Invalidity of mediation agreement signed by deposed administrator despite final court decision; rejection of unjust enrichment and debt recovery claims

Decizia nr. 1322/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 28 octombrie 2013 şi înregistrată sub nr. x/86/2013, reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar B. IPURL, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 3.215.263,08 RON cu titlu de plată nedatorată, ce a condus la îmbogăţirea fără justă cauză a acesteia,

- obligarea pârâtei la plata sumei de 1.734.892,11 RON reprezentând contravaloarea facturilor emise şi neachitate.

La data de 4 februarie 2014, reclamanta SC A. SRL a depus precizări la acţiune, arătând, cu privire la primul capăt de cerere, că înţelege să modifice câtimea obiectului primului capăt de cerere, respectiv a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.214.962,56 RON şi a invocat, ca temei în drept, dispoziţiile art. 1345 şi urm. C. civ., privind îmbogăţirea fără justă cauză, considerând că prin plăţile efectuate de către SC A. SRL prin administrator statutar D., a avut loc mărirea patrimoniului SC C. SRL, pe seama micşorării patrimoniului SC A. SRL care, ca urmare a acestor plăţi, a intrat în procedura generală a insolvenţei - Dosar nr. x/86/2013 aflat pe rolul Tribunalului Suceava.

Prin Sentinţa nr. 444 din 7 martie 2014, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a respins, ca nefondată, cererea având ca obiect "pretenţii" formulată de reclamanta SC A. SRL - prin administrator judiciar B. IPURL în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL.

Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 307 din 22 octombrie 2014, a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatei E. şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva hotărârii instanţei de fond, instanţa de control judiciar reţinând, în esenţă, legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate din perspectiva criticilor formulate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL.

Recurenta îşi subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 pct. 7, 8 şi urm. C. proc. civ., astfel:

1. Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta aduce în susţinerea acestei critici următoarea argumentaţie:

Prin Sentinţa civilă nr. 500 din 4 iunie 2014, definitivă prin nerecurare, Judecătoria Vatra Dornei a consfinţit acordul de mediere încheiat între recurentă şi intimată în sensul recunoaşterii debitului în cuantum total de 4.931.669,22 RON, conform extraselor de cont din 17 ianuarie 2014, depuse ca înscrisuri probatorii în Dosarul nr. x/86/2013, ignorate de instanţa de fond care a făcut o greşită aplicare a art. 436 - 437 C. proc. civ., ca urmare a respingerii acţiunii.

Instanţa de apel a înţeles să încalce autoritatea de lucru judecat, susţinând fără temei faptul că acordul de mediere, consfinţit de către Judecătoria Vatra Dornei printr-o hotărâre definitivă, a fost încheiat din partea intimatei de către o persoană fără drept de semnătură, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 99 din 6 mai 2014 a Curţii de Apel Suceava în Dosarul nr. x/86/2013.2. prin care instanţa a admis cererea de anulare a hotărârii adunării generale a asociaţilor SC C. SRL prin care doamna F. a fost numită administrator cu drepturi depline a societăţii intimate, fără a se stabili dacă actele încheiate de către aceasta pe perioada îndeplinirii funcţiei de administrator sunt nule sau nu.

Suma de bani solicitată de către reclamantă prin cererea introductivă a fost justificată cu înscrisuri, însă atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au înţeles să se pronunţe asupra relaţiilor dintre administratori şi dintre asociaţii societăţilor implicate în litigiu, omiţând faptul că SC A. SRL este în procedură de reorganizare, iar recuperarea sumelor de bani ce i se datorează reprezintă un scop primordial al procedurii concursuale prevăzute de Legea nr. 85/2006.

Instanţa de apel, în contextul existenţei Sentinţei civile definitive nr. 500 din 4 iunie 2014 pronunţată de Judecătoria Vatra Dornei ce are forţă juridică de act autentic şi care a soluţionat fondul cauzei, a ales să nu dea eficienţă dispoziţiilor art. 430 - art. 434 C. proc. civ., în detrimentul efectelor Deciziei civile nr. 99 din 6 mai 2014 care nu are ca obiect vreuna dintre pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză.

Instanţa de apel, procedează în cadrul prezentei cauze, la reverificarea condiţiilor de legitimare procesuală a unei părţi dintr-un dosar judecat şi soluţionat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în temeiul unei hotărâri pronunţate într-un alt dosar în care recurenta nu are calitatea de parte, reinventând practic sistemul de drept procesual şi anulând scopul căilor extraordinare de atac.

Prin Decizia civilă nr. 99 din 6 mai 2014 a Curţii de Apel Suceava a fost anulată o hotărâre a asociaţilor intimatei, fără vreo legătură a recurentei cu acea cauză şi fără ca instanţa să anuleze actele întocmite de către administratorul F. în temeiul hotărârii AGA anulate. În conformitate cu art. 435 C. proc. civ., hotărârea judecătorească produce efecte numai între părţi, fiind opozabilă erga omnes, în condiţiile în care nu se face dovada contrară, aceasta fiind depusă la dosarul cauzei şi constând în faptul că în înregistrările de la Oficiul Registrului Comerţului, doamna F. figurează ca administrator al SC C. SRL şi după pronunţarea şi redactarea evocatei decizii.

Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti poate fi invocată doar în condiţiile în care aceasta a fost adusă la cunoştinţă publică, în speţă prin radiere menţiune/publicare/înregistrare la Registrul Comerţului. În lipsa acestor operaţiuni, instanţa de apel nu poate considera că efectele Deciziei nr. 99 din 6 mai 2014 sunt opozabile erga omnes, având în vedere regimul special privind asigurarea publicităţii informaţiilor despre agenţii comerciali.

Concluzionează recurenta-reclamantă în sensul că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel pronunţând o hotărâre netemeinică şi nelegală ce se impune a fi casată în conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 7 coroborat cu art. 497 C. proc. civ.

Cea de-a doua critică vizează faptul că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Argumentaţia adusă în susţinerea acestei critici vizează următoarele aspecte:

Prin decizia atacată, instanţa de apel, menţinând hotărârea instanţei de fond, a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile de drept material ce reglementează activităţile comerciale desfăşurate între recurentă şi intimată, astfel:

Cu privire la primul capăt de cerere privind obligarea intimatei la plata sumei de 3.214.962,56 RON având temei în drept dispoziţiile art. 1345 şi urm. C. civ., privind îmbogăţirea fără justă cauză instanţa de fond a respins acest capăt de cerere ca nefondat, reţinând pretinsul acord verbal între asociaţii recurentei şi cei ai intimatei, invocat de către un asociat al SC C. SRL.

Instanţa de apel a dat validitate unui acord (verbal) ce nu a fost dovedit prin mijloacele de probă prevăzută de legislaţia procesual civilă, cu atât mai mult cu cât acest acord a fost infirmat de către asociatul administrator al intimatei F., ce deţine şi calitatea de asociat al SC A. SRL.

Instanţa de apel a considerat că facturile emise de către recurentă, care atestă prestarea unor servicii, atestă verosimilitatea pretinsului acord între părţi cu privire la virarea sumelor de bani în discuţie, acreditând ideea conform căreia societăţile pot factura servicii care în fapt nu sunt prestate, iar contravaloarea serviciilor au în fapt altă destinaţie, alterând astfel scopului economic avut în vedere la desfăşurarea activităţii.

Instanţa de fond a statuat faptul că între societăţi comerciale se pot efectua liberalităţi iar instanţa de apel a confirmat acest aspect prin constatarea neîntemeiată a verosimilităţii pretinsului acord între asociaţii societăţilor privind virarea sumelor de bani în discuţie, argument care este contrazis de dispoziţiile art. 155 alin. (5) din C. fisc., care precizează că sunt facturate serviciile prestate efectiv sau ce vor fi prestate şi nu împrumuturi sau donaţii, conform instanţei de fond, disimulate.

Societatea recurentă nu are ca obiect de activitate acordarea de împrumuturi sau efectuarea de liberalităţi, societatea fiind înfiinţată în scopuri economice de a obţine un profit din desfăşurarea activităţii declarate la constituire.

Recurenta invocă şi caracterul neîntemeiat al considerentelor deciziei recurate cu privire la lipsa caracterului subsidiar al acţiunii promovate în ceea ce priveşte primul capăt de cerere.

Raportându-se la considerentele instanţei de apel potrivit cărora recurenta are la dispoziţie o altă cale procesuală de a obţine restituirea sumei achitate cu titlu nominal doar, de avans servicii, fără însă a o preciza, recurenta precizează că o acţiune pusă la dispoziţia sa pentru realizarea dreptului pretins este inadmisibilă întrucât facturile fiscale nu sunt acte juridice, ci acte contabile unilaterale care constată operaţiuni contabile reale sau nu. Ori, dispoziţiile art. 1348 C. civ. reţinute de către instanţa de recurs sunt inaplicabile în cauză, o acţiune în anulare a facturilor emise de către pârâtă fiind inadmisibilă.

Faţă de toate aceste considerente, precum şi de faptul că la dosarul cauzei există confirmarea de credit din 17 ianuarie 2014, prin care este recunoscut creditul faţă de recurentă, de către intimată, prin semnătură şi ştampilă, recurenta apreciază că instanţa de recurs a pronunţat o decizie cu încălcarea dispoziţiilor citate anterior, precum şi cu aplicarea greşită a art. 1348 C. civ., sens în care se impune casarea deciziei.

Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere privind obligarea intimatei la plata sumei de 1.706.696,66 RON cu titlu de contravaloare facturi emise şi neachitate, recurenta învederează instanţei de recurs următoarele:

Prin decizia recurată s-a reţinut caracterul neîntemeiat al pretenţiilor, în lipsa unor înscrisuri doveditoare depuse la dosarul cauzei.

Prin întâmpinările întocmite la fondul cauzei de către ambii administratori ai intimatei, suma solicitată de către recurentă a fost recunoscută la plată, fiind acceptată şi prin confirmarea de sold din data de 17 ianuarie 2014, aflată la dosarul cauzei.

Cu toate acestea, se arată că, instanţa de apel apreciază că pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate, întrucât nu s-a făcut dovada însuşirii obligaţiei de plată şi nu au fost depuse la dosar avize de însoţire a mărfurilor facturate sau alte documente similare acceptate sau semnate de către reprezentanţii intimatei.

Apreciază recurenta că soluţia instanţei de apel cu privire la acest capăt de cerere este contradictorie în raport de soluţia dată privind primul capăt de cerere în respingerea căruia se dă eficienţă unui pretins acord verbal între asociaţii societăţilor implicate în litigiu, drept temei al emiterii facturilor de avans de către intimată.

Apreciază recurenta că instanţa de fond a trunchiat în interpretare înscrisurile aflate la dosarul cauzei, fără a motiva de ce unele susţineri şi probe au fost înlăturate, în detrimentul susţinerilor unui asociat al intimatei, care nu a produs şi nu a solicitat administrarea vreunei probe care să dovedească contrariul situaţiei de fapt invocată de către recurentă şi dovedită prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei (confirmare de credit şi confirmare de debit din 17 ianuarie 2014).

În atare condiţii, recurenta apreciază că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel argumentând lapidar soluţia pronunţată şi fără a indica motivele pentru care înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către recurentă au fost înlăturate, dându-se eficacitate unor susţineri nedovedite.

De asemenea, se arată, cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 155 alin. (28) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., faţă de constatarea instanţei de apel potrivit căreia lipsa obligativităţii semnării şi ştampilării facturilor are efecte doar în raport de emitentul facturii, fiind neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă consideră că în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi în principal, pronunţarea unei decizii cu aplicarea dispoziţiilor art. 430 - art. 435 C. proc. civ., ca urmare a pronunţării Sentinţei civile definitive nr. 500 din 4 iunie 2014 a Judecătoriei Vatra Dornei în Dosarul nr. x/334/2014. În subsidiar, recurenta-reclamantă solicită trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Suceava.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Cu privire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.:

Prin Decizia nr. 99 din 6 mai 2014 Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul reclamantului G., a schimbat în tot sentinţa apelată, a respins excepţia tardivităţii, a admis acţiunea şi constatat nulitatea absolută a Hotărârii AGA SC C. SRL din data de 28 august 2008 prin care s-a hotărât numirea, în calitate de administrator a pârâtei F.

Sentinţa nr. 500 din 2014 pronunţată de Judecătoria Vatra Dornei de care se prevalează recurenta în invocarea nelegalităţii deciziei recurate din perspectiva încălcării de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat şi a puterii executorii a unei hotărâri judecătoreşti consfinţeşte înţelegerea intervenită între părţi, concretizată în Acordul de mediere din data de 11 mai 2014 încheiat între intimata SC C. SRL prin asociat administrator F., în calitate de debitor şi recurenta SC A. SRL în calitate de creditor, prin recunoaşterea debitului în suma de 4.931.659,22 RON.

Aşadar, persoana semnatară a Acordului de mediere din 2014 din partea pârâtei SC C. SRL nu mai avea calitatea de reprezentant statutar al acesteia, încheierea acordului fiind făcută cu ignorarea Deciziei nr. 99 din 6 mai 2014 a Curţii de Apel Suceava şi cu încălcarea principiului opozabilităţii evocatei hotărâri judecătoreşti care operează între părţi independent de realizarea formalităţilor legale de comunicarea şi înregistrarea hotărârii la ORC.

Aşa fiind, Sentinţa nr. 500 din 4 iunie 2014 a Judecătoriei Suceava consfinţeşte o înţelegere a părţilor în privinţa căreia instanţa de apel a reţinut pe cale incidentală că nu a fost încheiată de reprezentantul legal al debitoarei în considerarea Deciziei nr. 99 din 6 mai 2014 a Curţii de Apel Suceava, anterioară acordului de mediere.

Pentru aceste raţiuni criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se dovedesc a fi nefondate, neputându-se reproşa instanţei de apel încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat.

Se reţine aşadar că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., neputându-se identifica în cuprinsul acesteia dispoziţii contradictorii, raţionamentul reflectat în considerentele hotărârii fiind relevant şi sub acest aspect.

Cu privire la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Argumentaţia adusă de recurentă în susţinerea celui de-al doilea motiv de casare, deşi face trimitere la art. 1345, art. 1348 şi urm. C. civ., la art. 155 din C. fisc. şi la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se raportează exclusiv la probatoriul administrat, pretins a fi interpretat în mod trunchiat de instanţele de fond şi de apel.

De asemenea, trimiterile pe care recurenta le face la obiectul său de activitate din perspectiva art. 155 alin. (5) C. fisc. sunt simple aprecieri subiective ale recurentei, ce exced examenul de legalitate în raport de limitele învestirii.

Aserţiunea recurentei cu privire la afirmaţia instanţei de apel cu privire la calea procesuală pe care recurenta o are de urmat în recuperarea sumei achitate cu titlu nominal se constituie în simple supoziţii, ipoteze de lucru prezentate de recurentă, neputând fi asimilate unor critici de nelegalitate în sensul prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar B. IPURL împotriva Deciziei nr. 307 din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 12 mai 2015.

Procesat de GGC - MI