Absolute nullity of real estate auction and sale contracts due to illicit purpose and fraud on the law arising from breach of directorial loyalty and transparency duties in listed companies

Decizia nr. 2146/2015

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 31 august 2011, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se constate nulitatea absolută a Procesului-verbal de licitaţie din 11 martie 2010, a Protocolului din 11 martie 2010 încheiat între reclamantă şi prima pârâtă, a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 24 mai 2010 la BNP D., încheiat între reclamantă şi prima pârâtă, şi a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 iunie 2010 la acelaşi notar public, încheiat între cele două pârâte, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul restituirii bunului imobil în proprietatea reclamantei şi rectificarea C.F. nr. X a localităţii Rm.Vâlcea.

Prin Sentinţa nr. 5500 din 21 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă, s-a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată şi s-a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC C. SRL.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut că potrivit Referatului nr. din 9 decembrie 2009 întocmit de Directorul General E., Adunarea Generală a Acţionarilor a aprobat vânzarea unor active calificate ca neperformante, întrucât necesitau cheltuieli mari de reabilitare şi modernizare, active construite în perioada 1970 - 1980, aşa cum s-a reţinut de Comisia de evaluare a activelor. Între aceste active se află şi imobilul din litigiu situat în Rm.Vâlcea, strada Y nr. Z.

Imobilele au fost evaluate de F., conform Raportului de evaluare întocmit la 11 februarie 2009.

Prin Hotărârea A.G.E.A. din 20 ianuarie 2010, reclamanta a aprobat vânzarea activelor neperformante propuse prin referat, prin licitaţie publică cu strigare, în condiţiile menţionate în procesul-verbal de şedinţă.

Prin Hotărârea Consiliului de Administraţie din 5 februarie 2010 s-au stabilit condiţiile de vânzare şi a fost numită Comisia de licitaţie formată din G., H., I. şi J.

Prin Adresa din 10 martie 2010, acţionarul principal SIF Oltenia a desemnat ca membru al comisiei de licitaţie, în calitate de preşedinte, pe G.

Condiţiile vânzării au fost stabilite prin Caietul de sarcini privind vânzarea prin licitaţie publică deschisă cu strigare a imobilelor, fiind îndeplinite formalităţi de publicitate, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

La data de 10 martie 2010, pârâta SC B. SRL a depus cerere de participare la licitaţie, iar prin Procesul-verbal de licitaţie din 11 martie 2010, comisia de licitaţie a constatat că există un singur ofertant care a oferit preţul de pornire a licitaţiei de 257.928 RON fără TVA. În aceste condiţii pârâta a fostă declarat câştigător, încheindu-se Protocolul din 11 martie 2010 privind stabilirea modalităţii de plată a preţului şi de transmitere a dreptului de proprietate.

În urma licitaţiei, între reclamantă şi pârâta adjudecatar s-a încheiat Contractul autentic de vânzare-cumpărare din 27 mai 2010.

Ulterior, la data de 15 iunie 2010, pârâta SC B. SRL a vândut imobilul către pârâta SC C. SRL.

Imobilul din litigiu, la data vânzării la licitaţie, era închiriat societăţii SC K. SRL, conform Contractului de închiriere din 15 iunie 2004.

Ulterior transferurilor descrise mai sus s-a întocmit Raportul de audit la SIF Oltenia, pentru perioada 28 martie - 1 aprilie 2011, raport prin care s-a constatat exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de către L. - tatăl lui E., directorul general al reclamantei - conform Contractului de mandat din 17 aprilie 2008.

Astfel, L., în calitate de membru al Consiliului de Administraţie al SIF Oltenia, nu a gestionat eficient patrimoniul societăţilor din portofoliul SIF Oltenia, între aspectele reţinute fiind cel legat de vânzarea de active din patrimoniul SC A. SA către SC C. SRL, firmă al cărei asociat a fost fiul său, E.

La data de 29 aprilie 2011, prin Hotărâre A.G.E.A., reclamanta a hotărât revocarea din funcţia de director general a lui E., sesizarea organelor penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, demararea procedurilor legale de antrenare a răspunderii acestuia pentru prejudicii rezultând din încheierea unor contracte de prestări servicii şi achiziţionarea unor mijloace fixe şi obiecte de inventar fără legătură cu obiectul de activitate, precum şi demararea procedurilor legale pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare a spaţiilor comerciale vândute în perioada 2009 - 2011, având în vedere că preţul de vânzare a fost derizoriu, publicitatea licitaţiilor a fost frauduloasă şi din cauza conflictului de interese.

În urma celor hotărâte, la data de 31 august 2011 a fost introdusă prezenta acţiune în justiţie în care s-a învederat că o primă cauză de nulitate absolută este aceea referitoare la existenţa unei cauze ilicite, actele contestate fiind încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 948 pct. 4 C. civ. raportate la cele ale art. 34 din Decretul 31/1954.

În ceea ce priveşte nulitatea Procesului-verbal de licitaţie din 2010 şi a Protocolului din 2010, tribunalul a constatat că reclamanta, invocând o procedură de vânzare ocultă şi superficială (anunţuri de publicare în cotidiane cu tiraj redus, fără descrierea imobilului oferit spre vânzare), invocă propria sa culpă în organizarea licitaţiei, iar potrivit regulii "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria culpă pentru a valorifica un drept. Sancţiunea nulităţii absolute nu intervine când nerespectarea unor norme interne de organizare care nu au caracter imperativ îi este imputabilă chiar reclamantei.

Cât priveşte nerespectarea scopului pentru care a fost înfiinţată societatea (obţinere de profit) şi încălcarea interesului social la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a arătat că a analiza caracterul performant sau neperformant al activului vândut presupune o analiză a mediului economic şi financiar al societăţii, adică o analiză a oportunităţii actelor juridice invocate a fi nelegale. Or controlul de oportunitate poate fi făcut numai de adunarea generală extraordinară, singurul organ care poate avea calitatea de a rezolva această problemă, fără ca instanţa să poată exercita vreun drept de control.

În ceea ce priveşte existenţa unor interese contrare şi a încălcării obligaţiei de loialitate de către directorul general al reclamantei, tribunalul a constatat că, din coroborarea art. 152 alin. (1), art. 1441 şi art. 1443 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 31/1990, rezultă că sancţiunea încălcării obligaţiei de loialitate este aceea a revocării din funcţie şi a angajării răspunderii pentru daunele care au rezultat pentru societate, răspundere atrasă pe calea acţiunii promovată de societate, conform art. 155 din lege. Prin urmare, nu se poate vorbi de anularea actului juridic prin prisma încălcării obligaţiei de loialitate şi a existenţei conflictului de interese.

În ceea ce priveşte preţul derizoriu invocat drept cauză de nulitate absolută, tribunalul a constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, spaţiul vândut avea o valoare de piaţă estimată prin comparaţii directe de 303.200 RON. Expertul observator a stabilit o altă valoare, de 545.909 RON, prin metoda capitalizării venitului (de estimare a câştigurilor viitoare realizabile din exploatarea spaţiului prin închiriere). Expertiza întocmită de expertul desemnat din oficiu răspunde obiectivului stabilit de instanţă, anume acela de a stabili preţul de piaţă al imobilului vândut, neavând relevanţă juridică estimarea câştigurilor viitoare, aşa cum a reţinut expertul observator al reclamantei. Preţul vânzării a fost de 257.928 RON. În aceste condiţii, nu se poate vorbi despre neseriozitatea preţului. Chiar în prezenţa unui preţ mult inferior valorii lucrului, nu se poate vorbi despre un preţ derizoriu, ci despre un preţ lezionar care poate pune problema numai a acţiunii în resciziune.

În ceea ce priveşte frauda la lege, definită ca o manoperă folosită de părţi spre a realiza pe calea actului juridic o finalitate interzisă de reglementările în vigoare prin eludarea indirectă şi ocultă a unei norme prohibitive, în speţă s-a susţinut că aprobarea adunării generale a acţionarilor ar fi fost obţinută prin inducerea în eroare asupra faptului că imobilele erau deja evaluate, condiţii în care nu s-au aprobat preţurile de vânzare, nefiind autorizată vânzarea către societăţi comerciale în care directorii erau implicaţi.

Faţă de această susţinere, tribunalul a arătat că Hotărârea A.G.E.A. a fost precedată de Referatul din 9 decembrie 2009 întocmit de directorul general, hotărâre prin care s-a aprobat vânzarea activelor enumerate în acest referat, calificate drept neperformante. Din Adresa din 1 august 2009, reiese că acţionarul majoritar ce deţinea 73,7494% din capitalul social, a adus la cunoştinţa reclamantei că orice decizie de înstrăinare de active necesită avizul prealabil al SIF Oltenia, în calitatea sa de acţionar majoritar, astfel că nu se poate vorbi de inducerea în eroare cu privire la conţinutul referatului. În plus, A.G.A., ulterior hotărârii A.G.E.A. din data de 20 ianuarie 2010, nu şi-a exercitat atribuţiile de control al gestiunii consiliului de administraţie, potrivit dispoziţiilor art. 111 lit. d) din Legea nr. 31/1990. Aceasta avea puterea de a suspenda producerea efectelor hotărârii consiliului de administraţie, în legătură cu modalitatea de vânzare a activului din prezentul litigiu. Mai mult, reprezentantul acţionarului majoritar, ca preşedinte al comisiei de licitaţie, a acceptat ca şi câştigător al licitaţiei, la preţul de pornire de 247.928 RON, pe pârâta SC B. SRL, procesul-verbal de adjudecare fiind semnat din partea acţionarului majoritar de către G. În acest context nu se poate vorbi de o lezare a interesului social, atâta timp cât acţionarul majoritar a fost reprezentat în toate etapele operaţiunii de vânzare-cumpărare, neacţionând în formele descrise anterior.

De asemenea, s-a reţinut că la dosar nu există dovezi ale concertului fraudulos al părţilor contractante în ceea ce priveşte fraudarea interesului social, aspectul invocat de reclamantă referitor la ajungerea în final a bunului în patrimoniul terţului subdobânditor C. SRL, al cărui fondator este directorul general al reclamantei, nefiind prin el însuşi suficient pentru dovada intenţiei frauduloase.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat apel în termen legal de către reclamanta SC A. SA.

Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia nr. 27/A-C din 22 septembrie 2013 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, obligând apelanta să plătească intimatei SC C. SRL suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii s-a formulat recurs în termen legal de către apelantă, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanta făcând o amplă prezentare a parcursul litigiului în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1960 din 30 mai 2014, a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Astfel, instanţa supremă a reţinut că, în esenţă, criticile aduse sentinţei se referă la motivarea hotărârii instanţei de apel pe care o consideră sumară şi superficială, reproşându-i că nu a răspuns tuturor argumentelor aduse în cererea introductivă şi în apel, precum şi că motivarea se întemeiază pe argumente contradictorii sau străine de natura pricinii.

Instanţa supremă a reţinut că, într-adevăr, argumentele aduse de instanţa de apel nu au legătură ori sunt insuficiente atât în privinţa primului motiv de nulitate, respectiv preţul derizoriu al vânzării ca argument al existenţei cauzei ilicite, raportat la statutul activului, care nu era unul neperformant, ci dimpotrivă, activul producea venituri considerabile prin închiriere, cât şi în privinţa celui de-al doilea motiv de nulitate, respectiv frauda la lege faţă de aspectul că instanţa s-a limitat la a aprecia că textele legale invocate de reclamantă, prevăzând o anumită sancţiune, nu pot constitui temei şi pentru o acţiune în nulitate, dar fără a argumenta o atare limitare.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reţinându-se că instanţa de apel, practic, nu a intrat în cercetarea fondului, ceea ce impune reluarea judecăţii cauzei.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti sub nr. x/90/2012.

În rejudecare, prin Decizia nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA, împotriva Sentinţei nr. 5500 din 21 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă, a fost schimbată sentinţa în parte, în sensul că s-a admis cererea şi s-a constatat nulitatea absolută a Procesului-verbal de licitaţie din 11 martie 2010, a Protocolului din 11 martie 2010, a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 27 mai 2010 şi a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 iunie 2010.

S-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor.

Au fost obligate intimatele-pârâte la plata sumei de 15.898,56 RON cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă.

În motivare, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Instanţa de apel a reţinut că apelanta-reclamantă a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în nulitate a cărei întemeiere în drept a constituit-o prevederea art. 948 pct. 4 C. civ., art. 966 şi 968 C. civ., referitoare la cauză în sens de scop mediat al actelor juridice a căror nulitate se solicită, susţinându-se ca fiind ilicită.

Prin urmare, primul motiv doveditor al cauzei ilicite, care conturează scopul ilicit urmărit de părţi, se prefigurează chiar în faza de demarare a procedurii de licitaţie a imobilului în cauză care a fost, în prealabil, evaluat (deci fără o hotărâre care să exprime voinţa acţionarilor), de către un expert care nu avea calificarea de evaluator independent, întrucât s-a ocupat de întocmirea situaţiilor financiare ale SC A. SA aferente anului 2008, în calitate de împuternicit director economic al SC M. SRL şi SC N. SRL la licitaţia organizată de SC A. SA în vederea vânzării de active.

Acest evaluator a stabilit un preţ derizoriu raportat la veniturile pe care spaţiul în discuţie le aducea societăţii.

Dovada preţului de evaluare ca fiind unul derizoriu o reprezintă contractul de închiriere perfectat cu O., în care chiria lunară este de 24.359,03 RON fără TVA, astfel cumulat pentru intervalul cuprins între 15 iunie 2004 şi 15 iunie 2015 imobilul ar fi generat o chirie de 2.923.083,6 RON, or, valoarea stabilită prin raportul de evaluare este sub acest preţ, respectiv 257.928 RON.

Prin urmare, nu se poate spune că acest activ era neperformant, sens în care s-a concluzionat că scopul mediat urmărit de persoanele cu atribuţii în administrarea SC A. SA nu a fost acela de a realiza activităţi economice în vederea obţinerii de beneficii (profit pentru societate), ci în scop personal.

Persoanele însărcinate să administreze bunurile societăţii au urmărit aşadar un scop mediat ilicit şi anume însuşirea de bunuri din patrimoniul societăţii a căror exploatare ulterioară să conducă la beneficii în interes propriu.

Or, în cazul actelor juridice încheiate de societatea comercială, scopul se circumscrie satisfacerii interesului social.

Prin urmare, s-a reţinut că nu poate fi primită susţinerea instanţei de fond în sensul că prin vânzarea bunului cu o sumă corespunzătoare valorii acestuia nu s-a produs societăţii vânzătoare niciun prejudiciu având în vedere faptul că în materie comercială prejudiciul nu se confundă cu paguba efectivă, ci poate consta în diminuarea unui beneficiu. Ca atare, ceea ce interesează este scopul concret către care se îndreaptă voinţa celor care se obligă.

Nerespectarea scopului pentru care a fost înfiinţată societatea conduce la concluzia încălcării interesului social pentru a cărui dovadă nu era necesară o analiză aprofundată a istoricului imobilului în litigiu, care să implice cheltuieli majore şi inutile, conform susţinerii instanţei de fond, ci era suficientă luarea în considerare a contractului de închiriere menţionat pentru a se stabili eficienţa acestui spaţiu prin veniturile obţinute din chirie.

În cauza de faţă scopul vânzătoarei - societate comercială, ar fi trebuit să fie obţinerea celui mai mare profit de pe urma operaţiunii în cauză, acesta fiind şi motivul pentru care A.G.E.A. a aprobat ca vânzarea să se facă prin licitaţie publică, modalitate menită să conducă la realizarea acestui scop.

Modalitatea aleasă de A.G.E.A. a avut în vedere şi respectarea unor principii de bază ale licitaţiei, între care transparenţa şi egalitatea de tratament a participanţilor, inclusiv sub aspectul informaţiilor de care dispun cu privire la bun sau la procedura în cauză.

Or, în cauză s-a constatat că şi această procedură a fost deturnată de la principiile arătate, având în vedere modalitatea de publicitate folosită de comisia de licitaţie, prin apelarea numai la anunţuri publicate în presa locală, respectiv un singur cotidian "Q.", limitând astfel posibilitatea de informare a participanţilor la licitaţie.

Cu referire la aceste aspecte, instanţa de apel a subliniat că nici argumentul invocat în susţinerea corectei organizări a procedurii licitaţiei, cu respectarea dispoziţiilor legale, în sensul existenţei acordului A.G.E.A. pentru vânzarea prin procedura licitaţiei cu strigare, nu este relevant având în vedere că nu s-a susţinut şi nici nu s-a dovedit că acest for decident a aprobat preţul de vânzare, preţ care aşa cum s-a arătat anterior a fost stabilit prealabil aprobării A.G.E.A., după cum nici că aceasta ar fi mandatat directorul societăţii să intermedieze vânzarea.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că, datorită acestor deficienţe vizând publicitatea vânzării, a fost nevoie de amânarea licitaţiei şi numai la cel de-al treilea termen s-a prezentat un singur ofertant, SC B. SRL, societate care nici nu prezenta un interes special în achiziţionare, faţă de precizarea făcută de apărătorul pârâtei SC C. în sensul că vânzarea imediată s-a impus ca urmare a dificultăţilor financiare în care se afla societatea.

În altă ordine de idei, este lipsit de consistenţă şi apreciat ca atare faptul că nu s-a formulat acţiune în anulare a A.G.E.A. din 24 aprilie 2009 a SC A. SA sau acţiune în răspunderea administratorului pe temeiul Legii nr. 31/1990-R, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada cunoaşterii şi statuării situaţiei reale a imobilului, sens în care revocarea unilaterală a actului juridic respectiv Hotărârea A.G.E.A. nu mai era posibilă (art. 969 alin. (2) C. civ.).

Ca atare, faţă de aceste împrejurări, rezultă că Procesul-verbal de licitaţie din 11 martie 2010 este nul fiind rezultatul unei proceduri oculte şi superficiale prin încălcarea normelor cu caracter imperativ.

Aceeaşi sancţiune se impune şi cu privire la Protocolul din 11 martie 2010, având în vedere drepturile şi obligaţiile părţilor stipulate ca urmare a adjudecării bunului în litigiu, în virtutea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de nulitate a actelor juridice în discuţie, respectiv încălcarea dispoziţiilor privind exercitarea mandatului primit, instanţa de apel a constatat că susţinerea instanţei de fond şi a celei de apel din primul ciclu procesual, potrivit căreia încălcarea obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 precum şi ale Legii nr. 297/2004, nu pot atrage decât răspunderea directorului, nu poate fi primită.

Faptul că actele normative enunţate nu se referă decât la această sancţiune, respectiv cea prevăzută de art. 1441 - 1443 raportat la art. 275 din Legea nr. 31/1990 şi art. 225 din Legea nr. 297/2004, nu înseamnă că este singura consecinţă a actului încheiat cu nesocotirea obligaţiei legale, respectiv contractuale, faţă de considerentul că acolo unde legea specială nu are prevederi se aplică în completare legea generală.

Or, în cauza de faţă, potrivit dreptului comun, art. 966 C. civ. vechi, în vigoare la data încheierii actelor a căror anulare se solicită, cauza ilicită atrage nulitatea actului astfel încheiat, fiind vorba de o condiţie esenţială de valabilitate a oricărei convenţii, fără a exclude răspunderea persoanelor culpabile de producerea vreunui prejudiciu prin încălcarea aceloraşi dispoziţii legale care au condus şi la desfiinţarea actului.

Aşadar, ceea ce atrage nulitatea absolută nu este încălcarea acestor obligaţii de către director, ci faptul că prin aceste încălcări s-a urmărit de conivenţă cu contractantele realizarea unor interese personale în detrimentul intereselor societăţii vânzătoare care l-a împuternicit pentru această operaţiune.

În acest context, se întrevede cel de-al treilea motiv de nulitate a actelor juridice menţionate de apelantă, respectiv frauda la lege, întrucât potrivit art. 966 C. civ., obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect, părţile neurmărind scopul contractului, ci dobândirea unor avantaje materiale către reprezentantul SC C. - E.

Contrar susţinerilor regăsite în apărarea intimatei, calificarea unei fapte drept infracţiune este destinată desigur protejării interesului public, însă încălcarea dispoziţiilor legale ale Legii nr. 31/1990, în prezenta cauză, sub aparenţa unei hotărâri adoptate de A.G.E.A., constituie fraudă la lege.

Dovada existenţei unor interese personale rezidă din folosirea unor mijloace pe care legea le pune la dispoziţie pentru un scop licit, dar deturnate pentru realizarea unor interese străine persoanei juridice, cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative, astfel că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că prin perfectarea vânzării nu s-au realizat interese contrarii şi profit personal în detrimentul societăţii comerciale.

Sub acest aspect s-a subliniat că obligaţia de loialitate şi de transparenţă în sensul raportării tranzacţiilor încheiate de societate cu membrii conducerii, cu salariaţii sau cu rudele acestora nu este o simplă regulă de conduită, ci este o obligaţie legală menită să asigure respectarea interesului social, aşa cum s-a arătat.

În contextul arătat curtea de apel a reţinut că SC A. SA este o societate comercială admisă la tranzacţionare pe piaţa de capital în care SIF Oltenia deţine acţiuni reprezentând 73,7494% din capitalul social, restul acţiunilor fiind deţinute de persoane fizice sau juridice care cumpără şi vând acţiuni SC A. SA pe piaţa de capital.

Aşadar, apelanta este supusă dispoziţiilor Legii nr. 297/2004, care funcţionează după principiile legalităţii şi transparenţei, scopul fiind protecţia investitorilor. Acţiunile tranzacţionate pe această piaţă trebuie să reflecte fidel situaţia financiară a societăţilor cotate şi că respectivele societăţi sunt administrate cu loialitate potrivit regulilor de prudenţă, diligentă şi ale bunei gestiuni.

Tocmai în considerarea realizării acestor deziderate regulile impuse salariaţilor societăţilor tranzacţionate sunt mai stricte decât în cazul celorlalte societăţi.

Raţiunea este aceea a protejării interesului public, întrucât administrarea presupune investiţiile a sute de acţionari şi nu investiţii ale unor persoane fizice, cum este cazul societăţilor de persoane cu un singur asociat.

Sub acest aspect, art. 225 din Legea nr. 297/2004, impune ca "(1) Administratorii societăţilor admise la tranzacţionare sunt obligaţi să raporteze, de îndată, orice act juridic încheiat de către societate cu administratorii, angajaţii, acţionarii care deţin controlul, precum şi cu persoanele implicate cu aceştia, a cărui valoare cumulată reprezintă cel puţin echivalentul în RON a 50.000 euro. (2) În cazul în care societatea încheie acte juridice, cu persoanele menţionate la alin. (1), vor fi respectate interesele acesteia, în raport cu ofertele de acelaşi tip existente pe piaţă. (3) Rapoartele prevăzute la alin. (1) vor menţiona, într-un capitol special, actele juridice încheiate sau amendamentele la acestea şi vor preciza următoarele elemente: părţile care au încheiat actul juridic, data încheierii şi natura actului, descrierea obiectului acestuia, valoarea totală a actului juridic, creanţele reciproce, garanţiile constituite, termenele şi modalităţile de plată. (4) Rapoartele vor menţiona şi orice alte informaţii necesare pentru determinarea efectelor actelor juridice respective asupra situaţiei financiare a societăţii".

Pornind de la acest text, în cauză curtea de apel a reţinut existenţa concertului fraudulos, element al fraudei la vânzarea imobilului, prin aceea că directorul SIF Oltenia, acţionar majoritar la SC A. SA, era L., (tatăl directorului general al apelantei - E.), care prin Adresa nr. din 15 noiembrie 2007, a solicitat consiliului de administraţie al SC A. SA revocarea şi alegerea unui nou consiliu, cu propunerea ca persoanele care să facă parte din acesta să fie: P., E. şi R.

Totodată, în sensul celor de mai sus, s-a reţinut şi faptul că acţionarul majoritar al apelantei SIF Oltenia, prin directorul general, a adus la cunoştinţa acesteia din urmă că deciziile de înstrăinare a imobilelor trebuie luate numai cu avizul acţionarului majoritar, astfel că nu poate fi primită apărarea pârâtei cu privire la inexistenţa unei fapte de inducere în eroare în privinţa luării hotărârii de vânzare a pretinsului activ neperformant, atâta vreme cât s-a dovedit şi nu s-a contestat legătura de rudenie dintre directorul acţionarului majoritar al apelantei şi directorul general al acesteia, tată - fiu, funcţii în temeiul cărora, directorul general al SIF a aprobat vânzarea şi a hotărât chiar componenţa comisiei de licitaţie, desemnând ca preşedintele acesteia să fie G.

Prin urmare, stabilirea reprezentării în C.A. al SC A. SA a persoanelor dorite de L. reprezintă o încălcare a reglementărilor interne ale SIF Oltenia.

Curtea de apel a constatat că cenzura instanţei asupra actelor juridice de faţă nu trebuie să se limiteze numai la controlul de oportunitate, ci aşa cum s-a subliniat şi în faza precedentă, instanţa trebuie să analizeze legalitatea acestora prin prisma dispoziţiilor legale cărora li se supun.

În altă ordine de idei, din această perspectivă, instanţa de apel a constatat că esenţială în determinarea fraudei este stabilirea legăturii dintre acţionarii implicaţi şi reprezentanţii acestora, iar pe de altă parte dobândirea spaţiului cu intenţie, sens în care s-a urmărit ca vânzarea spaţiului pretins neperformant să profite în final altor persoane decât apelantei. În acest context se are în vedere, în special, situaţia SC S. SA, al cărei director general este Ş., fratele directorului general al SIF Oltenia, L., iar structura acţionariatului este formată din următoarele societăţi: SIF Oltenia, SC C. SRL, SC T. SA, persoane fizice şi persoane juridice.

SC C. SRL - în patrimoniul căreia a intrat în final imobilul - este acţionarul semnificativ al SC S. SA şi a avut ca asociaţi unici pe directorul general al SC A. SA - E. şi pe fratele său - Ţ. -, iar SC T. SA are printre asociaţi pe numitul U., care este asociatul unic în cadrul SC B. SRL, societate care a dobândit prin licitaţie imobilul proprietatea SC A. SA.

Aşadar, prin raporturile juridice în care s-au aflat conducătorii societăţilor comerciale între care s-au perfectat contractele de vânzare-cumpărare succesive cu privire la imobilul în litigiu, rezultă concertul fraudulos şi conivenţa acestora în sensul că prin scoaterea din patrimoniul SC A. SA a acestui imobil ca pretins neperformant, deşi dovezile sunt în sens contrar, s-a urmărit ajungerea acestuia în patrimoniul societăţii deţinute de directorul general al SC A. SA - E.

Interpunerea societăţii B. SRL a constituit, aşa cum s-a arătat anterior, numai un artificiu, dovadă fiind faptul că la scurt timp după achiziţia acestui bun, (respectiv cumpărarea la data de 27 mai 2010 - prin autentificarea contractului de vânzare-cumpărare şi vânzarea la data de 15 iunie 2010), această din urmă societate l-a şi înstrăinat, fiind direcţionat către societatea care a avut ca şi fondatori fraţii E şi Ţ.

Colaborarea dintre asociatul SC B. SRL şi SC A. - prin directorul acesteia şi legătura de prietenie dintre aceştia este dovedită cu înscrisurile aflate la dosar fond, reprezentând facturile emise de apelantă pentru plata c/val serviciilor de transport şi hoteliere de care a beneficiat asociatul SC B. SRL - U., astfel că nu se poate susţine buna credinţă a primei cumpărătoare în achiziţionarea bunului.

Că directorul general al SC A. nu a pierdut niciun moment controlul asupra SC C. SRL o dovedeşte declaraţia dată în calitate de învinuit de către numitul Ţ. - fratele acestuia - referitoare la faptul că deţine în continuare calitatea de economist în cadrul SC C. SRL.

Faptul că în evidenţele O.R.C. Rm.Vâlcea nu s-au făcut menţiuni care să exprime realitatea în ce priveşte administrarea societăţii este o dovadă a faptului că s-a încercat sustragerea de la publicitate a persoanelor având funcţii de conducere sau implicate în activitatea acestei societăţi tocmai pentru a nu se face vreo legătură cu societatea în patrimoniul căreia s-a dorit a ajunge acest imobil.

Pregnantul caracter subiectiv al manierei în care s-a acţionat în procedura licitaţiei a spaţiului din litigiu conduce cel puţin la prezumţia acţionării cu intenţia obţinerii în final a unui folos propriu, iar nu atingerea interesului social în ceea ce o priveşte pe apelantă.

În acelaşi context, s-a subliniat că nu se poate vorbi de o culpă proprie a apelantei, cum s-a apărat pârâta, chiar reprezentantul acesteia concertând fraudulos împotriva intereselor sociale.

Că bunul în litigiu nu era un activ neperformant o dovedeşte faptul că prin închirierea acestuia se obţineau venituri consistente pentru SC A. SA, iar după vânzarea acestuia SC C. a menţinut contractul de închiriere cu O.

Este real că actele juridice ce formează obiectul prezentei cauze au fost încheiate de părţi în formă autentică însă această împrejurare nu pune actul juridic la adăpost de acţiunea în anulare sau nulitate pentru vicii de consimţământ, lipsă capacitate, fraudarea legii sau cauză ilicită, împrejurări ce pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.

Motivarea instanţei de fond numai sub aspectul antrenării răspunderii conducătorilor societăţii este aşadar irelevantă, având în vedere că nulitatea şi plata despăgubirilor sunt două sancţiuni independente una de cealaltă, impunând două tipuri de acţiuni ca mijloace procesuale distincte.

Astfel, prin admiterea acţiunii în nulitate şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, are loc o reparaţie a prejudiciului suferit de societatea comercială, ca urmare a înstrăinării imobilului, iar acţiunea în răspundere reprezintă o sancţiune a conducătorului societăţii, dar care nu conduce automat la revenirea bunului în patrimoniul societăţii.

Faptul că legiuitorul a înţeles să încadreze anumite fapte, comportamente în zona ilicitului civil sau penal este expresia scopului urmărit de protejare a unui interes public şi a ordinii publice, iar încălcarea obligaţiei de loialitate de către directorul societăţii fiind supusă reglementării Legii nr. 31/1990, denotă intenţia legiuitorului de a imprima acestei conduite un caracter de interes public, depăşind sfera interesului individual şi intrând în noţiunea de ordine publică.

În ceea ce priveşte petitul vizând rectificarea CI a Rm.Vâlcea, având în vedere că la dosarul cauzei, apelanta a depus cartea funciară care aparţine unui alt imobil, urmează ca acest petit să fie respins ca nedovedit.

Prin Decizia nr. 46/A-C din 15 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de petenta SC A. SA privind completarea dispozitivului Deciziei nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/90/2011.

În motivare s-a reţinut că cererea petentei vizează neacordarea cheltuielilor de judecată indicate în nota depusă ataşat cererii, fiind aplicabil art. 2812 C. proc. civ.

Potrivit art. 2812 C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.

Asupra cererii de cheltuieli, curtea de apel s-a pronunţat prin acordarea acestora, neputându-se reţine ipoteza textului menţionat, care are în vedere numai omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la un capăt de cerere, în speţă cheltuielile de judecată.

Instanţa de apel a constatat şi că nota de cheltuieli nu s-a regăsit în dosarul de rejudecare, iar în concluziile scrise nu s-a făcut vorbire despre un anumit cuantum al cheltuielilor de judecată.

Modul de acordare a cheltuielilor, aşa cum s-a realizat prin Decizia nr. 376/AC din 22 octombrie 2014, nu poate fi îndreptat pe această cale, care are în vedere exclusiv situaţia nepronunţării asupra cererii, iar nu situaţia admiterii în parte a acesteia.

Recurenta-reclamantă SC A. SA a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014 şi a Deciziei nr. 46/A-C din 15 ianuarie 2015, ambele pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte a pus în discuţie la termenul de dezbateri, 21 octombrie 2015, excepţia tardivităţii declarării de către reclamantă a recursului împotriva Deciziei nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, având în vedere că decizia recurată i-a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 8 decembrie 2014, iar acesta a declarat recurs la data de 12 februarie 2015.

Recurenta-pârâtă SC A. SA a precizat că a declarat recurs numai în ceea ce priveşte modul de soluţionare privind cheltuielile de judecată, iar motivele de recurs vizând cheltuielile de judecată se subscriu Deciziei nr. 46/A-C din 15 ianuarie 2015 pronunţată de aceiaşi curte de apel.

Prin urmare, Înalta Curte se consideră învestită numai cu soluţionarea recursului declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 46/A-C din 15 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care aceasta a solicitat admiterea recursului în sensul de a se acorda cheltuielile de judecată în cuantum de 53.460,73 RON, astfel cum au fost indicate prin nota de calcul anexă la cererea de completare dispozitiv, temeiul de drept fiind cel prevăzut de art. 274 C. proc. civ.

Raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că Decizia nr. 46/A-C din 15 ianuarie 2015 este nelegală întrucât nu rezultă de nicăieri faptul că instanţa de apel ar fi "admis în parte" cheltuielile de judecată sau că ar fi respins motivat o altă parte din cheltuieli.

Pe de altă parte, consideră că este nelegal considerentul instanţei în sensul că nu se poate utiliza calea procedurală a completării dispozitivului pe motiv că instanţa s-a pronunţat, în condiţiile în care suntem în prezenţa unor considerente neclare, iar omisiunea este vădită. Datorită acestui fapt reclamanta nu putea utiliza calea recursului pentru a lămuri chestiunea, întrucât nu era în prezenţa unei respingeri parţiale şi i s-ar fi putut opune dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ., deoarece potrivit legii instanţa nu putea reduce cheltuielile de judecată reprezentând taxe de timbru efectuate în apel şi recurs. Considerentul potrivit căruia este culpa avocatului că nu a depus notă de calcul nu poate conduce la respingerea cererii de completare a dispozitivului, de vreme ce una dintre primele verificări ale instanţei este cea referitoare la plata taxelor de timbru. Or, fiindcă aceasta verificare s-a făcut şi dovezile există la dosar, instanţa nu putea respinge plata acestora de către partea căzută în pretenţii.

De asemenea, recurenta-reclamantă susţine încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât potrivit legii instanţa poate "micşora" onorariile avocaţilor motivat, în funcţie de complexitatea cauzei şi de munca depusă, însă nu le poate înlătura în totalitate. Din lecturarea ultimului paragraf din considerentele Deciziei nr. 376/AC din 22 octombrie 2014 rezultă că instanţa a obligat intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru şi onorariu expert la instanţa de fond, deci nu s-au acordat cheltuieli pentru onorariile avocaţiale nici în primă instanţă, nici în apel, nici în recurs deşi instanţa a admis apelul şi a admis pe fond acţiunea formulată de aceeiaşi avocaţi, ca urmare a admiterii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurs formulat şi susţinut de aceiaşi avocaţi. Prin urmare, motivul de nelegalitate constă în aceea că instanţa nu poate înlătura în totalitate cheltuielile reprezentând onorarii avocaţiale ci poate doar să le micşoreze motivat pe criteriile legale.

Recurenta-pârâtă SC C. SRL a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei tribunalului.

Recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit instanţa de apel a apreciat faptul că primul motiv doveditor al cauzei ilicite se prefigurează chiar în faza de demarare a procedurii de licitaţie a imobilului, care ar fi fost evaluat anterior existenţei unei hotărâri care să exprime voinţa acţionarilor de către un expert care nu avea calificarea de evaluator independent.

Consideră că motivarea hotărârii recurate este străină de natura pricinii, fiind reţinute de către instanţă ca argumente în dovedirea concertului fraudulos, al caracterului ocult şi ilicit al licitaţiei, aspecte care exced atât cererilor cu care a fost investită instanţa cât şi raporturilor contractuale existente în cauză.

Părţi în acest litigiu sunt SC A. SA, în calitate de reclamantă şi SC B. SRL şi SC C. SRL - în calitate de pârâte. La data încheierii actelor a căror nulitate se solicită, E. nu era reprezentantul nici uneia din societăţile chemate în judecată iar aspectele reţinute de către instanţă despre familia acestuia şi despre funcţiile deţinute de membrii familiei sale exced analizei prezentei cauze.

Astfel, arată că menţiunea instanţei, în motivarea hotărârii: "Prin urmare, stabilirea reprezentării în C.A. al SC A. SA a persoanelor dorite de L. reprezintă o încălcare a reglementărilor interne ale SIF Oltenia " este străină de natura pricinii.

Deşi în dosarul cauzei nu există înscrisul intitulat Adresă din 15 noiembrie 2007 prin care directorul general al SIF Oltenia, L. ar fi solicitat revocarea şi alegerea unui nou consiliu de administraţie la SC A. SA, instanţa a reţinut acest document ca fiind unul care a stat la baza concertului fraudulos, dirijat de familia L., deşi L. nu a fost niciodată director general al SIF Oltenia. De altfel în pagina a doua, primul rând al Raportului de control al CNVM invocat de SC A. SA se arată că L. la data la care se invoca Adresa din 15 noiembrie 2007 nu era director, el devenind director ulterior pe baza de mandat în SIF Oltenia începând cu data de 1 decembrie 2007.

Recurenta-pârâtă subliniază faptul că revocarea, respectiv alegerea consiliului de administraţie se revocă, respectiv se alege de Adunarea Generală a Acţionarilor prin vot secret, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, art. 130 alin. (2) şi art. 137 alin. (1) şi alin. (4), deci, potrivit legii, reprezentarea în C.A. este apanajul în exclusivitate al A.G.O.A., neavând importanţă pe cine dorim în C.A.

Consideră recurenta-pârâtă că în speţă nu se poate reţine culpa sa, culpă care să ducă la desfiinţarea actului juridic încheiat, motivat de faptul că directorul general al SC A. SA nu a pierdut vreun moment controlul asupra societăţii pârâte, acest fapt fiind dovedit de declaraţia lui Ţ. - fratele directorului, care deţine în continuare calitatea de economist la SC C. SA; de reţinut că la data la care societatea pârâtă a cumpărat imobilul, 15 iunie 2010, Ţ., nu era angajat al acesteia, ci a devenit angajat la 10 decembrie 2010.

Din conţinutul tuturor documentelor rezultă că la momentul încheierii actelor de înstrăinare (27 mai 2010 şi 15 iunie 2010) şi actelor premergătoare acestora (11 martie 2010) E., nu era asociat ori administrator al SC C. SRL. Faptul că anterior înstrăinării acestui imobil, E. a fost asociat al SC C. SRL, nu poate prezuma o înţelegere în sensul încălcării intereselor SC A. SA.

Recurenta-pârâtă susţine că prin acţiunea introductivă nu se invocă de către reclamantă acest motiv de cauză ilicită, ci se susţine că prin Referatul din 9 decembrie 2009 întocmit de directorul general s-au propus spre vânzare un număr de 7 spaţii comerciale, printre care şi acest imobil şi că în realitate acest imobil nu era neperformant. În această situaţie, instanţa de apel nu avea posibilitatea să reţină ca şi motiv al cauzei ilicite aspecte care nu au fost invocate de către reclamantă în acţiunea introductivă, ci să analizeze cauza în raport de acţiunea introductivă şi de dispoziţiile instanţei de casare.

Consideră că argumentele reţinute de instanţa de apel în susţinerea cauzei ilicite sunt eronate, arătând următoarele:

- evaluarea imobilului a fost realizată de expert F., nu de către un expert care nu avea calificarea necesară (acest motiv în sine nu reprezintă un motiv de cauză ilicită care să ducă la nulitatea unui act juridic în sensul manifestării de voinţă);

- raportul de evaluare a fost adus la cunoştinţa la acţionarului majoritar, fiind înregistrat la SIF Oltenia, neexistând nici o reacţie de nemulţumire din partea acţionariatului (totodată acelaşi expert a evaluat şi alte active imobiliare care au fost înstrăinate către alte societăţi - de ex. SC V., fără nicio obiecţiune la momentul respectiv sau ulterior);

- activul era total neperformant având în vedere nomenclatorul din care rezultă că imobilul era construit în 1970;

- modalitatea de publicitate folosită de comisia de licitaţie nu a limitat nicicum posibilitatea de informare a participanţilor la licitaţie, aşa cum a reţinut instanţa de apel. Din înscrisuri rezulta că licitaţiile se ţineau în fiecare zi de joi a săptămânii iar anunţurile privind vânzarea la licitaţie erau şi acestea săptămânale. Cotidianul Q. în care a apărut anunţul nu este un ziar local, ci unul regional (Oltenia) fiind distribuit în judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Argeş, Olt.

- s-a reţinut de către instanţa de apel faptul că A.G.E.A. nu ar fi mandatat directorul SC A. SA să intermedieze vânzarea imobilului în cauză. Învederează faptul că nu exista această obligaţie, împuternicirile dându-se pe linie ierarhică, respectiv, A.G.E.A. împuterniceşte Consiliul de Administraţie, iar Consiliul de Administraţie împuterniceşte Directorul General în virtutea atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 31/1990R şi a prevederilor actului constitutiv. Directorul General reprezintă societatea în relaţiile cu terţii, avea obligaţia ca reprezentant să semneze la notariat, în numele şi pentru SC A. SA, contractul de vânzare-cumpărare al spaţiului comercial în cauză, conform Procesului-verbal de licitaţie din 11 martie 2010 şi Protocolului din 11 martie 2010.

- potrivit art. 225 din Legea 297/2004, nu se sancţionează cu nulitatea absolută actul care nu a fost raportat de către administratorul societăţii tranzacţionate care a încheiat respectivul act (Decizia nr. 4085 din 21 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Pe de altă parte, art. 271 din Legea nr. 297/2004 prevede posibilitatea antrenării răspunderii patrimoniale a administratorului a cărui culpă a fost constatată şi nu desfiinţarea actului comercial încheiat (Decizia nr. 4085 din 21 noiembrie 2013).

- în mod greşit a reţinut instanţa de apel că derularea licitaţiei fără transparenţă este o cauză de nulitate absolută, câtă vreme nu sunt încălcate norme legale imperative. Menţionează că transparenţa se poate vedea chiar în convocarea A.G.E.A. întrucât în finalul convocării se spune clar că materialele supuse aprobării se află la sediul societăţii şi pot fi consultate de cei interesaţi. În afară de M. Of. al României, convocatorul a fost publicat şi în presă.

De asemenea, transparenţa rezultă şi din raportul curent din data de 18 decembrie 2009 înaintat către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi Bursa de Valori Bucureşti, prin care se informează piaţa de capital şi nu numai (rapoartele fiind publice) despre convocarea de către Consiliul de Administraţie al SC A. SA a A.G.E.A. din 20 ianuarie 2010, ora 11, cu următoarea ordine de zi: "aprobarea vânzării unor active neperformante, în vederea obţinerii fondurilor necesare dezvoltării şi modernizării activităţii de producţie ".

Ulterior, prin Hotărârea A.G.E.A. din 20 ianuarie 2010, întrunită cu respectarea reglementărilor prevăzute de legislaţia în vigoare, s-a aprobat vânzarea activelor neperformante propuse prin Referatul din 9 decembrie 2009 prin licitaţie publică cu strigare, în condiţiile menţionate în procesul-verbal de şedinţă A.G.E.A.

Totodată consideră că derularea licitaţiei fără transparenţă nu este o cauză de nulitate absolută, câtă vreme nu sunt încălcate norme legale imperative, deşi publicitatea a fost făcută inclusiv prin convocatorul de şedinţă. De asemenea, consideră că fraudarea legii prin vânzarea imobilului către o persoană interpusă, aşa cum a susţinut apelanta, şi încălcarea art. 1441, art. 1443 raportat la art. 152 din Legea 31/1990 şi art 225 din Legea 297/2004 privind piaţa de capital nu au fost confirmate. De altfel, "invocarea prevederilor art. 1443 din Legea nr. 31/1990 republicată, care reglementează instituţia răspunderii juridice a persoanelor care au încălcat obligaţiile de diligenţă, respectiv de prudenţă faţă de societate prin actele încheiate în numele acesteia nu pot conduce la constatarea nulităţii absolute a actului încheiat." (Decizia nr. 4085 din 21 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)

Recurenta-pârâtă consideră că nu este nul actul juridic care nu a adus societăţii profitul scontat, ci doar actul încheiat cu nerespectarea scopului social; în speţă adunarea generală extraordinară a acţionarilor a decis vânzarea respectivelor active, însă hotărârea acestora nu a fost atacată. Mai mult decât atât, nu pentru toate imobilele înstrăinate în baza aceleiaşi hotărâri A.G.E.A. reclamanta a introdus acţiuni în instanţă.

Susţine că prin promovarea acestei acţiuni, reclamanta nu face altceva decât să invoce propria culpă în organizarea licitaţiei, invocând nerespectarea de către ea însăşi a unor norme interne de organizare care nu au un caracter imperativ şi astfel nu se poate susţine incidenţa sancţiunii nulităţii absolute a actelor de înstrăinare enumerate în acţiunea introductivă.

Deci, potrivit 968 C. civ., ceea ce interesează pentru valabilitatea cauzei actului juridic, este ca aceasta cauză să existe, să fie reală, licită şi morală iar în prezentul dosar nu a fost dovedit contrariul.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a analizat fictivitatea şi simularea comportamentelor conducerii executive a apelantei-reclamante, prin încălcarea obligaţiilor de loialitate şi transparenţă faţă de acţionari, teză susţinută de reclamanta SC A. SA într-o modalitate prin care aceasta îşi susţine propria culpa.

Nu s-a negat faptul că anterior actelor de înstrăinare, E. a avut calitatea de asociat al SC C. SRL, însă la data încheierii acestor acte a căror nulitate absolută se solicită, acesta nu mai avea nici o calitate, cu atât mai mult cu cât nulitatea absolută invocată trebuie să existe la data întocmirii actului, să fie contemporană cu acesta.

În ceea ce priveşte frauda la lege A.G.A. SC A. SA, ulterior hotărârii A.G.E.A. din data de 20 ianuarie 2010, nu şi-a exercitat atribuţiile de control al gestiunii consiliului de administraţie, potrivit art. 111 lit. d) din Legea nr. 31/1990; aceasta avea puterea de a suspenda producerea efectelor hotărârii consiliului de administraţie, în legătură cu modalitatea de vânzare a activului din prezentul litigiu.

Arată că întreaga motivare a hotărârii instanţei de apel priveşte activitatea internă a apelantei SC A. SA, practic sunt sancţionate toate demersurile realizate de către apelantă în relaţiile cu terţii.

Mai mult decât atât, instanţa de apel prin decizia recurată, a învederat că sancţiunea, care intervine în cazul fraudării legii pentru nerespectarea unei interdicţii de înstrăinare, nu poate opera automat, fără a se tine cont dacă părţile au avut intenţia de a frauda dispoziţiile legale la încheierea actului juridic, deoarece s-ar ajunge la aplicarea automată a sancţiunii prin deturnarea scopului pentru care a fost reglementată nulitatea absolută pentru frauda la lege.

În speţă, prin interpretarea restrictivă a noţiunii de fraudă la lege, s-ar ajunge la soluţia de a-l sancţiona pe cumpărătorul de bună credinţă, care nu a avut intenţia de a frauda, ci care a urmărit un scop licit la încheierea actului juridic, şi de a-l congratula pe vânzătorul de rea-credinţă, a cărui intenţie, în momentul încheierii actului juridic, a fost de a eluda interdicţia de înstrăinare, de a vinde un imobil supus interdicţiei şi, de a obţine ulterior, reîntoarcerea bunului în patrimonial său, ca efect al invocării fraudei la lege. Interpretarea unei noţiuni juridice trebuie să se realizeze în scopul obţinerii efectelor juridice pentru care a fost instituită, adică în scopul de a sancţiona persoana care a fraudat legea, iar nu de a beneficia de dispoziţiile legale tocmai persoana care a avut o conduita contrară normei juridice şi care deturnează scopul sancţionării fraudei la lege. Interpretarea unei noţiuni juridice în scopul producerii efectelor juridice prevăzute de legiuitor a fost evidenţiată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Velcea şi Mazăre împotriva României ( publicată în M. Of. nr. 373/2010) care a sancţionat aplicarea mecanică a noţiunii de nedemnitate succesorală, fără a se ţine cont de circumstanţele speciale ale cauzei sau de scopul pentru care a fost reglementata instituţia nedemnităţii succesorale".

În ceea ce priveşte frauda la lege A.G.A. SC A. SA, ulterior hotărârii A.G.E.A. din data de 20 ianuarie 2010, nu şi-a exercitat atribuţiile de control al gestiunii consiliului de administraţie, potrivit art. 111 lit. d din Legea nr. 31/1990; aceasta avea puterea de a suspenda producerea efectelor hotărârii consiliului de administraţie, în legătură cu modalitatea de vânzare a activului din prezentul litigiu.

Întreaga motivare a hotărârii instanţei de apel priveşte activitatea internă a reclamantei SC A. SA, practic sunt sancţionate toate demersurile realizate de către aceasta în relaţiile cu terţii.

Recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 46/A-C din 15 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, (dată asupra cererii de completare a dispozitivului deciziei pronunţate în apel) este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii atunci când, în cadrul procedurii prevăzute de art. 2812 C. proc. civ., i-a respins acesteia cererea de obligare a intimatelor-pârâte la plata diferenţei de 53.460,73 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru în apel şi recurs, precum şi onorariile avocaţiale în fazele procesuale parcurse până la rejudecare, criticile în acest sens nefiind fondate.

Curtea de apel a constatat în mod corect că nu este incident art. 281 C. proc. civ., în speţă fiind vorba de o cerere de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. x/90/2011, în conformitate cu art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care recurenta a susţinut că instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii privind acordarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în dosar până la momentul rejudecării apelului.

Este real că dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. reglementează instituţia completării dispozitivului unei hotărâri în situaţia în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.

Pentru a fi incidente însă dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. e necesar ca o condiţie "sine qua non", să existe omisiunea instanţei în ce priveşte nepronunţarea asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Ca atare, dispoziţiile legale sus-evocate nu pot fi incidente în ipoteza în care instanţa s-a pronunţat asupra acestora, dar nu sub aspectul dorit de parte.

Din perspectiva celor expuse, este de reţinut că, prin Decizia civilă nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. x/90/2011, ce face obiectul cererii de completare a dispozitivului, instanţa de apel în conformitate cu dispoziţiile art. 296 coroborat cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ., s-a pronunţat asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de apelanta-reclamantă SC A. SA, sens în care a dispus obligarea intimatelor-pârâte SC B. SRL şi SC C. SRL la plata sumei de 15.898,56 RON cheltuieli de judecată.

Or, faţă de această situaţie, rezultă fără posibilitate de echivoc că nu suntem în prezenţa unei omisiuni legate de nepronunţarea instanţei asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe, în condiţiile în care instanţa a dispus obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată într-un alt cuantum decât cel solicitat de apelantă, respectiv în sumă de 15.898,56 RON.

Nemulţumirea recurentei legată de acordarea cheltuielilor de judecată doar în sumă de 15.898,56 RON şi nu şi pentru diferenţa de 53.460,73 RON, cât a solicitat, nu poate forma obiectul unei cereri în completarea dispozitivului hotărârii în condiţiile în care instanţa nu a omis a se pronunţa asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, ci dimpotrivă a soluţionat această cerere prin acordarea doar a sumei de 15.898,56 RON.

De altfel, curtea de apel a motivat cu justeţe faptul că în concluziile scrise nu s-a făcut vorbire despre un anumit cuantum al cheltuielilor de judecată şi nu s-a regăsit în dosarul de rejudecare o notă de cheltuieli.

Astfel, din perspectiva celor expuse, cum în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 2812 C. proc. civ. şi niciuna din criticile recurentei nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul reclamantei SC A. SA declarat împotriva Deciziei nr. 46/A-C din 15 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, urmează a fi respins ca nefondat.

Referitor la recursul declarat de pârâta C. SRL împotriva Deciziei nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica recurentei-pârâte referitoare la faptul că motivarea hotărârii atacate este străină de natura pricinii este nefondată.

Din verificarea considerentelor hotărârii atacate, rezultă că instanţa de apel şi-a fundamentat în fapt şi în drept soluţia pronunţată, expunând pe larg argumentele de fapt şi de drept pentru care a primit criticile din apelul reclamantei şi care au condus-o la soluţia din dispozitiv.

O astfel de motivare respectă cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., situaţie în care cazul de modificare invocat de recurentă, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este inoperant în speţă.

De fapt, din dezvoltarea acestui caz de modificare reiese că recurenta se plânge în realitate nu pentru nemotivarea hotărârii, ci pentru că motivarea instanţei de apel ar fi greşită. În acest sens, a susţinut că instanţa de apel ar fi analizat aspecte ce exced atât cererilor cu care a fost învestită instanţa, cât şi raporturilor contractuale existente în cauză, încălcând astfel şi dispoziţiile instanţei de casare.

Aceste critici, ce se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate.

Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor de înstrăinare invocate (pornind de la procesul-verbal de licitaţie şi până la ultimul contract de vânzare-cumpărare), întemeiată în drept pe dispoziţiile referitoare la cauza ilicită şi frauda la lege.

Având în vedere faptul că prin acţiune reclamanta a susţinut existenţa unui comportament ilicit constând în încălcarea obligaţiilor de loialitate şi de transparenţă, comportament prin intermediul căruia s-a urmărit realizarea unui scop ilicit (cauza ilicită), contrar normelor de drept imperative (frauda la lege) şi interesului social al reclamantei, interesul social fiind deturnat în beneficiul persoanelor din conducerea societăţii, în mod corect instanţa de apel a analizat aceste comportamente pe baza tuturor probelor relevante referitoare la faptele anterioare, concomitente şi ulterioare operaţiunilor de vânzare.

Tocmai de aceea este nefondată susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel ar fi greşit la momentul la care a analizat membri familiei E, L., etc şi funcţiile deţinute de aceştia, întrucât actele juridice a căror nulitate este invocată au fost încheiate cu ocazia exercitării unor funcţii de conducere, funcţii utilizate pentru realizarea unor scopuri personale ilicite, contrare interesului societăţii administrate.

În acest context nu poate fi reţinută argumentarea din memoriul de recurs conform căreia comportamentul persoanelor, în exercitarea funcţiilor de conducere, ar trebui să rămână neanalizat, în schimb se susţine că ar fi vorba de culpa persoanei juridice înseşi.

Fără a indica normele de drept material încălcate, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a analizat fictivitatea şi simularea comportamentului conducerii executive a reclamantei, prin încălcarea obligaţiilor de loialitate şi transparenţă faţă de acţionari, teză invocată de SC A. SA într-o modalitate prin care aceasta îşi susţine propria culpă.

Recurenta-pârâtă face confuzie între adoptarea unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor de a vinde active neperformante şi modalitatea în care a fost pusă în aplicare respectiva hotărâre. Motivele de nulitate sunt concomitente cu momentul punerii în aplicare a deciziei acţionarilor, când interesul social a fost deturnat în beneficiul firmei iniţial deţinută, ulterior controlată (prin persoane interpuse), de directorul general E.

Prin urmare, nu poate fi vorba despre culpa persoanei juridice înseşi, ci de deturnarea voinţei sociale exprimată în A.G.A. prin fraudă la lege, în scopul ilicit al favorizării unei societăţi controlată de directorul general, contrar dispoziţiilor art. 1441 şi art. 1443 al Legii nr. 31/1990.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect cauza ilicită a vânzării care a constat în dobândirea de către societatea recurentă-pârâtă a unui spaţiu comercial valoros atât prin valoarea sa de piaţă, cât şi prin veniturile din chirii pe care le producea ca urmare a contractului încheiat cu K. SA (O.).

Astfel, în urma administrării şi interpretării corecte a probelor de la dosar, care nu mai pot fi reevaluate în recurs, instanţa de apel a constatat cu justeţe că prin vânzarea spaţiului comercial în cauză, directorul general al societăţii a urmărit un scop mediat ilicit, şi anume însuşirea de bunuri din patrimoniul societăţii din a cărui exploatare să realizeze beneficii (venituri din chirii) în interes propriu sau în interesul unui terţ favorizat.

În speţă, nu numai că directorul general a ascuns interesul direct pe care îl avea în legătură cu dobândirea unor imobile din patrimoniul societăţii, dar a şi iniţiat şi condus întreaga operaţiune de vânzare, de la întocmirea propunerii până la semnarea contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia evaluatorul F. ar fi îndeplinit condiţia de a fi un evaluator independent, deoarece în mod corect s-a statuat de către instanţa de apel că aceasta a întocmit situaţiile financiare ale SC A. SA aferente anului 2008, a reprezentat în calitate de împuternicit, director economic, SC M. SRL şi SC N. SRL la licitaţia organizată de SC A. SA în vederea vânzării de active din data de 14 mai 2009, iar firma deţinută de aceasta SC W. SRL a mai avut relaţii comerciale cu societatea reclamantă.

În acest context, instanţa de apel a motivat judicios şi motivul de nulitate al actelor juridice constând în frauda la lege, reţinând că părţile nu au urmărit scopul contractului, ci dobândirea unor avantaje materiale de către reprezentantul SC C. SRL - E.

Astfel, deşi conducerea societăţii s-a plasat sub aparenta legalitate dată de hotărârea adunării generale a acţionarilor pentru vânzarea de active nerentabile, organizând licitaţii, prin acestea nu s-a urmărit decât ascunderea scopului mediat şi anume dobândirea unor bunuri imobile din patrimoniul societăţii din a căror exploatare să realizeze beneficii în interes propriu, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 1441 şi art. 1443 din Legea nr. 31/1990 care prevăd obligaţiile directorilor în raport cu afacerile societăţii, iar prin interpunerea de persoane eludând şi prevederile art. 225 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.

Faptul că încălcarea obligaţiei de loialitate de către directorul societăţii (art. 1443 din Legea nr. 31/1990) poate fi sancţionată penal (art. 275) exprimă intenţia legiuitorului de a imprima acestei conduite un caracter de interes public, depăşind sfera interesului individual şi intrând în noţiunea de ordine publică.

De asemenea, faptul că încălcarea obligaţiei de transparenţă poate atrage sancţiuni de natură contravenţională (art. 225 din Legea nr. 297/2004) denotă intenţia legiuitorului de a impune o conduită obligatorie, în vederea protejării unui interes public, ce intră în sfera noţiunii de ordine publică.

În concluzie, instanţa de apel a reţinut în mod corect că încălcarea de către organele de conducere a unei societăţi cotate la bursă, a normelor prudenţiale şi de conduită ce sunt reglementate prin norme imperative ce intră în sfera noţiunii de ordine publică constituie o fraudă la lege.

Prin urmare, este eronată susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia încălcarea normelor invocate prin acţiune nu ar putea atrage decât sancţiunea răspunderii personale a persoanelor vinovate iar nu şi sancţiunea nulităţii.

Nulitatea şi responsabilitatea sunt două sancţiuni ale actului juridic civil independente una de cealaltă; nulitatea are ca scop suprimarea unei situaţii nelegale creată prin încălcarea unei norme de drept la momentul încheierii actului juridic, iar responsabilitatea are ca scop suprimarea consecinţelor comportamentului ilicit în vederea reparării prejudiciului suferit de una dintre părţile actului juridic.

Astfel, instanţa de apel a constatat cu justeţe că este întemeiat motivul de nulitate a actelor juridice în discuţie referitor la încălcarea dispoziţiilor privind exercitarea mandatului primit, din perspectiva faptului că prin aceste încălcări ale obligaţiilor ce-i reveneau directorului s-a urmărit prin înţelegere cu contractantele realizarea unor interese personale în detrimentul intereselor societăţii vânzătoare care l-a împuternicit pentru această operaţiune.

Restul susţinerilor recurentei din memoriul de recurs încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin interpretarea probelor administrate.

Aceste critici nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor, faţă de natura controlului judiciar care poate fi exercitat pe calea recursului şi care nu poate viza decât aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate.

Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. 138/2000.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta C. SRL împotriva Deciziei nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 46/A-C din 15 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2015.

Procesat de GGC - MI