Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2440/2015 AI generated

Privatization evicition compensation: applicability of 50% cap and prescription limits under Law 137/2002 versus OUG 88/1997

Case Number Decizia nr. 2440/2015
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the defendant's appeal, rendering the lower court's decision final and confirming the plaintiff's victory. The dispute concerned the defendant state authority's obligation to pay compensation to a privatized commercial company under Article 324 of Emergency Ordinance No. 88/1997, after the company was evicted from and compelled to demolish specific real estate and structures returned to former owners via a final judicial judgment. The core issue involved the calculation of damages, the applicable statute of limitations, and the admissibility of the claim, with the plaintiff seeking compensation based on the market value of the lost assets, while the defendant argued for a 50% cap based on the privatization price and claimed the action was prescribed or inadmissible. The court held that Article 30 of Law No. 137/2002, which limits compensation to 50% of the purchase price and imposes a one-month prescription period, applies only to contracts concluded after March 2002, whereas the relevant privatization contract predated this date; consequently, the claim was governed by the original ordinance, which does not impose such caps, and the statute of limitations had not yet begun to run at the time the action was filed. The decisive legal basis established that compensation is calculated based on the accounting value of the assets at the time of their exit from the company's patrimium, adjusted for inflation, and that the state's guarantee liability does not preclude the primary liability of the privatization authority, thereby rejecting the defendant's arguments regarding state aid and procedural inadmissibility.

Legislator headnote

AI generated

art. 39 din Legea nr. 137/2002, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 56 din Legea nr. 137/2002, art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 7201 C. proc. civ; Privatization evicition compensation: applicability of 50% cap and prescription limits under Law 137/2002 versus OUG 88/1997: The dispute concerned the defendant state authority's obligation to pay compensation to a privatized commercial company under Article 324 of Emergency Ordinance No. 88/1997, after the company was evicted from and compelled to demolish specific real estate and structures returned to former owners via a final judicial judgment. The core issue involved the calculation of damages, the applicable statute of limitations, and the admissibility of the claim, with the plaintiff seeking compensation based on the market value of the lost assets, while the defendant argued for a 50% cap based on the privatization price and claimed the action was prescribed or inadmissible. The court held that Article 30 of Law No. 137/2002, which limits compensation to 50% of the purchase price and imposes a one-month prescription period, applies only to contracts concluded after March 2002, whereas the relevant privatization contract predated this date; consequently, the claim was governed by the original ordinance, which does not impose such caps, and the statute of limitations had not yet begun to run at the time the action was filed. The decisive legal basis established that compensation is calculated based on the accounting value of the assets at the time of their exit from the company's patrimium, adjusted for inflation, and that the state's guarantee liability does not preclude the primary liability of the privatization authority, thereby rejecting the defendant's arguments regarding state aid and procedural inadmissibility.

Keywords

AI generated
state liability commercial contract limited liability company calculation of damages real estate compensation for expropriation

Cited Legislation

AI generated
art. 39 din Legea nr. 137/2002
Prin primul motiv de recurs, pârâta susţine că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 - privind termenul special de prescripţie de 1 lună - şi a dispoziţiilor art.
art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997
(3) care stipulează că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr.
art. 56 din Legea nr. 137/2002
Aşadar, deşi art. 56 din Legea nr. 137/2002 a abrogat, printre altele, art.
art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997
Recurenta mai critică soluţia din apel şi sub aspectul greşitei respingere a apelului său cu privire la cererea de chemare în garanţie, prin interpretarea dispoziţiilor art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, critică circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art.
art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997
137/2002 modificată de o lună şi de art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată de 3 luni, precum şi cele de art.
art. 7201 C. proc. civ
88/1997/R, coroborate cu cele ale art. 7201 C. proc. civ., pe considerentul că Normele metodologice de aplicare a O.U.G.
art. 30 din Legea nr. 137/2002
88/l997/R fiind menţinute în vigoare de art. 30 din Legea nr. 137/2002/R).
art. 132 C. proc. civ
De asemenea, în mod netemeinic şi nelegal a fost respinsă excepţia tardivităţii cererii de majorare a pretenţiilor, în cauză fiind încălcate dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural basis cited in the dispositive for the final order to dismiss the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Decizia nr. 2440/2015

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 392 din 10 februarie 2012 a Tribunalului Suceava, secţia civilă (Dosar nr. x/86/2011) s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC "A." S.A, criticând soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia nr. 29 din 17 mai 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC "A." SA, s-a anulat Sentinţa nr. 392 din 10 februarie 2012 a Tribunalului Suceava, secţia civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia civilă, la data de 6 noiembrie 2013, sub nr. x/86/2013.

La data de 20 ianuarie 2014, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a depus precizări (în primul ciclu procesual pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Suceava, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, precum şi excepţia prematurităţii formulării cererii de chemare în judecată) prin care a invocat: excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificată, dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 - astfel cum a fost modificată şi completată prin Titlul I al Legii nr. 99/199 - şi dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, susţinând că despăgubirile acordate în temeiul dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi aplicate numai în situaţiile în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăsesc valoric şi în capitalul social. Totodată, pârâta a solicitat respingerea pretenţiilor reclamantei astfel cum au fost precizate, privind şi contravaloarea imobilelor la care a fost obligată la demolare şi contravaloarea cheltuielilor aferente pentru demolare.

La data de 5 august 2014, chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bucureşti.

La data de 28 octombrie 2014, reclamanta a depus la dosar precizări cu privire la câtimea obiectului pretenţiilor solicitând obligarea pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bucureşti la plata unei juste despăgubiri, din care:

- 370.350 RON reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat ca urmare a restituirii către moştenitorul foştilor proprietari, numitul B., a terenului de 2.317 mp, în valoare de 249.100 RON şi a construcţiei magazie II-C9, în valoare de 121.250 RON, în baza Sentinţei nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, schimbată în parte prin Decizia nr. 59/2010 a Curţii de Apel Suceava şi menţinută în totalitate prin Decizia 2195 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

- terenul de 2.317 mp făcea parte din capitalul social vărsat al reclamantei, cont 1012, în valoare de 323.233,68 RON (valoarea terenului a fost inclusă în valoarea acţiunilor emise de fostul F.P.S.) şi nu din patrimoniul social, încât reclamanta nu a fost în măsură să indice o valoare de inventar; valoarea terenului (21,5 euro/mp) a fost stabilită prin raportul de evaluare C., iar valoarea construcţiei magazie II-C9 a fost stabilită prin expertiza D.;

- suma de 524.000 RON este compusă din 500.000 RON valoarea construcţiilor (mai puţin magazia II-C9) cu privire la care reclamanta a fost obligată la demolare, respectiv din 24.000 RON valoarea cheltuielilor suportate de aceasta, impuse de demolarea pe calea executării silite a acestor construcţii, menţionate expres de reclamantă, a căror valoare este de 248.434,93 RON;

- din analiza comparativă 2012 - 2013 a situaţiei activelor imobilizate şi a amortizării activelor imobilizate, a rezultat suma de 276.947 RON, la care a adăugat sumele de 249.100 RON valoarea terenului şi 24.000 RON valoarea cheltuielilor impuse de demolare, rezultând un total, potrivit evidenţelor contabile, în sumă de 550.047 RON.

Prin Sentinţa civilă nr. 2021 din 2 decembrie 2014, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia prematurităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta SC A. SA, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti în contradictoriu cu chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri suma de 198.057,23 RON actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii, precum şi suma de 2.494,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii invocată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (în prezent A.A.A.S.) - invocată prin întâmpinare în primul ciclul procesual - prima instanţă a constatat că aceasta nu este întemeiată, dat fiind că normele metodologice ale O.U.G. nr. 88/1997 au fost abrogate prin H.G. 577/2002 la data de 21 iunie 2002.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a fost respinsă, ca neîntemeiată, deoarece dispoziţiile Legii nr. 137/2002 nu sunt incidente în speţă, faţă de momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare (24 decembrie 1997) şi faţă de prevederile art. 30 alin. (3) care stipulează că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.

Aşadar, deşi art. 56 din Legea nr. 137/2002 a abrogat, printre altele, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, acesta a supravieţuit în concordanţă cu prevederile sus-enunţate, legiuitorul înţelegând să reglementeze un caz de ultraactivitate a legii.

În cauză, tribunalul a constatat că termenul special de prescripţie, de 3 luni nu era împlinit (nici nu începuse să curgă), faţă de momentul la care a început cursul prescripţiei, respectiv la data de 7 iunie 2011 - data Deciziei nr. 2195 din 7 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/86/2008, irevocabilă - raportat la momentul promovării acţiunii în justiţie 7 martie 2011.

Reclamanta a solicitat suma de 370.350 RON reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat, ca urmare a restituirii către moştenitorul foştilor proprietari, numitul B., a terenului de 2.317 mp, în valoare de 249.100 RON şi a construcţiei magazie II-C9, în valoare de 121.250 RON, în baza Sentinţei nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, schimbată în parte prin Decizia nr. 59/2010 a Curţii de Apel Suceava şi menţinută în totalitate prin Decizia 2195 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Valoarea terenului (21,5 euro/mp) a fost stabilită prin raportul de evaluare întocmit de expert C., iar valoarea construcţiei magazie II-C9 a fost stabilită prin expertiza realizată de către expert D.

Tribunalul a avut în vedere şi Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nr. 18/2011, care a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Aşadar, în acordarea despăgubirilor, tribunalul a ţinut cont de valoarea de inventar a bunurilor ce au ieşit din patrimoniul reclamantei, care este de 198.057,23 RON, aşa cum rezultă din situaţia activelor imobilizate şi a amortizării activelor imobilizate la data de 31 decembrie 2012 şi 31 decembrie 2013 din care: 175.725,09 RON terenul şi 22.332,14 RON magazie II-C9, sume actualizate cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii, aşa cum a stabilit Decizia (RIL-ul) în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nr. 18 din 17 octombrie 2011.

În ce priveşte suma de 524.000 RON, tribunalul a constatat că este compusă din: suma de 500.000 RON reprezintă contravaloarea construcţiilor amplasate pe terenul 2.317 mp, la care reclamanta a fost obligată la demolare prin Sentinţa nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 2195 din 7 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/86/2008, iar suma de 24.000 RON reprezintă contravaloarea cheltuielilor impuse de demolarea acestor construcţii (demolare obţinută pe cale de executare silită, la cererea creditorului B., pe cheltuiala reclamantei). Tribunalul a constatat că cerinţele art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost modificată şi completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, nu sunt întrunite.

În speţă, construcţiile aflate pe suprafaţa de teren restituită au fost demolate (fiind edificate de reclamantă ulterior intrării în posesia terenului), iar nu restituite fostului proprietar. În acest sens prin Sentinţa nr. 2769 din data de 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, schimbată în parte prin Decizia nr. 59/2010 a Curţii de Apel Suceava, menţinută prin Decizia nr. 2195 din 7 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/86/2008, s-a reţinut că lucrările noi de construcţii şi amenajări au fost realizate de antecesoarea SC A. SA în lipsa oricărui titlu legal asupra terenului de 2.317 mp, dispunându-se obligarea reclamantei să ridice pe cheltuiala sa construcţiile amplasate pe acest teren.

Analizând excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă şi calificată ca apărare de fond, tribunalul a înlăturat-o, reţinând că despăgubirile acordate în temeiul dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi aplicate numai în situaţiile în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăsesc valoric şi în capitalul social.

În acest sens, ulterior obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cumpărătorii erau obligaţi să majoreze capitalul social cu valoarea terenului, acţiunile suplimentare rezultate urmând a fi repartizate Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bucureşti ca aport în natura a statului; aceste cerinţe sunt îndeplinite, deoarece imobilele pentru care se solicită despăgubiri (teren şi magazie) au ieşit din patrimoniul reclamantei şi erau parte din capitalul social aşa cum a rezultat din înscrisurile de la dosar.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bucureşti, tribunalul a reţinut că acesta nu s-ar putea îndrepta împotriva Statului Român în măsura în care ar cădea în pretenţii faţă de reclamantă deoarece, dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu îi conferă un drept de regres împotriva acestuia fiind ţinută să îşi execute propria obligaţie.

Împotriva Sentinţei nr. 2021 din 2 decembrie 2014, Tribunalul Suceava, secţia civilă, reclamanta SC A. SA şi pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului au declarat apel criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin apelul declarat, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostul Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti) a arătat că în mod netemeinic şi nelegal a fost respinsă excepţia prescripţiei speciale prevăzute de dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificată de o lună şi de art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată de 3 luni, precum şi cele de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Sub acest aspect, pârâta a arătat că, data naşterii dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească invocată de reclamantă, situaţie în care acţiunea reclamantei este prescrisă, în raport de dispoziţiile legale invocate.

A mai susţinut pârâta-apelantă că în mod netemeinic şi nelegal a fost respinsă excepţia prematurităţii raportat la dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997/R, coroborate cu cele ale art. 7201 C. proc. civ., pe considerentul că Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 au fost abrogate (dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/l997/R fiind menţinute în vigoare de art. 30 din Legea nr. 137/2002/R).

De asemenea, în mod netemeinic şi nelegal a fost respinsă excepţia tardivităţii cererii de majorare a pretenţiilor, în cauză fiind încălcate dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, pârâta a susţinut că, în mod greşit a fost respinsă, pe considerentul că despăgubirile acordate în temeiul dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi aplicate numai în situaţiile în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăseau valoric şi în capitalul social, cerinţe îndeplinite în prezenta cauză.

Pachetul de acţiuni vândut de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului reprezenta o reflecţie fidelă a valorii capitalului social existent la momentul privatizării, iar obligaţia pentru despăgubire nu poate fi reţinută în sarcina instituţiei publice în condiţiile în care, dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare, era prezentată situaţia patrimonială a societăţii, atât cu privire la terenuri şi clădire, care trebuiau incluse în capitalul social, cât şi referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată. În acest sens, se invocă recursul în interesul legii privind aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. 86/1997.

De asemenea, despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizată a imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată perioada exercitării de către intimata-reclamanta a tuturor atributelor dreptului de proprietate, atribute exercitate de la înfiinţarea societăţii şi până la data punerii în executare a sentinţei de retrocedare.

Prin hotărârile judecătoreşti invocate de reclamantă nu a fost obligată societatea privatizată (SC E. SA), ci a unui subdobânditor al acesteia, SC A. SA, să restituie în natură imobilele pentru care se solicita despăgubiri, condiţie ce nu poate duce la concluzia aplicării dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată.

În continuare, apelanta s-a referit la modul în care se stabilesc despăgubirile, în materie, sens în care arată pe larg şi jurisprudenţa instanţei supreme.

Apelanta-pârâtă a învederat că, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 45,899%, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiunii, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a vândut acţiuni reprezentând 45,899% din capitalul social al SC E. SA. De asemenea, a menţionat că, dispoziţiile legale ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu conţin nici o menţiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă al activului, astfel cum susţine reclamanta.

În consecinţă, în cazul în care instanţa ar considera aplicabile dispoziţiile legale menţionate, repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii, ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al SC E. SA.

De asemenea, în mod nelegal susţine apelanta-pârâtă că, nu au fost reţinute ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 89/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţii prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.

A mai considerat că, în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată (text de lege menţinut în vigoare prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 modificată).

Instanţa de fond a interpretat în mod nelegal dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, raportat la art. 60 alin. (1) C. proc. civ., considerând că nu există nicio legătură de subordonare şi dependenţă între acţiunea principală şi cererea de chemare în garanţie.

Apelanta a mai solicitat, în cazul în care instanţa de apel ar trece peste toate susţinerile de mai sus, atunci când analizează prejudiciul solicitat, să se raporteze la dispoziţiile art. 93 din Tratatul Comisiei Europene şi la celelalte dispoziţii comunitare, pe deplin aplicabile, având în vedere caracterul obligatoriu şi de imediată aplicare al acestora, de care este ţinută orice instanţă în delegarea pricinilor, pentru a evita o nerespectare a normelor comunitare, ce ar putea conduce la declanşarea unei proceduri de infrigement împotriva Statului Roman.

Atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal, instanţa naţională este obligată să împiedice efectuarea acestei plăţi.

Din perspectiva ajutorului de stat, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului are serioase suspiciuni că sumele pe care este obligată să le plătească SC A. SA pot fi ajutor de stat, fiind îndeplinite cumulativ toate elementele care indică dacă o măsură este sau nu ajutor de stat.

Apelanta a mai solicitat instanţei să impună toate consecinţele juridice corespunzătoare, şi să împiedice astfel efectuarea plăţilor viitoare deoarece acest ajutor de stat ar trebui notificat Comisiei Europene sau analizat printr-o hotărâre preliminară de Curtea Europeană de Justiţie, astfel încât instanţa să nu dispună o hotărâre care ar putea atrage încălcarea Tratatului.

Prin apelul declarat, reclamanta SC A. SA, a arătat că în mod greşit instanţa de fond a considerat că este îndreptăţită doar la plata despăgubirilor în cuantum de 198.057,23 RON, reprezentând valoarea de inventar a bunurilor ce au ieşit din patrimoniul său; potrivit situaţiei activelor imobilizate şi a amortizării activelor imobilizate la 31 decembrie 2012 şi 31 decembrie 2013, din care 175.725,09 RON terenul şi 22.332,14 RON magazia II-C9, respingându-se în totalitate capătul de cerere vizând plata sumei 524.000 RON, din care 500.000 RON reprezentând contravaloarea construcţiilor şi a instalaţiilor amplasate pe terenul 2.317 mp, cu privire la care a fost obligată în parte la demolare prin Sentinţa nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, definitivă şi irevocabilă şi 24.000 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor impuse de demolarea acestor construcţii.

În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că cerinţele art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu ar fi întrunite în cauză; că toate construcţiile aflate pe suprafaţa de teren restituită (mai puţin magazia II-C9) au fost demolate, nefiind restituite fostului proprietar.

A arătat reclamanta apelantă că în conformitate cu Normele de clasificare a mijloacelor fixe, la clădiri industriale se evidenţiază separat instalaţiile electrice de forţă, canalizare, apă, coş fum, căi acces betonate, stâlpi etc, în comparaţie cu cele civile, unde toate acestea se includ în valoarea unică a clădirii.

Construcţiile pentru care a fost obligată la demolare sunt: construcţiile birou poartă - C13 - suprafaţă 39 mp; magazie piese schimb - C7 - suprafaţă 311 mp; magazie piese schimb - C5 - suprafaţă 412 mp; depozit carburanţi - C4 - suprafaţă 69 mp; WC - C3 - suprafaţă 1 mp; şopron metalic ferăstrău circular - C12 - suprafaţă 21 mp; şopron metalic înalt - C11 - suprafaţă 32 mp; şopron metalic - C10 - suprafaţă 25 mp; şopron metalic - C1 - suprafaţă 175 mp; instalaţie electrică de forţă: instalaţie apă şi hidranţi incendii; instalaţii de canalizare; platformă betonată cu cheu înalt - C2 - suprafaţă 152 mp; platformă betonată curte - C8 - suprafaţă 735 mp; instalaţie electrică de forţă magazie, având o valoare totală de inventar în sumă de 248.434,93 RON, în fapt, au fost demolate doar construcţiile C13, C7, C5, C4, C3, C12, C11, C10 şi C1, cu o valoare totală de 104.743,42 RON.

Celelalte construcţii deservesc magazia II-C9 care a fost restituită, aşa cum s-a reţinut şi în Sentinţa nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, menţinută prin Decizia nr. 2195 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reclamanta a considerat că, valoarea acestora, de 143.691,51 RON (reprezentând diferenţa dintre valoarea totală a construcţiilor, mai puţin magazia II-C9 care a fost restituită, şi valoarea construcţiilor care au fost în realitate demolate) va fi adăugată la valoarea despăgubirilor stabilite de către instanţa de fond; de asemenea, reclamanta a arătat că şi valoarea gardului în sumă de 6.179,40 RON va fi a fi adăugată la valoarea despăgubirilor stabilite de către instanţa de fond, câtă vreme acesta nu a fost demolat.

Ca atare, în opinia acestei apelante, suma totală la plată la care trebuia obligată pârâta este de 348.128,14 RON (198.057,23 RON plus 143.891,51 RON plus 6.179,40 RON).

În plus, instanţa de fond în mod greşit a reţinut că imobilele - construcţii demolate, C13, C1, C5, C4, C3, C12, C11 C10 şi C1, au fost edificate după preluarea terenului în suprafaţă de 2.317 mp, câtă vreme acestea existau înainte de acest moment, încă din perioada în care alte două societăţi de stat şi ulterior alte două societăţi privatizate deţineau terenul respectiv.

A mai arătat reclamanta-apelantă că înţelege să conteste cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta, arătând că potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ., judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut. Prin urmare, instanţa de fond trebuia să dispună plata integrală a contravalorii taxei de timbru achitată de către pârâtă, în cuantum de 7.480,8 RON.

Prin Decizia nr. 129 din 13 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamantă şi pârâtă.

S-a reţinut, în ceea ce priveşte apelul reclamantei, că reclamanta SC A. SA a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat, urmare a anulării, prin Decizia nr. 1155 din 19 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. y din 1 iulie 1997, emis de către Ministerul Industriilor şi Comerţului, în favoarea SC E. SA a cărei succesoare în drepturi este, urmare a divizării în baza Hotărârii A.G.E.A. "F." din 1998.

Echivalentul bănesc al prejudiciului creat reprezintă consecinţa restituirii, către moştenitorul foştilor proprietari, respectiv B., a terenului în suprafaţă de 2.317 mp (din care 1.344 mp reprezintă suprafaţa construită, 887 mp reprezintă suprafaţa aferentă căilor de transport şi 80 mp reprezintă suprafaţa liberă de construcţii) şi a construcţiei "magazie II-C9", în conformitate cu Sentinţa nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, schimbată în parte prin Decizia nr. 59/2010 a Curţii de Apel Suceava şi menţinută prin Decizia 2195 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşa fiind, patrimoniul reclamantei-apelante s-a diminuat cu o parte însemnată a activelor sale (primite prin Procesul-verbal anexă la protocolul de divizare a SC E. SA din 18 iunie 1998).

Prin acţiunea iniţială, reclamanta SC A. SA şi-a cuantificat pretenţiile şi precizat, solicitând de la pârâtă suma totală de 370.350 RON din care: 249.100 RON reprezentând contravaloare teren şi 121.250 RON - contravaloare magazie II-C9.

Ulterior, la termenul de judecată din 2 octombrie 2013, reclamanta şi-a majorat câtimea pretenţiilor cu suma de 524.000 RON reprezentând: 500.000 RON contravaloarea construcţiilor amplasate pe suprafaţa de 2.317 mp cu privire la care a fost obligată la demolare prin Sentinţa nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, rămasă irevocabilă şi 24.000 RON contravaloarea cheltuielilor impuse prin demolarea construcţiilor (demolare obţinută pe cale de executare silită, la cererea moştenitorului de drept al terenului, respectiv B., pe cheltuiala sa).

Aşadar, această cerere a reclamantei reprezintă majorarea doar a câtimii pretenţiilor, întemeiată pe dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi nicidecum o modificare a acţiunii, în sensul art. 132 alin. (1) din acelaşi cod, aşa cum eronat a susţinut pârâta apelantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului atât în faţa primei instanţe, cât şi prin apelul declarat, în temeiurile art. 324 din O.U.G. 88/1997, art. 29 din Legea 137/2002 şi art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002.

Data de referinţă pentru calculul termenului de prescripţie o reprezintă data pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2195 din 7 iunie 2011, aşa încât, faţă de data introducerii acţiunii în instanţă - 7 martie 2011 - este evident că termenul special de prescripţie nu era împlinit şi mai mult, nici nu începuse să curgă, cum corect de altfel a reţinut şi prima instanţă.

Ca urmare, primul motiv invocat de apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului cu privire la prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune a fost respins ca neîntemeiat.

Instanţa de apel a respins şi cel de-al doilea motiv de apel referitor la excepţia prematurităţii, întrucât Normele metodologice privind aplicarea O.U.G. nr. 88/1997 invocate la instanţa de fond au fost abrogate prin H.G. nr. 577/2002 la data de 21 iunie 2002, iar legea specială pe care şi-a grefat reclamanta acţiunea nu condiţionează promovarea acesteia de urmarea unei proceduri prealabile în sensul sesizării unei instituţii sau autorităţi.

În ceea ce priveşte această excepţie a prematurităţii acţiunii prin prisma neîndeplinirii dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., invocată pentru prima dată în apel de pârâtă, instanţa de apel a reţinut că, invocarea acesteia se poate face numai faţa instanţei de fond pentru a paraliza acţiunea reclamantului şi nicidecum direct prin apelul declarat şi fără indicarea vreunei vătămări, întrucât litigiul comercial, ca şi cel civil, este unul al intereselor private în care, exercitarea drepturilor procesuale este, în cea mai mare parte, la latitudinea părţilor.

S-a considerat că, apelanta-pârâtă a invocat eronat excepţia prematurităţii acţiunii raportat la neîndeplinirea procedurii concilierii directe prev. de art. 7201 C. proc. civ., dat fiind că, o acţiune este prematură atunci când dreptul sau interesul invocat, nu este actual (ceea ce nu este cazul în speţă), iar nu atunci când nu s-a îndeplinit de către reclamant, o condiţie, prevăzută de lege pentru a putea fi sesizată instanţa - în speţă art. 7201 C. proc. civ., care ar fi atras incidenţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Verificând şi motivul de apel privind greşita respingere a excepţiei tardivităţii cererii de modificare a acţiunii, Curtea a constatat de asemenea că este neîntemeiat, având în vedere că cererea depusă de reclamantă la fond reprezintă doar o cerere de majorare a câtimii pretenţiilor iniţiale în sumă de 370.350 RON, cu suma de 524.000 RON, în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi nicidecum o modificare a acţiunii în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

S-a apreciat ca neîntemeiat şi motivul de apel vizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precizat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, excepţie motivată pe faptul că imobilele din discuţie nu se regăseau în capitalul social al reclamantei, iar aceasta nu a fost obligată la restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari şi deci nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

Referitor la această excepţie, instanţa de apel a considerat inutil reluarea incidenţei în cauză a art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 coroborat cu art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 în raport cu data încheierii contractului de vânzare/cumpărare acţiuni, respectiv 24 decembrie 1997, având în vedere considerentele anterior expuse în prezenta decizie.

În ceea ce priveşte motivul de apel conform căreia în mod nelegal instanţa de fond nu a reţinut incidenţa art. 30 din Legea nr. 137/2002 prin care se arată că valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, Curtea l-a respins ca nefondat, întrucât litigiul de faţă nu vizează obligaţii ale pârâtei născute faţă de cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, ci obligaţii având izvor legal, nu convenţional.

S-a considerat, în ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor că, prima instanţă s-a conformat deciziei date în interesul legii şi în mod corect a luat în considerare valoare de inventar a bunurilor ce au ieşit din patrimoniul reclamantei, care este în suma de 198.057,23 RON din care suma de 175.725,09 RON reprezintă contravaloare teren şi suma de 22.332,14 RON reprezintă contravaloare magazie II-C9, valori conforme cu situaţia activelor imobilizate şi a amortizării activelor imobilizate la 31 decembrie 2012 şi 31 decembrie 2013, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie calculat în momentul plăţii despăgubirii.

Ca urmare, instanţa de fond a avut corect în vedere valorile contabile şi nu valoarea de circulaţie a imobilelor din litigiu, contrar susţinerilor pârâte.

S-a mai reţinut că, prin Sentinţa nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava s-a reţinut că lucrările de construcţie şi amenajări au fost efectuate de antecesoarea reclamantei, în lipsa oricărui titlu de proprietate legal asupra terenului de 2.317 mp, reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să ridice, pe cheltuiala sa, construcţiile amplasate pe terenul menţionat.

Referitor la susţinerile apelantei pârâte Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului potrivit cărora sumele la plata cărora a fost obligată de către instanţa de fond ar constitui un ajutor de stat ilegal, în sensul prevăzut de Comunicarea Comisiei Europene privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale (2009/C 85/01), Curtea a constatat că, de asemenea sunt nefondate, nefiind îndeplinite cerinţele legale care reglementează ajutorul de stat.

A fost respins ca neîntemeiat şi motivul invocat de apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului privind greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie în sarcina Statului Roman numai o obligaţie de garanţie, o garanţie legală de îndeplinire a sarcinilor debitorului principal.

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu s-ar putea îndrepta împotriva Statului Roman în măsura în care ar cădea în pretenţii faţă de reclamantă, întrucât dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu îi conferă un drept de regres împotriva acestuia, fiind ţinută să îşi execute propria obligaţie; răspunderea statului intervine doar în situaţia în care debitorul, respectiv Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, nu îşi va îndeplini obligaţia de plata.

Referitor la criticile ambelor apelante privind modul de stabilire şi obligare la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat că sunt nefondate, întrucât în mod corect instanţa de fond a avut în vedere câtimea pretenţiilor admise, raportându-se la valoarea acestora şi obligând partea căzută în pretenţii la suportarea lor.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, pârâta a declarat recurs, în susţinerea căruia a formulat următoarele motive de recurs:

1. Prin primul motiv de recurs, pârâta susţine că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 - privind termenul special de prescripţie de 1 lună - şi a dispoziţiilor art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 - privind termenul special de prescripţie de 3 luni precum şi ale art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, pârâta arată că, în raport de acţiunea formulată de reclamantă - valorificarea unui drept prevăzut de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 adică repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea foştilor proprietari a bunurilor imobile preluate de stat a căror reparare, cade în sarcina instituţiei publice implicate în procesul de privatizare, momentul naşterii dreptului material la acţiune este data la care hotărârea invocată de reclamantă a rămas irevocabilă.

În cauză, raportat la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii invocate - dată de la care recurenta consideră că a luat naştere pretinsul drept al reclamantei la despăgubiri - şi data formulării prezentei acţiuni, termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 era împlinit.

Aşa fiind, recurenta arată că, se impune admiterea recursului şi respingerea acţiunii reclamantei ca prescrisă.

2. În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reproşează instanţei de apel că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 coroborate cu art. 7201 C. proc. civ.

Recurenta arată că, în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia prematurităţii acţiunii, cu motivarea că Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 au fost abrogate (dispoziţile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 fiind menţinute în vigoare de art. 30 din Legea nr. 137/2002, republicată).

3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta învederează că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. şi solicită să se constate că, cererea de chemare în judecată a pretenţiilor reprezintă o modificare a acesteia, care la acel moment era tardivă, motiv circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

4. Al patrulea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în a cărui argumentare se susţine că, despăgubirile acordate în temeiul textului de lege pretins încălcat, pot fi aplicate numai în situaţia imobilelor ieşite din patrimoniul societăţii care se regăsesc valoric în capitalul social.

a). În acest context, a fost prevăzută obligaţia de despăgubire în legea specială a privatizării, obligaţie dată în sarcina instituţiei publice implicate în procesul de privatizare, iar valoarea capitalului social este reflectată în numărul de acţiuni ce face obiectul contractelor de privatizare.

Aşa fiind, arată recurenta, pachetul de acţiuni vândut de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, în prezent Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, reprezintă o reflecţie fidelă a valorii capitalului social la momentul privatizării şi nu se poate reţine în sarcina instituţiei publice vreo obligaţie pentru despăgubiri, cu atât mai mult cu cât, în dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare, era prezentată situaţia patrimonială a societăţii privind terenurile şi clădirile care trebuiau incluse în capitalul social, precum şi litigiile în care era implicată societatea privatizată. În confirmarea celor învederate, recurenta invocă recursul în interesul legii privind aplicarea dispoziţiilor 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

Opinează recurenta că, despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizată a imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată perioada exercitării de către reclamantă a tuturor atributelor dreptului de proprietate, atribute exercitate de la înfiinţarea societăţii şi până la data punerii în executare a sentinţei de retrocedare.

b). Recurenta înţelege să invoce excepţia inadmisibilităţii raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 neavând aplicabilitate în cauză.

Recurenta apreciază că reclamanta nu poate cere despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, decât în condiţiile în care societatea privatizată - nu un terţ dobânditor - ar fi fost obligată printr-o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă şi irevocabilă, la restituirea în natură către foştii proprietari ai imobilului în litigiu.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta arată că, în temeiul dispoziţiilor invocate, pentru a fi admisibilă o asemenea cerere, se impune a fi îndeplinite cumulat două condiţii.

Or, în speţa de faţă nu este îndeplinită prima condiţie, care se referă la faptul că imobilele pentru care se solicită despăgubiri să fi fost restituite în natură de către societatea privatizată.

Menţionează recurenta, că prin hotărârile judecătoreşti invocate de reclamantă nu a fost obligată societatea privatizată - SC E. SA - ci un subdobânditor al acesteia SC A. SA de a restitui în natură imobilele pentru care s-au solicitat despăgubiri, ceea ce conduce la concluzia neaplicării dispoziţiilor 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

Aşa fiind, generalizarea obligaţiei de despăgubire în sarcina sa, nu poate fi considerată legală, deoarece vine în contradicţie cu dispoziţiile legale invocate, făcând inadmisibilă cererea reclamantei.

5. Prin cel de-al cincilea motiv de recurs, recurenta reproşează instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, cu circumscrierea lui în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta arată că, în articolul invocat nu există nicio menţiune potrivit căreia despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulaţie a activelor, cum solicită reclamanta. Practic, pârâta critică soluţia din apel sub aspectul modului în care a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei.

Astfel, recurenta indică Decizia nr. 1074/2003 a instanţei supreme şi critică raţionamentul instanţelor de fond şi apel privind stabilirea valorii cu titlu de despăgubiri. Sub acest aspect, recurenta opinează că despăgubirea trebuie să reprezinte efectiv acoperirea unui prejudiciu cert, real şi nu o cale de îmbogăţire fără just temei în detrimentul statului, în condiţiile în care pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu are nicio culpă. Recurenta consideră repararea prejudiciului real creat societăţii, ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, aşa cum a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii reclamante, sens în care prezintă pe larg acest motiv de recurs.

În opinia recurentei, este inechitabil şi nefiresc să suporte repararea unui prejudiciu pentru care nu numai că nu este răspunzătoare, dar are o valoare exagerată prin raportare la valoarea contractului de privatizare. Astfel, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 45,988 %, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, pârâta, prin antecesorul ei, a vândut acţiuni reprezentând numai 45,899% din capitalul social al SC E. SA.

6. Prin acest motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 30 din Legea nr. 137/2002, care prevede că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător; adică prejudiciul real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză.

Chiar şi în situaţia în care ar fi îndeplinite toate condiţiile pentru acordarea de despăgubiri, instituţia publică nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din preţul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acţiuni.

Recurenta conchide că, în cauză sunt incidente dispoziţiile menţionate, deoarece dreptul reclamantei la plata despăgubirilor s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, nefiind în situaţia aplicării principiului neretroactivităţii legii.

7. Recurenta mai critică soluţia din apel şi sub aspectul greşitei respingere a apelului său cu privire la cererea de chemare în garanţie, prin interpretarea dispoziţiilor art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, critică circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin introducerea alin. (6) la art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, s-a instituit o obligaţie de garanţie directă în sarcina Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Mai mult, recurenta precizează că, potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, toate sumele încasate de pârâtă din contractele de vânzare-cumpărare se varsă la bugetul statului, motiv pentru care cererea de chemare în garanţie formulată faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este întemeiată.

8. Recurenta reproşează instanţei de apel, că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 93 din Tratatul Comisiei Europene şi a celorlalte dispoziţii comunitare, aplicabile în prezenta cauză, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

9. Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în opinia sa, neimpunându-se obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată de la fond, solicitând, în principal, înlăturarea obligării de la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, reducerea acestora.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta afirmă că în mod nelegal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care nu se poate reţine "reaua-credinţă sau comportare neglijentă" în apărarea sa în acest proces, mai ales că şi-a executat obligaţiile legale, iar cuantumul acestora au fost stabilite arbitrar; adică nu sunt justificate prin dovezi clare, în raport cu costurile reale ale procesului şi munca prestată de avocat pentru pregătirea apărării în susţinerea prezentei cauze.

În acelaşi context, recurenta impută instanţei de apel că, problema cheltuielilor de judecată nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiind încălcate principiile contradictorialităţii şi al rolului activ al judecătorului, precum şi principiul egalităţii armelor statuat de jurisprudenţa europeană, iar cu privire la munca prestată de avocat, recurenta arată că acestea sunt nejustificat de mari, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Europene în această materie.

În plus, recurenta mai precizează că instanţa de judecată a avut în vedere numai culpa sa, neluând în considerare culpa procesuală a reclamantei şi fără să aibă în vedere proporţia în care pretenţiile reclamantei au fost admise.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prealabil examinării motivelor de recurs este de reţinut că recurenta şi-a întemeiat toate criticile pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea atacată poate fi modificată dacă este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ipoteza vizată în cauză fiind aplicarea greşită a art. 324 şi art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 30 şi art. 39 din Legea nr. 137/2002

1. Din perspectiva primului motiv de recurs recurenta-pârâtă critică hotărârea atacată sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 - termenul de o lună prevăzut de acest act normativ - cât şi termenului special de prescripţie de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. 326 din O.U.G. nr. 88/1997, precum şi ale art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Acest motiv este nefondat întrucât, instanţa anterioară a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile legale incidente în cauză.

Astfel, faţă de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare la data de 24 decembrie 1997, nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 137/2002, iar în considerarea dispoziţiilor art. 30 alin. (3) din acelaşi act normativ prevederile 324 din O.U.G. nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, cum este cazul în speţă.

De remarcat, aspect confirmat de ambele instanţe inferioare, art. 56 din Legea nr. 137/2002 a abrogat, printre altele, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, legiuitorul înţelegând să reglementeze un caz de ultraactivitate a legii.

De asemenea, în mod corect, instanţa de apel a constatat că termenul special de prescripţie de 3 luni prevăzut de art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, nu era împlinit (cum corect au reţinut instanţele anterioare că acest termen nici nu începuse să curgă, întrucât data rămânerii hotărârii irevocabile a fost la data 7 iunie 2011, iar acţiunea a fost iniţiată cu 3 luni înainte adică la 7 martie 2011), faţă de momentul de la care începea prescripţia, data pronunţării Deciziei nr. 2195 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă. în Dosarul nr. x/86/2008, irevocabilă, raportat la data promovării prezentei acţiuni, 7 martie 2011.

Pe de altă parte, este de observat că toate susţinerile formulate de recurentă sunt identice cu motivele de apel, pe care Înalta Curte apreciază că, acest motiv de recurs este invocat mai mult formal, lipsind argumentele şi contraargumentele de nelegalitate din perspectiva căii de atac exercitate, aşa încât nu i se poate reproşa instanţei de apel că a încălcat dispoziţiile legale invocate de recurentă.

2. Nici această critică nu este fondată, întrucât instanţa de apel a examinat excepţia prematurităţii acţiunii reclamante faţă de dispoziţiile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., în sensul că în mod corect a apreciat că legea specială pe care şi-a întemeiat acţiunea reclamanta nu condiţionează această procedură prealabilă a concilierii, iar Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 invocate de pârâtă au fost abrogate prin H.G. nr. 577/2002 la data de 21 iunie 2002.

Faţă de susţinerile pârâtei - invocate pentru prima oară în apel - instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei atacate, pe larg, în ce constă procedura prealabilă a concilierii, nerespectarea acestei proceduri, precum şi faptul că, scopul legii de a se preveni sesizarea instanţei de judecată a fost depăşit.

În cauză, o eventuală admitere a excepţiei prematurităţii acţiunii, pe care pârâta a invocat-o pentru prima oară în apel în raport de art. 7201 C. proc. civ. ar fi contrar scopului urmărit de acest text de lege, respectiv de soluţionare cu celeritate, pe cale amiabilă a conflictului dintre părţi, procedură ce se iniţiază anterior sesizării instanţei de judecată pentru a preîntâmpina eventualele litigii în instanţă şi a încerca împăcarea părţilor. Prin urmare, scopul textului de lege menţionat a fost depăşit cum în mod corect a apreciat instanţa anterioară.

Sub acest aspect, după cum se poate observa, recurenta nu argumentează în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, aceasta afirmând doar că au fost încălcate dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 coroborate cu art. 7201 C. proc. civ.

3. Nu pot fi primite afirmaţiile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 132 din C. proc. civ., respectiv greşita respingere a excepţiei tardivităţii cererii de modificare a acţiunii reclamantei.

În primul rând, după cum lesne se poate observa, recurenta nu a argumentat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, ci doar a susţinut încălcarea evocatelor dispoziţii legale.

De reţinut, că instanţa de apel a apreciat corect cererea depusă de reclamantă ca fiind o cerere de majorare a câtimii pretenţiilor reclamantei de la suma de 370.350 RON la suma de 524.000, în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contrar susţinerilor pârâtei că este o cerere modificatoare a pretenţiilor reclamantei, ştiut fiind că, art. 132 din vechiul C. proc. civ., distinge două categorii de cereri: de întregire şi de modificare a cererii iniţiale.

Cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi, de exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru identificarea bunurilor pentru completarea elementelor de fapt. Din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată precum: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia, ceea ce nu este cazul în speţă, contrar afirmaţiilor pârâtei, care face confuzie între cele două categorii de cereri, astfel, că nu se poate reţine aplicarea greşită a evocatelor dispoziţiilor legale.

Distincţia este importantă, deoarece, conform art. 132 şi art. 134 din vechiul C. proc. civ., cererea de modificare a cererii de chemare în judecată nu poate fi primită fără acordul părţilor potrivnice, decât până la prima zi de înfăţişare, când părţile legal citate pot pune concluzii.

4. a) Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat acest motiv de recurs, întrucât susţinerea nu vizează în mod explicit existenţa unui text de lege care să stabilească condiţionarea dreptului la despăgubiri al reclamantei de includere a valorii imobilului retrocedat în capitalul social.

Celelalte susţineri ale recurentei expuse în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, întrucât obligaţia de despăgubire nu este condiţionată de ipoteza presupusă de recurenta-pârâtă, în condiţiile în care aceasta este o răspundere legală, instituită prin dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, şi incumbă instituţiei publice, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului de aceea, şi sub acest aspect, afirmaţia pârâtei că nu poate fi reţinută în sarcina sa vreo obligaţie de despăgubire.

b) De asemenea, în acelaşi context, Înalta Curte constată că, în mod legal şi corect a respins motivul de apel vizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precizat de pârâta pentru Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, excepţie motivată de faptul că societatea privatizată şi nu dobânditorul ar fi obligat printr-o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă şi irevocabilă, la restituirea în natură către foştii proprietari ai imobilului din litigiu.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ipoteza abordată de pârâtă în acest motiv de recurs, nu poate fi primită, având în vedere incidenţa art. 324 din O.U.G. 88/1997 coroborat cu art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, în raport cu data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, respectiv 24 decembrie 1997, rezultă că reclamanta este în calitate de succesoare în drepturi a reclamantei-apelante SC A. SA şi în consecinţă, calitatea de titulară a dreptului la despăgubiri, precum şi ieşirea din patrimoniul său (fiind înregistrate în capitalul social) a bunurilor imobile menţionate (teren şi magazie II-C9 şi preluarea acestora în proprietate de către B., în calitate de moştenitor legal al foştilor proprietari, consecinţă a hotărârilor judecătoreşti în acţiunea de revendicare. Aşa fiind, construcţia juridică a pârâtei în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii invocate, nu are suport logico-juridic.

De reamintit că, repararea prejudiciului cauzat societăţii comerciale privatizate, reclamantei, prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, este o răspundere legală, care a fost instituită prin dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, şi incumbă instituţiei publice, adică a pârâtei în prezenta cauză.

Este real că imobilul ce a fost restituit a făcut parte din patrimoniul societăţii privatizate, acesta fiind şi motivul pentru care, în temeiul legii, recurenta, instituţie implicată în procesul de privatizare este obligată la repararea prejudiciului produs societăţii în acest mod.

În plus, trebuie reamintit că, art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, arată că instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale privatizate "o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile".

Dacă cuantumul acestei despăgubiri nu se stabileşte de comun acord acesta se stabileşte în caz de divergenţă prin justiţie, statul fiind cel care garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol.

Art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost modificată şi completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999 statuează că instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie. Imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătoreşti de confiscare, constând în terenuri şi clădiri evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absenţa cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăţi comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-şi continue activitatea şi ar urma să fie supusă dizolvării şi lichidării, nu vor fi restituite în natură. În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituţiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre. Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol.

Mai mult decât atât, din conţinutul art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, rezultă că pentru admisibilitatea unei asemenea cereri, ce face obiectul prezentei cauze, se impun a fi îndeplinite două condiţii, respectiv: să existe o sentinţă definitivă şi irevocabilă prin care să fie restituit un imobil foştilor proprietari, iar instituţiile publice implicate în procesul de privatizare şi societăţile comerciale privatizate să nu fi ajuns la o înţelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, deci să existe o divergenţă asupra despăgubirii.

Cum cele două aspecte prezentate fac dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, se reţine ca justă soluţia instanţei de apel pe acest aspect.

Critica prin care recurenta a arătat că recursul este inadmisibil întrucât despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizării imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată perioada exercitării de către reclamantă a tuturor atributelor dreptului de proprietate atribuite de la înfiinţarea societăţii şi până la data punerii în executare a sentinţei de retrocedare, Înalta Curte urmează să o respingă ca nefondată, faţă de considerentele anterior expuse.

5. Recurenta-pârâtă susţine că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul că, în mod nelegal i-au fost înlăturate susţinerile privind valoarea prejudiciului, respectiv că nu există nicio menţiune în textul de lege indicat, potrivit căruia despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulaţie a activelor cum a solicitat reclamanta.

Legat de critica privind valoarea prejudiciului, instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 şi ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificat şi completat prin Legea nr. 99/1999, dar şi prin Decizia nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care se arată că în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1998, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Totodată, se constată că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăţilor comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde şi dezideratului de respectare a accepţiunii noţiunii de bun, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la pretinsa îmbogăţire fără justă cauză raportată de către recurentă la interpretarea greşită art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 se constată că această teorie nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă deoarece temeiul despăgubirii este legitim, fiind stabilit prin lege, împrejurare faţă de care nu sunt îndeplinite condiţiile materiale şi juridice intentării unei actio de in rem verso, respectiv mărirea patrimoniului dobânditorului cu consecinţa micşorării patrimoniului celui care devine titularul acţiunii de restituire, precum şi legătura între sporirea unui patrimoniu şi respectiv diminuarea celuilalt.

Repararea prejudiciului cauzat societăţii comerciale privatizate, reclamantei, prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, este o răspundere legală, care a fost instituită prin dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, şi incumbă instituţiei publice, în cauză pârâtei pentru Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Este real că imobilul ce a fost restituit a făcut parte din patrimoniul societăţii privatizate, acesta fiind şi motivul pentru care, în temeiul legii, recurenta, instituţie implicată în procesul de privatizare este obligată la repararea prejudiciului produs societăţii în acest mod.

6. Limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor privatizate pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a restituirii în natură a imobilelor către foştii proprietari la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, a fost introdusă prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 şi priveşte numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după data publicării acesteia în M. Of. nr. 215/28.03.2002.

Critica este nefondată având în vedere că art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, stipulează că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.

Ca atare, prin textul de lege se prevede incidenţa art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, voinţa legiuitorului sub acest aspect fiind aceea ca Legea nr. 137/2002 art. 30 alin. (1) să nu fie de imediată aplicabilitate pentru contractele anterior încheiate, cum este şi cel în cauză.

Potrivit alin. (3) al art. 30, dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acţiuni încheiate după intrarea în vigoare a legii, 28 martie 2002.

În cauză, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost încheiat la data de 24 decembrie 1997, în vederea privatizării, astfel că dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu îi sunt aplicabile, în ce priveşte limitarea cuantumului despăgubirilor cum pretinde recurenta.

Desigur, toate susţinerile recurentei-pârâte circumscrise acestui motiv de recurs sunt nefondate, aşa cum corect a stabilit instanţa de apel, O.U.G. nr. 88/1997 completată de Legea nr. 99/1999, întrucât despăgubirile nu pot fi limitate în sensul indicat de pârâtă, iar în lipsa unor plafonări, justa despăgubire este egală cum s-a stabilit prin Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

În mod legal instanţa anterioară a considerat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 prin care se arată că, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, deoarece aşa cum s-a arătat în considerentele de mai sus, a fost introdusă prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 şi priveşte numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după data publicării acesteia în M. Of. nr. 215/28.03.2002, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acţiuni încheiate după intrarea în vigoare a legii, 28 martie 2002.

În cauză, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat în vederea privatizării, anterior acestei date, astfel că dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu îi sunt aplicabile, în ce priveşte limitarea cuantumului despăgubirilor.

De altfel, Înalta Curte a examinat criticile recurentei numai sub aspectul aplicării/neaplicării dispoziţiilor legale incidente, neputând analiza criticile recurentei privind cuantumul sau valoarea despăgubirilor, deoarece acestea sunt motive de netemeinicie ce nu pot fi supuse controlului în calea de atac a recursului, ştiut fiind că această prin cale extraordinară de atac se exercită controlul judiciar numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.

7. Critica privind respingerea cererii de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice este nefondată întrucât prin Decizia nr. 18/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că despăgubirile în discuţie se acordă societăţilor comerciale de către instituţiile publice implicate în procesul de privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile prin urmare, chemata în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are nicio calitate la încheierea contractului şi prin urmare nu poate garanta pentru sumele solicitate de societatea reclamantă. Conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la data formulării acţiunii, dacă legea stabileşte anumite organe să participe în locul statului prin Ministerul Finanţelor Publice la anumite raporturi, atunci statul prin Ministerul Finanţelor Publice nu mai participă la raporturile respective, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului fiind organul astfel desemnat.

De reţinut că, şi această problemă a fost soluţionată corect şi în spiritul dispoziţiilor legale incidente, în sensul că 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie în sarcina Statului Român numai o obligaţie de garanţie, garanţie legală de îndeplinire a sarcinilor debitorului principal.

Instituirea acestei garanţii nu naşte însă în sarcina statului garant nici o obligaţie proprie, ci numai aceea de a fi îndatorat să execute obligaţia Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului dacă aceasta se stabileşte şi nu este adusă la îndeplinire de către debitorul principal, cum în mod legal a reţinut instanţa anterioară.

Această obligaţie a fost instituită şi funcţionează în raport cu creditorul, contrar susţinerilor pârâtei, iar nu în raport cu debitorul obligaţiei de a asigura repararea prejudiciului, în speţă pârâta; răspunderea statului intervine doar în situaţia în care debitorul - Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată.

Concluzionând, Înalta Curte arată că, răspunderea statului intervine doar în situaţia în care debitorul, în cauză pârâta, nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată, acesta răspunzând în calitate de garant, în temeiul titlului, a legii şi a dovezii că debitorul principal nu îşi execută obligaţia.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă celelalte susţineri ale recurentei privind obligarea chematei în garanţie la plata despăgubirilor.

8. Este nefondată critica pârâtei privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 93 din Tratatul Comisiei Europene şi a celorlalte dispoziţii comunitare privitoare la ajutoarele de stat, care, potrivit art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, au prioritate în faţa legislaţiei interne.

Recurenta-pârâtă solicită aplicarea directă a dreptului comunitar în speţa de faţă solicitând instanţei naţionale să constate că norma internă (art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările ulterioare) constituie ajutor de stat şi trebuie înlăturată în virtutea normelor comunitare.

Principiul efectului direct (sau aplicabilitatea directă) permite persoanelor fizice să invoce în mod direct o normă europeană în faţa unei instanţe naţionale sau europene. Acest principiu nu priveşte decât anumite acte europene şi face obiectul mai multor condiţii. Efectul direct al dreptului european, alături de principiul supremaţiei, consacrat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene permite persoanelor fizice să invoce în mod direct dreptul european în faţa instanţelor, independent de existenţa unor acte cu conţinut similar în dreptul naţional. În plus, efectul direct al unui act poate să privească numai relaţiile între o persoană fizică şi un stat membru (efectul direct vertical) sau să fie extins la relaţiile între toate persoanele fizice (efectul direct orizontal). În hotărârea Van Gend en Loos din 5 februarie 1963, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene afirmă că dreptul european nu generează numai obligaţii pentru statele membre, ci şi drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi şi să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene, fără ca statul membru să reia, în mod necesar, norma europeană în cauză în sistemul său juridic intern.

În primul rând, efectul direct al dreptului comunitar poate fi invocat numai de particulari, iar nu de stat prin instituţiile sale, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului fiind reprezentanta statului care răspunde pentru evicţiune, ca instituţie care a efectuat privatizarea.

În realitate, recurenta-pârâtă solicită instanţei să verifice dacă cererea reclamantei de acordare a despăgubirii, în temeiul textului de lege invocat, reprezintă ajutor de stat şi dacă era necesară procedura notificării potrivit Comunicării Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale (2009/C 85/01).

Curtea răspunde, pentru a constitui ajutor de stat în sensul Legii nr. 142/1999 privind ajutorul de stat, o măsură trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: a) să implice resursele statului - condiţie îndeplinită întrucât plata despăgubirilor solicitate ca urmare a evicţiunii implică resursele statului; b) să fie selectivă - condiţie neîndeplinită, deoarece beneficiarii despăgubirii sunt toate societăţile evinse prin restituirea bunului către vechiul proprietar; c) să distorsioneze concurenţa - condiţie neîndeplinită deoarece despăgubirea vine să înlocuiască bunul care a ieşit din patrimoniu, iar nu să producă vreun beneficiu; d) să existe un beneficiu - condiţie neîndeplinită, întrucât despăgubirea este o valoare de înlocuire a bunului care a ieşit din patrimoniu, iar nu o investiţie de natură a produce vreun beneficiu.

9. Criticile pârâtei referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată la instanţa de fond, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, întrucât în mod corect prima instanţă a obligat pârâta în limita pretenţiilor admise ale reclamantei şi în considerarea culpei acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că, partea care cade în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, avându-se în vedere şi criteriile de evaluare a muncii prestate a avocatului în asigurarea şi pregătirea apărării.

De aceea, şi aceste critici ale recurentei sunt nefondate, instanţa de apel făcând corect aplicarea dispoziţiile legale privind cheltuielile de judecată.

Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 129 din 13 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 129 din 13 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2015.

Procesat de GGC - MI