Buyer’s specific performance claim fails as sale conditions precedent unmet; shareholder intervention rightly rejected for lack of standing.

Decizia nr. 2411/2015

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 22 iulie 2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL să se pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a imobilului compus din teren în suprafaţă de 2.381 mp situat în intravilanul comunei C., având număr cadastral X, cota indiviză de 33,099% din suprafaţa de 1.562 mp situată în intravilanul comunei C., având număr cadastral Y şi construcţia C1-U2 în suprafaţă de 517,02 mp edificată în baza Autorizaţiei de construire din 17 noiembrie 2005.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare la 15 decembrie 2011, pentru imobilul identificat mai sus, stabilind drepturile şi obligaţiile părţilor, cât şi data limită de semnare a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, însă pârâta refuză încheierea contractului.

Pârâta SC B. SRL a formulat întâmpinare împotriva cererii de chemare în judecată solicitând respingerea acţiunii, iar pe cale reconvenţională a cerut instanţei anularea Antecontractului de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 2011, renunţând ulterior la aceasta, la 10 mai 2013.

Tot în faţa primei instanţe, la 31 mai 2013 au formulat în cauză cerere de intervenţie în interes propriu societăţile D. şi E. SRL, co-asociate ale reclamantei în SC B. SRL, solicitând anularea antecontractului de vânzare-cumpărare evocat de reclamantă ca temei al acţiunii introductive şi numirea unui curator special pentru societatea pârâtă. Aceasta cerere a fost respinsă ca inadmisibilă în procedura verificării admisibilităţii în principiu, astfel cum rezultă din Încheierea interlocutorie a Tribunalului Iaşi din 21 iunie 2013, instanţa reţinând că deşi cele două interveniente au calitatea de asociaţi în SC B. SRL, totuşi acestea nu au patrimoniu comun cu al pârâtei şi nu valorifică drepturi proprii prin intervenţia voluntară principală, ci sprijină poziţia pârâtei.

La 17 ianuarie 2014, D. şi E. SRL au formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei, respinsă ca inadmisibilă la 7 februarie 2014.

Prin Sentinţa civilă nr. 58 CIV din 21 februarie 2014 a Tribunalului Iaşi, a fost respinsă acţiunea.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că refuzul pârâtei este justificat deoarece reclamanta nu a dovedit că au fost îndeplinite cerinţele fixate prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor SC B. SRL din 23 noiembrie 2010.

Astfel, în adunarea generală evocată s-a hotărât vânzarea imobilului către asociata SC A. SRL după încetarea producţiei SC B. SRL, plata tuturor creditorilor terţi ai pârâtei şi întrunirea unei adunări extraordinare în faţa unui notar, în cursul căreia asociaţii vor proceda la vânzare, iar aceste condiţii nu s-au îndeplinit. În plus, prima instanţă a reţinut că administratorului F. nu i-a fost dat un mandat expres pentru încheierea antecontractului evocat de către reclamantă, iar modul de determinare a preţului în antecontract nu a corespuns voinţei societăţii vânzătoare.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 321 din 27 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi.

Totodată, prin decizie s-a respins şi apelul declarat de intervenientele D. şi SC E. SRL împotriva Încheierii de şedinţă din data de 21 iunie 2013, prin care s-a respins cererea de intervenţie principală.

În considerentele deciziei, cu privire la apelul reclamantei, s-au reţinut următoarele:

Refuzul pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică este justificat prin aceea că, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, nu au fost îndeplinite toate condiţiile fixate în adunarea generală extraordinară a asociaţilor din data de 23 noiembrie 2010, respectiv, convocarea după oprirea activităţii şi plata tuturor creditorilor a unei adunări generale care să hotărască vânzarea, în prezenţa unui notar, la care se adaugă neconcordanţele legate de facturile supuse compensării.

Instanţa de apel a mai reţinut că, nefiind îndeplinită condiţia existenţei refuzului nejustificat al pârâtei, este lipsită de interes analiza îndeplinirii celorlalte condiţii de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare enumerate de apelantă.

De asemenea s-a arătat că, în contextul în care promisiunea bilaterală de vânzare s-a întemeiat pe Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor din data de 23 noiembrie 2010, ale cărei condiţii premisă nu au fost îndeplinite - sub aspectul momentului vânzării (al neconvocării adunării generale extraordinare care să hotărască vânzarea, după oprirea activităţii şi plata tuturor creditorilor) şi al facturilor supuse compensării, ca modalitate de plată a preţului - voinţa promitentei vânzătoare nefiind astfel respectată, este irelevantă analiza criticii apelantei potrivit cu care nu era necesar mandatul special al administratorului F.

În privinţa apelului declarat de interveniente împotriva Încheierii de şedinţă din data de 21 iunie 2013, prin care s-a respins cererea de intervenţie voluntară principală, Curtea a reţinut că D. şi SC E. SRL nu au dovedit un interes propriu care să poată fi opus părţilor din cererea principală, în sensul art. 49 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel a constatat că prin cererea de intervenţie în interes propriu intervenientele au solicitat anularea antecontractului de vânzare-cumpărare motivat de încheierea lui cu depăşirea puterilor administratorului şi de efectele acestuia asupra drepturilor patrimoniale ale asociaţilor, între care se numără şi intervenienţii.

Raportat la obiectul cererii principale şi la părţile antecontractului de vânzare-cumpărare, Curtea a apreciat că în mod judicios tribunalul a respins cererea de intervenţie (formulată de persoane juridice care sunt terţi faţă de actul juridic invocat şi au patrimonii separate), nefiind puse în discuţie, în cadrul cererii principale, aspecte legate de drepturile cuvenite asociaţilor pârâtei şi nefiind dovedit un drept propriu al intervenientelor, care să poată fi opus părţilor din cererea iniţială.

Împotriva deciziei reclamanta SC A. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs reclamanta-recurentă susţine, în esenţă, că decizia se bazează pe considerente contradictorii, întreaga motivare fiind construită pe analizarea Hotărârilor Adunării Generale Extraordinare a asociaţilor SC B. SRL din data de 23 noiembrie 2010, că, deşi se invocă inexistenţa unui refuz nejustificat se analizează condiţiile de validitate care privesc determinarea preţului, forma actului juridic şi condiţiile premisă şi motive străine de natura pricinii datorită interpretării greşite a actului juridic şi schimbării înţelesului vădit neîndoielnic al acestuia.

Se susţine că instanţa de apel a interpretat în mod eronat actul juridic dedus judecăţii din perspectiva identificării corecte a preţului vânzării, preţul asumat de părţi prin antecontractul de vânzare-cumpărare fiind acelaşi cu cel determinat prin hotărârea adunării generale, precum şi din perspectiva îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de adunarea generală a asociaţilor.

Totodată, recurenta susţine că, deşi acţiunea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 1669 C. civ., conform căruia "Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite", instanţele de fond nu au analizat-o din această perspectivă şi nu au verificat îndeplinirea acestor condiţii, limitându-se în mod greşit, cu încălcarea legii, la analizarea acţiunii din perspectiva hotărârii adunării generale.

Concret, recurenta susţine că nu s-a analizat dacă exista o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare valabil-încheiată între părţi, care să fie dovedită în condiţiile dreptului comun, dacă există refuzul pârâtei în sensul de a încheia contractul în forma prevăzută de lege, dacă reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin antecontractul încheiat, la data pronunţării hotărârii şi dacă promitentul-vânzător este proprietarul bunului promis, iar promitentul-cumpărător nu este incapabil de a dobândi acel bun.

Din această perspectivă, recurenta solicită a se constata că, atât hotărârea adunării generale extraordinare a asociaţilor SC B. SRL, cât şi antecontractul de vânzare-cumpărare întrunesc condiţiile de validitate ale unui act juridic, conform art. 1179 C. civ., respectiv cele referitoare la capacitatea de a contracta, consimţământul valabil, obiectul determinat şi cauza licită, prevăzute de art. 1180 - 1245 C. civ., fiind obligatoriu între părţile contractante în baza art. 1270 C. civ.

Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs şi intervenientele D. şi E. SRL solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii cererii de intervenţie în interes propriu, cu obligarea intimaţilor-pârâţi SC B. SRL şi SC A. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, instanţa de apel a reţinut că la momentul formulării cererii de intervenţie, tribunalul luase act de renunţarea pârâtei la judecarea cererii reconvenţionale şi a rămas învestit doar cu soluţionarea acţiunii principale prin care reclamanta a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, că intervenientele au solicitat anularea antecontractului de vânzare-cumpărare, deşi prin cererea de intervenţie s-a solicitat şi respingerea acţiunii principale şi numirea unui curator pentru pârâta SC B. SRL.

Recurentele invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi invocă aplicarea greşită a legii, în raport de art. 49 C. proc. civ., susţinând că interesul lor procesual este actual şi rezidă din faptul că, admiterea acţiunii principale ar determina micşorarea patrimoniului pârâtei, în care intervenientele au calitatea de asociaţi şi totodată, de creditori chirografari, pentru suma de peste 900.000 euro, rezultată din documentele contabile ale societăţii pârâte.

În justificarea interesului, recurentele invocă şi faptul că ambele părţi din dosar au acelaşi reprezentant în persoana administratorului F., ceea ce impunea admiterea cererii de numire a unui curator pentru pârâtă, astfel încât aceasta să poată beneficia de dreptul la apărare.

De asemenea se arată că, potrivit Hotărârii A.G.E.A. din 23 noiembrie 2010, transferul de proprietate al unei părţi din imobil se putea face doar în anumite condiţii, neîndeplinite, cum corect au reţinut instanţele de fond, iar una dintre acestea era reprezentată de cesionarea tuturor părţilor sociale ale societăţii reclamante către SC E. SRL; astfel, în situaţia admiterii acţiunii, reclamanta şi-ar menţine calitatea de asociat, în timp ce ar dobândi şi o parte din patrimoniul pârâtei. Pe de altă parte, la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu mai era deţinătoarea unui drept de creanţă asupra pârâtei, acesta fiind cesionat către SC G. SRL.

Prin Întâmpinarea înregistrată la 11 mai 2015, intimata SC A. SRL a solicitat respingerea recursului declarat de intervenientele B. şi SC E. SRL, pentru lipsa interesului, pentru motivele reţinute de instanţa de apel.

În plus, intimata susţine că instanţa de control judiciar poate fi învestită doar cu verificarea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de intervenţie raportat la situaţia concretă din cauza dedusă judecăţii şi nu cu pronunţarea pe fondul cererii, aşa cum solicită recurentele.

Analizând cele două recursuri, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.

Recursul reclamantei SC A. SRL este fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

O primă critică, referitoare la prezentarea unor considerente contradictorii şi neanalizarea condiţiilor proprii ale acţiunii, aşa cum aceasta a fost fundamentată în drept, nu este întemeiată.

Înalta Curte arată că acţiunea reclamantei a avut ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare ca efect al unei promisiuni bilaterale de vânzare încheiate între părţile litigiului la 15 decembrie 2011, ca urmare a refuzului nejustificat la pârâtei de a da curs obligaţiilor asumate prin antecontract.

Dată fiind data încheierii angajamentului bilateral de vânzare, potrivit art. 6 alin. (5) C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., sunt aplicabile dispoziţiile noului act normativ. Astfel, potrivit art. 1669 alin. (1) C. civ., când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.

Interpretând a contrario dispoziţiile enunţate, partea căreia i se refuză încheierea actului promis, nu poate cere şi pretinde în instanţă pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract dacă refuzul încheierii sale de către oponent este justificat. Aşadar, este inerentă în acest tip de acţiune judiciară analiza caracterului ne/justificat al refuzului care condiţionează promovarea acţiunii.

A analiza caracterul injust al refuzului reclamă în mod necesar analiza promisiunii bilaterale, adică a conţinutului raportului juridic pe care îl determină, pentru a evalua şi dacă părţile s-au conformat obligaţiilor angajate prin antecontract. Aceasta presupune, pe lângă constatarea existenţei antecontractului, analiza implicită a condiţiei referitoare la îndeplinirea tuturor celorlalte cerinţe de validitate ale actului care urmează a fi încheiat, în cauză, contractul de vânzare. Prin urmare, dacă una, mai multe sau toate condiţiile de validitate ale viitorului contact nu sunt îndeplinite, iar refuzul încheierii contractului se justifică pe acest impediment, refuzul încheierii contractului de vânzare este justificat, iar acţiunea în justiţie cu acest obiect nu poate fi admisă. în acest context, este logic a se considera că nu se poate face o departajare între analiza caracterului nejustificat al refuzului şi analiza, de către instanţa sesizată, a condiţiilor de validitate ale contractului a cărui substituire se poate face prin intermediul instanţei, aceste aspecte urmând a fi evaluate printr-o analiză unică.

Aplicând acest raţionament inductiv-deductiv instanţa de apel a conchis că este justificat refuzul SC B. SRL de încheiere a contractului de vânzare, întrucât condiţiile sale de validitate nu sunt îndeplinite, astfel a menţinut hotărârea primei instanţe, prin care acţiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.

Menţinerea sentinţei prin respingerea apelului a plecat de la analiza conţinutului promisiunii de vânzare încheiate la 15 decembrie 2011 de către SC A. SRL, ca promitent-cumpărător şi SC B. SRL, ca promitent-vânzător. Or, interpretarea conţinutului acestui act juridic a permis instanţei de apel referirea directă la Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor din data de 23 noiembrie 2010.

Mai precis, Înalta Curte subliniază că în art. 13 din antecontractul părţilor, la pct. 7, părţile au consemnat că anexele actului fac parte integrantă a antecontractului, care semnifică nu doar o ataşare materială a acestora, ci o integrare a înseşi conţinutului acestor acte în ordinea de drept la care părţile consimt, potrivit art. 1201 C. civ. care arată că "dacă prin lege nu se prevede altfel, părţile sunt ţinute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere".

Or, potrivit menţiunii contractuale, este parte integrantă a Convenţiei din 15 decembrie 2011 anexa 4, reprezentând extras din Procesul-verbal al A.G.E.A. SC B. SRL din 23 noiembrie 2010 în care s-a decis ca în momentul încetării activităţii productive şi când toţi creditorii terţi vor fi plătiţi să fie convocată o altă adunare generală cu participarea unui notar. În această adunare ulterioară urma a se trece la vinderea unei părţi evidenţiate în planul din anexa societăţii către SC A. SRL sau unui terţ desemnat de acesta la preţul de 481.220 euro plus TVA. Tot în aceeaşi Adunare Generală din 23 noiembrie 2011 s-a stabilit că SC A. SRL va consemna în favoarea SC B. SRL numai suma reprezentând TVA aferent preţului de vânzare şi se va compensa impozitul din factura integrală din închiderile de cont calculabile din vânzarea firmei şi instalaţiilor.

Aşadar, se integrează în mod implicit conţinutului antecontractului Hotărârea A.G.E.A. din 23 noiembrie 2011 care i-a precedat şi care determină condiţiile în care promisiunea de vânzare din partea SC B. SRL a fost asumată. în alte cuvinte, promitentul-vânzător a angajat consimţământul la vânzare condiţionat suspensiv, astfel încât analiza impusă de art. 1669 alin. (1) C. civ. implică verificarea îndeplinirii condiţiilor sub care promisiunea a fost încheiată.

Analizând aşadar îndeplinirea condiţiilor stabilite prin această hotărâre nu se poate susţine nici că instanţa de apel a ignorat analiza actului juridic dedus judecăţii ori că a analizat un act juridic care exceda temeiului acţiunii şi nici că a prezentat considerente străine de pricină ori contradictorii, în măsura în care referirile la hotărârea A.G.E.A. arătată determinau condiţiile de validitate ale viitoarei vânzări.

Procedând astfel, instanţa de apel a analizat acţiunea din perspectiva art. 1669 C. civ. care nu a fost ignorat, cum greşit susţine recurenta prin motivele de recurs invocând greşita aplicare a legii, arătând în chiar cuprinsul considerentelor deciziei că refuzul pârâtei nu este nejustificat, aşa cum se stabileşte în art. 1669 C. civ., deoarece nu s-au îndeplinit condiţiile pe care chiar părţile le-au prefixat, respectiv: nu s-a convocat o nouă adunare generală extraordinară a asociaţilor SC B. SRL cu participarea unui notar în care să se treacă la vânzare după oprirea activităţii de producţie şi plata creditorilor externi şi există neconcordanţe legate de facturile supuse compensării, între modalitatea de plată a preţului stabilită la 15 decembrie 2011 şi cea stabilită la 23 noiembrie 2010.

Din acest punct de vedere nu este fondată nici critica referitoare la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a clauzelor referitoare la preţul vânzării. Analiza recursului din perspectiva acestei critici presupune o greşeală de judecată a instanţei care implică anularea efectului convenţiei derivat din interpretarea acestuia potrivit voinţei reale a părţilor. Arătând că în cauză determinarea preţului viitoarei vânzări a fost realizată prin două acte succesive, hotărârea A.G.E.A. şi antecontractul, instanţa de apel a stabilit că acesta nu sunt concordante şi că interpretarea lor sistematică nu permite concluzia că preţul a fost plătit potrivit susţinerilor reclamantei. Această interpretare nu a fost rezultatul deturnării voinţei părţilor prin interpretarea greşită a actelor juridice evaluate, ci a fost rezultatul evaluării probelor prin care SC A. SRL a susţinut că şi-a achitat obligaţia cu acest obiect.

În fine, este nefondată şi critica referitoare la ignorarea totală a promisiunii de vânzare-cumpărare care a fost dovedită în condiţiile dreptului comun. Dimpotrivă, plecând de la această premisă instanţa de fond a integrat în conţinutul promisiunii bilaterale hotărârea adunării generale a SC B. SRL şi a stabilit că promisiunea bilaterală a fost asumată sub anumite condiţii care nu erau îndeplinite nici la data refuzului pârâtei de a executa promisiunea, nici la data analizei cauzei în faţa instanţei.

În contextul celor anterior reţinute, nu se poate considera că, astfel cum susţine recurenta, acţiunea promovată este întemeiată, în măsura în care condiţiile stabilite pentru încheierea vânzării nu sunt îndeplinite. Înalta Curte subliniază că recurenta propune analiza îndeplinirii acestor condiţii exclusiv din perspectiva prevederilor art. 1 - 6 din antecontractul încheiat la 15 decembrie 2011 pentru evaluarea capacităţii de a contracta, a valabilităţii consimţământului şi determinării obiectului şi cauzei viitoarei vânzări.

Însă prin efectul art. 13 pct. 7 din antecontract, Hotărârea A.G.E.A. din 23 noiembrie 2010 stabileşte condiţii ale viitoarei vânzări a căror îndeplinire nu a fost demonstrată prin probele administrate, condiţii care se repercutează asupra modului de formare a consimţământului vânzătorului şi obiectului (preţului) vânzării.

De aceea, contextul considerentelor dezvoltate în această decizie, Înalta Curte arată că recursul promovat de reclamanta SC A. SRL nu este fondat.

Nici cel de-al doilea recurs care a făcut obiectul al deliberării nu este fondat.

Înalta Curte arată încă din debutul considerentelor referitoare la acest recurs că obiectul său se delimitează la modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat apelul declarat exclusiv împotriva Încheierii din 21 iunie 2013 prin care prima instanţă, Tribunalul Iaşi, a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie voluntară principală a intervenientelor în etapa analizei admisibilităţii în principiu a acestei cereri.

Deşi se critică decizia instanţei de apel din perspectiva greşitei aplicări a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 49 C. proc. civ. referitoare la condiţia interesului, argumentele recurentelor nu pot fi reţinute.

Intervenţia voluntară principală sau în interes propriu presupune, potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ., posibilitatea intervenirii într-un proces început între alţii a unui terţ, dacă cererea sa se află într-o legătură de conexiune cu litigiul primordial şi dacă intervenientul invocă prin acest demers un drept propriu, distinct de cel valorificat între părţile procesului originar.

Invocarea de către intervenient a unui drept propriu presupune identificarea sa, determinarea concretă a pretenţiei judiciare pe care intervenientul o afirmă în contradictoriu cu părţile procesului în care intervine, în scopul de a obţine acel drept, adică de a-l valorifica în acel proces. Dreptul valorificat trebuie să aparţină terţului intervenient, să producă consecinţe în patrimoniul acestuia şi nu se poate limita la a obţine un folos pentru una dintre părţile litigiului. Aceasta deosebeşte în principal intervenţia principală de cea accesorie care caracterizează demersul terţului în scop conservator şi care, sprijinind apărarea uneia dintre părţi, conservă un drept pe care nu îl valorifică în mod direct.

În acest context, este irelevant că intervenientele D. şi E. SRL au formulat cererea de intervenţie principală după ce pârâta SC B. SRL renunţase la cererea reconvenţională care avea ca obiect anularea Antecontractului de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 2011. Relevant este că petitul intervenţiei principale a fost, de asemenea, anularea antecontractului încheiat între reclamanta SC A. SRL şi pârâta SC B. SRL şi că această pretenţie nu punea în discuţie un drept propriu al intervenientelor într-un raport juridic cu una dintre părţile litigiului. Chiar şi dacă se întrevede interesul intervenientelor de a conserva patrimoniul SC B. SRL în cadrul căreia aveau calitatea de asociaţi şi de a preîntâmpina o diminuare a patrimoniului pârâtei, demersul acestora nu e putea finaliza cu recunoaşterea, în acest litigiu, a unui drept al intervenientelor, ci, cel mult, al pârâtei.

Se mai cuvine a sublinia că instanţa de apel nu a analizat interesul intervenientelor de a proteja patrimoniul pârâtei în legătură cu care era obiectul cererii principale, ci condiţia proprie intervenţiei în interes propriu, respectiv aceea ca cei care intervin să afirme un drept propriu, condiţie pe care a apreciat-o, în mod corect, neîndeplinită. Astfel, chiar dacă cele două interveniente au calitatea de creditori ai pârâtei, acestea nu legitimează în mod exclusiv admisibilitatea unei cereri de intervenţie principale, care, aşa cum s-a subliniat presupune alte cerinţe.

Recursul dedus analizei şi împrejurarea că intervenientele au subliniat că cererea lor de intervenţie a fost analizată numai din perspectiva petitului referitor la anularea antecontractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care cererea avea alte două petite, primul, prin care se solicita respingerea acţiunii introductive, al doilea, referitor la numirea unui curator procesual pentru pârâta SC B. SRL.

Înalta Curte arată totuşi că niciuna dintre acesta solicitări nu sunt pretenţii în justiţie în sensul impus de art. 49 alin. (2) C. proc. civ. Nu este o cerere în justiţie solicitarea respingerii acţiunii principale pentru ca aceasta să fie analizată din perspectiva afirmării unui drept pentru admisibilitatea în principiu a unei cereri de intervenţie în interes propriu. De asemenea, solicitarea numirii unui curator procesual pentru una dintre părţile litigiului este o măsură cu caracter procesual, iar nu una care susţine sau reprezintă un drept propriu al intervenientelor, dincolo de împrejurarea că analiza unei asemenea solicitări este condiţionată de dobândirea, de către solicitant, a calităţii pe parte în proces.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte arată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii referitoare la îndeplinirea condiţiilor admisibilităţii în principiu a intervenţie în interes propriu analizate, acest recurs fiind nefondat.

Circumstanţial, arată că analiza celorlalte aspecte determinate în memoriul de recurs referitoare la cesionarea de către reclamantă a dreptului de creanţă deţinut împotriva pârâtei anterior promisiunii de vânzare, a neîndeplinirii condiţiilor stabilite prin Hotărârea A.G.E.A. din 23 noiembrie 2010 pentru perfectarea vânzării, sunt chestiuni pentru care aceste recurente au legitimare numai în măsura în care li s-ar recunoaşte dreptul de a interveni în proces pe calea intervenţiei principale, drept pe care, aşa cum s-a justificat prin considerentele de mai sus, în condiţiile cauzei, acestea nu îl au.

Astfel, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile au fost respinse ca nefondate şi pe cale de consecinţă şi cererile accesorii ale recurentelor, vizând acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL şi de intervenientele SC B. SA şi SC E. SRL împotriva Deciziei nr. 321/2014 din 27 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2015.

Procesat de GGC - MI