RCA insurer prevails: appellate award of uncapped moral damages quashed and remanded for retrial

Decizia nr. 2219/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată iniţial sub nr. x/114/2011 pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I civilă, şi reînregistrată sub nr. x/114/2011* pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a admiterii excepţiei de necompetenţă funcţională, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. prin mama sa O., au chemat în judecată pe pârâta SC Q. SA, solicitând instanţei obligarea acesteia la plata de daune materiale şi morale cu penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere la sumele acordate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea pronunţată la data de 2 mai 2012, prima instanţă a respins cererea formulată de pârâta SC Q. SA de a fi introduşi în cauză în calitate de intervenienţi forţaţi ai moştenitorilor persoanei decedate vinovată de producerea accidentului, având în vedere că în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 şi a Normelor CSA/2010 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidentele de vehicule, asigurătorul are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat. Astfel, s-a concluzionat că răspunderea pârâtei este una contractuală rezultând din contractul de asigurare şi nu una ce rezidă din răspunderea civilă delictuală.

Prin Sentinţa nr. 2720 din 15 octombrie 2012, Tribunalul Buzău a respins acţiunea formulată de reclamanţii C., O. şi P. prin mama sa O., a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., D., E., F., G. şi H., I., J., K., L., M. şi N., în contradictoriu cu pârâta SC Q. SA şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a următoarelor sume cu titlu de despăgubiri: sumele de câte 150.000 RON fiecare către reclamanţii A. şi B. cu titlu de despăgubiri morale; sumele de 150.000 RON cu titlu de despăgubiri morale şi de 30.000 RON despăgubiri materiale către reclamantul D.; sumele de câte 150.000 RON fiecare către reclamanţii E., F., G. şi H. cu titlu de despăgubiri morale; sumele de câte 30.000 RON fiecare către reclamanţii I., J. şi K. cu titlu de despăgubiri morale; sumele de 400.000 RON cu titlu de despăgubiri morale şi de 60.000 RON despăgubiri materiale către reclamanta L.; suma de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri morale către reclamantul M.; suma de 30.000 RON cu titlu de despăgubiri morale către reclamanta N.

Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată pârâta la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere la sumele acordate începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei sentinţe şi până la plata efectivă a acestei sume.

În baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta la plata sumei de 4.683,57 RON cheltuieli de judecată către reclamanta L. reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 2 decembrie 2012, R. a condus autoturismul proprietate personală cu număr de înmatriculare S. pe DN2 - E85, şi pe fondul imprudenţei în conducere precum şi a nepăstrării unei distanţe suficiente, a intrat în coliziune cu semiremorca tractată de autotractorul cu număr Ş. proprietatea SC T. SRL, care circula pe aceeaşi direcţie de deplasare şi era condus de numitul Ţ.

În urma producerii accidentului a rezultat avarierea autovehiculelor implicate, decesul conducătorului auto R. precum şi decesul numiţilor U., V. şi W. toţi pasageri în autoturismul cu număr de înmatriculare S.

Această situaţie de fapt nu a fost contestată de niciuna dintre părţile în proces, iar prin Rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău pronunţată în Dosarul nr. x/P/2010 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul R. pentru infracţiunile prevăzute de art. 178 alin (1), (2) şi (5) C. pen. întrucât a intervenit decesul persoanei vinovate de producerea evenimentului rutier.

S-a mai reţinut că la momentul producerii accidentului, autoturismul condus de defunctul R. deţinea asigurare RCA, încheiată la SC Q. SA, cu valabilitate 29 iulie 2010 - 28 ianuarie 2011, iar valoarea limită maximă de despăgubire în cazul unui eveniment rutier era la data producerii accidentului de 2.500.000 euro.

Raportat la această situaţie de fapt, prima instanţă a reţinut în drept că în conformitate cu prevederile art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 şi art. 26 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule aprobate prin Ordinul nr. 21/2009 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, asigurătorului RCA îi revine obligaţia de a repara prejudiciile suferite, de ordin material şi moral, în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat.

În ceea ce priveşte pe reclamanţii C., O. şi P. prin mama sa O., prima instanţă a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând că deşi reclamantul C. este soţul defunctei W., din probatoriile administrate în cauză a rezultat că cei doi soţi, chiar dacă nu erau divorţaţi, erau separaţi în fapt de mai multă vreme, defuncta W. întreţinând la momentul decesului relaţii de concubinaj cu şoferul vinovat de producerea accidentului, R., în al cărui autoturism călătorea.

Astfel, tribunalul a apreciat ca fiind nejustificată şi a respins cererea reclamantului C. privind acordarea de daune morale în cuantum de 750.000 RON.

În ceea ce priveşte însă pe reclamanta O., prima instanţă, chiar dacă a reţinut că la momentul decesului numitului U. întreţinea relaţii de concubinaj cu acesta, urmând să se căsătorească şi că din relaţia acestora urma să se nască un copil, nu a putut considera acţiunea ca fiind întemeiată nefăcându-se în cauză dovada relaţiei de rudenie între reclamantă şi defunct, care să o îndreptăţească la solicitarea de daune morale.

De asemenea, în ceea ce priveşte pe minorul P., născut la data de 22 aprilie 2011, în numele căruia s-a formulat acţiunea de către mama sa O., instanţa a reţinut că la momentul decesului numitului U. acesta nu era încă născut, iar paternitatea în ceea ce îl priveşte nu a fost stabilită.

Astfel, nefăcându-se dovada gradului de rudenie între reclamanţii O. şi P. şi victima accidentului rutier U., prima instanţă a respins acţiunea acestora.

La data decesului, numita W. avea vârsta de 45 ani şi a lăsat în urma sa o familie compusă din cei doi părinţi, 5 fii şi trei fraţi.

La stabilirea cuantumului daunelor morale ce au fost acordate membrilor familiei acesteia, instanţa a avut în vedere relaţiile de familie şi gradul de rudenie dintre reclamanţi şi persoana decedată, gradul de afecţiune manifestat între rude, gradul de influenţare a relaţiilor de familie ulterior evenimentului şi nu în ultimul rând vârsta defuncţilor.

Tribunalul a considerat astfel că reclamanţii B. şi A., părinţii decedatei au o vârstă la care aveau nevoie de ajutorul fiicei lor defuncte, fiind evidentă suferinţa cauzată de decesul acesteia la o vârstă la care putea să îşi ajute atât părinţii cât şi pe cei cinci fii chiar dacă aceştia nu erau minori.

De asemenea, instanţa a considerat că prin probele administrate în cauză, înscrisuri şi proba testimonială, s-a făcut dovada daunelor materiale solicitate de fiul defunctei, D., cel care s-a ocupat de înmormântarea acesteia şi de pomenirile ulterioare conform obiceiurilor.

În ceea ce priveşte pe fraţii defunctei W. (I., J. şi K.) instanţa de fond a apreciat că şi aceştia sunt îndreptăţiţi la daune morale având în vedere gradul de rudenie şi relaţiile de afecţiune faţă de aceasta.

În ceea ce priveşte pe reclamanta L., la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale şi materiale s-au avut în vedere, pe lângă criteriile anterior expuse (relaţii de rudenie, de afecţiune) şi în plus suferinţa reclamantei la decesul în acelaşi accident atât a soţului său V., cât şi a fiului în vârstă de 21 ani, U., fiind evident astfel că relaţiile de familie ale reclamantei, cât şi a fiului său M., în urma decesului soţului şi fiului şi respectiv tatălui şi fratelui au fost puternic afectate, având în vedere şi vârsta celor doi defuncţi de 46 ani şi respectiv 21 ani.

S-a reţinut de către instanţă că reclamanta L. a făcut dovada despăgubirilor materiale solicitate constând în cheltuielile de înmormântare şi pomenirile ulterioare conform obiceiurilor pentru soţul şi fiul său.

De asemenea, prima instanţă a considerat ca fiind îndreptăţită şi cererea privind acordarea de daune morale formulată de sora defunctului V., reclamanta N., la stabilirea cuantumului avându-se în vedere aceleaşi aspecte invocate privind pe ceilalţi reclamanţi.

Reţinând că pârâta SC Q. SA a fost notificată, precum şi în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Norma CSA/2008, instanţa a obligat pârâta şi la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere pentru sumele acordate începând cu data rămânerii irevocabile a acestei sentinţe şi până la plată efectivă a acestor sume.

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel, atât reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. prin mama sa O., cât şi pârâta SC Q. SA.

Prin Decizia nr. 34 din 26 aprilie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul reclamanţilor şi a admis apelul pârâtei SC Q. SA, a redus cuantumul daunelor morale la care a fost obligată reclamanta, după cum urmează: câte 15.000 RON fiecare pentru reclamanţii A. şi B.; 15.000 RON către reclamantul D.; câte 15.000 RON fiecare către reclamanţii E., F., G. şi H.; câte 3.000 RON fiecare către reclamanţii I., J. şi K.; suma de 40.000 RON către reclamanta L.; suma de 20.000 RON către reclamantul M.; suma de 3.000 RON către reclamanta N.

În argumentarea soluţiei pronunţate, în ceea ce priveşte apelul declarat de SC Q. SA, instanţa de control judiciar a reţinut că, în cauză, persoana prejudiciată este un terţ în raportul contractual dintre asigurător şi persoana culpabilă, dar terţul în cazul decesului persoanei asigurate poate formula acţiune direct împotriva asigurătorului pe cale civilă.

S-a mai reţinut că în doctrina juridică şi practica judiciară s-a stipulat că în mod excepţional, în cazul în care întinderea răspunderii asiguratului determinată prin contractul de asigurare nu ar acoperi în întregime prejudiciul cauzat, ar fi posibil ca pentru diferenţa de prejudiciu să fie angajată răspunderea asiguratului, în condiţiile răspunderii civile delictuale.

Prin urmare răspunderea asigurătorului în baza art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 republicată şi modificată, privind asigurările, este o răspundere directă expres prevăzută de lege, persoana păgubită având posibilitatea de a solicita despăgubiri de la cel vinovat de producerea accidentului, doar pentru prejudiciul ce depăşeşte limita obligaţiei asigurătorului, iar în cauză solicitările reclamanţilor nu depăşesc plafonul poliţei RCA.

În privinţa daunelor materiale, s-a reţinut că prima instanţă a apreciat în mod just şi corect cauza dedusă judecăţii, iar reclamanţii care au solicitat aceste daune, respectiv L. şi D. au dovedit pe bază de înscrisuri şi declaraţii de martori că au cheltuit sume de bani cu înmormântare, pomeni şi parastase după ritualul ortodox.

Cu privire la daunele morale, s-a reţinut că s-a acordat în mod just acest drept dar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, acesta a fost exagerat apreciat de către prima instanţă şi în acest sens apelul pârâtei s-a considerat a fi întemeiat.

S-a mai reţinut că prima instanţă a făcut o evaluare exagerată şi nerealistă în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale pentru reclamanţi, cu caracter subiectiv, care a determinat o îmbogăţire fără just temei a acesteia. Nu s-a ţinut cont de faptul că autorul accidentului rutier este vinovat de producerea acestuia, de situaţia reală a rudelor celor decedaţi, nu s-au luat în considerare suferinţele fizice şi morale în mod rezonabil, după principiul judecării în echitate.

Astfel, atât instanţele naţionale, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul moral suferit.

În speţă, s-a reţinut că prima instanţă nu a avut în vedere jurisprudenţa instanţei supreme care consideră că ar trebui ţinut cont de criterii de cuantificare obiective care sunt gradul de rudenie, relaţia reală între părţi, gradul de vinovăţie al victimei şi al autorului prejudiciului, natura relaţiilor de rudenie, familiale, legătura de cauzalitate.

Daunele morale acordate în cauză exced limitei rezonabile stabilită de jurisprudenţa, lipsind criteriul judecăţii în echitate.

Faţă de cele arătate, s-a respins apelul reclamanţilor care solicitau majorarea cuantumului daunelor materiale şi morale şi s-a admis apelul pârâtei cu consecinţa diminuării cuantumului daunelor morale potrivit dispozitivului.

Împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamanţii C., F., E., H., D., G., M., L., N., O., P., A., I., K., B. şi J., cât şi pârâta SC Q. SA au declarat recurs.

Prin Decizia nr. 2109 din data de 10 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanţii C., F., E., H., D., G., M., L., N., O., P., A., I., K., B. şi J. şi de pârâta SC Q. SA împotriva Deciziei nr. 34 din 26 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza pe cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se, în esenţă, incidenţa prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pe rolul Curţii de Apel Ploieşti cauza a fost înregistrată sub nr. x/114/2011.

În rejudecare, prin Decizia nr. 70 din 4 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost admise apelurile formulate de reclamanţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., A., B. şi de pârâta SC Q. SA, împotriva Sentinţei nr. 2720 din 15 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Buzău.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamanta O. a sumei de 150.000 RON despăgubiri morale şi majorează cuantumul sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale către fiecare dintre reclamanţii I., J., K. şi N., de la 30.000 RON la câte 90.000 RON pentru fiecare.

S-a redus cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri materiale către reclamanta L., de la 60.000 RON la 2.000 RON.

S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar, cu privire la apelurile formulate de reclamanţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., A., B. a reţinut, în esenţă, că la stabilirea cuantumului daunelor morale, legislaţia în vigoare nu detaliază criteriile după care se stabileşte acest cuantum, aprecierea fiind lăsată exclusiv la latitudinea instanţelor de judecată care se raportează la circumstanţele fiecărei cauze în parte.

Astfel, s-a arătat că instanţa nu este ţinută de eventuale date statistice rezultate din analiza jurisprudenţei în materie a instanţelor româneşti sau a unor instanţe străine, indiferent de colectorul naţional sau internaţional al acestor date.

Aceasta, nu înseamnă însă că instanţa nu se poate raporta la jurisprudenţa naţională, la cea europeană şi la criteriile de stabilire a daunelor morale conturate de aceasta în vederea realizării unei justiţii echitabile pentru toţi cetăţenii aflaţi în situaţii similare.

Curtea de apel a reţinut că aprecierea prejudiciului nepatrimonial nu se rezumă la determinarea preţului suferinţei fizice şi psihice care sunt inestimabile, ci reprezintă aprecierea multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului şi implicaţia acestuia, pe toate planurile sociale ale apelanţilor-reclamanţi.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă (cauza Tolstoi Miloslovski împ. RU).

În aceste condiţii, instanţa de apel, luând în considerare şi orientativ jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile pronunţate în cauzele Dâmbean împ. României, 23 iulie 2013 accident de circulaţie, încălcare art. 2 procedural; Voiculescu împ. României, 3 februarie 2009, accident de circulaţie, şoferul militar, încălcare art. 2 procedural), întrucât la acordarea despăgubirilor morale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, a apreciat că sumele de câte 150.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, către fiecare dintre reclamanţii A., B., D., E., F., G., H., de 400.000 RON cu titlu de despăgubiri morale către reclamanta L. şi de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri morale către reclamantul M., acordate de către Tribunalul Buzău, în primă instanţă, corespund cerinţelor unei juste şi integrale despăgubiri.

S-a apreciat că sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale către fraţii defunctei W., respectiv sumele de câte 30.000 RON, în favoarea apelanţilor-reclamanţi I., J. şi K. nu reprezintă o justă şi integrală despăgubire pentru traumele suferite în urma dispariţiei surorii acestora, sub acest aspect, fiind admise apelurile formulate de reclamanţi, schimbată în parte sentinţa apelată şi majorat cuantumul sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale către fiecare dintre reclamanţii I., J. şi K., de la 30.000 RON la câte 90.000 RON pentru fiecare.

Astfel, în ceea ce priveşte aceste despăgubiri pentru daunele morale, Curtea a avut în vedere relaţiile de rudenie dintre decedata W., pe de o parte şi reclamanţi B. şi A., părinţii acesteia, care au o vârstă înaintată la care aveau nevoie de ajutorul său, pe de altă parte dintre decedată şi reclamanţii D., E., F., G., H., fiii acesteia, care, chiar nefiind în stare de minoritate, aveau nevoie de sprijinul şi ajutorul acesteia, precum şi dintre aceasta şi fraţii acesteia, respectiv reclamanţii I., J. şi K.; gradul de afecţiune existent între aceştia, împrejurarea că o parte dintre reclamanţi au locuit şi gospodărit împreună cu defuncta, împrejurarea că prin decesul acesteia a avut loc o dezmembrare a familiei, posibilităţile materiale pe care familia le avea anterior decesului numitei W., precum şi starea familială.

De asemenea, s-a apreciat că, pentru compensarea traumelor de ordin psihic, având în vedere că reclamanţii sunt membrii aceleiaşi familii, cu sentimente reciproce, această împrejurare este de natură să amplifice aceste traume, având în vedere faptul că fiecare dintre cei implicaţi, respectiv părinţi, copii şi fraţi au suferit în urma decesului acesteia, iar acest sentiment persistă în timp.

În ceea ce îl priveşte pe apelantul-reclamant C., instanţa de apel a considerat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut ca fiind nejustificată, imorală chiar, cererea acestuia privind acordarea daunelor morale, având în vedere separarea în fapt a reclamantului de numita W., de faptul că aceasta anterior datei decesului, întreţinea relaţii de concubinaj cu şoferul vinovat de producerea accidentului, R., în al cărui autovehicul călătorea, considerând, date fiind toate aceste circumstanţe, că acordarea vreunei sume cu acest titlu ar constitui o îmbogăţire fără just temei.

S-a mai reţinut că, în urma producerii accidentului care a dus la avarierea autovehiculelor implicate, a survenit şi decesul conducătorului auto, R., precum şi a numiţilor U. şi V.

În ceea ce o priveşte pe apelanta-reclamantă O., din declaraţia martorei Y. audiată de prima instanţă a rezultat că aceasta întreţinea relaţii de concubinaj cu defunctul U., iar la data producerii accidentului, era însărcinată. S-a arătat că, într-adevăr, cei doi nu erau căsătoriţi legal, la momentul producerii accidentului, dar, potrivit art. 1391 alin. (2) C. civ., cu privire la repararea prejudiciului de natură nepatrimonială, "instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri, ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane, care la rândul ei, ar putea dovedi un asemenea prejudiciu", nefiind prevăzută în ipoteza dovedirii unui asemenea prejudiciu, astfel cum s-a şi realizat în speţă, condiţia rudeniei. Mai mult, art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 nu operează nicio distincţie între persoanele care au dreptul la despăgubiri în funcţie de rudenie sau gradul acesteia, făcând referire doar la "persoana păgubită".

Apreciind că au fost dovedite în cauză consecinţele negative suferite şi de această reclamantă în plan psihic, urmare a decesului concubinului său, cu care urma să se căsătorească şi cu care avea o relaţie deosebit de apropiată, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei la plata către această reclamantă a sumei de 150.000 RON cu titlu de despăgubiri morale.

În ceea ce îl priveşte pe apelantul-reclamant minor P., s-a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că, la momentul decesului numitului U., acesta nu era încă născut, iar paternitatea în ceea ce îl priveşte nu a fost stabilită, respingând acţiunea faţă de acesta, urmare a nedovedirii gradului de rudenie şi nici a suportării vreunui prejudiciu în urma decesului acestuia.

Cât priveşte apelul declarat de reclamanta L., instanţa de control judiciar a apreciat că suma acordată acesteia de prima instanţă, respectiv de 400.000 RON, cu titlu de daune morale, corespunde unei juste despăgubiri, date fiind, pe lângă criteriile expuse anterior (relaţii de afecţiune şi rudenie), şi suferinţa acesteia, produsă la decesul în acelaşi accident, atât a soţului, V., cât şi a fiului, în vârstă de doar 21 de ani, U. Este evident că suma de 400.000 RON acordată cu acest titlu nu reprezintă un echivalent egal suferinţei acesteia, întrucât instanţa nu a stabilit prin daunele acordate valoarea vieţii victimelor, viaţa fiind nepreţuită, dar a încercat, prin raportarea la o serie de criterii obiective, stabilirea unei compensaţii de natură a uşura pierderea suferită, stabilindu-i o anume limită, prin raportare la jurisprudenţă, astfel încât să nu constituie o îmbogăţire fără justă cauză pentru persoana care o primeşte.

Referitor la apelantul-reclamant M. (fiul defunctului V. şi fratele defunctului U.), Curtea a considerat cuantumul sumei de 200.000 RON acordată de Tribunalul Buzău cu titlu de daune morale drept o compensare justă, apreciată în echitate pentru suferinţa profundă cauzată prin decesul tatălui şi fratelui acestuia, pentru lipsirea pentru viitor de ajutorul care urma să-i fie acordat de tatăl său pe durata vieţii acestuia din urmă, a destrămării relaţiilor de familie şi a tuturor celorlalte consecinţe pe care dispariţia acestor doi membri de familie le-a avut în viaţa acestui apelant-reclamant. Curtea a apreciat cuantumul acestei sume prin aplicarea principiului egalităţii de tratament faţă de apelanţii-reclamanţi fraţi şi fii aflaţi în situaţii similare în această cauză (situaţia particulară a acestui reclamant, respectiv cuantumul mai mare al sumei acordate este dată de faptul că au pierit în accident atât fratele, cât şi tatăl acestuia).

În ceea ce o priveşte pe apelanta-reclamanta N., instanţa de apel a reţinut că se impune şi în acest caz, pentru asigurarea unui tratament egal persoanelor aflate în situaţii echivalente (aceasta fiind sora defunctului V.) majorarea cuantumului sumei acordate cu titlu de despăgubiri morale acesteia de la 30.000 RON la 90.000 RON.

Analizând motivul de apel invocat de apelanta-pârâtă SC Q. SA cu privire la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată numai a asigurătorului, Curtea a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 şi art. 26 alin. (1) din normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule aprobate prin Ordinul nr. 5/2010 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, asigurătorului RCA îi revine obligaţia de a repara prejudiciile suferite (materiale şi morale) în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat.

Conform prevederilor legale, asigurătorul va achita despăgubirea persoanei prejudiciate prin fapta asiguratului său. În ipoteza în care asigurătorul refuză în mod nejustificat plata despăgubirii, persoana prejudiciată are posibilitatea de a formula o acţiune în pretenţii împotriva asigurătorului persoanei culpabile de producerea riscului. Prin urmare, deşi persoana prejudiciată este un terţ în raportul contractual dintre asigurător şi persoana culpabilă, legea îi dă posibilitatea formulării unei acţiuni directe împotriva societăţii de asigurare în situaţia susmenţionată.

Instanţa de apel a apreciat că toate susţinerile apelantei-pârâte vizând acest motiv de apel fac referire la situaţia în care acţiunea civilă ar fi fost promovată în cadrul procesului penal, recursul în interesul legii la care aceasta face referire are în vedere calitatea în care este chemat asigurătorul în procesul penal.

Prin urmare, s-a arătat că răspunderea asigurătorului în temeiul art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 este o răspundere directă, creditorul având posibilitatea de a solicita despăgubiri de la cel vinovat de producerea accidentului doar pentru prejudiciul care depăşeşte limita obligaţiei asigurătorului, limită stabilită prin norme aprobate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, însă, în prezenta cauză, solicitările apelanţilor-reclamanţi nu depăşesc plafonul poliţei RCA.

Sub aspectul cuantificării despăgubirilor materiale solicitate, faţă de apelul formulat de apelanta-pârâtă SC Q. SA, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 26 din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor din data de 17 mai 2010, daunele materiale pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

Este evident că în cauză a existat o imposibilitate morală de dovedire prin înscrisuri daunele materiale efectiv suportate, rezultând din împrejurarea potrivit căreia, reclamanţii care şi-au înmormântat fiica, mama, sora, fratele, soţul, fiul şi respectiv concubinul nu se aflau în situaţia de a păstra toate chitanţele ce atestă cumpărarea alimentelor, a sicrielor şi a tuturor celorlalte bunuri de care au avut nevoie pentru realizarea înmormântării şi a pomenirilor ulterioare de care fac aceştia vorbire în cereri.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte suma de 30.000 RON acordată de prima instanţă cu titlu de despăgubiri materiale către reclamantul D., instanţa de control judiciar a apreciat că, faţă de probele administrate în cauză, este corect acordată, fiind de notorietate cheltuielile substanţiale efectuate în asemenea situaţii. Astfel, s-a reţinut că, la dosarul cauzei se regăsesc chitanţa din 3 decembrie 2010, factura din 3 decembrie 2010, privind achitarea contravalorii sicriului şi a crucii pentru înmormântarea defunctei W., precum şi declaraţia martorei Z., audiată la propunerea reclamanţilor, din care reiese faptul că la pomenirile şi parastasele organizate până la împlinirea unui an de la decesului numitei W., a fost cheltuită suma de aproximativ 300 milioane lei vechi.

Pe de altă parte, în privinţa sumei acordată de prima instanţă cu titlu de daune materiale în cuantum de 60.000 RON în favoarea reclamantei L., s-a apreciat că prejudiciile patrimoniale (daunele materiale) sunt acelea care au un conţinut economic, putând fi evaluate economic, fiind stabilite pe bază de probe directe, considerând că aceasta este disproporţionată faţă de situaţia care rezultă din analiza coroborată a probelor administrate de Tribunalul Buzău, în temeiul principiului cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Astfel, din adunarea matematică a sumelor cuprinse în chitanţele şi bonurile fiscale aflate la dosarul de fond, a rezultat că apelantei-reclamante L. i se cuvine doar suma de 2.000 RON cu titlu de daune materiale, întrucât aceasta a fost dovedită prin înscrisuri, din declaraţia martorei audiată, Y., nerezultând o altă situaţie de fapt.

De asemenea, sub aspectul motivului de apel invocat de apelanta-pârâtă, referitor la cuantificarea prejudiciului moral, instanţa de apel făcând referire la criteriile avute în vedere atât la menţinerea cuantumului acordat prin sentinţa apelată în favoarea unora dintre apelanţii-reclamanţi, cât şi la majorarea în favoarea altora, în temeiul considerentelor anterior prezentate, a înlăturat motivat solicitările de acordare a daunelor morale formulate de doi dintre aceştia.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta SC Q. SA a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, în principal casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar reţinerea spre rejudecare şi admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, prin cenzurarea daunelor materiale şi morale acordate.

în argumentarea recursului, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a acordat cu titlu de daune morale pentru pentru reclamanţii: I., J., K. şi N. sume mai mari decât cele solicitate prin acţiunea introductivă.

Totodată, în opinia recurentei, instanţa de apel, în mod nefondat a menţinut soluţia instanţei de fond privind câtimea daunelor materiale acordate de prima instanţa reclamantului D.

Aceasta întrucât, susţine recurenta, probaţiunea prejudiciului material este strictă, nefiind permise aproximările, aprecierile subiective, precedentul judiciar sau cutuma, cum în mod greşit a apreciat Curtea de Apel Ploieşti.

În cauză, s-au acordat 30.000 RON despăgubiri materiale reclamantului D. (instanţa de fond a acordat exact cât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată), deşi cuantumul acestor pretenţii nu a fost dovedit.

Martorul Z., prin declaraţia de la dosar, cu privire la pretenţiile reclamantului D., arată că s-ar fi cheltuit 30.000 RON, însă cunoaşte acest aspect doar de la reclamant.

În acest context, recurenta-pârâtă solicită cenzurarea cuantumului pretenţiilor materiale acordate reclamantului D. în limita probării efective şi neechivoce a acestora.

Sub un alt aspect, critică decizia atacată în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale acordate, susţinând, în esenţă, că sumele acordate cu titlu de daune morale reclamanţilor sunt nejustificat de mari în raport cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Solicită cenzurarea câtimii daunelor morale acordate, cu atât mai mult cu cât, în considerarea criteriului privind proximitatea gradului de rudenie, admiterea acţiunii colateralilor defunctei W., respectiv a reclamanţilor I., J. şi K., precum şi a reclamantei N., sora defunctului V., apare ca fiind nefondată. Mai mult decât atât, instanţa de fond a acordat sume mai mari decât cele solicitate.

În cursul cercetării judecătoreşti, mai susţine recurenta, nu s-a arătat cum le-a fost afectată reclamanţilor situaţia familială, profesională şi socială şi nici faptul că aceştia aveau o legătură familială şi afectuoasă strânsă cu defuncta, respectiv cu defunctul V., în condiţiile în care aceştia sunt persoane de vârsta a doua, cu familii proprii.

Admiterea cererilor acestora, consideră recurenta, conduce, în circumstanţele reale ale speţei, la o îmbogăţire fără just temei a reclamanţilor.

În aceiaşi parametri de netemeinicie se înscrie şi soluţia de admitere a cererii reclamanţilor A. şi B., părinţii defunctei W., de acordare a unor daune morale în cuantum de 150.000 RON pentru fiecare, pe considerentul că aceştia au o vârstă la care ar fi avut nevoie de ajutorul fiicei lor, deşi nu s-a probat în nicio manieră faptul că defuncta avea, efectiv, grijă, în mod exclusiv, de părinţii săi, în condiţiile în care reclamanţii mai au patru copii, majori, doi dintre aceştia locuind în continuare cu reclamanţii.

Aşa fiind, prin aplicarea principiului judecăţii în echitate, instanţa ar fi trebuit să argumenteze, potrivit unicului criteriu reţinut (ajutor la bătrâneţe), cum a fost evaluat cuantumul despăgubirilor morale la suma contestată.

Netemeinică este şi soluţia cu privire la cuantumul exagerat al daunelor morale acordate reclamanţilor L. şi M., lipsind o corelare, în cadrul aceleiaşi soluţii, a raţionamentelor aplicabile la situaţii identice.

Recurenta apreciază ca fiind neîntemeiată acordarea cu titlu de daune morale reclamantei O., întrucât în cauză nu s-a făcut dovada relaţiei de rudenie dintre reclamantă şi defunct care să o îndreptăţească la acordarea de daune morale.

Intimaţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., N., O., P. şi A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esenţă, admiterea în parte a recursului, în sensul că este fondat doar primul motiv de recurs care vizează dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. în ceea ce priveşte celelalte motive de recurs care au în vedere cuantumul daunelor morale şi materiale au solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

Cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în cuprinsul Încheierii din 10 iunie 2015, Înalta Curte menţine concluziile expuse prin încheierea de şedinţă de la acea dată, în sensul respingerii cererii de repunere în termenul de recurs, având în vedere că schimbarea domiciliului uneia dintre părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar şi nu prin menţionarea unei file unde se află o altă împuternicire avocaţială.

Depunerea unei împuterniciri avocaţiale cu o dată ulterioară primei nu echivalează cu o revocare a mandatului acordat apărătorului iniţial, această regulă constituind caz de revocare tacită, sub condiţia îndeplinirii anumitor cerinţe, doar în materia actelor juridice unilaterale şi, cu atât mai mult, nu poate face dovada schimbării domiciliului în condiţiile art. 98 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte reţine caracterul fondat al recursului pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere "dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii I., J., K. şi N. au solicitat instanţei acordarea sumei de 75.000 RON reprezentând despăgubiri morale pentru fiecare dintre aceştia.

Este adevărat că în lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanţei, în raport de consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, dar este de necontestat că reclamanţii nu pot obţine mai mult decât au solicitat, indiferent de gradul de apreciere al instanţei în ceea ce priveşte cuantumului daunelor morale.

În speţă, se constată că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, ultra petita, în condiţiile în care reclamanţii I., J., K. şi N. au solicitat instanţei acordarea sumei de 75.000 RON cu titlu de despăgubiri morale pentru fiecare dintre aceştia, iar instanţa de control judiciar a acordat câte 90.000 RON pentru fiecare.

Acordând mai mult decât s-a cerut, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, în virtutea căruia reclamantul este acela care stabileşte limitele judecăţii prin obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenţia concretă formulată.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora instanţa este obligată să hotărască numai asupra obiectului dedus judecăţii, respectiv numai cu privire la ceea ce s-a cerut, prin urmare, neputând da mai mult decât s-a cerut.

Aşa fiind, criticile recurentei sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. se reţin a fi fondate.

În altă ordine de idei, potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Mai mult, ei pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Se impune, astfel, lămurirea situaţiei de fapt în ceea ce priveşte cuantumul de 30.000 RON despăgubiri materiale acordat reclamantului D. de către prima instanţă şi menţinut de către instanţa de apel, prin administrarea unor probe utile şi concludente cauzei, dat fiind că probaţiunea prejudiciului material este strictă, nefiind permise aproximările, respectiv aprecierile subiective.

Cercetarea fondului este un element esenţial pentru exercitarea controlului de legalitate, întrucât situaţia de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispoziţiilor legale.

Per a contrario, în absenţa unei situaţii de fapt în concret stabilită, este imposibil de realizat verificarea aplicării corecte a legii de către instanţa de apel, aspect ce atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., respectiv casarea cu trimitere spre rejudecare pentru a se stabili pe deplin împrejurările de fapt.

Aşa fiind, sub aspectul acordării daunelor materiale reclamantului D., instanţa de recurs este în imposibilitate de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate, întrucât nu se poate aprecia concordanţa dintre argumentele în măsură să susţină soluţia pronunţată cu înscrisurile existente la dosarul cauzei.

La dosar nu există dovezi care să justifice suma de 30.000 RON despăgubiri materiale acordată reclamantului D., dovezi a căror obligaţie de a le prezenta incumba reclamantului, conform principiului onus probandi incumbit actori, fiind fondate criticile recurentei formulate şi sub acest aspect.

Rezumând argumentele evocate şi având în vedere că o eventuală suplinire a motivării este incompatibilă cu orice soluţie ar putea fi adoptată în recurs, având în vedere încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale arătate, prin raportare la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine lipsa de temei legal a deciziei recurate, astfel că va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 314 C. proc. civ., urmând ca instanţa de apel să administreze probele pe care le consideră necesare şi utile dezlegării pricinii.

În raport de soluţia pronunţată, toate celelalte critici ale recurentei nu vor mai fi analizate, urmând a fi cercetate de către instanţa de apel, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC Q. SA împotriva Deciziei nr. 70 din 4 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2015.

Procesat de GGC - MI