Appeal against liability for statutory gambling revenue contribution dismissed; contribution deemed commercial debt subject to three-year limitation running from fiscal year-end

Decizia nr. 2190/2015

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată sub nr. x/3/2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.443.771,44 RON.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia puterii de lucru judecat, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.

La termenul de judecată din data de 21 septembrie 2010 reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 lit. f) din O.U.G. nr. 77/2009, de abrogare a dispoziţiilor art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, iar pârâta excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000.

Prin Decizia nr. 1308 din 4 octombrie 2011 Curtea Constituţională a respins ambele excepţii de neconstituţionalitate.

Prin Încheierea interlocutorie pronunţată la data de 2 aprilie 2013 tribunalul a respins excepţia puterii de lucru judecat invocată de pârâtă, observând că jurisprudenţa menţionată în susţinerea excepţiei a interpretat şi aplicat un alt text din Legea nr. 69/2000 (art. 71 alin. (1) lit. e)), fundamentul juridic al acţiunii pendinte fiind art. 70 alin. (1) lit. g), ipotezele de aplicare fiind distincte.

În temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul a unit cu fondul cauzei excepţia prescripţiei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin Sentinţa civilă nr. 6465 din 5 noiembrie 2013 instanţa a respins excepţiile prescripţiei şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ca neîntemeiate şi a admis acţiunea precizată formulată de reclamantul Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, obligând pârâta la plata sumei de 1.443.771,44 RON reprezentând pretenţii aferente perioadei 2006 - 2009 şi la 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, una dintre sursele de finanţare ale Ministerului Tineretului şi Sportului este procentul de 5% din totalul încasărilor rămase după deducerea taxei de licenţă datorate, conform legislaţiei în vigoare, de organizatorii de pronosticuri şi pariuri sportive autorizaţi, în condiţiile legii, de Comisia de autorizare a jocurilor de noroc, pentru jocurile de pronosticuri şi pariuri sportive bazate pe utilizarea de competiţii de gen pentru ramura respectivă, organizate în campionatele naţionale din alte ţări, de federaţiile şi organismele sportive internaţionale, precum şi în Cupa României.

Pârâta a desfăşurat activităţi de pariuri sportive în baza licenţei pentru exploatarea jocurilor de noroc.

S-a mai reţinut că, potrivit expertizei contabile administrată în cauză, în perioada ianuarie 2006 - aprilie 2009 pârâta a obţinut venituri din pariuri sportive în valoare totală de 30.395.188,11 RON.

Suma pretinsă de reclamant, constând în 5% din veniturile încasate de pârâtă din jocurile de noroc după deducerea taxei de licenţă potrivit art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2009 pentru perioada 2006 - 2009 este de 1.443.771,44 RON.

Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei în sensul că obligaţia reglementată de art. 70 alin. (1) lit. g) vizează doar organizatorii de pronosticuri sportive, deoarece textul de lege aplicabil în speţă nu ridică probleme de interpretare, sintagma organizatorii de pronosticuri şi pariuri sportive relevând intenţia legiuitorului de a stabili, fără a distinge, obligaţia de plată în sarcina organizatorilor de jocuri de noroc, indiferent dacă aceştia exploatează doar unul sau ambele tipuri de jocuri de noroc.

Aceeaşi concluzie se poate desprinde şi din considerentele Deciziei nr. 1308 din 4 octombrie 2011 prin care Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de reclamant şi pârâtă.

Instanţa a reţinut şi că, analizând critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 din perspectiva principiului egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat că principiul egalităţii cetăţenilor se aplică şi persoanelor juridice, în măsura în care prin intermediul acestora cetăţenii îşi exercită un drept constituţional. Or, dispoziţiile art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului nu se referă la exercitarea unui astfel de drept, ci au în vedere stabilirea unui procent din totalul încasărilor rămase după deducerea taxei de licenţă, sumă datorată de toţi organizatorii de pronosticuri şi pariuri sportive autorizaţi, în condiţiile legii, inclusiv de autorul excepţiei.

Faţă de aceste considerente, Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă.

Cu privire la excepţia prescripţiei opusă de pârâtă pretenţiilor aferente anului 2006, Tribunalul a constatat că textul de lege nu reglementează scadenţa obligaţiei de plată ori dacă plata se va face lunar, trimestrial sau anual.

În consecinţă, deoarece momentul naşterii dreptului material la acţiune nu este determinat, urmează ca scadenţa obligaţiei să se raporteze la data la care obligaţiile fiscale ale societăţii pot fi determinate, după încheierea anului financiar şi prezentarea de către pârâtă a situaţiilor financiare. Astfel, dacă exerciţiul financiar al anului 2006 s-a încheiat la 31 decembrie, rezultă că obligaţiile fiscale ale pârâtei puteau fi cunoscute cel mai devreme în luna mai 2007 (art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 82/1991 rep., dată în raport de care acţiunea reclamantei se situează în interiorul termenului general de prescripţie. Prin urmare, şi excepţia prescripţiei a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a formulat apel pârâta SC A. SRL solicitând în principal casarea cu trimitere, având în vedere lipsa motivării excepţiilor prescripţiei dreptului la acţiune şi a inadmisibilităţii/prematurităţii acţiunii, şi în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei pronunţate de către instanţă.

Prin Decizia civilă nr. 523/2014 din 2 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta SC A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 6465 din data de 5 noiembrie 2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

În privinţa criticii referitoare la faptul că în mod greşit prima instanţă ar fi calificat creanţa solicitată de intimata pârâtă ca fiind o creanţă fiscală, instanţa a de apel a constatat că nicăieri în cuprinsul considerentelor hotărârii apelate instanţa nu face o astfel de calificare, ci apreciază în mod expres că în speţă este aplicabil termenul general de prescripţie.

Raportarea instanţei la obligaţiile fiscale ale pârâtei apelante se face în aprecierea datei de la care începe să curgă termenul general de prescripţie de trei ani pentru solicitarea sumelor în temeiul art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, fără ca instanţa să considere că şi aceste sume ar fi de natură fiscală.

Astfel, curtea de apel a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă că faţă de dispoziţiile art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000, care reglementează în mod expres modalitatea de calcul a sumei datorate de apelantă, aceasta nu poate fi determinată decât la sfârşitul anului fiscal, când în baza situaţiilor financiare declarate de pârâtă se pot determina încasările la care face referire textul de lege evocat.

Sub acest aspect, s-a reţinut că este nefondată critica apelantei în sensul că dreptul material la acţiune al reclamantei intimată s-ar naşte din momentul în care apelanta pârâtă ar produce veniturile supuse prevederilor art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000, deoarece, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, sumele nu pot fi determinate decât la sfârşitul unui an fiscal, şi nu pe măsură ce se încasează diverse sume.

În consecinţă, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a considerat creanţa ca fiind comercială, motivând respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la termenul general de trei ani.

În privinţa respingerii excepţiei prematurităţii, instanţa de apel a constatat că şi aceasta a fost corect soluţionată, având în vedere faptul că procedura de conciliere nu trebuie să aibă un caracter formal, aceasta având ca şi scop degrevarea instanţei de litigiile în care există posibilitatea împăcării părţilor. Astfel, prevederile art. 7201 C. proc. civ. privind efectuarea concilierii prealabile, în litigiile comerciale evaluabile în bani, sunt obligatorii, în schimb termenele, condiţiile, locul, mijloacele şi modalităţile de manifestare a voinţei părţilor, cât şi conţinutul concret al înscrisurilor sunt recomandate începând cu alineatul doi al articolului menţionat, şi nu reprezintă condiţii cerute imperios de lege, astfel că nerespectarea unora dintre acestea nu atrage automat nulitatea concilierii prealabile ci numai dacă partea dovedeşte o vătămare. În speţă însă, în afara criticilor formulate cu privire la fondul pretenţiilor reclamantei intimată, pretenţii contestate în totalitate de apelantă, aceasta nu invocă şi nici nu dovedeşte nicio vătămare ce i-ar fi fost adusă prin modalitatea concretă în care a înţeles reclamanta intimată să îndeplinească procedura concilierii.

În privinţa excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată instanţa de apel a constatat că şi aceasta a fost corect soluţionată. Astfel, în raport cu înscrisurile depuse în apel, s-a apreciat că la data semnării contractului de asistenţă juridică, a actului adiţional la acesta şi a cererii de chemare în judecată, respectiv decembrie 2009, semnatarul cererii avea calitatea de reprezentant legal al reclamantei intimată. Instanţa a mai reţinut totodată că în cauză nu s-a făcut dovada retragerii mandatului dat prin contractul de asistenţă juridică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate conform următoarelor motive de nelegalitate:

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că instanţa de apel a respins în mod netemeinic excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, apreciind greşit apărarea A. SRL conform căreia instanţa de fond nu a motivat calificarea pretenţiei M.T.S. drept o obligaţie fiscală a A. SRL, calificare ce prezenta relevanţă sub aspectul termenului de prescripţie aplicabil în speţă şi care este de trei ani şi nu de cinci ani, termen aplicabil creanţelor fiscale.

În ce priveşte calificarea pretenţiei M.T.S. se arată că pe de-o parte, aceasta nu derivă dintr-un raport juridic de natură fiscală, iar pe de altă parte, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate care fac obiectul obligaţiei fiscale se varsă la bugetul general consolidat, în timp ce sumele datorate în temeiul art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea 69/2000 nu se varsă în niciunul dintre aceste bugete care formează bugetul consolidat al statului, aceste sume reprezentând un venit extrabugetar.

Prin urmare, obligaţia SC A. SRL de care se prevalează M.T.S. în prezenţa acţiune nu se circumscrie obligaţiilor fiscale astfel cum sunt acestea definite de C. proc. fisc. şi pe cale de consecinţă, dreptul de creanţă al M.T.S. nu are o natură fiscală (aspect recunoscut şi de instanţa de apel), instanţa de apel stabilind în lipsa oricărui temei legal indicat de către aceasta şi prevăzut în dispoziţiile legale că termenul de prescripţie a început să curgă abia la sfârşitul anului fiscal (mai exact în mai 2007 pentru anul 2006), început al prescripţiei care este specific obligaţiilor fiscale.

Recurenta critică şi faptul că instanţa de apel a apreciat greşit data la care începea să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune al M.T.S. fără indicarea vreunui temei legal relevant şi aplicabil şi cu încălcarea dispoziţiilor legale obligatorii.

Consideră că instanţa de apel a calculat greşit data la care începea să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune. Astfel, în considerarea dispoziţiilor art. 7 din Decretul 167/1958, recurenta apreciază că având în vedere că raportul juridic obligaţional dintre M.T.S. şi A. SRL este stabilit prin Legea nr. 69/2000, rezultă că dreptul material la acţiune al M.T.S. se naşte din momentul în care A. SRL producea veniturile supuse prevederilor art. 70 lit. g) din Legea 69/2000.

Pe cale de consecinţă, chiar dacă nu era cunoscut cuantumul datorat M.T.S., aspect ce ţine de câtimea/lichiditatea creanţei, dreptul material la acţiune a existat pe tot parcursului anului 2006 pentru veniturile realizate în acel an, începând să curgă cel mai târziu la data de 31 decembrie 2006. Acelaşi raţionament se aplică şi creanţei aferente lunii ianuarie 2007, pentru care termenul de prescripţie s-a împlinit în ianuarie 2010 (înainte de introducerea cererii).

În această situaţie, arată că, pentru veniturile realizate în anul 2006, termenul de prescripţie s-a împlinit cel mal târziu la data de 31 decembrie 2006.

Mai arată recurenta că momentul depunerii declaraţiilor fiscale anuale - mai 2007 - avut în vedere de instanţa de apel ca moment de începere a curgerii termenului de prescripţie este greşit şi nelegal întrucât nu există un temei legal, iar din declaraţiile fiscale anuale nu rezultă încasările realizate din activităţile de pariuri sportive, ci sunt menţionate veniturile, în general, ale societăţii A. SRL, acesta fiind şi motivul pentru care M.T.S. nu a solicitat de la bun început suma exactă prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, termenul de prescripţie nu poate să înceapă să curgă de la data depuneri declaraţiilor fiscale anuale, pentru că nu de la acest termen putea să cunoască M.T.S. încasările A. SRL realizate din activităţile de pariuri sportive.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel trebuia să aplice dispoziţiile legale incidente din materia specială (H.G. nr. 251/1999, O.U.G. nr. 69/1998) din care rezultă că încasările realizate de A. SRL din activităţile de tip pariuri sportive pentru care era autorizată erau prezentate organului fiscal competent lunar pentru a se realiza o eventuală regularizare şi a se ajusta taxa anuală şi a se achita procentul de 15% din încasări care se datora anual.

Raportat la aceste prevederi legale imperative, creanţa M.T.S. aferentă anului 2006 s-a prescris integral în cursul anului 2009, iar pentru luna ianuarie 2007, s-a prescris în luna ianuarie 2010 (anterior introducerii cererii de chemare în judecată).

Astfel, rezultă indubitabil că suma de 542.701,66 RON (aferentă anului 2006) şi suma da 40.747,06 RON (aferentă lunii ianuarie 2007), în total de 963.446,72 RON, stabilite prin Raportul de expertiză contabilă întocmit în dosar, sunt prescrise.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a soluţionat nelegal, cu încălcarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată.

Se arată că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor, ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie.

Având în vedere dispoziţiile art. 6 din O.U.G. nr. 115/2009 prin care M.T.S. a fost desfiinţat (deci nu mai putea avea calitate procesuală activă), rezultă că nu avea nici reprezentant legal (ministru) care ar fi putut avea calitatea necesară să reprezinte interesele M.T.S. în acest dosar.

În contextul în care M.T.S. a fost desfiinţat, consideră recurenta că actele procedurale ar fi trebuit să fie semnate/însuşite de către persoana juridică de drept public care a preluat atribuţiile specifice M.T.S. ceea ce nu s-a întâmplat, necomunicându-se un astfel de document şi, prin urmare, instanţa era obligată să admită excepţia lipsei calităţii de reprezentant.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin acţiunea pendinte promovată la data de 11 februarie 2010, reclamantul Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului a solicitat obligarea pârâtei SC A. SRL la plata sumei de 1.443.771,44 RON reprezentând 5% din încasările realizate din pronosticuri şi paruri sportive pentru perioada 2006 - 2009, datorate în temeiul art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea Educaţiei Fizice şi Sportului nr. 69/2000.

Obligaţia prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 69/2000 în sarcina organizatorilor de pronosticuri şi pariuri sportive autorizaţi, în condiţiile legii, de comisia de autorizare a jocurilor de noroc este o datorie legală. Suma arătată nu are regimul datoriilor fiscale ori a altor contribuţii fiscale. Având în vedere că recurenta-pârâtă este o societate comercială, verificarea executării obligaţiei legale arătate cade în competenţa jurisdicţiei comerciale după criteriul accesorialităţii.

Astfel, textul legal pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile, respectiv art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000, stabileşte o contribuţie de 5% din încasări, fără a determina scadenţa obligaţiei, momentul de la care este datorată suma şi dacă plata se va face lunar, trimestrial sau anual.

Recurenta-pârâtă SC A. SRL a reiterat în recurs critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la sumele datorate pentru câştigurile din cursul anului 2006 şi din luna ianuarie 2007.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel, confirmând reţinerile tribunalului, în mod corect a considerat creanţa ca fiind comercială, şi nu fiscală, motivând respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la termenul general de trei ani, care, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, începea să curgă de la momentul la care reclamantul putea să cunoască întinderea contribuţiei la care era datoare pârâta.

Astfel, este nefondată critica recurentei-pârâte potrivit căreia dreptul material la acţiune al reclamantului s-ar naşte din momentul în care pârâta ar produce veniturile supuse prevederilor art. 70 lit. g) din Legea nr. 69/2000.

Prin urmare, momentul naşterii dreptului material la acţiune nefiind determinat, instanţa de apel a statuat cu justeţe că scadenţa obligaţiei trebuie să se raporteze la data la care obligaţiile fiscale ale societăţii pot fi determinate, după încheierea anului financiar şi prezentarea de către pârâtă a situaţiilor financiare şi nu pe măsură ce se încasează diverse sume.

De aceea, reclamantul nu a cunoscut sumele ce i se cuvin la momentul introducerii acţiunii, fiind necesară, pentru determinarea acestora, efectuarea unei expertize contabile cu acest obiectiv.

În consecinţă, apreciind că dreptul material la acţiune pentru pretenţiile deduse judecăţii, din cursul anului 2006 şi din luna ianuarie 2007 nu este prescris, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în cauză.

O altă critică reiterată în recurs de către recurenta-pârâtă vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată.

Şi această critică este nefondată, întrucât instanţa de apel a reţinut în mod corect, pe baza înscrisurilor depuse în apel, că la data semnării contractului de asistenţă juridică, a actului adiţional la acesta şi a cererii de chemare în judecată, respectiv decembrie 2009, semnatarul cererii avea calitatea de reprezentant legal al reclamantului intimat, iar, în cauză, nu s-a făcut dovada retragerii mandatului dat prin contractul de asistenţă juridică.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 523/2014 din 2 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2015.

Procesat de GGC - MI