Scope of Cassation Review: Sovereign Discretion on Evidence Admissibility and Contractual Interpretation in Civil Appeals

Decizia nr. 1278/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 33/COM/2014 a Tribunalului Alba s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în faliment, reprezentată de lichidatorul judiciar Cabinetul individual de insolvenţă B., în contradictoriu cu pârâtul C.

A fost respins capătul de acţiune pentru folos de tras nerealizat şi dobândă legală şi obligat pârâtul să plătească reclamantei 149.943,93 RON, despăgubiri, dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data introducerii acţiunii, 23 ianuarie 2013, precum şi suma de 5.130 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că, primul capăt de acţiune este neîntemeiat.

Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că, în fapt, între părţi s-a încheiat Contractul de închiriere x din 3 aprilie 2008, în baza căruia reclamanta a închiriat suprafaţa de 2 ha teren forestier în vederea defrişării acestuia şi exploatării acestui teren în regim de carieră de piatră. Preţul chiriei a fost stabilit la 5.000 RON/ha/lună.

Reclamanta a imputat pârâtului prin acţiune că după încheierea contractului de închiriere, pârâtul nu a continuat demersurile sale în vederea intabulării în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra terenului închiriat, motiv pentru care au fost blocaţi în obţinerea permisului de exploatare a noii cariere în suprafaţă de 2 ha teren şi că deşi a purtat corespondenţă cu pârâtul pe această temă, acesta nu a pus la dispoziţie actele necesare, motiv pentru care nu a reuşit niciodată să exploateze terenul forestier închiriat, pentru exploatarea de piatră.

S-a mai reţinut că reclamanta a invocat răspunderea contractuală a pârâtului, pentru neîndeplinirea de către pârât a obligaţiei de a continua demersurile sale în vederea intabulării în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra terenului închiriat.

Instanţa de fond a reţinut că astfel cum reiese din cuprinsul contractului, Cap. 6.2 Obligaţiile proprietarului, o asemenea obligaţie nu era impusă prin contract proprietarului, că şi dacă ar fi existat o asemenea obligaţie, C. nu putea intabula terenul respectiv, întrucât doar la data de 27 august 2010 s-a emis titlul de proprietate, chiar dacă punerea în posesie s-a realizat anterior, în anul 2008, C. fiind într-o imposibilitate obiectivă de a proceda la intabularea terenului în discuţie.

Capătul 2 de acţiune a fost găsit întemeiat în parte cu privire la suma de 149.943,93 RON, despăgubiri, precum şi la dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data introducerii acţiunii, 23 ianuarie 2013, tribunalul apreciind că se impune obligarea pârâtului doar la plata sumei reprezentând cheltuielile de derocare şi redevenţa minieră, calculate în completarea la raportul de expertiză contabilă întocmită la solicitarea instanţei de expertul contabil D.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel C. şi SC A. SRL.

I. Apelantul C. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată aferente.

În motivarea cererii se arată că în mod greşit instanţa de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de derocare şi redevenţa pentru cantitatea de steril abandonată pe bunul închiriat, neputându-se vorbi despre o îmbogăţire fără justă cauză întrucât materia primă a fost abandonată pe bunul închiriat, iar reclamantul a refuzat ridicarea cantităţii de materie primă şi nici nu a revendicat-o.

Apelanta a apreciat că o altă eroare a instanţei de fond a fost obligarea sa la plata redevenţei miniere aferente materiei prime în sumă de 52.560 RON, din actele dosarului rezultând că reclamanta nu a achitat faţă de stat redevenţa, aceasta nereprezentând nici un cost de producţie pentru A. întrucât statul este prejudiciat.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata sumei de 149.943,93 RON reprezentând cheltuieli de producţie şi redevenţa minieră pentru cantitatea de piatră şi steril abandonată de reclamant, apelanta a apreciat că această dispoziţie este nelegală având în vedere că acea cantitate nu a fost revendicată niciodată de reclamant şi nici solicitată cu ocazia invitaţiei la conciliere, cantitatea respectivă neavând valoare economică. În cuprinsul aceleaşi cereri se apreciază de apelantă că reclamanta nu are calitate procesuală activă pentru a promova o astfel de cerere întrucât acea cantitate de piatră nu a fost separată de carieră şi nu a fost relocată, astfel produsul piatră rămâne în proprietatea proprietarului carierei.

II. Apelanta SC A. SRL a solicitat schimbarea sentinţei apelate inclusiv a încheierii de şedinţă prin care a fost soluţionată excepţia prescripţiei şi în urma rejudecării admiterea în totalitate a cererii cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în ambele faze procesuale.

În motivare, SC A. SRL a arătat că a parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., începând cu luna noiembrie 2012 iar la data de 17 decembrie 2012 a înregistrat pe rolul Tribunalului Alba acţiunea în pretenţii ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/107/2012. Având în vedere că instanţa de fond a impus plata taxei judiciare de timbru iar reclamanta a refuza să o achite cererea a fost anulată iar cauza a fost înregistrată la data de 23 ianuarie 2013. Având în vedere prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., sens în care soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune apare ca nelegală.

În ceea ce priveşte capătul II al cererii, apelanta a considerat soluţia instanţei de fond ca fiind neîntemeiată având în vedere că aceasta nu a analizat cererile prin prisma prevederilor legale invocate, respectiv art. 969, art. 1073, art. 1082, art. 1084 din Vechiul C. civ.

Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 476 din 19 noiembrie 2014, a admis apelul declarat de apelantul C.

A schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL societate în insolvenţă prin administrator judiciar B. în contradictoriu cu pârâtul C.

A respins apelul declarat de reclamanta SC A. SRL.

În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar, a reţinut, în esenţă, că rezilierea Contractului de închiriere x din 3 aprilie 2008 a avut loc prin Sentinţa comercială nr. 22/COM/2011 pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. x/107/2010, că în urma rezilierii contractului pârâta a continuat să folosească terenul închiriat fără însă a ridica piatra de pe acest teren, în condiţiile în care în cauză nu s-a făcut nici o dovadă că reclamantul nu ar fi avut posibilitatea să ridice cantitatea de piatră, el nefiind nici un moment împiedicat.

Instanţa de apel a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei culpe contractuale a C. acesta neobligându-se prin nici o clauză contractuală să intre în posesia titlului de proprietate şi neobstrucţionând în nici un mod ridicarea de către chiriaş a pietrei care apreciază că a fost derocată şi i se cuvine.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar B.

Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., invocă şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare în faţa instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei pronunţate de instanţa de apel şi în urma rejudecării cauzei, pronunţarea unei soluţii de admitere a apelului reclamantei şi respingerea apelului intimatului-pârât, schimbarea sentinţei instanţei de fond şi ca urmare a rejudecării, pronunţarea unei soluţii de admitere în întregime a acţiunii deduse judecăţii, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

Precizează recurenta că soluţia de casare cu trimitere se impune faţă de respingerea cererii de probaţiune pe care a formulat-o în faţa instanţei de apel, respectiv a obiectivului de expertiză nr. 4 din obiectivele formulate de reclamantă în faţa instanţei de fond, obiectiv prin care a solicitat calcularea folosului de tras pentru suprafaţa de teren ce nu i-a fost pusă la dispoziţie de către intimat, iar perioada pentru care a solicitat calcularea folosului de tras era ianuarie 2010 până în aprilie 2011, momentul la care s-a pronunţat instanţa de fond în dosarul privind rezilierea acestui contract.

Consideră recurenta-reclamantă că a respinge o astfel de probă, echivalează cu o ante-pronunţare asupra admiterii apelului cu privire la capătul de cerere privind folosul de tras, deoarece nefiind evaluat acest folos de tras nici nu se putea acorda. Se arată că instanţa de apel a respins această probă prin încheierea de la 13 noiembrie 2014 fără a face o motivare legală, aspect ce se impune a fi remediat.

Critica subsumată de recurentă art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel a interpretat greşit contractul de închiriere încheiat între părţi, i-a denaturat în mod evident natura acestuia, a schimbat înţelesul evident al contractului şi pe cale de consecinţă a fost pronunţată o soluţie profund nelegală.

Argumentaţia adusă în susţinerea acestei critici vizează următoarele aspecte:

Instanţa de apel reţine existenţa contractului de închiriere, fără însă a face vreo referire la suprafaţa închiriată, la suprafaţa efectiv pusă la dispoziţia reclamantei în vederea exploatării, deci la încălcarea obligaţiilor contractuale de către intimat, aşa cum ele au fost invocate de recurentă.

A susţinut instanţa de apel, prin afirmaţii total nemotivate în fapt şi drept, că intimatul nu avea nici o obligaţie de a-i preda documentele care să ateste dreptul de proprietate al intimatului asupra imobilului închiriat, o astfel de obligaţie nefiind cuprinsă în contractul de închiriere.

Sub acest aspect recurenta consideră că din moment ce obiectul contractului de închiriere era exploatarea terenului închiriat în regim de carieră, interpretând această prevedere contractuală în baza prevederilor art. 981 C. civ. şi cu raportare la dispoziţiile art. 1411 şi art. 1420 pct. 2 C. civ., rezultă că obligaţia locatorului era clară, respectiv asigurarea exploatării acestei suprafeţe de teren închiriate în scopul pentru care a fost închiriată.

Concluzionează recurenta că şi în situaţia în care din contract nu rezultă o obligaţie expresă de intabulare a terenului ce a făcut obiectul închirierii, din moment ce nu putea fi exploatat acest teren în scopul în care a fost închiriat, decât după intabularea dreptului de proprietate (în baza legislaţiei în vigoare cu privire la exploatările de piatră în cariere), este evident că intimatul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţie terenul închiriat în întregime.

Din acest punct de vedere recurenta-reclamantă consideră că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că recurenta se află în culpă cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, deoarece nu a achitat chiria lunară, începând cu toamna anului 2009, deşi chiria consemnată în contractul de închiriere era aferentă suprafeţei de 1 ha teren şi nu unei suprafeţe de 0,27 ha teren.

Arată recurenta că starea de insolvenţă a recursului, chirie rezultată din hotărârea judecătorească, titlul executor pentru chirie, nu are nici o relevanţă, nu scuteşte intimatul de îndeplinirea propriei sale obligaţii contractuale, fiind evident că această obligaţie contractuală a fost încălcată de intimat, astfel încât trebuie să fie antrenată răspunderea contractuală pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea obligaţiei contractuale.

Recurenta-reclamantă consideră relevant faptul că din Sentinţa civilă nr. 22/COM/2011 a Tribunalului Alba, pronunţată în Dosarul nr. x/107/2010, reiese că rezilierea contractului de închiriere s-a dispus la momentul soluţionării acestui dosar şi nicidecum nu s-a constatat că ar fi intervenit anterior acestui moment, astfel că până la intervenţia rezilierii, obligaţiile părţilor erau în fiinţă, inclusiv obligaţia de a i se pune la dispoziţie terenul închiriat în aşa fel încât să poată fi exploatat conform cu destinaţia prevăzută de părţi în contractul închiriat între părţi.

Precizează recurenta-reclamantă că o altă obligaţie contractuală greşit interpretată de instanţa de apel este cea legată de prevederea contractuală de la punctul 5.1.1 care nu poate fi separată de obligaţia intimatului cuprinsă în contract la pct. 6.2.1 şi de obiectul şi scopul contractului, cuprinse la pct. 2.1 din contract.

Consideră recurenta-reclamantă că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că în baza prevederii cuprinsă în contract la pct. 5.1.1 că recurenta-reclamantă şi-a sumat în întregime riscul contractual cu privire la marfa exploatată întrucât la momentul la care recurenta a fost evacuată de pe teren, o importantă cantitate de piatră a rămas pe acest teren, fără ca recurenta să o mai poată ridica, imposibilitatea de a ridica această piatră datorându-se expirării permisului de exploatare din cauze neimputabile recurentei.

Consideră recurenta-reclamantă că instanţa de apel, făcând o greşită interpretare a probatoriului administrat, a apreciat în mod eronat că nu sunt îndeplinite condiţiile unei îmbogăţiri fără just temei, deoarece nu s-a dovedit îmbogăţirea intimatului, deşi aceasta este recunoscută implicit de acesta.

Din perspectiva motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că în hotărârea recurată nu se indică nici un temei de drept material care să fi stat la baza raţionamentului instanţei de apel şi care să fi determinat soluţia pronunţată, că instanţa deşi indică un temei de drept procesual, şi acesta este greşit, respectiv prevederile art. 480 alin. (2) C. proc. civ. pentru soluţia pronunţată în apel, temeiul de drept fiind evident din noul C. proc. civ., în condiţiile în care prezentei speţe îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiului C. proc. civ.

Din acest punct de vedere recurenta-reclamantă consideră că prin decizia atacată sunt încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece motivelor de apel ale reclamantei nu li s-a dat o dezlegare clară, nu au fost analizate, instanţa de apel limitându-se să susţină că argumentele pentru admiterea apelului intimatului-pârât constituie şi argumente pentru respingerea apelului reclamantei.

Astfel, se arată, în apelul reclamantei s-a criticat şi soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la excepţia prescripţiei, critică care nu a primit nici o lămurire, nici o dezlegare, că instanţa de apel nu a avut în vedere nici dispoziţiile art. 969 C. civ., cu privire la forţa obligatorie a contractului între părţile contractante. În acest sens, se arată, criticile aduse soluţiei, la motivul de recurs anterior, sunt argumente şi pentru încălcarea şi greşita aplicare a acestei norme de drept de către instanţa de apel, situaţia fiind identică şi în ceea ce priveşte greşita aplicare a normelor în materie de interpretare a contractelor şi a normelor legale în materie de locaţiune, indicate de recurentă la punctul anterior.

Intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile de netimbrare şi de tardivitate a recursului iar, pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte va respinge ambele excepţii invocate de intimatul-pârât, întrucât pe de o parte, recursul este legal scutit de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul art. 77 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei iar, pe de altă parte, că recursul este formulat în termen procedural prevăzut de art. 301 C. proc. civ. în condiţiile în care recurenta-reclamantă a primit decizia atacată la dată de 15 ianuarie 2015 şi a formulat recurs la data de 30 ianuarie 2015.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Critica ce tinde la casarea hotărârii recurate vizează faptul că prin Încheierea de la 13 noiembrie 2014 instanţa de apel a respins cererea apelantei-reclamante, privind proba cu completarea raportului de expertiză contabilă.

Această critică nu poate fi primită întrucât instanţa este suverană în aprecierea concludentei, utilităţii şi pertinenţei probelor.

Instanţa de apel şi-a motivat soluţia de respingere a probei solicitată de recurenta-reclamantă, arătând că proba solicitată nu este utilă cauzei, fiind neconcludentă şi nepertinentă, astfel că nu se poate aprecia nici că încheierea de şedinţă este nemotivată.

Critica subsumată art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea, nefondată.

Aceasta întrucât instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a actului juridic dedus judecăţii, Contractul de închiriere din 3 aprilie 2008, neschimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, contractul de închiriere a fost examinat din perspectiva drepturilor şi obligaţiilor pe care le reglementează, cu respectarea particularităţilor deduse din natura contractului.

Culpa contractuală a reclamantei rezultată din neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei contractuale de plată a chiriei a fost corect analizată de instanţă prin raportare la situaţia de fapt relevată de probatoriul administrat, printr-o judicioasă interpretare a condiţiilor răspunderii civile contractuale din perspectiva Sentinţei comerciale nr. 22/COM/2011 prin care Tribunalul Alba a constatat reziliat contractul de închiriere din culpa recurentei-reclamante, soluţia instanţei intrând în puterea de lucru judecat.

Obligaţia intimatei-pârâte a fost, de asemenea, corect analizată, din perspectiva contractuală, cu respectarea principiului autonomiei de voinţă a părţilor consacrat de art. 969 C. proc. civ., în condiţiile în care în contract nu este prevăzută pretinsa obligaţie a intimatei de a face demersurile legale pentru a intra în posesia titlului de proprietate, sub acest aspect inexistenţa culpei contractuale sau delictuale a intimatei-pârâte fiind riguros şi judicios examinată.

Criticile vizând greşita interpretare a clauzelor cuprinse în art. 5.1.1 şi 6.2.1 din contract, sunt susţinute exclusiv de argumente ce vizează exclusiv situaţii de fapt şi interpretarea probatoriilor, aspect ce situează analiza în sfera examenului de temeinicie şi nu în cel de legalitate reglementat în mod expres de art. 304 C. proc. civ.

Cât priveşte ultima critică, cea subsumată art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea cerinţelor impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., chestiunile ce au format obiectul criticilor aduse sentinţei apelate fiind punctual analizate şi dezlegate, instanţa de apel prezentând în detaliu raţionamentul care a stat la baza pronunţării deciziei atacate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul, ca nefondat, şi constatând îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile de netimbrare şi de tardivitate a recursului, invocate de intimatul C.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin lichidator judiciar B. împotriva Deciziei nr. 476 din 19 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească intimatului C. suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 8 mai 2015.

Procesat de GGC - MI