Exclusion of land from "available assets" definition preventing statutory forced sale to small enterprises under Romanian Law 346/2004

Decizia nr. 2217/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Cererea formulată la data de 15 aprilie 2009 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub număr de Dosar x/118/2009, reclamantul A., în nume propriu şi în calitate de director şi asociat al SC B. SRL, a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC C. SA să se dispună, în principal, obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru suprafaţa de 2.115,46 mp aflată în folosinţa SC B. SRL, sub sancţiunea de daune cominatorii de 500 RON pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea obligaţiei, sau, în subsidiar, obligarea pârâtei la încheierea sau la prelungirea contractului de închiriere pentru suprafaţa de 2.115,46 mp aflată în folosinţa SC B. SRL în baza Contractului din 3 februarie 2004, sub sancţiunea de daune cominatorii de 500 RON pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea obligaţiei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, 971, 1073 - 1075, 1079 C. civ. de la 1864 şi art. 12 lit. b) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii.

Prin Sentinţa civilă nr. 6266 din 21 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa în primul ciclu procesual, a fost respinsă ca nefondată excepţia netimbrării acţiunii; a fost respinsă ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a lipsei concilierii prealabile; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului A. şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a numitului A. pentru reclamanta SC B. SRL şi s-a respins ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesual activă acţiunea comercială introdusă de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA şi s-a anulat, pentru lipsa calităţii de reprezentant, acţiunea comercială introdusă de reclamanta SC B. SRL prin reprezentant A. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA.

În motivarea soluţiei, prima instanţă a reţinut că, la data formulării acţiunii de către reclamantul A., căsătoria sa cu D. încetase şi, prin urmare, încetase şi starea de devălmăşie şi prezumţia de mandat tacit, locul acestora fiind luate de principiile care guvernează coproprietatea, inclusiv principiul unanimităţii potrivit cu care niciun act nu poate fi înfăptuit cu privire la bun, privit în materialitatea sa, fără acordul unanim al copărtaşilor.

În consecinţă, acţiunea prin care se urmăreşte obligarea pârâtei la vânzarea terenului obiect al dreptului de folosinţă din cadrul dreptului de superficie, proprietate comună, nu poate fi introdusă de un singur coproprietar, dat fiind că acesta nu este îndreptăţit să acţioneze în acest sens în temeiul cotei sale părţi ideale. Fiind întemeiată pe dreptul de proprietate asupra construcţiei şi pe cel de folosinţă asupra terenului, ambele exercitate în condiţii de comunitate, acţiunea aparţine împreună titularilor dreptului de proprietate comună.

Cât priveşte capătul de cerere subsidiar, tribunalul a constatat că reclamantul nu îşi justifică legitimarea procesuală de a solicita în nume propriu prelungirea contractului de închiriere dintre coreclamant şi pârâtă, nici chiar prin prisma calităţii sale de asociat în cadrul SC B. SRL, întrucât, faţă de acest contract şi în raport de principiul relativităţii efectelor contractelor bilaterale, este un terţ, fără drepturi şi obligaţii născute din respectiva convenţie.

Referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantului A. pentru SC B. SRL, instanţa a constatat că potrivit menţiunilor din certificatul constatator emis de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Constanţa administrarea societăţii se face de D., care potrivit art. 75 din Legea 31/1990 asigură atât conducerea persoanei juridice, cât şi reprezentarea ei în relaţiile cu terţii. Calitatea de director a reclamantului A. nu îi conferă dreptul acestuia de a reprezenta societatea în faţa instanţei de judecată, iar acest drept nu decurge nici din calitatea sa de asociat.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. în nume propriu şi SC B. SRL prin A. au declarant apel, care, prin Decizia civilă nr. 114/COM din 20 septembrie 2010 Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat.

Instanţa de apel a apreciat că, aşa cum este formulată acţiunea, rezultă fără echivoc că reclamantul A. solicită, în nume propriu, obligarea pârâtei de a încheia un contract de vânzare-cumpărare sau de închiriere în favoarea societăţii, ceea ce înseamnă că nu urmăreşte să obţină obligarea pârâtei să încheie în favoarea sa actele juridice menţionate, care să producă efecte asupra propriului său patrimoniu.

S-a considerat că, atât timp cât reclamantul nu urmăreşte să încheie cu pârâta în nume propriu unul din contractele arătate, nici calitatea de coproprietar asupra vilei E. şi nici calitatea de asociat la SC B. SRL nu îi conferă reclamantului calitate procesuală activă în acţiunea dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte calitatea de reprezentant, s-a reţinut că, potrivit art. 75 din Legea nr. 31/1990 şi având în vedere menţiunile din Registrul Comerţului, A. nu are calitatea de reprezentant al SC B. SA, aceasta aparţinând numitei D.

Prin Decizia nr. 2881 din 29 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a admis recursul reclamanţilor A. în nume propriu şi SC B. SRL prin A. împotriva Deciziei civile nr. 114/COM din 20 septembrie 2010 Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal. S-a casat decizia recurată şi Sentinţa nr. 6266 din 21 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia comercială, şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a numitului A. pentru SC B. SRL au fost soluţionate greşit de instanţa de fond şi de cea de apel, deoarece prin Sentinţa nr. 6849/com din 31 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanţa s-a dispus excluderea asociatei D. din SC B. SRL, iar asociatul rămas - A. - deţine întreg capitalul social, hotărârea având caracter executoriu, iar totodată, prin Încheierile din 18 mai 2011 şi din 14 septembrie 2011 pronunţate în Dosarul nr. x/118/2009 de Curtea de Apel Constanţa, dându-se eficienţă caracterului executoriu al Sentinţei nr. 6849/com din 31 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanţa, s-a constatat că A. îşi justifică în cauză calitatea de reprezentant al societăţii, fiind admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant al SC B. SRL pentru D.

De asemenea, ţinând cont de circumstanţele speciale ale speţei, de refuzul coproprietarului de a se alătura acţiunii, de existenţa unei hotărâri judecătoreşti - Sentinţa nr. 23281/2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa, în Dosarul nr. x/212/2009, prin care s-a atribuit reclamantului construcţia - vila E. - precum şi de existenţa Sentinţei 6849/COM/2010 a Tribunalului Constanţa prin care s-a dispus excluderea pârâtei D. din SC B. SRL, asociatul rămas A. deţinând întreg capitalul social, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că regula unanimităţii reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă de obţinere a proprietăţii, respectiv de obligare a pârâtei de a vinde un teren, obiect al dreptului de folosinţă din cadrul dreptului de superficie, proprietate comună.

S-a statuat astfel că aplicarea strictă a regulii unanimităţii i-a impus reclamantului o sarcină disproporţionată care l-a privat de orice posibilitate clară şi concretă de a obţine examinarea de către instanţe a cererii lui, întemeiată pe dreptul de proprietate asupra construcţiei şi pe cel de folosinţă asupra terenului, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului său de acces la o instanţă şi o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În rejudecare, prin cererea formulată la data de 21 august 2012, reclamanţii şi-au majorat câtimea obiectului cererii, în sensul că suprafaţa de teren solicitată în acţiunea principală a fost majorată de la 2.115,46 mp la suprafaţa de 2.201 mp, suprafaţă rezultată în urma măsurătorilor efectuate cu ocazia întocmirii expertizei tehnice imobiliare dispuse în cauză.

Prin Sentinţa civilă nr. 2221 din 9 septembrie 2013 - astfel cum a fost completată prin Sentinţa civilă nr. 2582 din 3 octombrie 2013 - Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi SC B. SRL şi a obligat pârâta SC C. SA să încheie cu reclamanţii contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul în suprafaţă de 2.201 mp, situat în localitatea Costineşti, având ca vecini: N - alee acces proprietate SC C. SA, S - Casa F.; E - proprietate privată şi V - alee acces proprietate SC C. SA, teren ce formează lotul deţinut în baza Contractului de închiriere din 3 februarie 2004, la preţul stabilit pe baza raportului de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic judiciar ing. G., răspunsul expertului la obiecţiuni, precum şi completarea raportului de expertiză, cu prealabilă negociere.

A admis cererea privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii în cuantum de 100 RON pe zi de întârziere, a respins ca rămas fără obiect petitul subsidiar de acţiune privind obligarea pârâtei de a încheia/prelungi contractul de închiriere asupra suprafeţei de teren de 2.201 mp, aflat în folosinţa SC B. SRL, în baza Contractului de închiriere din 3 februarie 2004 şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 8.628 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - taxe timbru, onorariu avocat şi onorariu expert.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a constatat că în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 decembrie 2000 şi Încheierea de rectificare din 22 februarie 2001, încheiate de BNP H., antecesoarea reclamanţilor, SC I. SRL, a cumpărat de la SC C. SA, vila E., odată cu construcţia dobândind şi un drept de superficie pentru suprafaţa de 456,91 mp teren aferent construcţiei.

În baza Contractului de vânzare-cumpărare din 28 martie 2002, SC I. SRL a vândut dreptul de proprietate asupra vilei E., transmiţând totodată şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent construcţiei în suprafaţă de 2.115,46 mp către soţii A. şi D.

Aceşti soţi cumpărători au încheiat un contract de comodat cu SC B. SRL autentificat în 22 aprilie 2003 la BNP H., cedând folosinţa gratuită a vilei E. pentru a fi utilizat în folosul societăţii, pe termen nespecificat.

Între SC C. SA, în calitate de proprietar al terenului aferent vilei E. în suprafaţă de 2.115,46 mp şi între comodatara SC B. SRL s-a încheiat Contractul de închiriere din 3 februarie 2004 pentru o perioadă de 5 ani.

La expirarea perioadei de închiriere, SC B. SRL a solicitat pârâtei SC C. SA atât prelungirea contractului de închiriere cât şi cumpărarea terenului aferent vilei E., pârâta răspunzându-i prin Adresa din 1 iulie 2008 că în şedinţa Consiliului de Administraţie al SC C. SA din data de 25 iunie 2008 s-a aprobat vânzarea terenului aferent construcţiei cu condiţia obţinerii certificatului de atestare fiscală privind impozitele, taxele locale şi alte venituri la bugetul local, de la Primăria Costineşti şi achitarea debitelor în sumă de 3.284,77 RON reprezentând penalităţi de întârziere la Contractul de închiriere din 22 iulie 2003. Până în prezent această vânzare nu a fost perfectată.

S-a reţinut că din răspunsul pârâtei la interogatoriu a rezultat că pârâta nu a fost de acord cu prelungirea contractului de închiriere şi nici cu vânzarea terenului.

Soţii A. şi D. au divorţat (potrivit Sentinţei civile nr. 11095 din 19 iunie 2008 a Judecătoriei Constanţa), iar prin partajul voluntar cu sultă, imobilul Vila E. a revenit în totalitate (cotă de 1/1) reclamantului A., acesta fiind în prezent unicul proprietar asupra acestui imobil.

Din raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar ing. G., din răspunsul expertului la obiecţiuni, precum şi din completarea raportului de expertiză, a rezultat că suprafaţa de teren aferentă Vilei E. este de 2.201 mp, preţul acestuia de circulaţie fiind de 40 - 50 euro pe metrul pătrat (aşa cum a precizat expertul în răspunsul la obiecţiuni, în raportul iniţial valoarea de circulaţie fiind de 227.550 RON, adică 52.463,41 euro, la acea dată un euro = 4,3373 RON), iar ca preţ de închiriere a menţionat valoarea de 0,73 euro/mp/an, menţionând că este aproape similar cu preţul chiriei stabilit de pârâtă de 0,75 euro/mp/an.

După apariţia Legii nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, reclamanţii au solicitat pârâtei aprobarea cumpărării terenului în litigiu, însă pârâta, deşi iniţial a fost de acord, ulterior nu a mai fost de acord cu solicitarea reclamantei de a cumpăra imobilul menţionat.

Prima instanţă a reţinut că reclamanţii au făcut dovada că SC B. SA are calitatea de întreprindere mică în înţelesul dat de art. 3 din Legea nr. 346/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Din interpretarea art. 12 alin. (1) lit. b) teza I şi alin. (2) şi (3) din Legea nr. 346/2004 cu modificările şi completările ulterioare, s-a apreciat că există o obligaţie legală în sensul vânzării activelor închiriate către o întreprindere mică sau mijlocie, acest caracter fiind subliniat şi de prevederile art. 33 din Legea nr. 346/2004, care sancţionează contravenţional nerespectarea de către regiile autonome, societăţile/companiile naţionale, societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, respectiv de către autorităţile contractante a obligaţiei prevăzute de art. 12 alin. (2) din lege.

Având în vedere faptul că dispoziţiile legale menţionate au caracter imperativ şi că reclamanta SC B. SRL se încadrează în categoria societăţilor comerciale care pot avea acces la activele societăţii pârâte, conform art. 3 din lege, s-a reţinut că pârâta nu are posibilitatea de a opta între a vinde sau nu activele solicitate, întrucât art. 12 din Legea nr. 346/2004 are tocmai rolul de a suplini consimţământul proprietarului în ceea ce priveşte transferarea activelor către reclamantă la cererea acesteia.

S-a apreciat de către prima instanţă că dispoziţiile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 346/2004 definesc activele disponibile ca fiind şi acelea care "nu sunt utilizate de regiile autonome, societăţile/companiile naţionale sau de societăţile comerciale cu capital majoritar de stat care le deţin, pentru o perioadă de cel puţin 3 luni", imobilul în litigiu îndeplinind aceste condiţii, deoarece terenul în litigiu nu a mai fost utilizat de pârâta proprietară de la vânzarea Vilei E. şi de la cedarea folosinţei terenului, respectiv din anul 2000 când a fost vândută construcţia către SC I. SRL.

Având în vedere că reclamanta îndeplineşte cerinţele legale pentru a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 346/2004, fiind încadrată în categoria de întreprinderi mici şi mijlocii astfel cum sunt definite prin dispoziţiile art. 3 din lege, iar bunul (terenul aferent Vilei E.) în litigiu are caracterul de activ disponibil în sensul legii, existând un contract de închiriere cu privire la acesta, nefiind utilizat o perioadă mai mare de 3 luni, instanţa a reţinut că în cauză operează dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 346/2004, iar faţă de caracterul imperativ al acestor norme, consimţământul la vânzare al societăţilor comerciale proprietare de active este suplinit prin lege, acestea neavând altă alternativă decât de a se conforma opţiunii utilizatorilor.

Prin urmare, s-a reţinut că reclamanta este creditoarea unei obligaţii legale de a dobândi prin cumpărare spaţiul deţinut cu contract de închiriere şi, în aplicarea art. 1073 C. civ., este îndreptăţită de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei în condiţiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004.

Cu privire la preţul de cumpărare, instanţa a reţinut raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic judiciar ing. G., răspunsul expertului la obiecţiuni, precum şi completarea raportului de expertiză, reţinând că valoarea de circulaţie a terenului în litigiu este de 40 - 50 euro/mp, deoarece în raportul de expertiză şi în completarea la raportul de expertiză expertul a evidenţiat valoarea actuală (de piaţă) a imobilului conform zonei de amplasare, reţinând în mod corespunzător locul situării imobilului, aproprierea de Marea Neagră şi de zonele cu dotări socio-urbane, evoluţia pieţei imobiliare, etc.

Pentru aceste motive, tribunalul a admis petitul principal din acţiune, reţinând că petitul subsidiar a rămas fără obiect.

Cu privire la aplicarea sancţiunii de daune cominatorii, instanţa a apreciat că scopul instituirii unei astfel de măsuri de constrângere poate fi atins prin obligarea pârâtei la suma de 100 RON pe zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtei, instanţa de fond a obligat-o să plătească reclamanţilor suma de 8.628 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - taxe timbru, onorariu avocat şi onorariu expert.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta SC C. SA a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca nefondată excepţia inadmisibilităţii apelului.

A fost admis apelul declarat de pârâta SC C. SA împotriva Sentinţei civile nr. 2221 din 9 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A. şi SC B. SRL.

A fost schimbată în parte hotărârea apelată în sensul că s-au respins ca nefondate capetele de cerere privitoare la obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi la plata daunelor cominatorii.

Au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 3.710 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

S-au menţinut dispoziţiile privind respingerea petitului subsidiar.

Au fost obligaţi intimaţii reclamanţi la plata sumei de 3.734 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă.

În motivarea hotărârii, instanţa de apel a reţinut ca fiind nefondată excepţia inadmisibilităţii apelului, apreciind-o ca fiind lipsită total de o argumentare legală.

S-a mai arătat că admisibilitatea căii de atac presupune existenţa dreptului părţii de a ataca hotărârea judecătorească, drept recunoscut în cauză de dispoziţiile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., iar în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, analiza motivelor invocate în susţinerea apelului nu ar putea conduce, în niciun caz, la paralizarea dreptului de a exercita apelul.

Pe fondul apelului, instanţa de control judiciar a reţinut ca fiind întemeiate în parte, motivele invocate de apelanta-pârâtă.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a reclamantului A. în formularea acţiunii, s-a arătat că problema a fost dezlegată prin decizia de casare pronunţată de instanţa supremă, care a statuat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a numitului A. pentru SC B. SRL au fost soluţionate greşit de instanţa de fond şi cea de apel, dispunându-se, în consecinţă, casarea Deciziei nr. 114/COM/2010 a Curţii de Apel Constanţa şi a Sentinţei nr. 6266 din 21 octombrie 2009 a Tribunalului Constanţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe pentru judecarea în fond.

Deşi apelanta a susţinut că lipsa identităţii dintre persoana reclamantului şi titularul dreptului afirmat - întreprinderea mică şi mijlocie căreia i se recunoaşte accesul la activele disponibile ale societăţilor cu capital majoritar de stat prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 - nu a fost avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a reţinut că instanţa de recurs a examinat atât hotărârea primei instanţe, care şi-a justificat soluţia pe regula unanimităţii şi pe împrejurarea că acţiunea nu a fost formulată de ambii coproprietari ai construcţiei - A. şi D. - cât şi soluţia instanţei de apel care a reţinut că reclamantul A. solicită, în nume propriu, obligarea pârâtei de a încheia un contract de vânzare-cumpărare sau de închiriere în favoarea societăţii, ceea ce înseamnă că nu urmăreşte sa obţină obligarea pârâtei să încheie în favoarea sa actele juridice menţionate, care să producă efecte asupra propriului său patrimoniu.

Totodată, considerând că dezlegările date de instanţe cu privire la calitatea reclamantului A. sunt nelegale, instanţa de recurs a dispus desfiinţarea celor două hotărâri şi judecarea pe fond a cauzei, soluţie obligatorie conform art. 315 C. proc. civ. în atare situaţie, s-a apreciat că o repunere în discuţie a calităţii procesuale active a reclamantului este de natură a înfrânge caracterul obligatoriu al deciziei de casare.

Nu a putut fi primită excepţia de neconvenţionalitate invocată de apelanta-pârâtă, întemeiată pe încălcarea de către art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Avându-se în vedere prevederile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, ale art. 44 din Constituţie, ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a reţinut, în esenţă, că, în speţă, reglementarea cuprinsă în art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 poate fi considerată o situaţie în care privarea de proprietate este permisă de Convenţie, nefiind considerată o atingere adusă bunurilor unei persoane.

Din examinarea dispoziţiilor menţionate, s-a apreciat că se respectă condiţiile impuse atât prin alin. (2) al art. 1 din Protocolul 1, cât şi pe cale jurisprudenţială de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că privarea de proprietate este prevăzută într-o lege accesibilă, precisă şi previzibilă, care stabileşte în mod clar condiţiile de aplicare, regulile de conduită pentru destinatari, aceştia având posibilitatea de a-şi reprezenta exigenţele impuse şi de a prevedea consecinţele comportamentului pe care sunt obligaţi să-l adopte.

Mai mult, jurisprudenţa recentă a instanţei europene a decis, cu valoare de principiu, că legea pe care se bazează o atingere adusă bunurilor unei persoane trebuie să fie conformă cu normele de drept intern ale statului în cauză, inclusiv cu dispoziţiile constituţionale pertinente (CEDH, 12 noiembrie 2002, Zvolsky şi Zvolskâ c. Republicii Cehe). Ori, prin Deciziile nr. 444/2005, nr. 864/2006 şi nr. 510/2008 Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile citate sunt în acord cu norma fundamentală.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că reglementarea dreptului întreprinderilor mici şi mijlocii de a cumpăra de la societăţile cu capital de stat activele disponibile pe care le deţin în mod legal în folosinţă nu relevă nicio încălcare a principiilor generale ale dreptului internaţional şi reprezintă o măsură impusă de o cauză de utilitate publică, fiind justificată de necesitatea unei reforme economice, prin accelerarea procesului de privatizare şi prin stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, statul având obligaţia, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională, de a asigura, în virtutea art. 135 din Constituţie, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, precum şi protejarea intereselor naţionale în activitatea economică.

Nu în ultimul rând, s-a constatat că legea naţională prevede o indemnizare corespunzătoare a titularului dreptului, întrucât acesta beneficiază de o despăgubire justă pentru privarea de proprietate, materializată în preţul vânzării, preţ care în principiu este negociat de părţi, urmând a fi stabilit pe baza unui raport de evaluare întocmit de un expert acceptat de părţi.

Conchizând, s-a apreciat că nu se poate reţine în cauză o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 respectă condiţiile de excepţie instituite de alin. (2) din acest articol în care statul are dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare, chiar dacă prin aceasta se aduce atingere, într-o anumită măsură, dreptului de proprietate privată al persoanei juridice.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiate susţinerile pârâtei privind neîndeplinirea condiţiilor impuse de Legea nr. 346/2004 pentru obligarea sa la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În acest context, s-a reţinut că în cazul reglementat de Legea nr. 346/2004 operează o privare de proprietate permisă de normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, privare ce este impusă, în mod excepţional, de un interes public, instanţa de apel apreciază că aplicarea acestei legi nu se poate face decât în condiţiile expres şi limitativ stabilite în aceasta, fără a se putea extinde şi asupra altor situaţii neprevăzute strict în lege.

Pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 13 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii şi de dispoziţiile art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, astfel cum a fost modificată şi completată, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că terenul în litigiu nu poate fi inclus în noţiunea de activ, astfel cum acesta este reglementat de Legea nr. 346/2004, motiv pentru care nu s-a mai impus analizarea caracterului disponibil al acestuia şi nici modalitatea în care s-a stabilit preţul de vânzare de către prima instanţă.

Prin urmare, reţinându-se ca fiind fondate în parte motivele invocate de apelantă, a fost admis apelul pârâtei, şi a fost schimbată în parte hotărârea apelată în sensul că a fost respins ca nefondat capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, avându-se în vedere caracterul accesoriu al cererii de obligarea a pârâtei la plata de daune cominatorii, instanţa de apel a respins şi acest capăt de cerere ca nefondat, menţinând dispoziţiile privind respingerea petitului subsidiar, dispoziţii ce nu au făcut obiectul apelului.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii A. în nume propriu şi SC B. SRL prin A. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii apelului cu consecinţa respingerii apelului, ca inadmisibil. Pe fond, au solicitat respingerea apelului, ca nefondat şi menţinerea Sentinţei civile nr. 2221 din 9 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa, ca fiind temeinică şi legală.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În opinia recurenţilor, nelegalitatea deciziei recurate constă în modul de interpretare şi aplicare a temeiurilor de drept, fiind incident motivul de recurs reglementat de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, evocând dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 346/2004, reclamanţii susţin, în esenţă, că din interpretarea acestor prevederi legale rezultă existenţa unei obligaţii legale în sensul vânzării activelor închiriate către întreprinderile mici şi mijlocii, acest caracter fiind subliniat şi de prevederile art. 33 din Legea nr. 346/2004 care sancţionează contravenţional nerespectarea de către regiile autonome, societăţile/ companiile naţionale, societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, respective de către autorităţile contractante a obligaţiei prevăzută de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 346/2004.

Având în vedere că dispoziţiile legale menţionate au caracter imperativ şi că recurenta-reclamantă SC B. SRL se încadrează în categoria societăţilor comerciale care pot avea acces la activele societăţii intimate, conform art. 3 din Legea nr. 346/2004, înseamnă că intimata nu are posibilitatea de a opta între a vinde sau nu activele solicitate, întrucât art. 12 din Legea nr. 346/2004 are tocmai rolul de a suplini consimţământul proprietarului în ceea ce priveşte transferarea activelor către recurenţi la cererea acestora.

Consideră că societatea recurentă îndeplineşte cerinţele legale pentru a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 346/2004, fiind încadrată în categoria de întreprinderi mici şi mijlocii, astfel cum acestea sunt definite prin dispoziţiile art. 3 din Legea 346/2004, iar bunul în litigiu - terenul aferent Vilei E., are caracter de activ disponibil în sensul legii şi contrar celor reţinute de Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 71 din 11 februarie 2015.

Prin urmare, apreciază că societatea recurentă este creditoarea unei obligaţii legale de a dobândi prin cumpărare spaţiul deţinut cu contract de închiriere şi, în aplicarea art. 1073 C. civ., este îndreptăţită de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei în condiţiile art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 346/2004.

Cu privire la aplicarea sancţiunii de daune cominatorii, până la executarea obligaţiei de către intimată, recurenţii arată că acestea au rol de sancţiune în cazul neexecutării obligaţiei stabilită prin hotărâre judecătorească.

Sub acest aspect, Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, reţine că instituţia daunelor cominatorii rămâne în vigoare şi "în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 C. proc. civ. ", precum şi faptul că "hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor interese dovedite".

În temeiul dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimata-pârâtă SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Prin cererea înregistrată la data de 28 octombrie 2015 recurentul-reclamant A. a solicitat instanţei să ia act de renunţare la judecata recursului, motivat de împrejurarea că, la data de 3 august 2015, prin Contractul de vânzare-cumpărare, a înstrăinat întregul drept de proprietate asupra construcţiei Vila "E.", către firma B. SRL, anexând în acest sens copie a contractului încheiat.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., a luat în examinare cererea formulată de către recurentul-reclamant A. vizând renunţarea la judecata recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi a reţinut:

Potrivit art. 246 C. proc. civ., renunţarea la judecată poate avea loc în tot cursul judecăţii, în faţa primei instanţe sau a instanţei de apel ori a celei de recurs, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă.

În cauza de faţă, manifestarea de voinţă a recurentului în sensul de a renunţa la judecata cererii de recurs formulată împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reprezintă un act de dispoziţie al acestuia, care nu este supus cenzurii instanţei.

În consecinţă, Înalta Curte, având în vedere cererea formulată de către recurent, apreciază îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 246 C. proc. civ., privind renunţarea la judecată, motiv pentru care, în raport de textul legal evocat, cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, urmează să ia act de renunţarea la judecata cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate prin cererea de recurs, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, nu este fondat, pentru considerentele care succed:

Susţinerile recurentei-reclamante vizând inadmisibilitatea apelului, reiterate şi în recurs, nu pot fi primite, întrucât prevederile art. 282 alin. (1) C. proc. civ. dau posibilitatea părţii de a exercita această cale de atac.

În sistemul nostru de drept, mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

De asemenea, instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la mijloacele de apărare şi dovezile pe care părţile le pot utiliza în faţa instanţei de apel, pârâta fiind îndreptăţită să susţină prin motivele de apel orice apărări pe care le considera necesare în dezlegarea pricinii, în limitele impuse de prevederile art. 294 C. proc. civ.

Recurenta nu are însă în vedere alin. (2) al art. 294 C. proc. civ. potrivit căruia noţiunea de "cereri noi" nu vizează "excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare".

Problema juridică care se ridică în speţă nu este acea a coproprietăţii reclamantei SC B. SRL asupra construcţiei Vila E., ci aceea dacă sunt întrunite condiţiile Legii nr. 346/2004, fiind lipsite de justificare susţinerile recurentei vizând împrejurarea că instanţa de apel ar fi ignorat total calitatea de coproprietar a societăţii reclamante.

În altă ordine de idei, la acest moment, o asemenea analiză ar fi lipsită de sens în condiţiile în care reclamantul A., prin Contractul de vânzare-cumpărare din 3 august 2015, a înstrăinat întregul drept de proprietate asupra construcţiei Vila "E.", către B. SRL, anexând în acest sens copie a contractului încheiat.

Se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, respectiv a prevederilor art. 12 şi 13 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, fiind nefondate criticile recurentei sub acest aspect.

Potrivit art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, "întreprinderile mici şi mijlocii au acces la activele disponibile ale regiilor autonome, societăţilor/companiilor naţionale şi societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, cu respectarea dispoziţiilor legale privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi a drepturilor contractuale ale creditorilor ale căror creanţe sunt garantate cu ipotecă, gaj, privilegiu asupra activelor respective sau asupra cărora este instituit sechestru asigurător, în următoarele condiţii:

b) activele disponibile utilizate de întreprinderile mici şi mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locaţie de gestiune sau a contractului de asociere în participaţiune, încheiate cu regiile autonome, societăţile/companiile naţionale, precum şi cu societăţile comerciale cu capital majoritar de stat vor fi vândute, la solicitarea locatarului sau asociatului, la preţul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părţi, după deducerea investiţiilor efectuate în activ de către locatar/asociat."

Art. 13 din lege defineşte activele supuse vânzării ca fiind "unităţi de producţie, subunităţi, secţii, spaţii comerciale, spaţii de cazare ori alte bunuri de acelaşi gen din patrimoniul unei regii autonome, societăţi/companii naţionale, precum şi al unei societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, ce pot fi organizate să funcţioneze independent.", iar activele disponibile ca acele active care îndeplinesc următoarele condiţii: nu sunt utilizate de regiile autonome, societăţile/companiile naţionale sau de societăţile comerciale cu capital majoritar de stat care le deţin pentru o perioadă de cel puţin 3 luni, se află în conservare pentru o perioadă mai mare de un an sau sunt închise operaţional.

Imobilul în litigiu îl reprezintă terenul în suprafaţă de 2.115,46 mp conform actelor de proprietate, respectiv 2.201 mp, conform măsurătorilor cadastrale, aferent construcţiei vila E., teren ce a făcut obiectul contractului de închiriere între pârâta SC C. SA, în calitate de proprietar şi comodatara SC B. SRL pentru o perioadă de 5 ani, respectiv până la data de 3 februarie 2009.

Cum în mod legal a constatat şi instanţa de control judiciar, terenul menţionat nu poate fi inclus însă în noţiunea de "activ", astfel cum aceasta este reglementată de Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii.

Noţiunea de "activ" nu include şi terenurile, astfel că aceste bunuri nu intră sub incidenţa legii, societăţile vizate neavând obligaţia de a le vinde către întreprinderile mici şi mijlocii, chiar dacă terenurile sunt aferente unor active disponibile.

O astfel de interpretare rezultă din împrejurarea că legiuitorul nu a făcut nicio referire la terenuri atunci când a definit noţiunea de "active", dar şi din faptul că, atunci când a dorit să includă şi terenurile într-o anumită reglementare, a făcut-o în mod expres.

În acest sens, la art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, astfel cum a fost modificată şi completată, activele au fost definite ca fiind anumite construcţii, inclusiv terenul destinat acestora, precum şi alte terenuri din patrimoniul unei persoane juridice.

De asemenea, textul legal al art. 12 lit. b) din Legea nr. 346/2004 mai impune condiţia ca întreprinderea mică sau mijlocie care solicită cumpărarea de active să aibă în derulare cu titularul dreptului de proprietate asupra activului un contract de închiriere, de locaţie de gestiune sau de asociere în participaţiune, or, în speţă, contractul de închiriere ajunsese la termen la data promovării prezentului litigiu.

Aşa fiind, în condiţiile în care bunul imobil (terenul în suprafaţă de 2.201 mp) nu se încadrează în categoria de activ (cu atât mai mult nici nu s-ar putea pune problema noţiunii de "utilizat", iar analizarea caracterului "disponibil" devine de prisos), intimata-pârâtă nu poate fi obligată să-l vândă în condiţiile Legii nr. 346/2004 şi nicio instanţă de judecată nu poate suplini acordul de voinţă al acesteia în vederea perfectării unui contract de vânzare-cumpărare ce nu ar putea fi încheiat decât prin negociere directă.

În raport de legala soluţionare a capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în sensul respingerii acestuia, dat fiind caracterul accesoriu al cererii de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii, în mod corect, instanţa de apel a respins ca nefondat şi acest capăt de acţiune.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurentă, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat textele de lege aplicabile speţei sau că ar fi aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat, Înalta Curte, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi în promovarea recursului şi în raport de solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenţilor-reclamanţi A. şi SC B. SRL la plata sumei de 12.131,87 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC C. SA, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţare la judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 71 din 11 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenţii-reclamanţi A. şi SC B. SRL la plata sumei de 12.131,87 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC C. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2015.

Procesat de GGC - MI