Invalidation of State-Owned Company Director Revocation and Contractual Damages for Breach of Mandate Performance

Decizia nr. 2226/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 30 ianuarie 2013, sub număr de Dosar x/3/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională B. SA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa: 1. să se constate nulitatea absolută a Hotărârii Consiliului de Administraţie din 8 ianuarie 2013 pentru încălcarea dispoziţiilor art. 19 alin. (11) şi (131) ale actului constitutiv al Companiei Naţionale B. SA; 2. pe fondul pricinii, în conformitate cu dispoziţiile art. 143 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale modificată şi completată, să se constate că a fost revocat fără just temei din funcţia de director general şi să fie obligată pârâta să îl despăgubească cu suma de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri civile şi daune morale.

Prin Sentinţa civilă nr. 952 din 3 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere invocată de către pârâta Compania Naţională B. SA prin întâmpinare şi, în consecinţă, a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Consiliului de Administraţie din 8 ianuarie 2013, ca inadmisibil.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională B. SA.

Pentru a hotărî astfel, analizând coroborat probele administrate în cauză, tribunalul a reţinut că între reclamantul A., în calitate de Director General, şi pârâta Compania Naţională B. SA s-a încheiat Contractul de mandat din 12 iunie 2012, completat cu Actul adiţional din 2012 pentru personalul care necesită acces la informaţii clasificate.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat, acesta se încheie în condiţiile dispoziţiilor O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economice-financiare la nivelul unor operatori economici, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în urma acordului de voinţă intervenit între părţi şi are ca obiect conducerea, organizarea, reprezentarea şi gestionarea activităţii companiei, îndeplinirea obiectivelor şi criteriilor de performanţă aprobate de Consiliul de Administraţie, prevăzute în anexa nr. 1 la prezentul contract, în schimbul unei remuneraţii, stabilite în condiţiile legii. Criteriile şi obiectivele înscrise în contractul de mandat se actualizează în fiecare an, în termen de 30 zile de la data aprobării bugetului de venituri şi cheltuieli.

În privinţa duratei, potrivit art. 3 pct. 3.1 din contract, prezentul contract îşi produce efectele după semnare şi este valabil pe perioada 12 iunie 2012 - 31 decembrie 2014; potrivit pct. 3.2 părţile pot negocia prelungirea contractului de mandat dacă oricare dintre părţi solicită aceasta cu 30 zile înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 din contract, directorul general primeşte o remuneraţie lunară de 6.691 RON potrivit prevederilor legale în vigoare. Remuneraţia lunară a mandatarului se diminuează proporţional cu gradul global de neîndeplinire a obiectivelor şi criteriilor de performanţă stabilite prin contractul de mandat, dar nu mai mult de 30% din nivelul acesteia. În cazul îndeplinirii pe perioada cumulată de la începutul anului a obiectivelor şi criteriilor de performanţă stabilite prin contractul de mandat, la sfârşitul anului sumele reţinute se restituie mandatarului.

Potrivit art. 9 lit. b) din contract, acesta încetează prin revocarea directorului general prin hotărârea Consiliului de Administraţie, pentru motive ce ţin de neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului.

Art. 11 din contract prevede că, la încetarea mandatului, compania poate ca la cererea mandatarului - persoană fizică, să îi asigure un loc de muncă în companie, corespunzător pregătirii sale profesionale, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 9 lit. e) şi h).

S-a constatat că la data de 28 decembrie 2012 Ministrul Economiei a emis Ordinul nr. 2834, care prevede la art. 1 alin. (1) următoarele: "se mandatează reprezentanţii statului în Adunarea Generală a Acţionarilor de la Compania Naţională B. SA să voteze în Adunarea Generală a Acţionarilor împuternicirea membrilor Consiliului de Administraţie ai societăţii comerciale să-l revoce pe domnul A. din funcţia de director general al companiei naţionale, în condiţiile contractului de mandat", iar la alin. (2) "Ordinul nr. 1080/2012 al ministrului economiei, comerţului şi mediului de afaceri îşi încetează aplicabilitatea".

Astfel, prin Hotărârea nr. 1/2013 a Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor, Compania Naţională B. SA, din 8 ianuarie 2013, emisă în temeiul prevederilor art. 9 alin. (4) şi ale art. 12 din H.G. nr. 1634/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri cu modificările şi completările ulterioare şi ale Ordinului Ministrului Economiei nr. 2834 din 28 decembrie 2012, Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor Companiei Naţionale B. SA a recomandat membrilor Consiliului de Administraţie al Companiei Naţionale B. SA să-l revoce pe domnul A. din funcţia de director general al companiei naţionale în condiţiile contractului de mandat.

În urma acestei recomandări, Consiliul de Administraţie al Companiei Naţionale B. SA a decis prin Hotărârea nr. 1/2013 revocarea domnului A. din funcţia de director general începând cu data de 8 ianuarie 2013 şi punerea la dispoziţia conducerii companiei în vederea numirii pe un post corespunzător experienţei şi pregătirii profesionale.

Instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a hotărârii Consiliului de Administraţie nr. 1 din 8 ianuarie 2013, invocată de către pârâta Compania Naţională B. SA prin întâmpinare.

Aceasta întrucât, astfel cum rezultă din actele dosarului, la data adoptării hotărârii contestate în prezenta cauză reclamantul avea calitatea de membru al consiliului de administraţie.

S-a constatat că prin Hotărârea nr. 1/2013 a Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor CN B. SA s-a hotărât convocarea A.G.O.A. în data de 8 ianuarie 2013 cu următoarele puncte pe ordinea de zi: 1. Se recomandă membrilor Consiliului de Administraţie al CN B. SA să-l revoce pe domnul A. din funcţia de director general al companiei naţionale în condiţiile contractului de mandat/legii; 2. Se recomandă membrilor Consiliului de Administraţie al CN B. SA să-l numească pe domnul C. în funcţia de Director General al Companiei Naţionale; 3. Prevederile art. 1 şi art. 2 vor produce efecte numai după emiterea Hotărârii Consiliului de Administraţie al CN B. SA; 4. Reprezentanţii statului în Consiliul de Administraţie al CN B. SA vor duce la îndeplinire prezenta hotărâre, emisă în temeiul Ordinului Ministrului Economiei nr. 2834 din 28 decembrie 2012.

Prin Hotărârea nr. 1 din 8 ianuarie 2013 a consiliului de administraţie al societăţii pârâte a fost aprobată revocarea domnului A. din funcţia de director general al companiei naţionale începând cu data de 8 ianuarie 2013 şi punerea la dispoziţia conducerii companiei în vederea numirii pe un post corespunzător experienţei şi pregătirii profesionale.

Instanţa de fond a constatat că reclamantul şi-a întemeiat acest capăt de cerere pe dispoziţiile art. 19 pct. 131 din Statutul CN B. conform cărora, "în cazuri excepţionale, justificate prin urgenţa situaţiei şi prin interesul societăţii, deciziile Consiliului de Administraţie pot fi luate prin votul unanim exprimat în scris al membrilor, fără a mai fi necesară o întrunire a acestora", iar nu pe cele ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Pe de o parte, conform art. 132 din Legea societăţilor comerciale, s-a arătat că pot forma obiect al acţiunilor în constatarea nulităţii/anulare, doar hotărârile Adunării Generale, nu şi cele ale consiliului de administraţie, cu excepţia cazului în care exerciţiul unor atribuţii ale adunării generale a fost delegat consiliului de administraţie. Pe de altă parte, din întreg cuprinsul Legii nr. 31/1990 rezultă că deciziile consiliului de administraţie sau ale administratorilor sunt supuse controlului adunării generale a acţionarilor. Această concluzie rezultă şi din dispoziţiile art. 111 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, care enumera printre atribuţiile adunării generale ordinare a acţionarilor şi pe cea privind gestiunea consiliului de administraţie.

Aşadar, în cadrul legislativ instituit de Legea nr. 31/1990, aplicabilă pârâtei, ca şi societate pe acţiuni, deciziile consiliului de administraţie sunt supuse controlului şi cenzurii Adunării Generale a Acţionarilor. Consecutiv, reclamantul, în calitate de membru al consiliului de administraţie, nemulţumit de modul în care a fost adoptată Hotărârea din data de 8 ianuarie 2013, pe care o consideră nelegală, avea posibilitatea de a contesta această hotărâre la adunarea generală a acţionarilor, solicitând acesteia luarea tuturor măsurilor pentru înlăturarea eventualelor neregularităţi. În măsura în care, prin hotărârea Adunării Generale Ordinare, cererea reclamantului nu ar fi fost soluţionată favorabil sau satisfăcător, acesta ar fi avut la dispoziţie acţiunea în justiţie reglementată de art. 132 din Legea nr. 31/1990, respectiv acţiunea în anularea hotărârii A.G.A.

Conchizând, tribunalul a reţinut că reclamantul nu are deschisă calea în justiţie prin care să solicite anularea hotărârilor consiliului de administraţie, motiv pentru care, excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă prin întâmpinare a fost apreciată ca fiind întemeiată, fiind admisă, concomitent cu respingerea acestui capăt de cerere, ca inadmisibil.

A fost apreciat ca fiind neîntemeiat capătul de cerere privind revocarea fără just temei din funcţia de director general a reclamantului şi obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri civile.

Aceasta întrucât, din motivarea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, tribunalul a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat cererea pe răspunderea civilă contractuală.

Potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

De asemenea, potrivit art. 1271 alin. (1) C. civ., părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. Iar conform art. 1350 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat; atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Din interpretarea acestor texte legale rezultă că debitorul trebuie să îşi fi asumat prin contract obligaţia a cărei executare este solicitată de către creditor.

Potrivit art. 1431 din Legea nr. 31/1990, directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor; modul de organizare a activităţii directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de administraţie; orice administrator poate solicita directorilor informaţii cu privire la conducerea operativă a societăţii; directorii vor informa consiliul de administraţie, în mod regulat şi cuprinzător, asupra operaţiunilor întreprinse şi asupra celor avute în vedere; directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie; în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune-interese.

În privinţa naturii juridice a contractului încheiat de părţi, tribunalul a reţinut că acesta este unul de mandat, căruia îi sunt aplicabile prevederile generale C. civ. şi cele speciale, prevăzute de Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 2009 C. civ., mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.

În materia contractului de mandat remunerat, există prezumţia de culpă a mandatarului (art. 2010 alin. (1) teza finală C. civ.), apreciată în raport de criteriul abstract al persoanei prudente şi diligente, iar mandatarul trebuie să dovedească faptul că a efectuat toate demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţiile din contractul de mandat sarcina probei în acest sens revenind reclamantului.

Revocarea mandatarului este un act lăsat la discreţia mandantului, care poate exercita acest drept când doreşte (art. 2031 alin. (1) C. civ.), fără a fi obligat să justifice acţiunea sa. În materia activităţilor profesionale, unde mandatul este oneros şi încredinţat pentru tratarea unor afaceri între profesionişti, principiul certitudinii juridice sau al securităţii tranzacţiilor impune ca raporturile de mandat să aibă o anumită stabilitate şi să nu fie rupte fără o justă reparaţie a prejudiciului adus într-o asemenea revocare sau renunţare intempestivă. De aceea, art. 2032 alin. (1) C. civ. arată că mandantul care revocă mandatul rămâne ţinut să îşi execute obligaţiile faţă de mandatar; el este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive.

A rezultat că revocarea este îndreptăţită atunci când ea se fundamentează pe existenţa unor cauze de incapacitate sau incompatibilitate evidenţiate după numirea directorului, pentru lipsa de abilităţi manageriale sau incompetenţa acestuia, precum şi pe încălcarea de acesta, în mod culpabil, a îndatoririlor legale şi statutare ce îi revin.

S-a arătat că pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente: existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se prin aceasta atingere unui drept subiectiv; săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existenţa unui prejudiciu patrimonial; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Un cocontractant poate solicita angajarea răspunderii civile contractuale a celuilalt cocontractant numai în cazul în care acesta nu şi-a îndeplinit culpabil una dintre obligaţiile asumate prin contract.

În cauza dedusă judecăţii, tribunalul a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite a pârâtei, CN B. SA dovedind că revocarea reclamantului s-a realizat cu justă cauză în urma analizării situaţiei economico-financiare a companiei pe baza informării privind situaţia realizării principalilor indicatori economico/financiari pe total companie la 31 octombrie 2012 elaborată de Serviciul Strategii Economice, Bugete din cadrul CN B. SA din 13 decembrie 2012.

În urma acestui raport s-a constatat o deteriorare continuă şi accelerată a situaţiei economico-financiare a CN B. SA, respectiv o pierdere înregistrată la 31 octombrie 2012 pe total companie în valoare de 48.390 mii RON şi pe aparat central de 528 mii RON, o scădere a cifrei de afaceri pe total companie de la 289,725 milioane RON la 31 octombrie 2011 la 182,253 milioane RON la 31 decembrie 2012 (scădere de peste 100 milioane RON), scăderea productivităţii muncii comparativ cu perioada similară a anului 2011 (de la 80 mii RON la 31 octombrie 2011 la 68 mii RON la 31 octombrie 2012), creşterea volumului plăţilor restante pe total companie, de la 1.006,907 milioane RON la 31 decembrie 2011 la 1.078,123 milioane RON la 31 octombrie 2012 (din care datoriile la bugetul general consolidat al statului au crescut de la începutul anului 2012 cu 65,034 milioane RON, ajungând la valoarea de 1.012,799 milioane RON), capital propriu negativ pe total companie de 131,959 milioane RON (capital social pe total companie fiind de 339,939 milioane RON), fapt necontestat de către reclamant acesta susţinând neîntemeiat că în absenţa unor criterii de performanţă stabiliţi de Consiliul de Administraţie, schimbarea sa din funcţie a fost nejustificată.

Tribunalul a constatat că din Hotărârea nr. 1 din data de 8 ianuarie 2013 rezultă care sunt motivele revocării reclamantului din funcţia de director general. Prin această hotărâre s-a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor şi indicatorilor de performanţă astfel cum aceştia au fost stabiliţi prin contractul de mandat şi prin Hotărârea pârâtei din 29 noiembrie 2012.

Nu a putut fi primită susţinerea reclamantului potrivit căreia nu a cunoscut indicatorii de performanţă, întrucât acesta a încheiat contractul în cunoştinţă de cauză. Astfel, potrivit art. 4.2. din Contractul de mandat din 12 iunie 2012, semnat de acesta în calitate de mandatar, au fost stabilite mai multe obligaţii, printre care potrivit art. 4.2 pct. 4 acesta s-a obligat să asigure managementul şi funcţionarea companiei; potrivit art. 4.2 pct. 14 s-a obligat să ia măsurile necesare pentru realizarea bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat al companiei, etc. Pe de altă parte, reclamantul nu poate invoca necunoaşterea indicatorilor întrucât în acest mod şi-ar invoca propria culpă, ceea ce nu poate fi acceptat având în vedere principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria culpă).

Mai mult, s-a apreciat că reclamantul avea cunoştinţă de aceşti indicatori cu atât mai mult cu cât el însuşi a întocmit înscrisul prin care au fost stabiliţi.

Faţă de cele reţinute, tribunalul a constatat că revocarea reclamantului din funcţia de director general al CN B. SA a fost făcută cu justă cauză pentru neîndeplinirea în mod corespunzător a obligaţiilor asumate, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, reclamantul având obligaţia de a proba, în condiţiile art. 1169 C. civ. din anul 1864, că a realizat obiectivele şi criteriile de performanţă, inclusiv a programelor de reducere a creanţelor şi plăţilor restante, a pierderilor, precum şi a alte obiective stabilite prin contract.

Neprobând aceste aspecte, tribunalul a apreciat că nu se pot acorda despăgubiri pentru revocare.

Faţă de cele expuse anterior, tribunalul a arătat că nu se mai impune analizarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile contractuale.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că nu se poate angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtei.

Pentru aceste considerente, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., astfel cum aceasta a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională B. SA, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 952 din 3 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, reclamantul A. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 1201 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis. A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost admisă acţiunea şi a fost obligată intimata-pârâtă să plătească apelantului-reclamant suma de 14.400 RON cu titlu de despăgubiri. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind neîntemeiat primul motiv de apel.

S-a constatat că prin acest motiv, apelantul nu a criticat în mod direct reţinerea de către prima instanţă a temeiniciei excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Consiliului de Administraţie nr. 1 din 8 ianuarie 2013 al CN B. SA, ci a reiterat motivele de nulitate ale acestei hotărâri, motive ce au fost susţinute şi prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, din dispoziţiile art. 111 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rezultă că toate deciziile consiliului de administraţie al unei societăţi comerciale pe acţiuni sunt supuse cenzurii adunării generale ordinare a acţionarilor, care nu numai că este abilitată de lege să aleagă şi să revoce pe membrii consiliului de administraţie, respectiv să fixeze remuneraţia acestora, dacă nu este stabilită prin actele constitutive, ci se pronunţă chiar asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv a directoratului. Aceasta înseamnă că adunarea generală ordinară a acţionarilor este cea care analizează hotărârile luate de consiliul de administraţie în exercitarea atribuţiilor acestuia, inclusiv cum este cazul în speţă, hotărârea de revocare a mandatului de director al societăţii intimate.

Instanţa de apel a arătat că pentru verificarea legalităţii hotărârilor adoptate de Consiliul de administraţie al societăţii pe acţiuni, Legea nr. 31/1990 nu prevede posibilitatea atacării acestora direct la instanţa de judecată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 132 alin. (2) din lege pentru hotărârile luate de adunarea generală a acţionarilor. Ele rămân supuse doar cenzurii adunării generale a acţionarilor, adunare care, la rândul ei, poate fi atacată în justiţie potrivit dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990.

S-a apreciat astfel, că hotărârea primei instanţe de admitere a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea nulităţii Hotărârii Consiliului de Administraţie nr. 1 din 8 ianuarie 2013 al CN B. SA este legală, fiind în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, s-a apreciat ca fiind întemeiată critica apelantului cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1431 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 ca urmare a reţinerii eronate de către prima instanţă a faptului că revocarea acestuia din funcţia de director general al CN B. SA s-a realizat cu justă cauză.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, instanţa de control judiciar a verificat atât stabilirea situaţiei de fapt, cât şi aplicarea legii de către prima instanţă prin prisma criticilor cuprinse în cadrul celui de-al doilea motiv de apel.

O primă critică din cadrul celui de-al doilea motiv de apel a vizat faptul că acele criterii şi obiective de performanţă care constituie Anexa 1 la Contractul de mandat din 12 iunie 2012 încheiat de CN B. SA, în calitate de mandant, cu apelantul-reclamant A., în calitate de mandatar, se referă la aparatul central al Companiei, iar analiza activităţii economice s-a făcut pe cu totul alţi indicatori decât cei aprobaţi de C.A. al CN B. SA din 29 noiembrie 2012, respectiv în temeiul unei informări economico-financiare pe fiecare filială în parte, comunicate Ministerului Economiei fără a fi supusă avizării Comitetului Director al CN B. Filialele CN B. SA au personalitate juridică distinctă, au bugete proprii şi conducere proprie, iar analiza economică s-a realizat pe toată Compania şi nu doar raportat la indicatorii de performanţă din Anexa 1 la contractul de mandat referitori la Aparatul central al Companiei. Susţine că, în mod greşit, instanţa de fond, în motivare, reţine că ar fi avut loc o analiză a criteriilor de performanţă pentru aparatul central al CN B. SA.

Această susţinere nu a putut fi reţinută, deoarece, pe de o parte, prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt atunci când a arătat că analizarea situaţiei economico-financiare a companiei s-a realizat "pe baza informării privind situaţia realizării principalilor indicatori economico/financiari pe total companie la 31 octombrie 2012 elaborată de Serviciul Strategii Economice, Bugete, din cadrul CN B. SA". Astfel cum rezultă din înscrisul intitulat "Informare privind situaţia realizării principalilor indicatori economico-financiari pe total companie la 31 octombrie 2012", analiza rezultatelor economico-financiare s-a efectuat la nivelul întregii Companii şi nu doar la nivelul aparatului central sau al filialelor.

Pe de altă parte, nu a putut fi reţinută nici aprecierea apelantului în sensul că analiza situaţiei economico-financiare trebuia să se facă doar la nivelul aparatului central al Companiei pentru că Anexa 1 la contract ar cuprinde doar indicatori de performanţă la nivel de aparat central. Astfel cum reiese din contractul de mandat, obiectul acestuia l-a constituit, potrivit art. 2.1, delegarea de către Consiliul de Administraţie către Directorul General a conducerii, organizării, reprezentării şi gestionării "activităţii companiei". Printre obligaţiile mandatarului sunt enumerate la art. 4.2 următoarele: 4.2.1 - "asigură conducerea activităţilor companiei, a coordonării şi controlului acesteia în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare, materiale şi umane în vederea atingerii obiectivelor şi criteriilor stabilite prin contractul de mandat" şi 4.2.4. - "asigură managementul şi funcţionarea companiei". Se deduce că, potrivit contractului de mandat, puterile şi limitele mandatului acordat de către mandantul CN B. SA mandatarului A. se referă la conducerea, coordonarea, controlul, managementul şi funcţionarea întregii Companii şi nu doar a aparatului central al acesteia. Deci şi analiza modului de îndeplinire a obligaţiilor contractuale de către Directorul General trebuie să aibă în vedere analiza activităţii economico-financiare a întregii Companii şi nu doar a aparatului central al acesteia.

Au fost apreciate însă ca fiind întemeiate susţinerile apelantului prin care acesta a criticat reţinerea primei instanţe în sensul că revocarea mandatului s-ar fi realizat cu justă cauză, respectiv revocarea s-ar fi datorat culpei mandatarului care nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de mandat, în special pe cele privind realizarea obiectivelor şi criteriilor de performanţă aprobate de Consiliul de Administraţie al CN B. SA.

Astfel, s-a reţinut ca fiind întemeiată critica referitoare la greşita reţinere de către prima instanţă a culpei apelantului, în calitate de mandatar - Director General, pentru neîndeplinirea criteriilor de performanţă cuprinse în Anexa 1 la contractul de mandat.

Din cuprinsul considerentelor hotărârii atacate reiese că prima instanţă a reţinut prezumţia de culpă a mandatarului-reclamant dedusă din neîndeplinirea obligaţiei din contractul de mandat privind realizarea indicatorilor de performanţă cuprinşi în Anexa 1 parte integrantă din contract.

Este adevărat că, în cuprinsul contractului de mandat, realizarea de către mandatar a obiectului contractului se raportează, potrivit art. 2.1 şi art. 4.2.2., la îndeplinirea de către Directorul General a obiectivelor şi indicatorilor de performanţă "ce vor fi prevăzute" în Anexa 1 la contract.

Totodată, conform art. 11.3 din contract "prevederile prezentului contract se completează cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare, Actul Constitutiv/Statutul, precum şi cu prevederile C. com. şi C. civ., aplicabile".

În stabilirea culpei mandatarului, prima instanţă a aplicat dispoziţiile art. 1548 Noul C. proc. civ. potrivit cărora "culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării".

Însă, reţine instanţa de apel, această prezumţie legală este relativă şi nu au fost observate şi dispoziţiile speciale referitoare la contractul de mandat cuprinse în acelaşi Nou C. civ. Astfel, conform art. 2027 din Noul C. civ. "dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească mandatarului remuneraţia, chiar şi în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat".

Rezultă că prezumţia de culpă a mandatarului în cazul neexecutării obligaţiei obiect al contractului de mandat nu este o prezumţie absolută, ci una relativă, ce poate fi răsturnată prin proba contrară.

Chiar dacă s-ar considera că obligaţia asumată de către apelant în calitate de mandatar de a îndeplini obiectivele şi criteriile de performanţă conform Anexei 1 la contract ar fi o obligaţie de rezultat, prezumţia de culpă dedusă din nerespectarea acestei obligaţii este o prezumţie relativă ce poate fi combătută şi răsturnată prin probarea contrariului.

Sub acest aspect, al probării contrariului prezumţiei de culpă, s-a reţinut ca fiind întemeiată critica apelantului în sensul că nu îi poate fi imputată nerealizarea indicatorilor de performanţă pentru anul 2012, cuprinşi în Anexa 1 la contract, din moment ce aceştia au fost aprobaţi de către Consiliul de Administraţie abia la data de 29 noiembrie 2012. Doar începând cu această dată indicatorii de performanţă au fost cuprinşi în Anexa 1 la contract şi au devenit astfel parte integrantă din contractul de mandat, adică realizarea acestora a devenit o obligaţie contractuală a mandatarului.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată reţinerea primei instanţe în sensul existenţei culpei reclamantului pentru nerealizarea indicatorilor de performanţă pe motiv că acesta ar fi cunoscut criteriile de performanţă chiar anterior adoptării lor, potrivit prevederilor Statutului CN B. SA.

Aceasta întrucât, reţine instanţa de apel, relevanţă în cauză nu are momentul de la care reclamantul, în calitate de Director General, a cunoscut aceşti indicatori de performanţă, ci momentul de la care ei au devenit parte integrantă a contractului de mandat, dobândind caracter de obligaţie contractuală şi forţă obligatorie conform art. 1270 din Noul C. civ. Acest moment al asumării de către apelantul-reclamant a realizării criteriilor de performanţă aprobaţi de C.A. este data de 29 noiembrie 2012, când a fost semnată şi Anexa 1 la contract, devenind parte integrantă a acestuia.

Ca urmare, s-a apreciat că nerealizarea criteriilor de performanţă pentru perioada anterioară adoptării şi asumării lor ca obligaţie contractuală de către mandatar nu îi poate fi imputabilă acestuia.

În acest sens, s-a arătat că analizarea activităţii economico-financiare a CN B. SA cuprinsă în cadrul informării privind realizarea principalilor indicatori economico-financiari pe total Companie a avut în vedere gradul de îndeplinire a acestor indicatori la data de 31 octombrie 2012, respectiv la o dată anterioară adoptării indicatorilor de performanţă de către Consiliul de Administraţie şi includerii acestora în contractul de mandat ca obligaţie contractuală constând în îndeplinirea lor. Fiind vorba despre analizarea activităţii economice a Companiei anterior devenirii îndeplinirii indicatorilor de performanţă obligaţie contractuală, a rezultat că neatingerea acestora de către reclamant nu îi poate fi imputabilă.

Totodată, a fost apreciată ca fiind întemeiată şi critica apelantului în sensul că indicatorii de performanţă vizează întreg anul 2012, că analiza activităţii şi realizării acestora prin informarea sus-menţionată se referă la perioada ianuarie - 31 octombrie 2012, pe când durata mandatului său a fost mai redusă, respectiv, pentru anul 2012, de la data desemnării în funcţia de Director General, 12 iunie 2012, până la 31 decembrie 2012. În consecinţă, nerealizarea indicatorilor de performanţă care vizează întreg anul 2012 nu poate conduce în mod automat la prezumţia de culpă a apelantului reclamant care a exercitat funcţia de Director General doar pentru o perioadă din an.

Cauzele nerealizării indicilor de performanţă indicaţi în informarea menţionată, s-a apreciat că reprezintă cauze de natură obiectivă şi nu relevă vreo atitudine culpabilă din partea persoanelor care şi-au asumat contractual realizarea indicilor de performanţă pe anul 2012.

Din cele expuse, a reieşit că apelantul-reclamant a răsturnat, prin probele administrate, prezumţia de culpă dedusă din nerespectarea obligaţiei contractuale de îndeplinire a indicatorilor de performanţă anexă la contract, situaţie în care, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că revocarea mandatului dat acestuia s-a realizat "cu justă cauză", adică în urma neîndeplinirii culpabile a unei obligaţii contractuale de către mandatar.

Cu toate că, potrivit art. 1431 alin. (4) teza I din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 2030 Noul C. civ., mandatul directorilor poate fi revocat oricând de către consiliul de administraţie, s-a arătat că, în cazul revocării nejustificate a mandatului, directorul, în calitate de mandatar, este îndreptăţit la plata de daune interese pentru prejudiciile suferite, conform art. 1431 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 2032 alin. (1) din Noul C. civ.

În ceea ce priveşte daunele interese solicitate de către apelantul-reclamant, instanţa de apel a apreciat că, din sumele cerute, doar prejudiciul constând în diferenţa de salariu dintre remuneraţia avută în calitate de Director General şi cea încasată în funcţia îndeplinită ulterior revocării mandatului îndeplineşte condiţia de a reprezenta pierdere efectiv suferită şi de a avea caracter cert, potrivit art. 1532 din Noul C. civ., celelalte sume solicitate de către reclamant constituind decontare cazare şi deplasare în interes de serviciu neîndeplinind condiţia de a reprezenta nici pierdere efectiv suferită şi nici beneficiu nerealizat, potrivit art. 1531 alin. (2) din Noul C. civ., ele fiind menite doar să acopere anumite cheltuieli ale apelantului.

Intimata-pârâtă, care este plătitorul salariului reclamantului, nu a contestat modul de calcul efectuat de către reclamant cu privire la diferenţa de salariu solicitată, apreciată de către reclamant după următorul calcul: diferenţă salariu de încadrare: 4.800 RON/lună - 4.400 RON/lună = 600 RON/lună; 600 RON/lună x 24 luni = 14.400 RON.

Referitor la daunele morale solicitate de către apelantul-reclamant, s-a reţinut că prejudiciul moral invocat de acesta nu a fost probat, motiv pentru care aceste daune nu pot fi acordate.

Având în vedere considerentele arătate, Curtea a apreciat ca fiind fondat că apelul declarat de reclamant, motiv pentru care acesta a fost admis, a fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligată intimata pârâtă să plătească apelantului reclamant suma de 14.400 RON cu titlu de despăgubiri pentru revocarea fără justă cauză din funcţia de Director General, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamantul A., cât şi pârâta Compania Naţională B. SA au declarat recurs.

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., după un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, reclamantul A. a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a acordat daune materiale doar în cuantum de 14.400 RON în condiţiile în care valoarea daunelor materiale pe care a solicitat-o în fond se ridica la suma de 157.398 RON.

În acest context, apreciază ca fiind neîntemeiată susţinerea instanţei de apel cu privire la faptul că doar prejudiciul constând în diferenţa de salariu dintre remuneraţia avută în calitate de director general şi cea încasată în funcţia îndeplinită ulterior revocării mandatului poate reprezenta o pierdere efectiv suferită având caracter cert, celelalte sume constituind decontare cazare şi deplasare în interes de serviciu neîndeplinind condiţia de a reprezenta o pierdere efectiv suferită şi nici un beneficiu nerealizat, ele fiind menite doar să acopere anumite cheltuieli ale apelantului.

Din coroborarea alin. (1) şi alin. (2) al art. 1351 alin. (1) Noul C. civ., susţine recurentul, reiese faptul că diferenţa de salariu în cuantum de 14.400 RON reprezintă pierderea efectiv suferită de către reclamant, iar sumele de 54.750 RON şi de 40.248 RON reprezintă beneficiile de care a fost lipsit în calitate de director adjunct, în condiţiile în care acestea i-au fost oferite în calitate de director general.

Arată că deşi a fost numit director adjunct în cadrul companiei B., a suferit de fapt o relocare în vederea desfăşurării activităţii, ceea ce presupune o creştere substanţială a cheltuielilor.

Astfel, consideră că i-a fost adus un prejudiciu cauzat de nedecontarea cheltuielilor de cazare şi transport din momentul numirii pe funcţia de director adjunct, în condiţiile în care domiciliul său se afla în Municipiul D., iar desfăşurarea activităţii a avut loc pe raza Municipiului E.

Chiar daca instanţa de apel a admis în parte valoarea despăgubirilor, aceasta nu a ţinut cont şi de majorările salariale ce s-au acordat începând cu data de 1 ianuarie 2014, tuturor managerilor din întreprinderile de stat, majorări ce duc la o pierdere efectiv suferită în cuantum de 62.400 RON (14.400 RON diferenţa salarii + 48.000 RON majorări salariale).

O altă critică adusă deciziei atacate, se referă la respingerea daunelor morale ca urmare a faptului că acestea nu au fost probate.

În acest context, recurentul arată că la termenul din data de 12 noiembrie 2014, a solicitat instanţei acordarea unui nou termen de judecată pentru a-i da posibilitatea pregătirii apărării, având în vedere faptul că încheiase un contract de asistenţă juridică cu câteva zile înainte de termenul de judecată, iar apărătorul nou numit în cauză nu a luat la cunoştinţă de toate actele necesare în vederea unei apărări adecvate.

Consideră că instanţa de apel ar fi trebuit sa aibă un rol activ în vederea soluţionării prezentei cauze şi să-i acorde posibilitatea de a administra probe noi în vederea probării daunelor morale solicitate.

Or, amânarea pronunţării pentru a da posibilitatea de a depune concluzii scrise reprezintă o încălcare a dreptului de a beneficia de un proces echitabil, fără a beneficia de administrarea probelor utile, concludente şi pertinente soluţionării cauzei.

Astfel, în opinia recurentului, ambele instanţe, atât cea de fond, cât şi cea de apel au respins în mod nefondat cererea de acordare a daunelor morale.

Reaua credinţă a intimatei, apreciază recurentul, reiese şi din faptul că deşi aceasta era obligată prin statut să-i ofere un alt post în cadrul companiei, a făcut în aşa fel încât, funcţia de director adjunct ce i-a fost oferită după revocarea din funcţia de director general să fie desfiinţată prin schimbarea organigramei.

În acest sens arată că prin Adresa din 2 iunie 2014, CN B. SA i-a adus la cunoştinţă faptul că începând cu data de 1 iunie 2014 postul de director adjunct cu atribuţii tehnice şi de producţie se desfiinţează.

Repararea prejudiciului cauzat, stabilirea cuantumului despăgubirii reprezintă scopul angajării acestui tip de răspundere. Repararea integrală a prejudiciului reprezintă principiul de baza al răspunderii civile delictuale, consacrat de dispoziţiile art. 1349 C. civ., în termeni precişi şi cuprinzători, ce evocă neîndoielnic ideea reparării daunei în totalitatea sa, fără nicio restrângere sau limitare în raport de natura intrinsecă a acestuia.

Într-un alt caz, arată recurentul, conform Hotărârii din 11 octombrie 2007, în Cauza Ştefănescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că reclamantul, Gabriel Marin Ştefănescu, a suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea deciziei pronunţate în favoarea sa şi ca acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării. În aceste circumstanţe, având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea îi aloca reclamantului suma de 3.500 euro cu titlu de daune morale.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, mai arată recurentul-reclamant, rezultă că reprezentanţii companiei au încercat o denigrare a sa, încercând prin orice mod înlăturarea din cadrul companiei. În acest sens, menţionează că s-au formulat la diverse instituţii tot felul de sesizări la adresa sa prin care s-a încercat a se demonstra faptul că a desfăşurat o activitate contrară legii.

În speţă, susţine recurentul, i s-a adus o vătămare atât fizică, a sănătăţii, cât şi psihică prin lezarea prestigiului profesional, întrucât s-a susţinut pe de o parte că revocarea din funcţia de director general s-a datorat proastei conduceri, iar pe de altă parte i-a fost restrâns în mod abuziv şi dreptul de a-şi relua activitatea în cadrul companiei F.

Apreciază că la evaluarea despăgubirilor pentru daunele morale, în scopul de a nu fi una pur subiectivă sau pentru a nu tinde către o îmbogăţire fără just temei, va trebui să se ţină seama de suferinţele fizice şi morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate prin abuzurile aduse la adresa sa, precum şi de toate consecinţele acestora, dovedite prin înscrisuri.

Susţine şi în această fază procesuală că în prezenta cauză ar fi trebuit să se administreze proba cu expertiză pentru a demonstra faptul că pe perioada în care recurentul a condus societatea a întreprins toate demersurile pentru buna desfăşurare a acesteia, iar demiterea din funcţie a fost făcută fără a avea de a face cu competenţele sale profesionale.

Recurenta-pârâtă Compania Naţională B. SA a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul anulării obligaţiei CN B. SA la plata către apelantul-intimat a sumei de 14.400 RON cu titlu de despăgubiri, şi, în consecinţă, respingerea apelului formulat de reclamantul A. şi menţinerea ca fiind temeinică şi legală a Sentinţei nr. 952 din 3 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul x/3/2013.

În motivarea recursului, pârâta critică hotărârea instanţei de apel, susţinând, în esenţă, că aceasta a fost pronunţată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, cu schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, cu aplicarea greşită a legii şi cuprinde motive contradictorii care sunt străine de natura pricinii.

În opinia recurentei, există contradicţii între considerentele deciziei atacate, întrucât instanţa de apel reţine pe de o parte că susţinerile aduse de apelant referitoare la faptul că analiza activităţii economice s-a făcut pe întreaga companie, nu sunt întemeiate, iar pe de altă parte reţine în mod greşit, împrejurarea că prima instanţă a reţinut prezumţia de culpă dedusă din neîndeplinirea obligaţiei din contractul de mandat privind realizarea indicatorilor de performanţă, iar pe de altă parte faptul că apelantul ar fi răsturnat prezumţia de culpă prin faptul că acestuia nu îi poate fi imputată nerealizarea indicatorilor de performanţă pe anul 2012.

Consideră că instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al contractului de mandat, instanţa de apel apreciind, în mod greşit ca fiind neîntemeiată reţinerea primei instanţe care a constatat culpa apelantului-intimat pentru nerealizarea indicatorilor de performanţă, motivat de faptul că anexa privind aceşti indicatori a fost aprobată la data de 29 noiembrie 2012 şi că, numai din acel moment a dobândit caracter de obligaţie contractuală şi forţă obligatorie.

Mandatul a fost revocat în data de 8 ianuarie 2013. Anexa privind indicatorii şi criteriile de performanţă a fost semnată şi asumată de reclamantul A., fără nicio obiecţiune. Pe de altă parte, în art. 9 din contractul de mandat părţile au convenit şi au stabilit expres care sunt cazurile şi motivele de încetare a mandatului, printre care se regăsesc şi neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului, respectiv a tuturor obligaţiilor asumate de către apelantul-intimat, nu numai a unora dintre ele. În şedinţa consiliului de administraţie al CN B. SA a fost făcută o analiză de ansamblu a situaţiei economico-financiare a companiei, nu a fost analizat gradul de realizare a indicatorilor şi criteriilor de performanţă prevăzuţi în anexa la contractul de mandat. În urma acestei analize a rezultat faptul că Directorul General A. nu a executat sau a executat necorespunzător mai multe obligaţii contractuale, care dacă ar fi fost executate corespunzător nu ar fi condus la deteriorarea continuă şi accelerată a situaţiei economico-financiare a CN B. SA. Realizarea obiectivelor şi criteriilor de performanţă de către directorul general, interesa, în principal, dacă acesta primea remuneraţia lunară, integral sau nu, însă, în lipsa acestora, directorul general al companiei şi-a asumat o serie de obligaţii prevăzute în lege, în contractul de mandat şi în Statutul CN B. SA. Aşadar, este evident faptul că acesta trebuia să îndeplinească toate obligaţiile contractuale asumate, nu numai unele dintre ele.

Or, din propria culpă, pe perioada mandatului, intimatul nu a întocmit şi nu a implementat programe de reducere a creanţelor companiei, nu a luat măsuri pentru efectuarea plăţilor restante şi/sau pentru diminuarea pierderilor companiei, cu toate că i-a fost delegată conducerea întregii companii, nu numai a aparatului central al acesteia. Executarea acestor obligaţii rezultă, fără echivoc din prevederile contractului de mandat încheiat, respectiv: în art. 2, art. 4.2, art. 5.2, art. 6, art. 11.3 coroborate cu prevederile art. 21 din Statutul CN B. SA.

Recurenta consideră, totodată, că hotărârea pronunţată cu privire la obligarea CN B. SA la plata unor despăgubiri, este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În acest sens, apreciază că instanţa de apel a admis în parte, apelul formulat de reclamantul A., cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece, pe de o parte, apelantul şi-a întemeiat capătul 2 din cerere pe art. 143 alin. (4) teza a II-a din Legea 31/1990, republicată, privind societăţile, iar instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că apelantul, prin al doilea motiv de apel, a criticat greşita aplicare a art. 1431 alin. (4) teza a II-a din Legea 31/1990.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că prezumţia de culpă a fost răsturnată, apreciind eronat că instanţa de fond a reţinut existenţa culpei reclamantului numai pentru nerealizarea indicatorilor de performanţă pe anul 2012.

Consiliul de Administraţie al CN B. SA a decis prin Hotărârea nr. 1/2013 revocarea domnului A. din funcţia de director general începând cu data de 8 ianuarie 2013 şi punerea la dispoziţia conducerii companiei în vederea numirii pe un post corespunzător experienţei şi pregătirii profesionale.

Contractul de mandat din 12 iunie 2012 încheiat între domnul A. - Director General, în calitate de mandatar şi compania naţională prin preşedintele consiliului de administraţie în calitate de mandant, prevede la art. 9 că, încetează de drept contractul de mandat, printre altele, "la revocarea mandatarului din calitatea de director general prin Hotărârea Consiliului de Administraţie, pentru motive ce ţin de neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului".

În cuprinsul procesului-verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie al CN B. SA din data de 8 ianuarie 2013, este specificat expres faptul că, membrii consiliului au analizat situaţia economico-financiară a companiei pe baza "Informării privind situaţia realizării principalilor indicatori economico financiari " pe total companie la 31 octombrie 2012 elaborată de Serviciul Strategii Economice, Bugete din cadrul CN B. SA din 13 decembrie 2012.

În urma analizei făcute, membrii Consiliului de Administraţie au constatat o deteriorare a situaţiei economico-financiare a CN B. SA, respectiv o pierdere înregistrată la data de 31 octombrie 2012 pe total companie în valoare de 48.390 milioane RON şi pe aparat central de 528 mii RON, o scădere a cifrei de afaceri pe total companie de la 289,725 milioane RON la 31 octombrie 2011 la 182,253 milioane RON la 31 decembrie 2012 (scădere de peste 100 milioane RON), scăderea productivităţii muncii comparativ cu perioada similară a anului 2011 (de la 80 mii RON la 31 octombrie 2011 la 68 mii RON la 31 octombrie 2012), creşterea volumului plăţilor restante pe total companie, de la 1.006,907 milioane RON la 31 decembrie 2011 la 1.078.123 milioane RON la 31 octombrie 2012 (din care datoriile la bugetul general consolidat al statului au crescut de la începutul anului 2012 cu 65,034 milioane RON, ajungând la valoarea de 1.012,799 milioane RON), capital propriu negativ pe total companie de 131,959 milioane RON (capital social pe total companie fiind de 339,939 milioane RON).

Conform Contractului de mandat din 12 iunie 2012, îndeplinirea unor obiective şi criterii de performanţă nu reprezintă decât una dintre multiplele obligaţii contractuale asumate de mandatar.

Faptul că, până la data de 29 noiembrie 2012, A. nu a avut stabilite criterii de performanţă, consideră recurenta, nu echivalează cu lipsa obligaţiilor sale contractuale. Astfel prin art. 4.2. din Contractul de mandat din 12 iunie 2012, semnat de acesta în calitate de mandatar, au fost stabilite mai multe obligaţii.

Apreciază că ceea ce trebuia să reţină instanţa de apel, este faptul că, în speţă, Consiliul de Administraţie al CN B. SA prin Hotărârea din 8 ianuarie 2013 l-a revocat pe domnul A. din funcţia de director general, pentru neexecutarea şi executarea necorespunzătoare, din culpă, a mai multor obligaţii contractuale, legale şi statutare, nu numai pentru nerealizarea criteriilor de performanţă asumate.

Toate aceste aspecte, susţine recurenta-pârâtă, au fost avute în vedere, însă, de Tribunalul Bucureşti, care prin hotărârea pronunţată a constatat, în mod temeinic şi legal, împrejurarea că revocarea reclamantului din funcţia de director general al CN B. SA a fost făcută cu justă cauză pentru neîndeplinirea în mod corespunzător a obligaţiilor asumate de către acesta, că, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale ale CN B. SA, reclamantul având obligaţia de a proba că a îndeplinit toate obligaţiile legale şi contractuale asumate, în condiţiile art. 1169 C. civ. din 1864.

Dintre obligaţiile asumate şi neexecutate sau executate necorespunzător, enumera: nerealizarea obiectivelor şi criteriilor de performanţa, neîntocmirea unor programe de reducere a creanţelor şi plăţilor restante ori a pierderilor, neinformarea consiliului de administraţie despre deteriorarea continuă a situaţiei economico-financiare a companiei pentru luarea măsurilor necesare.

Prin urmare, ţinând cont de faptul că părţile au convenit, de comun acord (legea părţilor), prin art. 9 din contractul de mandat, că revocarea mandatarului din funcţia de director general al companiei poate fi făcută pentru motive ce ţin de neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului, consideră că în şedinţa Consiliului de Administraţie al companiei au fost prezentate motive suficiente şi justificate care au stat la baza deciziei de revocare a domnului A. din funcţia de director general.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.

CN B. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând, în esenţă, în principal admiterea excepţiei şi, în consecinţă, constatarea nulitatea cererii de recurs, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând, cu prioritate, cererea de recurs formulată de reclamantul A., din perspectiva excepţiei nulităţii recursului invocată de pârâta CN B. SA prin întâmpinare, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 3021 alin. (1) lit. c) şi la art. 306 alin. (3) din acelaşi act normativ, constată că excepţia este întemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile prevăzute expres şi limitativ la punctele 1 - 9.

Conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare instituite de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speţă, se constată că reclamantul A. a invocat formal în susţinerea recursului său dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1 - 9 ale textului de lege anterior menţionat, astfel cum prevede art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurent rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie doar aspecte ce ţin de o eventuală netemeinicie a deciziei atacate vizând nemulţumirea reclamantului cu privire la modalitatea de calcul a daunelor materiale, precum şi cu privire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanţa de apel fiind suverană în a aprecia în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanţele cauzei şi particularităţile speţei cuantumul despăgubirilor.

În speţă, reclamantul s-a rezumat strict la a-şi exprima nemulţumirea cu privire la modul de calcul al cuantumului daunelor materiale acordate cu referire la împrejurarea că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra despăgubirilor ce s-ar fi cuvenit reclamantului din cheltuielile de transport şi de cazare de care acesta ar fi beneficiat în calitate de director general al societăţii pârâte, precum şi cu privire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

Simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentul-reclamant, reiterarea unor situaţii de fapt, nemulţumirea părţii cu privire la modalitatea în care au fost analizate probele administrate şi susţinerea necesităţii efectuării unei expertize, precum şi trimiterile la jurisprudenţa în materie, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare sau de casare reglementate expres de art. 304 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Este ştiut că reaprecierea probelor administrate în cauză nu mai este posibilă în această etapă procesuală, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi a ipotezei reglementate de pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. înlăturată prin pct. 41 al Legii nr. 219/2005.

Faptul că se invocă anumite acte normative şi articole din acte normative (ex: art. 1351 din Noul C. civ., art. 1349 C. civ. etc), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare sau de modificare reglementate expres de C. proc. civ. - nu poate să atragă nicio analiză, întrucât indicarea formală a acestora nu înseamnă dezvoltarea motivelor, astfel cum impune art. 3021 lit. c) C. proc. civ.

Nici susţinerile privind neacordarea daunelor morale nu sunt suficiente dacă nu s-au indicat încălcările de lege care pot să atragă examenul de legalitate.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile mai sus-menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

În consecinţă, constatând că recurentul-reclamant A. nu s-a conformat obligaţiei prevăzută de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va aplica cererii sancţiunea nulităţii.

Analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta CN B. SA este fondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei vizând greşita reţinere de către instanţa de apel în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale şi acordarea sumei de 14.400 RON cu titlu de despăgubiri civile reclamantului A., respectiv aplicarea greşită a prevederilor art. 1431 alin. (4), teza a II-a din Legea nr. 31/1990, sunt fondate.

Totodată, se reţine că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa de apel şi-a depăşit puterile care sunt limitate nu doar de distincţia ce trebuie făcută între clauzele clare şi cele obscure, ci şi de interdicţia de a trece dincolo de intenţia părţilor, or, în speţă, analiza pe care instanţa de apel a făcut-o în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 9 lit. b) din contract este criticată de către recurentă, care susţine o interpretare de natură a încălca voinţa părţilor.

O asemenea analiză are legătură cu interpretare actului juridic dedus judecăţii şi va fi examinată în cele ce succed.

Este de necontestat că în condiţiile dispoziţiilor O.U.G. nr. 79/2008 privind măsurile economice-financiare la nivelul unor operatori economici, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, între reclamantul A., în calitate de director general, şi pârâta CN B. SA s-a încheiat Contractul de mandat din 12 iunie 2012, completat cu Actul adiţional nr. 1 din 2012 pentru personalul care necesită acces la informaţii clasificate.

La art. 9 lit. b) din contractul de mandat încheiat, părţile au stabilit că acesta încetează prin revocarea directorului general prin hotărârea Consiliului de Administraţie, pentru motive ce ţin de neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului.

La data de 28 decembrie 2012 Ministrul Economiei a emis Ordinul nr. 2834 din dosar, care prevede la art. 1 alin. (1) următoarele: "se mandatează reprezentanţii statului în Adunarea Generală a Acţionarilor de la Compania Naţională B. SA să voteze în Adunarea Generală a Acţionarilor împuternicirea membrilor Consiliului de Administraţie ai societăţii comerciale să-l revoce pe domnul A. din funcţia de director general al companiei naţionale, în condiţiile contractului de mandat", iar la alin. (2): "Ordinul nr. 1080/2012 al Ministrului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri îşi încetează aplicabilitatea ".

Astfel, prin Hotărârea nr. 1/2013 a A.G.O.A. CN B. SA din 8 ianuarie 2013, emisă în temeiul prevederilor art. 9 alin. (4) şi ale art. 12 din H.G. 1634/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri cu modificările şi completările ulterioare şi ale Ordinului Ministrului Economiei nr. 2834 din 28 decembrie 2012, Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor CN B. SA a recomandat membrilor Consiliului de Administraţie al CN B. SA să-l revoce pe domnul A. din funcţia de Director General al companiei naţionale în condiţiile contractului de mandat.

În baza acestei recomandări, Consiliul de Administraţie al CN B. SA a decis prin Hotărârea nr. 1/2013 revocarea domnului A. din funcţia de Director General începând cu data de 8 ianuarie 2013 şi punerea la dispoziţia conducerii companiei în vederea numirii pe un post corespunzător experienţei şi pregătirii profesionale, ca urmare a raportului întocmit, prin care s-a constatat o deteriorare continuă şi accelerată a situaţiei economico-financiare a CN B. SA.

Principiul revocabilităţii mandatului de către mandant ţine de esenţa contractului de mandat, iar potrivit art. 2031 C. civ.: "mandantul poate, când voieşte, revoca mandatul expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil".

Totodată, art. 1431 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, prevede că directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv, consiliului de administraţie şi adunării generale a acţionarilor; modul de organizare a activităţii directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de administraţie; orice administrator poate solicita directorilor informaţii cu privire la conducerea operativă a societăţii; directorii vor informa consiliul de administraţie, în mod regulat şi cuprinzător, asupra operaţiunilor întreprinse şi asupra celor avute în vedere; directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie; în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune-interese.

Cum în mod legal susţine şi recurenta-pârâtă, conform Contractului de mandat din 12 iunie 2012, îndeplinirea unor obiective şi criterii de performanţă nu reprezintă decât una dintre multiplele obligaţii contractuale asumate de către mandatar.

În mod greşit, instanţa de apel şi-a limitat raţionamentul la verificarea îndeplinirii criteriilor de performanţă de către reclamant, reţinând că nerealizarea criteriilor de performanţă pentru perioada anterioară adoptării şi asumării lor ca obligaţie contractuală de către mandatar nu îi poate fi imputabilă acestuia, şi, în consecinţă, revocarea contractului de mandat fiind fără justă cauză, reclamantul ar fi îndreptăţit la daune interese.

Potrivit art. 4.2. din Contractul de mandat din 12 iunie 2012, au fost stabilite mai multe obligaţii, printre care potrivit art. 4.2 pct. 4 acesta s-a obligat să asigure managementul şi funcţionarea companiei; potrivit art. 4.2 pct. 14 s-a obligat să ia măsurile necesare pentru realizarea bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat al companiei, etc.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, în cauză, nu se poate face abstracţie de faptul că reclamantul nici nu a dovedit, conform art. 1169 C. civ. de la 1864 (text legal în vigoare la data încheierii contractului de mandat în raport de prevederile Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.) exercitarea obligaţiilor specifice mandatului sau revocarea fără justă cauză ce i-ar fi produs vreun prejudiciu spre a putea pretinde angajarea pârâtei la plata daunelor interese.

În speţă, nu se poate pune doar problema verificării îndeplinirii criteriilor de performanţă de către reclamant, datorită timpului scurt scurs de la numire şi până la revocare, respectiv aproximativ 6 luni, iar instanţa de apel nu poate goli de conţinut clauza referitoare la revocarea mandatarului din calitatea de director general pentru motive ce ţin de neexecutarea/executarea necorespunzătoare a mandatului.

Este de reţinut că revocarea şi implicit, caracterul ei abuziv ori intempestiv se apreciază nu prin raportare la persoana mandantului, ci la cea a mandatarului.

Or, fără a antama fondul cauzei, revocarea reclamantului din funcţie s-a realizat cu justă cauză în urma analizării situaţiei economico-financiare a companiei pe baza informării privind situaţia realizării principalilor indicatori economico/financiari pe total companie la 31 octombrie 2012, elaborată de Serviciul Strategii Economice, Bugete din cadrul CN B. SA din 13 decembrie 2012, astfel cum în mod corect a arătat şi prima instanţă.

În raport de prevederile art. 1431 alin. (4) teza a II-a din Legea societăţilor, republicată, acordarea daunelor-interese este condiţionată de existenţa unei încetări a contractului de mandat care să survină fără justă cauză, ceea ce, în raport de considerentele expuse, nu se poate reţine în cauză.

Prin urmare, pentru raţiunile înfăţişate, constatând că se confirmă motivele de nelegalitate reglementate de pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., ceea ce face de prisos analizarea criticilor subsumate pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, cu aplicare prevederilor art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta CN B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1201 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va modifica decizia atacată, în sensul că va respinge apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 952 din 3 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va menţine ca fiind temeinică şi legală.

Constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant în promovarea recursului şi în raport de solicitarea recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului-reclamant A. la plata sumei de 493 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă CN B. SA, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului invocată de pârâta Compania Naţională B. SA.

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1201 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta Compania Naţională B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1201 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 952 din 3 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o menţine.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 493 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Compania Naţională B. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2015.

Procesat de GGC - MI