Abusive risk commission clause in credit agreement: exclusion of main subject matter and clarity requirement under consumer protection law

Decizia nr. 1283/2015

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1692 din 23 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. x/320/2010, Tribunalul Specializat Mureş a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. SA şi C. SA - Sucursala Târgu-Mureş şi, în consecinţă, a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a) din secţiunea "condiţii speciale" a Convenţiei de credit din 8 aprilie 2008 încheiată între reclamanţi şi pârâtă; a anulat clauza menţionată şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 12.021 CHF în echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând comisionul de risc plătit de reclamanţi până la data introducerii acţiunii - 21 septembrie 2010, precum şi comisionul de risc achitat ulterior acestei date. De asemenea, a dispus obligarea pârâtei să nu mai perceapă în viitor de la reclamanţi comisionul de risc, precum şi să plătească reclamanţilor suma de 4.734 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că părţile au încheiat Convenţia de credit la 8 aprilie 2008, prin care reclamanţii au fost împrumutaţi cu suma de 196.700 CHF, modificat ulterior, la 14 aprilie 2010, prin Actul adiţional din 14 aprilie 2010.

La pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei şi la pct. 3.5 din Condiţiile generale ale aceluiaşi contract, a fost stabilit un comision de risc de 0,15% aplicabil soldului creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă pe toată perioada de derulare a convenţiei.

Tribunalul a mai reţinut că, în mod tacit, banca pârâtă a transformat contractul de credit într-unul de adeziune, constând într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanţi, fiind impuse acestora în forma agreată de bancă. Totodată a menţionat că, în cauză, pârâta nu a făcut dovada negocierii clauzei respective.

Faptul că ambele părţi au cunoscut la încheierea convenţiei de credit întinderea obligaţiilor asumate prin clauza denunţată ca abuzivă, a fost apreciat de prima instanţă ca nefiind de natură să conducă la concluzia că respectivul contract a fost negociat, din moment ce reclamanţii-consumatori nu au avut posibilitatea reală să negocieze conţinutul acesteia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C. SA, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 34/A din 17 iunie 2013 a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. şi i-a obligat pe reclamanţi, în solidar, la plata către pârâtă a sumei de 9.775,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că clauza stipulată la pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit din 8 aprilie 2008, încheiată între părţi, a fost pusă în discuţia părţilor odată cu prezentarea ofertei de creditare.

Astfel, instanţa de apel reţinând că reclamanţii au consimţit la încheierea contractului, au acceptat plata comisionului de risc, pe care l-au şi achitat, fiind inclus în cuantumul ratei lunare, a impus concluzia că clauza vizând comisionul de risc este clară şi fără echivoc, convenită şi însuşită de părţi, inclusiv de reclamanţi, ca urmare a semnării convenţiei şi actului adiţional.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând în principal, casarea în întregime a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii, cu consecinţa respingerii apelului pârâtei şi menţinerii, ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş.

Prin Decizia nr. 1640 din 13 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 34/A din 17 iunie 2013 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă, din verificarea considerentelor hotărârii atacate, a reţinut că aceasta cuprinde doar sumar argumentele care au format convingerea instanţei de apel în sensul soluţiei pronunţate şi că aceasta a analizat clauza clamată ca fiind abuzivă doar din perspectiva, a trei dintre condiţiile impuse de legiuitor pentru aprecierea asupra caracterului abuziv al unei clauze, omiţând să verifice dacă aceasta se referă sau nu la obiectul principal al contractului.

Faţă de aceste concluzii, a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, sens în care a indicat instanţei de trimitere să verifice dacă clauza stipulată la pct. 5 lit. a) din convenţia părţilor îndeplineşte sau nu cerinţa de a nu viza obiectul principal al contractului.

Prin Decizia nr. 604/A din 4 noiembrie 2014, pronunţată în rejudecare după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de pârâta C. SA, prin Filiala Târgu-Mureş, împotriva Sentinţei nr. 1692 din 23 noiembrie 2011 a Tribunalul Specializat Mureş, pronunţată în Dosarul nr. x/320/2010 şi a obligat pârâta către reclamanţi la plata sumei de 7.280 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de prim control judiciar a analizat clauza stipulată la pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit din 8 aprilie 2008, încheiată între reclamanţi şi pârâtă sub aspectul îndeplinirii cumulative a fiecăreia dintre condiţiile statuate de legiuitor în acest sens, verificând dacă a fost negociată direct cu consumatorii, dacă creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dacă dezechilibrul este în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, precum şi dacă clauza se referă la obiectul principal al contractului.

În ceea ce priveşte prima cerinţă, cea vizând caracterul nenegociat, Curtea, prin prisma dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, a reţinut că, în speţă, clauza defăimată ca abuzivă este inclusă într-un contract standard preformulat, întocmit de bancă, astfel că reclamanţii-consumatori au luat act de conţinutul acesteia odată cu semnarea convenţiei.

De asemenea, a reţinut că pârâta nu a probat contrariul, respectiv negocierea directă a clauzei cu reclamanţii, deşi sarcina probei îi revenea potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Referitor la cerinţa ca prin clauza pretins abuzivă să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, curtea a apreciat că în cauză este îndeplinită, sens în care a reţinut că procentul de 22% aplicat la soldul creditului şi plătibil lunar, pe toată durata de derulare a contractului, constituie un comision în cuantum total de 60.278,91 CHF, respectiv circa 30% din valoarea sumei împrumutate, situaţie în care existenţa dezechilibrului semnificativ între prestaţiile părţilor apare ca fiind evidentă, pârâta obţinând o treime din valoarea creditului acordat iniţial, fără să-i incumbe vreo obligaţie corelativă acestui comision.

Relativ la existenţa dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorului, instanţa de apel a apreciat ca fiind îndeplinită şi această condiţie, în considerarea faptului că riscul eventualei neexecutări a contractului de către consumatori a revenit integral acestora, pârâta neasumându-şi vreun risc, dimpotrivă, beneficiind de garanţii reale şi de cesiunea poliţei de asigurare a creditului.

În ceea ce priveşte cerinţa potrivit căreia clauza nu trebuie să se refere la obiectul principal al contractului, Curtea a reţinut că clauza contestată nu vizează obiectul convenţiei de credit, în contextul în care obiectul contractului de credit, astfel cum rezultă din conţinutul pct. 1 din Condiţiile speciale îl constituie acoperirea cheltuielilor personale curente şi refinanţarea unui credit, prin acordarea unui credit de 196.700 CHF, pe durata de 231 luni de la data încheierii convenţiei.

Pentru aceste argumente, instanţa de prim control judiciar, în rejudecare, a respins apelul pârâtei şi a menţinut ca fiind temeinică şi legală sentinţa primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului său şi schimbării sentinţei primei instanţe, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta a invocat împotriva deciziei atacate, următoarele critici:

1. A susţinut că instanţa de apel a intervenit în mod nepermis în raporturile juridice dintre părţi şi a fixat un preţ al contractului care nu este rezultatul acordului părţilor, încălcând astfel principiul pacta sunt servanda.

2. A arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că poate proceda la controlul caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5 lit. a) din contractul de credit dedus judecăţii, în condiţiile în care aceasta vizează preţul, ca obiect propriu-zis al contractului, opinia recurentei fiind că evocata clauză nu poate fi cenzurată din perspectiva Legii nr. 193/2000.

3. În subsidiar, a susţinut că, şi în eventualitatea în care s-ar aprecia că clauza contestată poate face obiectul controlului caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, această clauză nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de acest act normativ pentru a putea fi calificată ca abuzivă.

4. Prin ultima dintre criticile formulate, recurenta a reproşat instanţei de apel aplicarea legislaţiei consumeriste în speţă, cu ignorarea pregătirii economice a intimatei-reclamante B., în raport cu care ar fi trebuit exceptată de la protecţia oferită prin Legea nr. 193/2000.

1. În dezvoltarea primei critici, autoarea căii de atac a arătat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să obţină pe calea acţiunii în justiţie, prin intervenţia instanţei de judecată, modificarea preţului convenţiei de credit, în condiţiile în care acesta are caracter convenţional, orice manifestare de voinţă a instanţelor în sensul modificării acestuia reprezentând un exces de putere, în afara cazului în care judecătorul este învestit cu o cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

În speţă a arătat că intervenţia instanţei în modul de calcul al dobânzii contractuale, deci a preţului contractului, echivalează cu suplinirea consimţământului băncii, ceea ce contravine principiului libertăţii contractuale, reglementat de C. civ., principiului ocrotirii proprietăţii private reglementat de art. 44 şi principiului libertăţii economice prevăzut de art. 45 din Constituţia României.

2. Subsumat criticii vizând eronata apreciere a instanţelor de fond asupra posibilităţii că clauza contestată să facă obiectul controlului caracterului abuziv, recurenta a opinat că instanţa de apel ar fi trebuit să excludă analiza acestei clauze din sfera posibilului caracter abuziv.

În susţinerea acestei ipoteze, a invocat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care impun pentru verificarea caracterului abuziv al unei clauze condiţia ca ea să nu se refere la conţinutul obiectului contractului propriu-zis.

A specificat că norma legală menţionată constituie transpunerea în dreptul naţional a art. 4 al Directivei nr. 93/13 care a fost detaliat prin Considerentul 19 al Directivei 93/13, în sensul că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate; (...) acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze (...)".

În continuare, a arătat că doctrina în materie a stabilit că debitorul băncii, suportând costul creditului, în realitate se obligă să plătească cele două componente ale acestuia, dobânda şi comisionul, la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului şi a plaţilor dobânzii.

Cum în speţă, clauza contestată priveşte comisionul de risc, recurenta afirmă că aceasta vizează în mod direct şi exclusiv unul dintre elementele constitutive ale preţului contractului şi ca atare trebuia exclusă de la verificarea caracterului abuziv. În acest sens a făcut trimitere la jurisprudenţa instanţei supreme şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, subliniind că exceptarea de principiu de la controlul caracterului abuziv include clauza privind comisionul contestat, întrucât el reprezintă contravaloarea/preţul unor servicii prestate de bancă şi ca atare, face parte din preţ - obiectul principal al contractului.

Totodată, recurenta a conchis că din interpretarea jurisprudenţei comunitare în materie, rezultă că elementele care configurează întinderea obligaţiei consumatorului reprezintă costul creditului, cost ce trebuie adus la cunoştinţa consumatorului şi care intră sub incidenţa excluderii prevăzute la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, în condiţiile în care clauza referitoare la acest cost este redactată într-un mod clar şi inteligibil.

3. În susţinerea criticii privind greşita aprecierea a instanţelor de fond asupra caracterului abuziv al clauzei stipulate la pct. 5 lit. a) din condiţiile speciale a Convenţiei de credit din 8 aprilie 2008, recurenta a arătat că judecătorul nu trebuie să-şi propună să realizeze un echilibru perfect între prestaţii, ci o cale de mijloc, prin care să se concilieze interesele opuse ale părţilor, profesionist şi consumator, astfel cum aceste categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000.

A mai susţinut că judecătorul nu poate dispune anularea ca abuzivă a unei clauze contractuale, decât în situaţia în care, prin aceasta, se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 din actul normativ menţionat şi a precizat că nu a fost de rea credinţă şi nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin inserarea în contract a clauzei privind dobânda deoarece:

- costul creditului compus din D.A.E. (care cuprinde şi comisionul de risc) a fost stabilită în acord cu normele BNR şi legislaţia europeană aplicabilă, iar perceperea comisionului, ca parte a preţului contractului, este justificată de scopul economic al băncilor, constând în obţinerea de profit;

- cuantumul comisionului, a fost adus la cunoştinţa părţilor, prin prezentarea costurilor contractului de credit;

- obligaţia de plată a acestui comision a fost stabilită încă de la data încheierii contractelor de credit, atât sub aspectul valoric - procentual, cât şi sub aspectul perioadei - pe toată durata creditului, astfel încât intimaţii-reclamanţi au avut reprezentarea clară a acestei obligaţii, pe care şi-au asumat-o prin semnarea contractului de credit;

- riscurile pe care şi le-a asumat vizează imposibilitatea returnării creditului, devalorizarea garanţiilor, imposibilitatea de executare a garanţiilor, diminuarea valorii creanţelor, riscul valutar, care nu puteau fi acoperite integral prin constituirea garanţiilor imobiliare.

În raport de cele anterior expuse, autoarea căii de atac a susţinut că argumentele reţinute de instanţa de apel în calificarea clauzei în litigiu ca fiind abuzivă sunt nelegale şi a cerut instanţei supreme să le înlăture.

4. Ultima dintre criticile formulate de autoarea căii de atac a vizat aplicarea în speţă a legislaţiei consumeriste, în contextul în care reclamanta B. nu este consumator profan.

În acest sens, recurenta a arătat că din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamanta nu este un consumator protejat de legislaţia specifică, aceasta profesând ca economist în cadrul Curţii de Conturi a României, având astfel o pregătire care îi permitea mai mult decât oricărui alt consumator cunoaşterea aprofundată a clauzelor contractuale şi a înţelesului acestora.

Din acest punct de vedere a criticat faptul că instanţa de apel nici nu a analizat apărările sale privind excluderea de la protecţia Legii nr. 193/2000 a unui "avocat" ale cărui cunoştinţe tehnice şi instruire nu justifică măsuri de protecţie.

De asemenea, a susţinut că nivelul de informare a reclamantei B., care prin semnarea contractului în litigiu a refinanţat mai multe credite contractate anterior, i-a permis acesteia să înţeleagă corect şi complet conţinutul clauzelor contractului pe care îl semna, câtă vreme a acceptat aceste clauze, în cunoştinţă de cauză.

În final, recurenta a solicitat instanţei supreme să constate că reclamanta în speţă prin activitatea profesională desfăşurată se îndepărtează de la conceptul de consumator/debitor profan, ceea ce impune exceptarea acesteia de la beneficiul protecţiei oferite de actele normative în materia protecţiei consumatorilor citate şi invocate ca temei al cererii de chemare în judecată.

În considerarea celor anterior expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, cu consecinţa schimbării hotărârii primei instanţe şi respingerea acţiunii introductive ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată în apel şi recurs.

La 4 mai 2015 intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, constând în onorariu de avocat.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins în considerarea următoarelor argumente:

În speţă, disputa se poartă asupra clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale Convenţiei de credit din 8 aprilie 2008.

1. În ceea ce priveşte critica recurentei privind intervenţia în mod nepermis a instanţei de apel în raporturile juridice dintre părţi, cu încălcarea principiul pacta sunt servanda, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată, având în vedere că argumentele dezvoltate de parte în susţinerea acesteia vizează clauza referitoare la dobânda contractuală, care nu face obiectul litigiului dedus judecăţii, nefiind contestată în speţă de reclamanţi ca abuzivă.

2. Din perspectiva celei de-a doua critici formulate de recurentă, prin care aceasta a susţinut că clauza prevăzută la pct. 5 lit. a) din Convenţia de credit din 8 aprilie 2008 este exceptată de la controlul caracterului abuziv, întrucât vizează comisionul de risc care constituie parte componentă a preţului, Înalta Curte reţine că într-adevăr potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Reglementarea din dreptul naţional este în consens cu cea din dreptul comunitar, Directiva nr. 13/93/CEE prevăzând două excepţii de la controlul caracterului abuziv al clauzelor contractuale, statuând că acesta nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

De asemenea, Înalta Curte reţine că interpretarea art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 şi a art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1998 conduce la concluzia că preţul contractului de credit include şi comisionul de risc.

Aceasta nu exclude însă clauza contestată în speţă de la controlul caracterului abuziv, de plano, ci impune analiza acesteia prin raportare la modul de redactare, care trebuie să fie clar şi inteligibil, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În speţă, instanţa de prim control judiciar a precizat că clauză contestată nu ar putea fi apreciată ca fiind una lipsită de claritate, echivocă, sau că pentru înţelegerea ei ar fi necesare cunoştinţe de specialitate, raportat la art. 1 din Lege, astfel că a apreciat că prevederile acesteia nu lasă loc la interpretări, reclamanţii-consumatori având opţiunea de a adera sau nu la contractul preformulat în care clauza este inclusă la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale.

Însă, instanţa supremă subliniază că sintagma "exprimate într-un limbaj uşor inteligibil" folosită de legiuitorul naţional şi cea utilizată de norma comunitară ("exprimate în mod clar şi inteligibil") nu pot fi reduse la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi de prisos să se fi făcut această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ele vizând definirea clauzei astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor care privesc conţinutul şi efectele sale asupra contractului în ansamblu.

Având în vedere că funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a aprecia asupra acestuia.

În acelaşi sens consemnează şi Rezoluţia Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, potrivit căreia, profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de către consumatori cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima clauzei un caracter clar şi inteligibil.

Astfel, Înalta Curte reţine că critica menţionată este nefondată şi că în ceea ce priveşte clauză stipulată la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale din Convenţia de credit din 8 aprilie 2008 nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi exceptată de la verificarea caracterului abuziv.

3. În ceea ce priveşte cea de-a treia dintre criticile formulate de recurentă, respectiv cea potrivit căreia în cauză nu ar fi îndeplinite condiţiile impuse pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate, Înalta Curte o apreciază de asemenea ca fiind nefondată, reţinând că autoarea căii de atac, din această perspectivă, a formulat doar o serie de susţineri cu caracter general fără să se raporteze în concret la considerentele deciziei atacate.

Totodată, instanţa supremă urmează să înlăture aprecierile formal făcute de recurentă în sensul că riscul creditului nu a fost asumat integral de intimaţii consumatori, întrucât acesta are o natură complexă, iar recurenta însăşi şi-a asumat riscul imposibilităţii returnării creditului, al devalorizării garanţiilor, al imposibilităţii de executare a garanţiilor, de diminuare a valorii creanţelor şi riscul valutar, despre care a susţinut că nu puteau fi acoperite integral prin constituirea garanţiilor imobiliare de către consumatori.

În acest sens, Înalta Curte reţine că stabilirea unui comision lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului - în cotă de 0,15%, în cuantum total de 60.278,91 CHF, reprezentând circa 30% din valoarea sumei împrumutate, are aptitudinea de a crea o sarcină în plus în detrimentul consumatorului şi, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigenţelor de predictibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece clauza în dispută acoperă o asigurare pe care banca şi-o ia împotriva unui risc eventual, cel al neplăţii creditului, fără ca la finalul perioadei de creditare, sumele încasate cu acest titlu să fie restituite consumatorilor, în ipoteza în care aceştia ar fi buni platnici.

De asemenea, comisionul de risc este nejustificat de bancă, în condiţiile în care restituirea împrumutului a fost garantată de consumatori prin aducerea de garanţii reale, dar şi printr-o poliţă de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor.

În raport cu cele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că şi această critică este nefondată.

Ultima critică formulată de recurentă, privind aplicarea eronată în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, în condiţiile în care, faţă de profesia de economist şi calitatea de angajat al Curţii de Conturi a reclamantei, litigiul se impunea a fi fost exceptat de la incidenţa legislaţiei consumeriste, Înalta Curte, reţine că această critică a fost formulată, omisso medio, direct în recurs, astfel că, nefăcând obiectul analizei instanţei de apel, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de recurs.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. SA prin Filiala Târgu-Mureş.

În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 din acelaşi cod, cum recurenta-pârâtă a căzut în pretenţii, fiind în culpă procesuală şi, având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la dosar de către intimaţii-reclamanţi, urmează a fi obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, în favoarea intimaţilor-reclamanţi A. şi B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. SA prin Filiala Târgu-Mureş împotriva Deciziei nr. 604/A din 4 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimaţii-reclamanţi A. şi B. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 mai 2015.

Procesat de GGC - MI