RCA insurer liability for moral damages excluded by victim’s prior settlement with insured driver as full compensation of prejudice

Decizia nr. 2002/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub număr de Dosar x/99/2012, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON daune materiale şi a sumei de 600.000 RON daune morale, acestea din urmă reprezentând suferinţele fizice şi psihice ce i-au fost pricinuite prin producerea accidentului în care a fost implicată.

Pârâta SC B. SA a invocat, prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivat de faptul că reclamanta şi autorul accidentului s-au împăcat, excepţie respinsă de Tribunalul Iaşi prin Încheierea din 28 mai 2013 faţă de dispoziţiile art. 45 pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009.

Prin Sentinţa civilă nr. 78 din 18 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 200.000 RON cu titlu de daune morale şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri şi până la achitarea debitului; cu cheltuieli de judecată în cuantum de 2.500 RON.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că, în fapt, la data de 15 octombrie 2010, a avut loc un accident rutier pe trecerea de pietoni, în care fost implicat autoturismul condus de numitul C. şi pietonul A.

Autoturismul în cauză, conform bazei de date CEDAM, la data producerii accidentului era asigurat de SC B. SA.

Ca urmare a acestui accident, potrivit raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză, reclamanta A. a suferit numeroase leziuni: traumatism cranio-facial, traumatism cervical, traumatism toraco-abdominal (cu pierderea splinei), traumatism membru superior stâng, traumatism de bazin, traumatism membre inferioare, leziuni ce au necesitat pentru vindecare 65 - 75 zile îngrijiri medicale şi care au fost de natură să-i pună în pericol viaţa.

Accidentul rutier a format obiectul Dosarului de urmărire penală nr. x/P/2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Paşcani, soluţionat prin Rezoluţia din data de 20 ianuarie 2011, întrucât, între învinuitul C. şi victima A., a intervenit împăcarea.

Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, aşa cum era în vigoare la data producerii accidentului, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund fata de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, iar conform art. 50 din aceeaşi lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În speţă, reclamanta este victimă directă a acestui accident de circulaţie şi este de prezumat că, prin numeroasele leziuni suferite în urma acestui eveniment rutier, i-au fost cauzate numeroase suferinţe psihice şi fizice, prejudiciu moral pe care instanţa a apreciat că poate fi acoperit prin plata unor despăgubiri băneşti în cuantum de 200.000 RON.

Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu spitalizarea, tratament medical recuperatoriu, alimentaţie specială şi transport, în schimb aceasta nu a făcut nicio dovadă concretă în sensul acestor cheltuieli, ca atare suma solicitată nu a putut fi acordată.

În raport de considerentele reţinute, acţiunea reclamantei a fost admisă în parte.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta, cât şi pârâta au declarat apel, pârâta SC B. SA declarând apel şi împotriva Încheierii din 28 mai 2013.

Prin Decizia nr. 266 din 30 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Încheierii din 28 mai 2013 a Tribunalului Iaşi.

A fost admis apelul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Sentinţei civile nr. 78 civ. din 18 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi, care a fost schimbată în tot, în sensul că a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA.

S-a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În motivare, instanţa de control judiciar a reţinut că, în ceea ce priveşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., atât Încheierea din 28 mai 2013, cât şi considerentele sentinţei apelate cuprind doar o înşiruire de dispoziţii legale şi referiri generale la daunele morale, astfel că, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, considerentele sentinţei apelate au fost complinite.

Cu privire la critica inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, ce se impune a fi analizată cu prioritate, instanţa de apel a reţinut, fără a mai relua situaţia de fapt corect descrisă de instanţa de fond, că reclamanta a fost victima unui accident de circulaţie produs la data de 15 octombrie 2010, din culpa conducătorului auto C., asigurat al pârâtei.

Prin Rezoluţia din 20 ianuarie 2011 (Dosar nr. x/P/2010), Parchetul de pe lângă Judecătoria Paşcani a dispus neînceperea urmăririi penale a numitului C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. pentru lipsa plângerii penale.

Anterior, la data de 9 noiembrie 2010, potrivit declaraţiei autentificate la BNP D., reclamanta a primit suma de 15.000 RON.

Ambele părţi litigante au interpretat actul notarial ca fiind o declaraţie privind împăcarea celor două părţi implicate în accidentul rutier, însă s-au situat pe poziţii diferite în legătură cu efectele acestui înscris faţă de prezenta acţiune în pretenţii.

S-a constatat că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 46 alin. (1) pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009 (în vigoare la momentul producerii accidentului auto) care stipulează că, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite, pe cale amiabilă, dacă potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor.

Într-adevăr, dispoziţiile legale incidente în cauză sunt Legea cadru nr. 136/1995 şi Ordinul C.S.A. nr. 21/2009. În art. 27 al acestui ordin sunt precizate expres care sunt cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri şi între aceste cazuri nu se regăseşte situaţia de fapt din prezenta speţă - cu referire la împăcarea părţilor.

Susţinerea pârâtei potrivit căreia reclamanta, în calitate de persoană păgubită prin accidentul rutier, are un drept de opţiune de a se îndrepta fie împotriva asigurătorului RCA, fie împotriva asiguratului, nu este sprijinită de niciun argument de drept, iar dispoziţiile art. 49 şi art. 54 din Legea nr. 136/1995 nu impun o atare concluzie.

Chiar dacă răspunderea asigurătorului este grefată pe contractul de asigurare, iar răspunderea asigurătorului are la bază faptul ilicit generator de prejudiciu, aceasta nu exclude obligaţia "in solidum", câtă vreme fiecare dintre debitor poate fi urmărit pentru acelaşi întreg, fără ca în baza acestor obligaţii să existe o datorie unică între ei sau să stea reprezentarea mutuală faţă de creditor.

Datoriile creditorilor obligaţi "in solidum" (asigurătorul şi asiguratul) se nasc din surse diferite, respectiv contractul de asigurare şi fapta prejudiciabilă a autorului accidentului.

Rezultă, aşadar, că acţiunea reclamantei este admisibilă, chiar şi în situaţia împăcării acesteia cu autorul accidentului, motiv pentru care, s-a apreciat că tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în mod corect.

Subsumat acestei excepţii, pârâta a susţinut că nu datorează despăgubiri reclamantei, deoarece aceasta s-a îndestulat de la asigurat, conform declaraţiei notariale.

Apărarea pârâtei nu poate fi asimilată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, ci este o apărare de fond care tinde la dovedirea caracterului neîntemeiat al acţiunii reclamantei.

Prin declaraţia notarială din 29 noiembrie 2010, reclamanta A. recunoaşte că a primit de la C. suma de 15.000 RON, "reprezentând daune materiale şi morale totale cerute de către mine pentru loviturile care mi-au fost cauzate în accidentul produs" de către conducătorul auto.

S-a constatat că în declaraţie s-a mai menţionat: "Declar de asemenea, că odată cu primirea sumei de bani, înţeleg să nu mai emit niciun fel de pretenţii, de natură financiară asupra numitului C. şi înţeleg să-mi plătesc singură orice cheltuieli ulterioare de spitalizare sau pentru tratamentul leziunilor produse în urma accidentului".

Curtea a reţinut că înscrisul autentic cuprinde două manifestări de voinţă ale reclamantei, ce produc efecte juridice diferite.

Astfel, în legătură cu suma de 15.000 RON, aceasta reprezintă totalul daunelor (materiale şi morale) suferite de către reclamantă în urma accidentului auto. Aceasta înseamnă că reclamanta şi-a evaluat întregul prejudiciu la suma de 15.000 RON, iar cuvântul "totale" exclude solicitarea unor alte daune rezultând din acelaşi fapt ilicit cauzator de prejudiciu.

Întrucât reclamanta şi-a evaluat întreg prejudiciu la suma de 15.000 RON şi a fost despăgubită în totalitate de către asigurat, s-a arătat că aceasta nu mai poate cere sume rezultând din acelaşi fapt prejudiciabil de la asigurător.

Cea de-a doua menţiune din actul autentic îl priveşte pe C., acesta asigurându-se că, faţă de el, reclamanta nu mai emite pretenţii.

Aşa fiind, s-a reţinut că împăcarea părţilor implicate în accidentul auto nu exclude dreptul reclamantei de a se adresa instanţei civile, reclamanta evaluându-şi întreg prejudiciu la o sumă ce a fost achitată de către asigurat, astfel că aceasta nu mai poate solicita despăgubiri, rezultând din acelaşi fapt ilicit, de la asigurător, situaţie în care nu vor mai fi analizate criticile ambelor părţi referitoare la cuantumul acestor despăgubiri.

În consecinţă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a fost admis apelul declarat de asigurător împotriva sentinţei tribunalului, a fost schimbată în tot hotărârea în sensul că a fost respinsă acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată şi-a fost respins şi apelul declarat împotriva Încheierii din 28 mai 2013.

Pe cale de consecinţă, apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei de fond a fost respins.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de nelegalitate instituit de prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., reclamanta susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu a răspuns tuturor argumentelor invocate, aspect ce echivalează cu o nemotivare, ţinând cont că atât doctrina, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt în acest sens.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta apreciază că instanţa de apel nu a ţinut cont de anumite elemente, respectiv că expresia "totale" folosită de reclamantă în declaraţia notarială se referă la daunele cerute strict de la C. şi nu la sumele care i-ar fi acoperit integral prejudiciul, adică sumele cuvenite şi nu cele cerute.

În opinia recurentei, nu a arătat argumentele pentru care a neglijat principiul fundamental al răspunderii civile, respectiv cel al acoperirii integrale a prejudiciului.

De asemenea, instanţa de apel nu a răspuns tuturor argumentelor oferite de reclamantă cu privire la întinderea prejudiciului suferit.

Instanţa de apel se contrazice prin aceea că, pe de o parte, a considerat excepţia inadmisibilităţii ca fiind neîntemeiată, a considerat şi ca fiind atrasă răspunderea contractuală a asigurătorului, dar pe de altă parte, a considerat că asigurătorul nu mai trebuie să plătească, dacă asiguratul a plătit o oarecare sumă de bani. Susţine că, în declaraţia notarială, reclamanta nu a menţionat de asigurător, în sensul că nu ar avea pretenţii nici împotriva lui.

Aşa fiind, consideră că efectele împăcării nu se pot extinde şi la societatea de asigurare, a cărei răspundere juridică contractuală faţă de terţul păgubit este autonomă, aşa cum rezultă din textul Deciziei nr. 29 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

Critică decizia atacată sub aspectul prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., motivat de împrejurarea că instanţa de apel a acordat importanţă declaraţiei notariale date de reclamantă care, susţine recurenta, consfinţeşte o plată parţială a despăgubirilor făcută de C. Această declaraţie are valoarea unei renunţări la însuşi dreptul pretins împotriva asiguratului - intervenientului forţat şi nu împotriva asigurătorului, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a aplicat în mod greşit instituţiile de drept material privind repararea prejudiciului, răspunderea delictuală, răspunderea contractuală şi normele prevăzute de legislaţia specială din materia asigurătorilor privind exigenţele încheierii convenţiei de despăgubire, ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă SC B. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea argumentelor şi motivelor expuse de societatea intimată prin întâmpinare.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate de reclamanta A., în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă, instanţa de control judiciar motivându-şi hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.

Criticile recurentei nu susţin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dar argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Cum, în mod corect a constatat şi instanţa de control judiciar, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 46 alin. (1) pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009 (în vigoare la momentul producerii accidentului auto) care stipulează că, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite, pe cale amiabilă, dacă potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor.

Argumentat şi bine motivat, contrar susţinerilor recurentei, a fost lămurit şi legal reţinut faptul că împăcarea părţilor implicate în accidentul auto nu exclude dreptul reclamantei de a se adresa instanţei civile pentru obţinerea reparării prejudiciului suferit de către aceasta, reţinându-se, cu justeţe, că acţiunea civilă a reclamantei este admisibilă, ştiut fiind că împăcarea părţilor în faza de urmărire penală nu poate fi interpretată ca echivalând cu o renunţare la dreptul de a pretinde despăgubiri de la asigurător.

Admisibilitatea acţiunii nu echivalează însă cu temeinicia acesteia.

Cu adevărat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia nr. 29/2009, de care s-a prevalat recurenta pe parcursul întregului proces, inclusiv în recurs, a statuat că răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este o răspundere directă, că acesta nu face plata nici pentru asigurat, nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte propria obligaţie.

Astfel cum s-a arătat, chiar dacă răspunderea asigurătorului se fundamentează pe contractul de asigurare, iar răspunderea asiguratului are la bază faptul ilicit generator de prejudiciu, acest aspect nu exclude însă obligaţia "in solidum" (a asigurătorului şi a asiguratului), în sensul că fiecare dintre aceşti debitori poate fi urmărit pentru acelaşi întreg.

Aceasta nu presupune însă că persoana prejudiciată dintr-un accident ar putea fi despăgubită pentru repararea întregului prejudiciu suferit, rezultat al aceluiaşi fapt ilicit, atât de la asigurat (conducătorul auto), cât şi de la societatea de asigurare (asigurătorul), niciun text legal în materie neimpunând o atare concluzie şi nici textul Deciziei nr. 29 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, invocată de recurenta-reclamantă.

În speţă, reclamanta (victima accidentului produs) şi-a evaluat întregul prejudiciu la o sumă ce a fost achitată de către asigurat, respectiv suma de 15.000 RON, astfel că aceasta nu mai poate solicita despăgubiri, rezultând din acelaşi fapt ilicit, de la asigurător.

Prin urmare, în mod greşit, recurenta se prevalează de faptul că efectele împăcării nu se pot extinde şi la societatea de asigurare, întrucât nu există temei legal pentru o dublă reparaţie.

Nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care în cuprinsul declaraţiei notariale din 29 noiembrie 2010 reclamanta A. a recunoscut că a primit de la conducătorul auto C. suma de 15.000 RON "reprezentând daune materiale şi morale totale cerute de către mine pentru loviturile care mi-au fost cauzate în accidentul produs".

Cuvântul "totale" din declaraţia notarială din 29 noiembrie 2010, exclude solicitarea unor alte daune rezultând din acelaşi fapt ilicit cauzator de prejudiciu, în condiţiile în care asiguratul a achitat în întregime suma de 15.000 RON.

Totodată, nu ne aflăm nici în ipoteza unei plăţi parţiale pentru ca reclamanta pe calea prezentei acţiuni să poată, eventual, să-şi recupereze diferenţa, iar menţiunea "daune materiale şi totale cerute" din declaraţia notarială, a cărei valabilitate nu a fost contestată, reprezintă contravaloarea prejudiciului actual şi a celui viitor, prejudiciu ce decurge din acelaşi eveniment rutier.

Aşa fiind, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanţa de control judiciar a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor formulate de apelante, reţinând situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de probele cauzei, dar şi de particularităţile speţei, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea deciziei recurate.

Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) nu a fost demonstrată, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, dând o corectă eficienţă textelor de lege şi principiilor de drept incidente în speţă.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurenta-reclamantă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, în raport de argumentele evocate, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 266/2014 din 30 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 266 din 30 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2015.

Procesat de GGC - MI