de supraveghere. Or, în speţă, raportul juridic este legat între stat şi partea vătămată prin nepunerea în executare. Din această perspectivă, decizia din apel este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, motivul de ordine publică invocat din oficiu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în conformitate cu art. 306 alin. (2) C. proc. civ., prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 46 § 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este întemeiat, urmând ca, în baza acestuia, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (5) şi art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. să fie admis recursul reclamantului A. împotriva Deciziei civile nr. 301A din 28 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Instanţa de trimitere va analiza cererile reclamantului din perspectiva răspunderii civile delictuale şi va analiza toate apărările pârâţilor formulate în cauză, atât pe excepţii, cât şi pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 301 A din 28 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2015.

Procesat de GGC - CL