Validity of public land sale contract and vices of consent regarding land use category and forest fund status

Decizia nr. 2147/2015

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 1417/com/2014 din data de 6 februarie 2014 Tribunalul Bihor a respins acţiunea comercială formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Comuna Sânmartin, având ca obiect nulitate act juridic.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

În fapt, tribunalul a reţinut că, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 9 iulie 2007 de către Biroul Notarului Public B., depus la dosarul cauzei în copie certificată, reclamanta este adjudecatarul imobilului în litigiu, situat în localitatea C. şi amplasat pe DN 76, la kilometrul 76, ce în natură reprezintă teren extravilan în suprafaţă de 104.182 mp, cu construcţii edificate pe acest teren, constând din 13 depozite, înscris în Cartea Funciară Nedefinitivă nr. D. Sânmartin, cu nr. cadastral E., imobil aflat în domeniul privat al comunei Sânmartin şi intabulat în Cartea funciară cu Încheierea din 2006, cu preţul de 1.121.000 euro, preţ achitat integral la data autentificării actului de vânzare-cumpărare, imobilul fiind adjudecat în baza Procesului-verbal privind vânzarea la licitaţie publică din data de 12 iunie 2007 înregistrat la Primăria Comunei Sânmartin cu nr. G. din 12 iunie 2007.

Conform concluziilor Raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie, cadastru şi geodezie, înregistrat la dosarul cauzei la data de 4 septembrie 2012, întocmit în cauză de expert tehnic topograf H., rezultă următoarele: Pentru că la O.C.P.I. imobilul în cauză nu are decât un singur C.F., în care este înscrisă o singură categorie de folosinţă, care ulterior a fost rectificată de O.C.P.I. din oficiu, expertul concluzionează cu certitudine că la data licitaţiei şi a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, categoria de folosinţă a imobilului cu nr. cadastral E. înscris în C.F. nedefinitiv nr. D. Sânmartin era "Arabil extravilan"; că, întrucât, modificarea categoriei de folosinţă s-a făcut la cca 3 ani (cu încheierea O.C.P.I. din 22 septembrie 2010) după momentul cumpărării, cum rezultă din Contractul de vânzare-cumpărare din 9 iulie 2007), expertul poate afirma cu claritate că modificarea nu a fost făcută cu ocazia sau după momentul cumpărării; studiind argumentele prezentate în cuprinsul raportului de expertiză, se poate afirma că la data vânzării-cumpărării imobilului cu categoria de folosinţă în realitate curţi, construcţii cu vegetaţie forestieră - în extravilan, nu era inclus în fondul forestier.

Caracteristicile anterior menţionate ale terenului în cauză sunt confirmate şi potrivit concluziilor Raportului de contraexpertiză topografică întocmit în cauză de experţi ing. I., dr. ing. J. şi ing. K., înregistrat la dosarul cauzei la data de 7 iunie 2013, care atestă în fapt că, conform înscrierii din C.F. electronic nr. L. Sânmartin, la data licitaţiei, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, categoria de folosinţă a terenului de sub nr. cadastral E. era arabil: conform înscrierii din acelaşi C.F., operaţiunile de schimbare a categoriei de folosinţă a terenului nu s-au făcut cu ocazia cumpărării imobilului, ci la trei ani după acel moment; la data vânzării la licitaţie a terenului, terenul nu era inclus în fondul forestier.

Aspectele relevate de raportul de expertiză tehnică judiciară topografică, şi respectiv, de raportul de contraexpertiză, se coroborează cu declaraţia martorei M., audiată în cauză la data de 1 martie 2012, la propunerea ambelor părţi care atestă în sinteză că, din anul 2005 - deci şi la momentul licitaţiei - destinaţia terenului, deşi era de teren extravilan, avea menţionate ca detalii "curţi, construcţii", întrucât, Hotărârea Consiliului Local de trecere a terenurilor în proprietatea publică sau privată, care stătea la baza constituirii planului cadastral, nu detaliază categoria de folosinţă a acestora şi lasă loc de interpretare.

Totodată, declaraţia martorului N., audiat în cauză la acelaşi termen de judecată, se atestă că, la momentul licitaţiei, reclamanta cunoştea categoria de folosinţă a terenului în cauză, deoarece actele de identificare ale terenului erau ataşate la caietul de sarcini pe care l-a achiziţionat.

În consecinţă, potrivit probatoriului administrat în cauză, s-a constatat că în cauză nu se poate reţine incidenţa unei fapte ilicite, ca element al răspunderii civile contractuale, care să conducă la anulabilitatea actului juridic astfel încheiat, nefiind întrunite în mod cumulativ elementele răspunderii civile contractuale, şi deci, ale acordării despăgubirii (daunelor-interese), motiv pentru care, instanţa a respins în întregime, ca nefondată, cererea introductivă formulată în cauză, conform dispozitivului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel SC A. SRL, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în totalitate a Sentinţei comerciale nr. 1417 din 6 februarie 2014 a Tribunalului Bihor, în sensul admiterii acţiunii, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în ambele instanţe.

Prin Decizia nr. 19/C din 22 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă SC A. SRL în contradictoriu cu intimata pârâtă Comuna Sînmartin împotriva Sentinţei nr. 1417 din 6 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a menţinut-o în totalitate şi s-a respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

În motivare, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Solicitarea apelantei de anulare a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond pe considerentul că aceasta nu ar fi analizat fondul litigiului dedus judecăţii este nefondată.

Raportat la motivele invocate de către reclamantă în susţinerea acţiunii s-a constatat că problema ce trebuie tranşată în speţă este aceea de a stabili care era categoria de folosinţă a terenului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv să se stabilească dacă acesta făcea parte sau nu din fondul forestier.

Or, instanţa de apel a constatat că, din considerentele hotărârii apelate rezultă că această problemă a fost analizată, astfel că nu se poate reţine că instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei. Este adevărat că, prima instanţă a făcut referire la fapta ilicită ca element al răspunderii civile contractuale şi nu la viciile de consimţământ invocate de reclamantă, însă eventualele lacune şi inadvertenţe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, aşa încât cauza nu poate fi trimisă spre rejudecare la tribunal, aşa cum solicită apelanta, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 297 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil de la Ministerul Apărării Naţionale în baza H.G. nr. 1308/2005.

Potrivit art. 1 din acest act normativ, "Se aprobă transmiterea unui imobil, având datele de identificare cuprinse în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre, din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în domeniul public al comunei Sânmartin, judeţul Bihor, şi în administrarea Consiliului Local al Comunei Sânmartin".

Conform anexei nr. 1 din hotărâre, caracteristicile tehnice ale imobilului sunt următoarele suprafaţa construită 2.157,27 mp, suprafaţa desfăşurată 2.157,27mp, suprafaţa totală a terenului, inclusiv construcţiile 101.853 mp.

La data transmiterii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei imobilul era înscris în CF nr. S.

Nr. top O. şi P. au fost înscrise ca păşune în Valea de la Băi, iar nr. top Q. a fost înscris ca pădure.

S-a menţionat că prima încheiere de întabulare din această carte funciară datează din 19 ianuarie 1944.

Potrivit documentaţiei cadastrale întocmită la data de 15 martie 2006 de către expert R. şi a Încheierii nr. 9671/2006, imobilul înscris în CF nr. S. a fost dezmembrat astfel: din nr. top O. s-a dezlipit suprafaţa de 10.436 mp, din nr. top P. s-a dezlipit suprafaţa de 166 mp, iar din nr. top Q. suprafaţa de 93.580 mp.

Din suprafaţa rezultată din dezlipire s-a constituit nr. cadastral nou E., în suprafaţă de 104.182 mp ce a fost transcris în CFNDF D. în favoarea comunei Sânmartin ca domeniu privat, conform H.C.L. Sânmartin din 16 martie 2006.

Deşi prin documentaţia cadastrală s-a arătat că terenul are categoria folosinţă CC (curţi construcţii), în CFNDF D., în baza Încheierii nr. 96717 din 24 martie 2006 a O.C.P.I. Bihor, acesta a fost întabulat cu categoria de folosinţă arabil extravilan.

Prin H.C.L. Sânmartin din 16 februarie 2007 s-a aprobat vânzarea imobilului, procedura de vânzare fiind licitaţia publică deschisă.

Potrivit caietului de sarcini obiectul vânzării este compus din teren în suprafaţă de 104.182 mp şi clădirile existente pe acest teren.

În privinţa terenului s-a făcut menţiunea că există plantaţii de arbori şi pomi de intensitate redusă - aproximativ 8-10 pomi/1000 mp pe aproximativ 1/2 din suprafaţa acestuia.

Cât priveşte construcţiile s-a specificat că acestea ocupă aproximativ 5% din suprafaţa totală a terenului şi au fost construite în anul 1952, scopul iniţial al acestor clădiri fiind de depozit armament.

Ca urmare a licitaţiei din data de 12 iunie 2007, între părţi a fost încheiat Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, autentificat de BNP B. sub Încheierea din 9 iulie 2007, obiectul contractului constituindu-l imobilul înscris în CNDF nr. D. Sânmartin cu nr. cadastral E., reprezentând în natură teren arabil extravilan în suprafaţă de 104.182 mp, cu construcţii edificate pe acest teren, reprezentând 13 depozite, construcţii care nu sunt notate în cartea funciară.

Prin H.C.L. Sânmartin din 16 decembrie 2008 s-a aprobat întocmirea documentaţiei PUZ privind introducerea în intravilan a terenului în suprafaţă de 104.182 mp în CNDF nr. D. Sânmartin pe seama reclamantei.

Prin Certificatul de urbanism din 21 mai 2009 emis în scopul întocmirii documentaţiei PUZ privind introducerea în intravilan a terenului în suprafaţă de 104.182 mp, pe care se vor amplasa locuinţe individuale, funcţiuni complementare şi turism s-a solicitat reclamantei să obţină avizul I.T.R.S.V. Oradea.

Prin Adresa din 17 august 2009, I.T.R.S.V. Oradea i-a comunicat reclamantei apelante că nu acordă avizul pentru introducerea în intravilan a terenului cu nr. cadastral E. deoarece "această suprafaţă ca istoric, începând cu amenajamentul din 1976, 1987 şi 1997, figurează ca "F"-uri, adică scoatere temporară din fond forestier. În amenajamentul din 2007 este trecut la "M"-uri - suprafaţă în litigiu".

De asemenea, s-a mai arătat că H.G. nr. 1308/2005 nu prevede schimbarea categoriei de folosinţă a terenului şi că, în opinia I.T.R.S.V. Oradea, acest teren este fond forestier şi nu este de acord cu trecerea în intravilan, având în vedere prevederile C. silvic.

Prin Încheierea din 22 septembrie 2010 a O.C.P.I. Bihor - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Oradea, s-a dispus îndreptarea erorii materiale produsă în Încheierea din 2006, în sensul că suprafaţa de 10.602 mp este păşune, iar suprafaţa de 93.580 mp este pădure şi nu cum dintr-o eroare materială s-a notat ca arabil sub B2 din CF nr. L. provenită din CFNDF D. Sânmartin.

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert H. şi răspunsului la obiecţiuni, cea mai mare suprafaţă din terenul în litigiu a avut ca şi categorie de folosinţă pădure în perioada anilor 1880, iar în perioada anilor 1950 pe acest amplasament s-a construit de către Ministerul Forţelor Armate un depozit de armament şi muniţii ceea ce a presupus foarte multe lucrări de construcţii, lucrări de construcţii ce au cuprins o suprafaţă totală de 14.389 mp la care se adaugă suprafaţa potecilor de patrulare, suprafeţele libere de vegetaţie pentru a asigura vizibilitatea între foişoarele de observaţie, suprafeţele ocupate de gardurile duble de pe limita de proprietate, a gardurilor ce delimitau incinta depozitelor de muniţii de perimetrul de bază, precum şi suprafeţele de teren liber dintre copaci de 1.525 m, pe exteriorul limitei vestice a imobilului, de-a lungul comunicaţiei DN76, pentru mascarea obiectivului.

În privinţa categoriei de folosinţă s-a arătat că înscrierea menţionată în CF-urile vechi nu mai corespunde întrutotul cu realitatea din teren, întrucât folosinţa terenului suferă schimbări şi evoluează o dată cu comunităţile locale. Identificarea categoriei de folosinţă a terenului revine persoanei autorizate să întocmească documentaţia cadastrală care este obligată să înscrie în documentaţie şi categoria de folosinţă.

În noile cărţi funciare categoria de folosinţă se stabileşte de topograf în teren şi se înscrie în CF, în baza unui act autentic eliberat de primărie şi nu în baza a ceea ce era înscris în CF-urile vechi. Înscrierea categoriei de folosinţă din CF-ul vechi se înscrie sau nu în cel nou numai la convertirea CF-ului vechi într-unui nou şi aceasta numai până la întocmirea unei documentaţii cadastrale cu situaţia reală din teren.

Expertul a concluzionat că la data preluării de către pârâtă, imobilul avea categoria de folosinţă de curţi construcţii cu vegetaţie forestieră în extravilan, însă în CFNDF D. Sânmartin a fost trecut ca şi arabil extravilan. Schimbarea categoriei de folosinţă prin îndreptarea erorii materiale s-a realizat în anul 2010, însă registratorul trebuia să înscrie CC - curţi construcţii, cum apărea în documentaţia cadastrală şi nu pădure şi păşune.

În ceea ce priveşte categoria de folosinţă a terenului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare expertul a arătat că aceasta era de curţi construcţii cu vegetaţie forestieră în extravilan şi nu făcea parte din fondul forestier, deoarece, pe de o parte, nu a fost inclus în amenajamente silvice în ultimii 55 de ani şi nu s-a întocmit inventarul fondului forestier, iar pe de altă parte, consistenţa arborilor este sub 0,4.

Aşa cum rezultă din raportul de contraexpertiză efectuat în cauză, analizând înscrisurile de carte funciară şi H.G. nr. 1308 din 27 octombrie 2005 experţii au apreciat că imobilul în litigiu nu a fost inclus niciodată în fondul forestier, deoarece anterior emiterii hotărârii de guvern imobilul aparţinea domeniului public al statului şi era în administrarea M.A.N., iar ulterior imobilul a fost trecut în domeniul public al comunei Sânmartin şi în administrarea Consiliului local al Comunei Sânmartin.

Pentru construirea depozitelor de muniţie a fost cu siguranţă defrişată pădure acolo unde era, iar după construire au fost plantaţi arbori de camuflaj aspect ce rezultă din faptul că aceştia sunt crescuţi pe biutele de pământ construite pentru protecţia depozitelor. Nu tot terenul este acoperit de vegetaţie arborescentă, care în mare parte este sub formă de tufişuri şi copaci răzleţi şi numai o parte înspre exteriorul proprietăţii este pădure.

Experţii au mai arătat că prin construirea acelor depozite, terenul şi-a schimbat în mod automat categoria de folosinţă, chiar dacă aceasta nu a fost înregistrată în CF, aşa cum nu au fost înscrise nici construcţiile edificate, deoarece la acea vreme nu prezenta interes un asemenea demers. Prin documentaţia cadastrală recepţionată de O.C.P.I. Bihor în 21 martie 2006 executantul lucrării, în temeiul art. 8.2.10 din Normele tehnice privind introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul nr. 534/2001, a stabilit corect categoria de folosinţă ca fiind curţi construcţii, deşi în CFNDF D. Sânmartin s-a înscris ca arabil, iar la data vânzării terenul nu era inclus în fondul forestier.

Potrivit Adresei din 18 septembrie 2012 a I.T.R.S.V. Oradea, la data de 9 iulie 2007 imobilul în litigiu era inclus în fondul forestier, aşa cum este şi astăzi, doar că prin H.G. nr. 1308/2005 a trecut în proprietatea Consiliului local Sânmartin, însă fără a fi schimbată categoria de folosinţă.

Prin Adresele din 9 octombrie 2013 din 23 decembrie 2013, I.T.R.S.V. Oradea răspunde pârâtei că nu deţine în administrare suprafeţe aparţinând domeniului public sau UAT Sânmartin.

Conform Adresei din 7 august 2012 a Ocolului Silvic Oradea, de la data transmiterii terenului din administrarea Ocolului Silvic Oradea în folosinţa Ministerului Forţelor Armate conform Decretului nr. 249/1951 şi H.C.M. nr. 297/1951, Ocolul Silvic Oradea nu a mai executat nicio lucrare silvică prevăzută de amenajamentul silvic şi normele tehnice deoarece nu s-a permis intrarea în obiectiv în această perioadă, iar prin Hotărârea nr. 1308 din 27 octombrie 2005 suprafaţa respectivă a ieşit din evidentele ocolului.

La data de 7 noiembrie 2013 experţii au depus la dosar o precizare potrivit căreia au ajuns la concluzia că la data de 9 iulie 2007 fostul depozit de exploziv Sânmartin era cuprins în fondul forestier, fiind evidenţiat în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Oradea, ca ocupaţie a unor persoane juridice, conform Adresei din 31 octombrie 2013 emisă de Direcţia Silvică Bihor.

Prin Adresa din 14 ianuarie 2014, Direcţia Silvică Bihor a comunicat pârâtei referitor la Adresa din 31 octombrie 2013, că motivul pentru care depozitul de exploziv era evidenţiat în amenajamentul Ocolului Silvic Oradea este aceea că după întocmirea protocolului privind transmiterea acestui imobil din domeniul public al statului şi din administrarea M.A.N. în domeniul public al comunei Sânmartin şi în administrarea Consiliului Local al comunei Sânmartin, Direcţiei Silvice Bihor nu i-a fost comunicat acest act pentru a fi operate în evidenţele specifice amenajamentului silvic, modificările ce se impun, însă va proceda la modificarea evidenţelor de amenajament, în sensul diminuării în mod corespunzător a suprafeţei administrate de Direcţia Silvică Bihor, Ocolul Silvic Oradea.

Prin Adresa din 12 ianuarie 2015, Direcţia Silvică Bihor a comunicat instanţei de apel că la data de 9 iulie 2007 imobilul cu nr. cadastral E. figura, din eroare, ca făcând parte din amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Oradea, deşi prin H.G. nr. 1308/2005 imobilul a fost scos definitiv din fondul forestier, această eroare datorându-se faptului că protocolul de predare-primire nu i-a fost comunicat de către M.A.N. pentru a face cuvenitele modificări, iar în prezent acest imobil nu mai face parte din amenajamentul silvic, fiind scos din evidenţe în anul 2013.

S-a mai precizat că de la data transmiterii terenului din administrarea Ocolului Silvic Oradea în folosinţa Ministerului Forţelor Armate conform Decretului nr. 249/1951 şi H.C.M. nr. 297/1951, Ocolul Silvic Oradea nu a mai executat nicio lucrare silvică prevăzută de amenajamentul silvic şi normele tehnice deoarece nu s-a permis intrarea în obiectiv în această perioadă.

Potrivit art. 960 C. civ. "Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte nu ar fi contractat. Dolul nu se presupune".

Întrucât în caietul de sarcini şi în studiul de oportunitate s-a consemnat corect atât starea de fapt cât şi starea de drept a imobilului, astfel cum aceasta apărea înscrisă în cartea funciară la momentul licitaţiei, nu se poate reţine că pârâta ar fi întrebuinţat mijloace viclene pentru a o determina pe reclamantă să încheie contractul de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că dolul nu se presupune, în speţă reclamanta nu a dovedit că stabilirea categoriei de folosinţă prin documentaţia cadastrală ce a stat la baza întabulării pârâtei ar fi fost rezultatul unei conivenţe între pârâtă şi persoana autorizată pentru stabilirea unei alte categorii de folosinţă decât cea reală, cu scopul de a o determina pe reclamantă să încheie contractul, cu atât mai mult cu cât potrivit expertizelor efectuate în cauză prin documentaţia cadastrală s-a stabilit în mod corect categoria de folosinţă a imobilului.

Prin urmare susţinerea reclamantei potrivit căreia la încheierea contractului pârâta ar fi folosit mijloace dolosive, este nefondată.

Cât priveşte eroarea asupra substanţei obiectului invocată de reclamantă, din probele administrate în cauză, respectiv raport de expertiză şi contraexpertiză, declaraţiile martorilor, înscrisuri, instanţa de apel a reţinut că deşi la data transmiterii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, terenul în litigiu era înscris în cartea funciară în categoria pădure şi păşune, în fapt, prin defrişarea pădurii existente şi construirea depozitului de muniţie în anul 1952 acesta şi-a schimbat categoria de folosinţă în teren cu construcţii în extravilan, însă s-a omis efectuarea cuvenitelor menţiuni în cartea funciară.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 8.2.10, 9.3.1 şi 9.3.2 din Normele Tehnice privind introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul nr. 534/2001, prin documentaţia cadastrală avizată de O.C.P.I. Bihor din 21 martie 2006, executantul lucrării a stabilit corect categoria de folosinţă ca fiind curţi construcţii în extravilan, aspect ce rezultă şi din rapoartele de expertiză şi contraexpertiză.

Susţinerea apelantei referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 77 şi 78 din Legea nr. 18/1991, ale Ordinului nr. 326/2001 şi ale C. silvic este nefondată deoarece aceste dispoziţii nu sunt aplicabile, schimbarea categoriei de folosinţă având loc la nivelul anilor 1950, însă, aşa cum s-a arătat mai sus, nu a fost menţionată în cartea funciară.

Este adevărat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare terenul în litigiu era evidenţiat în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Oradea, ca ocupaţie a unor persoane juridice, însă aşa cum rezultă din Adresa din 12 ianuarie 2015 a Direcţiei Silvice Bihor la data de 9 iulie 2007 acest imobil figura, din eroare, ca făcând parte din amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Oradea, întrucât fusese scos definitiv din fondul forestier în baza H.G. nr. 1308/2005, acesta fiind radiat din evidenţe în anul 2013.

De asemenea, trebuie avută în vedere şi Adresa din 7 august 2012 a Ocolului Silvic Oradea potrivit căreia, de la data transmiterii terenului din administrarea Ocolului Silvic Oradea în folosinţa Ministerului Forţelor Armate, Ocolul Silvic Oradea nu a mai executat nicio lucrare silvică prevăzută de amenajamentul silvic şi normele tehnice deoarece nu s-a permis intrarea în obiectiv în această perioadă, iar prin Hotărârea nr. 1308 din 27 octombrie 2005 suprafaţa respectivă a ieşit din evidenţele ocolului.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu mai făcea parte din fondul forestier, figurând doar din eroare în amenajamentul silvic, astfel că nu se poate reţine că reclamanta ar fi fost în eroare cu privire la categoria de folosinţă a terenului, nefiind incidente dispoziţiile art. 954 alin. (1) C. civ.

De altfel, aşa cum rezultă din declaraţia martorilor Ş., N. şi T., reprezentanţii reclamantei au vizitat terenul şi au luat cunoştinţă de starea terenului şi a construcţiilor.

Împrejurarea că la aproximativ 3 ani după încheierea contractului, prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 22 septembrie 2010 Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bihor - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Oradea a modificat menţiunea cu privire la categoria de folosinţă a imobilului, revenind la cea anterioară anului 1950, nu-i este imputabilă pârâtei şi nu este de natură să includă terenul în litigiu în fondul forestier atât timp cât de peste 60 de ani, acesta are altă categorie de folosinţă.

Reclamanta-apelantă, în calitate de proprietară are posibilitatea efectuării demersurilor necesare înscrierii în cartea funciară a categoriei de folosinţă reală.

Având în vedere considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul a fost ca nefondat.

Întrucât intimata nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată în apel instanţa a respins cererea acesteia de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei, schimbării sentinţei apelate cu consecinţa admiterii acţiunii şi anulării contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP B. în 9 iulie 2007 şi a obligării intimatei la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

După prezentarea unui scurt istoric al cauzei, recurenta-reclamantă formulează următoarele critici de nelegalitate:

1. Referitor la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea art. 129, art. 261 pct. 5 şi art. 297 C. proc. civ., precum şi a principiilor disponibilităţii şi dublului grad de jurisdicţie.

Recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a ignorat obiectul principal al acţiunii (cerere în anulare) şi, implicit, temeiul legal al acesteia, considerentele reţinute de instanţa de apel ignorând principiile disponibilităţii şi dublului grad de jurisdicţie în contextul în care critica societăţii reclamante a privit incidenţa art. 297 C. proc. civ. vizând în principal anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanţe, faţă de necercetarea fondului pricinii.

Totodată, încălcarea art. 129 C. proc. civ., a art. 261 pct. 5 C. proc. civ., precum şi a principiului disponibilităţii rezultă şi din faptul că instanţa de apel a ignorat împrejurarea că prima instanţă a respins acţiunea raportat la un temei juridic diferit de cel la care se referă acţiunea introductivă, analizând incidenţa răspunderii contractuale, iar nu nulitatea; în esenţă, rezoluţiunea presupune un act valabil încheiat, pe când nulitatea are în vedere un act juridic la încheierea căruia nu au fost respectate condiţiile de valabilitate.

Prin urmare, în speţa de faţă, instanţa de apel a considerat în mod eronat că poate proceda la "suplinirea" sau la "remedierea" motivării, în contextul în care soluţia apelată a fost pronunţată fără ca instanţa să fi cercetat fondul pricinii. În acest sens, menţionează că, incidenţa instituţiilor dolului şi a erorii viciu de consimţământ este analizată în mod eronat, pentru prima dată în apel. Nefiind cercetată pricina, nu se ridica problema "remedierii" motivării, ci apărea necesitatea rejudecării cauzei.

2. Recurenta invocă incidenţa art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând nemotivarea deciziei recurate şi încălcarea art. 33 - 34 şi art. 53 din Legea nr. 7/1996, precum şi a art. 88 din Regulament.

Consideră că instanţa de apel nu a analizat criticile privind efectele îndreptării erorii materiale, conform art. 53 şi art. 33 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 7/1996, precum şi art. 88 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, ignorând faptul că erorile materiale sunt simple greşeli privind cifre, nume, etc, îndreptarea lor producând, în mod natural, efecte pentru trecut (întrucât se referă la o situaţie preexistentă).

Spre deosebire de această situaţie, corespunzătoare unei erori materiale, modificarea (adică aspectul reţinut de către prima instanţă în mod eronat) presupune o schimbare ce produce efecte pentru viitor. De altfel, tratamentul juridic diferenţiat între îndreptarea unei erori materiale şi modificare este subliniat şi de terminologia art. 33 alin. (6) din Legea nr. 7/1996, care enumera în mod distinct rectificarea Cărţii Funciare, modificarea şi îndreptarea erorii materiale.

Menţiunile la care se referă Încheierea de Carte Funciară din 22 septembrie 2010, conform căreia terenul în discuţie a avut, inclusiv la încheierea contractului, în majoritate, categoria de folosinţă pădure, nu au fost eliminate ca urmare a unei proceduri derulate conform art. 33 şi 34 din Legea nr. 7/1996. În consecinţă, respectiva încheiere reflectă realitatea juridică. Or, instanţa de apel nu a ţinut cont de forţa juridică a respectivei încheieri, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

3. Recurenta mai dezvoltă critici întemeiate pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., invocând nemotivarea şi caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate şi încălcarea art. 77 şi 78 din Legea nr. 18/1991, a Ordinului nr. 326/2001 al Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, a art. 1, art. 3 şi art. 37 C. silvic, precum şi a H.G. nr. 1308/2005.

Consideră că instanţa de apel s-a rezumat la a relua considerente ale primei instanţe în ceea ce priveşte probatoriul.

Astfel, instanţa de apel face referire la împrejurarea că o schimbare a categoriei de folosinţă ar fi avut loc "la nivelul anilor 1950", însă nu face o analiză a dispoziţiilor legale incidente în perioada respectivă, pentru a verifica dacă într-adevăr se poate reţine o atare schimbare a categoriei de folosinţă.

Considerentele instanţei de apel sunt şi contradictorii, mai arată recurenta. Astfel, pe de o parte, se reţine ca schimbarea categoriei de folosinţă ar fi avut loc în "anii 1950", iar, pe de altă parte, se indică (în mod eronat) împrejurarea că instanţa ar fi considerat că schimbarea aceleiaşi categorii de folosinţă ar fi intervenit "prin Hotărârea nr. 1308 din 27 octombrie 2005", motiv pentru care susţine că este incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În contextul în care prin Încheierea de Carte Funciară emisă de A.N.C.P.I. - Oficiu de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bihor - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Oradea, din 22 septembrie 2010, s-a procedat la corectarea unei situaţii preexistente, cu efecte retroactive - în sensul că terenul a avut (şi are) categoria de folosinţă pădure, iar instanţa de apel, într-o manieră confuză, se referă la modificarea categoriei de folosinţă prin încheierea de carte funciară în discuţie, fără a analiza regimul juridic al anilor 1950, pentru a verifica dacă la acel moment ar fi putut opera modificarea categoriei de folosinţă, rezultă că soluţia criticată ignoră regimul juridic al modificării categoriei de folosinţă a unui teren.

Astfel, recurenta consideră că instanţa de apel a ignorat că schimbarea categoriei de folosinţă a unui teren se poate realiza în anumite cazuri şi presupune proceduri speciale, ce implică avize ale organelor agricole de specialitate, conform art. 77 şi 78 din Legea nr. 18/1991 în baza Ordinului nr. 326/2001 trebuie întocmită în acest sens o documentaţie specifică şi "o copie de pe avizul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor pentru aprobarea schimbării categoriei de folosinţă se va înainta de oficiul de studii pedologice şi agrochimice oficiului judeţean de cadastru, geodezie şi cartografie, respectiv al municipiului Bucureşti, pentru operarea în evidenţele cadastrale a modificărilor survenite."

Prin urmare, în măsura în care ar fi intervenit o "modificare" a categoriei de folosinţă a terenului ulterior încheierii contractului, operarea în evidenţele Cărţii Funciare a acesteia s-ar fi putut produce doar cu respectarea procedurii specifice, adică, implicit, pe baza avizului organului competent. Or, Încheierea de Carte Funciară din 22 septembrie 2010 nu s-a emis într-un astfel de context.

Totodată, fiind în prezenţa bun de interes naţional, conform art. 1 şi 3 C. silvic (bun care s-a aflat doar în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, făcând parte din domeniul public, al statului - a se vedea H.G. nr. 1308/2005) procedura de schimbare a categoriei de folosinţă în cazul pădurilor este una restrictivă, aşa cum rezultă din art. 37 C. silvic.

Mai susţine şi faptul că instanţa de apel se raportează în mod eronat la H.G. nr. 1308/2005. Această hotărâre de guvern nu susţine considerentele Curţii de Apel Oradea, deoarece aceasta se referă, în mod exclusiv, la schimbarea intervenită în ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate publică şi, respectiv al dreptului de administrare, de la acel moment, iar schimbarea categoriei de folosinţă a unui teren forestier presupune aplicarea unei proceduri restrictive, anume prevăzute de lege, care nu a fost parcursă în speţa de faţă, neexistând nicio dovadă în acest sens.

Arată că ignorarea cadrului legal incident este subliniată şi de împrejurarea că instanţa de apel reţine Adresa din 12 ianuarie 2015 emisă de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Bihor, care se contrazice cu poziţia aceleiaşi entităţi (din cuprinsul Adresei din 31 octombrie 2013) prin care se atestă împrejurarea că terenul are categoria de folosinţa "pădure".

Totodată, "explicaţia" din respectiva adresă legată de protocolul de predare-preluare încheiat între Ministerul Apărării Naţionale, pe care instanţa de apel o preia, nu conduce la concluzia că decizia Curţii de Apel Oradea ar fi corectă. Astfel, respectivul protocol a fost încheiat în baza H.G. nr. 1308/2005. Or, din moment ce H.G. nr. 1308/2005 nu prezintă relevanţă pentru categoria de folosinţă a terenului, cu atât mai mult această categorie nu ar putea fi determinată de un simplu "protocol" încheiat în baza acelei hotărâri de Guvern; autoritatea în discuţie se referă la "modificări" (adică la o schimbare a categoriei cu efect pentru viitor) ceea ce confirmă poziţia recurentei.

Prin Adresa din 14 ianuarie 2014, emisă de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Bihor (depusă după închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe), aceeaşi entitate menţiona că "unitatea noastră va proceda la modificarea evidenţelor de amenajament". Or, în prezent, se afirmă că modificarea s-ar fi produs din anul 2013. Poziţia oscilantă în discuţie este semnificativă pentru lipsa de seriozitate a ambelor adrese în discuţie, pe care instanţa de apel o ignoră, în detrimentul cadrului juridic relevant.

Recurenta mai arată şi faptul că, considerentele instanţei de apel privind împrejurarea că "Ocolul Silvic Oradea nu a mai executat nicio lucrare silvică (...) deoarece nu s-a mai permis intrarea în obiectiv în această perioadă" sunt străine de natura pricinii. Concret, din perspectiva categoriei de folosinţă a terenului vizat de contract, este irelevantă executarea sau nu a unei lucrări de amenajare silvică, iar nerespectarea unei obligaţii de efectuare a unor lucrări ce ar rezulta eventual din norme legale nu implică modificarea categoriei de folosinţă a unui teren; o atare situaţie poate avea repercusiuni doar în sensul aplicării unor eventuale sancţiuni.

4. Recurenta-reclamantă susţine şi încălcarea art. 960 C. civ., hotărârea pronunţată de instanţa de apel conţinând considerente străine aspectelor deduse judecăţii, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Susţine că instanţa de apel a pornit, în mod eronat, de la concluzia greşită în sensul că la momentul licitaţiei ar fi fost prezentată o categorie de folosinţă a terenului ce era corectă. S-a reţinut şi că reclamanta nu a demonstrat vreo conivenţă între intimată şi persoana autorizată pentru "stabilirea unei alte categorii de folosinţă decât cea reală cu scopul de a o determina pe reclamantă să încheie contractul".

Recurenta arată că soluţia instanţei ignoră întrunirea exigenţelor la care se referă art. 960 C. civ. şi anume ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să provină de la cealaltă parte.

În ceea ce priveşte prima cerinţă, achiziţionarea terenului de către recurentă a avut loc exclusiv în considerarea categoriei sale de folosinţă, adecvată pentru a servi scopului avut în vedere (amplasare de "locuinţe individuale, funcţiuni complementare şi turism", conform certificatului de urbanism obţinut de societate).

În ceea ce priveşte cea de-a doua cerinţă, convingerea societăţii în sensul că terenul la care se referă contractul este apt scopului avut în vedere (adică elementul hotărâtor pentru cumpărarea sa şi plata unui preţ uriaş - 1.121.000 euro) a fost formată ca urmare a conduitei intimatei.

Astfel, recurenta susţine că a acţionat în contextul încrederii pe care o prezenta intimata, autoritate publică, pe baza informaţiilor şi a documentelor furnizate de aceasta, încheierea contractului realizându-se ca urmare a unei proceduri de licitaţie publică.

5. Recurenta a mai criticat decizia instanţei de apel şi cu privire la încălcarea art. 954 C. civ., fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Consideră că în speţă este incidentă ipoteza erorii viciu de consimţământ - enorm substantiam - aspect ignorat de instanţa de apel. Un raţionament corect al instanţei de apel ar fi presupus să reţină faptul că societatea nu a cunoscut, în mod evident, faţă de argumentele expuse în cuprinsul recursului, la momentul încheierii contractului, că obiectul acestuia are altă categorie de folosinţă decât cea prezentată de intimată.

Recurenta a achiziţionat un teren cu caracteristici determinante complet diferite de cele avute în vedere la momentul la care a agreat implicarea în procedura de licitaţie. Astfel, ideea dezvoltării unui proiect imobiliar este incompatibilă cu un teren forestier. Exploatarea acestuia este extrem de restrictivă şi antrenează costuri imense, aspect necontestat, de altfel, de către intimată. Categoria de folosinţă a terenului este o însuşire substanţială, element în lipsa căruia societatea nu ar fi fost dispusă să plătească peste 1 milion de euro şi, deci, să încheie contractul. Deci falsa reprezentare cade asupra unui element determinant. Intimata, autoritate a statului, nu poate susţine că nu ar cunoaşte legislaţia şi, implicit, semnificaţia categoriei de folosinţă a unui teren, din perspectiva derulării anumitor proiecte investiţionale.

De asemenea, susţine că decizia recurată conţine şi considerente străine de natura pricinii. Astfel, împrejurarea că recurenta a vizualizat terenul este irelevantă întrucât categoria de folosinţa a unui teren nu poate fi stabilită pe baza unei simple vizite la faţa locului. Prin urmare, simpla vizualizare a terenului nu putea conduce societatea la concluzia că informaţiile şi actele prezentate de intimată nu ar fi reale.

Intimata-pârâtă Comuna Sânmartin a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta-recurentă SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta-intimată Comuna Sânmartin a solicitat anularea Contractului de vânzare-cumpărare din 9 iulie 2007, ca urmare a vicierii consimţământului acesteia la încheierea lui, în principal prin dolul exercitat de pârâtă sau în subsidiar prin eroarea asupra substanţei obiectului acestui contract, cu obligarea la restituirea preţului achitat de 1.121.000 euro împreună cu dobânda legală şi cu obligarea la plata de despăgubiri în sumă de 151.139,97 RON ca urmare a prejudiciilor cauzate prin anularea contractului.

Critica privind încălcarea, în opinia recurentei-reclamante, a dispoziţiilor art. 129, art. 261 pct. 5 şi art. 297 C. proc. civ. este nefondată.

Curtea de apel, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, nu avea motive să procedeze la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, ci în calitate de instanţă de apel avea obligaţia legală de a verifica "în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă" şi totodată, facultatea de a "încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi", potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ.

Astfel, se reţine că instanţa de apel, analizând criticile apelantei-reclamante în susţinerea cererii de anulare a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare a constatat în mod corect "că, raportat la motivele cererii de chemare în judecată, problema ce trebuie tranşată în speţă este aceea de a stabili care era categoria de folosinţă a terenului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv să se stabilească dacă acesta făcea parte sau nu din fondul forestier."

Considerentele reţinute de prima instanţă în baza probatoriului administrat în cauză, în sensul că nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite, ca element al răspunderii civile contractuale, care să conducă la anulabilitatea actului juridic astfel încheiat, nu pot reprezenta un motiv de desfiinţare a sentinţei, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, atâta timp cât prima instanţă s-a pronunţat pe fondul cauzei, analizând problema categoriei de folosinţă a terenului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi arătând din ce cauză nu poate fi anulat contractul de vânzare-cumpărare, motivarea primei instanţe putând fi suplinită de către instanţa ierarhic superioară în căile de atac. De altfel, nu i s-a produs nicio vătămare părţii dacă prima instanţă nu a analizat detaliat argumentele reclamantei în susţinerea viciilor de consimţământ invocate, atâta timp cât acest neajuns a fost îndreptat prin considerentele deciziei din apel.

Totodată, acest aspect este lipsit de importanţă în această fază procesuală, de vreme ce instanţa de apel a analizat ea însăşi motivele de nulitate constând în viciile de consimţământ invocate de reclamantă (dolul, eroarea asupra substanţei obiectului), urmând a fi examinate în continuare susţinerile recurentei cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor legale în această materie.

Pentru acelaşi considerente nu poate fi primită nici critica prin care, bazându-se pe argumente identice, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, soluţionând o altă acţiune decât cea cu care a fost învestită.

De asemenea, verificând decizia recurată sub aspectul respectării prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel satisface cerinţele impuse de norma legală menţionată, modul de redactare al deciziei permiţând exercitarea controlului judiciar, astfel încât modificarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi dispusă.

Nu sunt fondate nici criticile prin care, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine nemotivarea şi nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea art. 33 - 34 şi art. 53 din Legea nr. 7/1996 şi art. 88 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, precum şi a efectelor Încheierii de Carte funciară din 22 septembrie 2010.

Recurenta consideră că instanţa de apel nu a făcut diferenţa între îndreptarea erorii materiale, eroare corectată în Cartea funciară în 2010, la trei ani după încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi rectificarea, modificarea înscrierilor din Cartea funciară şi nu a ţinut cont de forţa juridică a Încheierii de Carte funciară din 22 septembrie 2010

Procedura îndreptării erorilor materiale din cuprinsul cărţilor funciare este reglementată de art. 53 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi de art. 88 din Regulament, invocate de recurentă, care prevăd că erorile materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor sau radierilor se pot îndrepta, prin încheiere motivată, de către registratorul de la biroul teritorial, la cerere sau din oficiu, cu comunicarea acesteia persoanei interesate. Erorile vizate de art. 53 din Legea nr. 7/1996 sunt simple erori materiale în legătură cu numele proprietarilor, numerele topografice sau cadastrale şi adresa de situare a imobilelor, erori care nu afectează fondul dreptului.

Prin urmare, categoria de folosinţă a terenului este unul din atributele parcelei, fiind necesară pentru înscrierea în Cartea funciară şi stabilirea sarcinilor fiscale ce grevează imobilele, astfel că nu vizează o simplă eroare materială în sensul dat de dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 7/1996, ci însuşi fondul dreptului - înscrierea în cartea funciară a categoriei de folosinţă reale a terenului conform planului cadastral întocmit cu ocazia vânzării terenului, operaţiune ce putea fi valorificată de reclamantă, în calitate de proprietar, doar pe calea unei acţiuni în rectificare, astfel că acest motiv de recurs este nefondat.

În ce priveşte schimbarea categoriei de folosinţă a terenului, deşi susţine că instanţa de apel s-a raportat în mod eronat la H.G. nr. 1308/2005, în realitate, recurenta aduce în dezbaterea judiciară aspecte vizând evaluarea probatoriului.

Astfel, cu referire la elementele de fapt ale pricinii - care rămân ca atare stabilite, fără posibilitatea de reevaluare în recurs - instanţa de apel a constatat că pârâta Comuna Sânmartin a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu de la Ministerul Apărării Naţionale în baza H.G. nr. 1308/2005. Din acest act normativ şi din procesul-verbal de predare-primire încheiat între Primărie şi M.A.N., a rezultat că s-a transmis un imobil format din teren şi construcţii, cu drumuri şi alei interioare, delimitat prin gard de restul terenului învecinat, fără să reiasă faptul că s-ar fi transmis şi pădure sau numai pădure. Ulterior, prin H.C.L. nr. 253 din 16 martie 2006 s-a aprobat dezmembrarea şi trecerea depozitului de muniţie în domeniul privat al comunei Sânmartin, identificarea lui exactă prin nr. cadastral E., Sânmartin. S-a întocmit schiţa cadastrală, prin care s-au identificat clădirile şi terenul, în vederea înscrierii imobilului în Cartea funciară a comunei Sânmartin, de către un topograf autorizat care, în fişa corpului de proprietate a constatat că terenul este în suprafaţă de 140.182 mp, iar pe acesta sunt amplasate 13 construcţii, înscriindu-l în CF nou formată, nr. D., nr. cadastral E., ca arabil extravilan cu construcţii.

Raportat la aceste elemente de fapt, care nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac, instanţa de recurs constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut, făcând referire la adresele depuse la dosar din partea unor instituţii ale statului care se ocupă de fondul forestier, că susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 77 şi 78 din Legea nr. 18/1991, ale Ordinului nr. 326/2001 al Ministerului Agriculturii şi ale C. silvic este nefondată, deoarece aceste dispoziţii nu sunt aplicabile, schimbarea categoriei de folosinţă având loc la nivelul anilor 1950, însă nu a fost menţionată în cartea funciară.

Astfel, s-a arătat cu trimitere la probele administrate în cauză, că suprafaţa de teren în litigiu a avut la data preluării sale de către Primăria Sânmartin de la M.A.N., categoria de folosinţă de curţi construcţii cu vegetaţie forestieră, în extravilan, instanţa de apel invocând, în susţinerea deciziei sale şi: Adresa din 12 ianuarie 2015 a Direcţiei Silvice Bihor, în care se arăta că, la data de 9 iulie 2007, acest imobil figura, din eroare, ca făcând parte din amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Oradea, întrucât fusese scos definitiv din fondul forestier în baza H.G. nr. 1308/2005, acesta fiind radiat din evidenţe în anul 2013; Adresa din 7 august 2012 a Ocolului Silvic Oradea din care rezulta că de la data transmiterii acestui teren în folosinţa Ministerului Forţelor Armate, Ocolul Silvic nu a mai executat nicio lucrare silvică deoarece nu s-a permis intrarea în acest obiectiv în acea perioadă.

Recurenta-reclamantă a invocat şi faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În sprijinul acestui motiv, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta s-a referit la încălcarea prevederilor art. 960 şi art. 954 alin. (1) C. civ.

Critica potrivit căreia la încheierea contractului pârâta ar fi folosit mijloace dolosive, fiind incidente dispoziţiile art. 960 C. civ., este nefondată.

Nulitatea actului juridic civil reprezintă acea sancţiune civilă aplicabilă actului juridic civil încheiat cu încălcarea normelor legale edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, din definiţia nulităţii, rezultă că motivele de nulitate ale actului juridic civil trebuie să fie anterioare sau cel mult, contemporane încheierii actului, nicidecum ulterioare acestuia.

Conform art. 960 C. civ., "Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune."

Prin urmare, persoana care invocă existenţa dolului, drept cauză de anulabilitate a actului juridic civil, trebuie să-l dovedească. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.

În cauză nu se poate reţine însă existenţa unui astfel de motiv de nulitate, instanţa de apel motivând cu justeţe faptul că reclamanta nu a dovedit că stabilirea categoriei de folosinţă prin documentaţia cadastrală ce a stat la baza întabulării pârâtei ar fi fost rezultatul unei conivenţe între pârâtă şi persoana autorizată pentru stabilirea unei alte categorii de folosinţă decât cea reală, cu scopul de a o determina pe reclamantă să încheie contractul.

De asemenea, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare reclamanta a cunoscut starea de fapt şi starea de drept a imobilului, întrucât în caietul de sarcini şi în studiul de oportunitate s-a consemnat corect situaţia imobilului, astfel cum aceasta apărea înscrisă în cartea funciară la momentul licitaţiei, iar potrivit expertizelor efectuate în cauză prin documentaţia cadastrală s-a stabilit în mod corect categoria de folosinţă a imobilului.

Nefondată este şi critica referitoare la faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta ar fi fost în eroare la categoria de folosinţă a terenului, fiind incidente dispoziţiile art. 954 C. civ.

Astfel, reclamanta a susţinut că eroarea viciu de consimţământ în prezenta cauză a constituit-o falsă reprezentare a realităţii cu privire la categoria de folosinţă a terenului, respectiv că imobilul cumpărat l-a reprezentat un teren arabil extravilan cu construcţii, iar substanţa obiectului actului este constituită din calităţile în lipsa cărora cumpărătoarea n-ar fi făcut contractul dacă ar fi cunoscut această lipsă, fiindcă la încheierea convenţiei reclamanta a avut în vedere categoria de folosinţă a terenului prezentată de intimată, ca fiind arabil extravilan, din perspectiva unor proiecte investiţionale.

În acest context, se reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a instituţiei nulităţii relative, respectiv a erorii viciu de consimţământ, apreciind cu justeţe, pe baza probatoriului administrat, că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare terenul în litigiu nu mai făcea parte din fondul forestier, figurând doar din eroare în amenajamentul silvic şi fiind înregistrat în Cartea funciară ca având categoria de folosinţă curţi construcţii cu vegetaţie forestieră în extravilan, cu atât mai mult cu cât reprezentanţii reclamantei au vizitat terenul şi au luat cunoştinţă de starea terenului şi a construcţiilor.

În consecinţă, faţă de argumentele arătate, rezultă că decizia pronunţată este corectă, nesubzistând vreo ipoteză din cele reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care să atragă nelegalitatea.

De asemenea, instanţa a expus în fapt şi în drept considerentele care au impus adoptarea soluţiei, astfel încât motivul prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat în susţinerea recursului este în egală măsură nefondat.

Pentru aceste motive, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

Recurenta, fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., va fi obligată la plata sumei de 4.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Comuna Sânmartin, reprezentând onorariul de avocat dovedit cu chitanţele depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 19/C-A din 22 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Comuna Sânmartin.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2015.

Procesat de GGC - MI