Carriers' Appeals Fail: Consignee Upholds €128,000 CMR Theft Award; Limitation Suspended and Standing Confirmed

Decizia nr. 1276/2015

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea adresată Tribunalului Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal şi înregistrată sub nr. x/86/2008 din 12 septembrie 2008, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora să plătească, în solidar, despăgubiri civile în cuantum de 128.000 euro, reprezentând contravaloarea mărfurilor care nu au ajuns la destinaţie.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că la data de 11 mai 2007 a încheiat contractul de transport, concretizat în comanda din 11 mai 2007 cu prim-pârâta SC B. SRL care, ulterior, a avut o înţelegere cu SC C. SRL ca, în numele acesteia şi pentru aceasta, să transporte bunurile ce făceau obiectul comenzii de transport sus-menţionate; că, la data de 11 mai 2007, SC C. SRL a încărcat din Italia, marfa pe care urma să o transporte în România până la sediul social al reclamantei însă, în ziua următoare, pe teritoriul acestui stat au fost furate atât mijlocul de transport, cât şi marfa transportată, iar în urma sesizării autorităţilor italiene de către şoferul care asigura transportul, a fost recuperat autovehiculul şi semiremorca împreună cu o parte din marfă.

Referitor la produsele nerecuperate, reclamanta a arătat că acestea constau în matriţă scaun D. în valoare de 28.000 euro, matriţă scaun E. în valoare de 14.000 euro, matriţă scaun F. în valoare de 14.000 euro, 2 bucăţi model G. în valoare de 15.000 euro, model de răşină H. în valoare de 7.000 euro şi excavator în valoare de 50.000 euro, astfel încât a suferit daune în valoare totală de 128.000 euro.

Reclamanta a mai arătat că SC C. SRL a încheiat cu SC I. SA la data de 4 ianuarie 2007, contractul de asigurare facultativă a autovehiculului, ce are ca obiect asigurare semiremorcă împreună cu clauza asigurarea bagajelor/CMR extern, pentru o sumă asigurată de 150.000 euro şi că, potrivit procedurii, după incident, SC C. SRL a întocmit înştiinţare de daună, dar SC I. SA a refuzat în mod nejustificat să-şi execute obligaţiile contractuale.

Pârâtele au depus întâmpinare, prin care, fără a nega situaţia de fapt expusă de reclamantă, au arătat că nu au nicio culpă în producerea prejudiciului, care, de altfel, se impune a fi dovedit.

Au mai arătat că şoferul autovehiculului care transporta marfa a fost vigilent, a luat toate măsurile de precauţie (nu a uitat uşa deschisă, nu a parcat într-un loc nesigur) şi că se impune introducerea în cauză a asigurătorului iar, la termenul din 15 decembrie 2008, secund-pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a societăţii de asigurare SC I. SA. Ulterior, prin precizările depuse, SC C. SRL a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, motivat de faptul că litigiul având natură comercială, termenul de prescripţie este de 1 an, de la producerea evenimentului; excepţia prematurităţii - motivat de faptul că autorii furtului au fost identificaţi, astfel încât se impune ca reclamanta să facă demersuri pentru recuperarea prejudiciului de la aceştia şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, deoarece bunurile transportate erau proprietatea A. SNC Italia - reprezentată prin J.

Chemata în garanţie a depus întâmpinare solicitând, pe cale de excepţie, respingerea acţiunii, ca fiind tardiv introdusă, având în vedere că raportul juridic dintre părţi derivă dintr-un contract de transport ori, conform art. 32 din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, acţiunile derivate din asemenea acte juridice se prescriu în termen de 1 an, momentul de la care aceasta începe să curgă fiind: ziua eliberării mărfii, în caz de pierdere parţială, avarie sau întârziere; în caz de pierdere totală, începând de la a 30-a zi, după expirarea termenului convenit sau dacă nu a fost convenit nici un termen, începând de la a 60-a zi de la primirea mărfii de către transportator.

Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată şi, în consecinţă, respingerea cererii de chemare în garanţie, invocând lipsa răspunderii transportatorului în ceea ce priveşte pierderea mărfii, având în vedere modul în care s-a produs furtul împreună cu mijlocul de transport şi arătând că, temeiul legal al răspunderii transportatorului îl constituie dispoziţiile art. 17 alin. (2) Convenţia CMR din 1956 ale cărei prevederi au fost incluse şi în contractul de asigurare.

Transportatorul este exonerat de răspundere, deoarece marfa a fost furată iar făptuitorii sunt cunoscuţi, fiind judecaţi de autorităţile italiene.

A concluzionat chemata în garanţie că, în aceste circumstanţe, revenea proprietarului bunurilor obligaţia de a depune diligente pentru recuperarea acestora sau obţinerea de despăgubiri de la autorii furtului.

A mai arătat că cererea de chemare în garanţie se întemeiază pe dispoziţiile art. 969 C. civ. care prevăd răspunderea contractuală a părţilor semnatare a contractului de asigurare, ori, în această situaţie trebuie analizate şi cazurile de excludere (art. 3 din Legea nr. 136/1995), respectiv, "cazul în care nu există un contract de transport rutier, oneros al mărfii", apreciind că, în speţă, părţile ar fi trebuit să depună la dosar contractul de transport încheiat între cele două pârâte, deoarece art. 8 pct. 6, contract de asigurare, enumera documentele necesare pentru evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor, respectiv: contractul de transport, comanda de transport, scrisoarea de trăsură. De asemenea, conform art. 9 pct. 9 din Condiţiile contractului de asigurare, "în cazul unei proceduri judecătoreşti în care asigurătorul susţine că pagubele pentru care se solicită despăgubiri nu se datorează producerii unui eveniment asigurat, sarcina de a dovedi contrariul revine asiguratului".

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, arătând că excepţia tardivităţii apare, ca neîntemeiată, deoarece, faţă de dispoziţiile art. 32 alin. (2) CMR, la data de 29 ianuarie 2008 a convocat pârâtele şi chemata în garanţie, la conciliere, pentru data de 18 februarie 2008 şi că, pârâtele nu au precizat în scris dacă acceptă sau nu pretenţiile reclamantei, dar nici nu au restituit documentele, iar chemata în garanţie a depus un înscris - înregistrat în 13 februarie 2008 şi a refuzat să participe la conciliere.

A apreciat reclamanta că este incidentă şi situaţia reglementată de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, deoarece la data de 18 februarie 2008, reprezentanţii pârâtelor au recunoscut pretenţiile, precizând că "la cererea părţii păgubite, am fost de acord să dăm asigurarea CMR, pentru a fi despăgubit".

Pe fond, a învederat că nu poate fi reţinută lipsa de răspundere a transportatorului, întrucât şoferul mijlocului de transport în care se aflau bunurile nu a depus toate diligenţele pentru a preîntâmpina producerea furtului, sesizând autorităţile a doua zi, împrejurare ce a îngreunat identificarea autorilor şi recuperarea mărfii.

Prin Sentinţa nr. 1695 din 19 octombrie 2009, Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile tardivităţii formulării cererii în baza Convenţiei privind art. 32, referitoare la Contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), a nerespectării cererii de chemare în garanţie, conform C. proc. civ. şi a răspunderii transportatorului, întrucât aceasta se confundă cu criterii ce trebuie analizate pe fondul cauzei; a respins excepţia formulată de pârâta SC C. SRL privind lipsa răspunderii transportatorului, ca fiind direct legată de fondul cauzei; a admis acţiunea şi a obligat, în solidar, pârâtele şi chemata în garanţie să plătească reclamantei suma de 128.000 euro, în echivalent RON la data efectuării plăţii, reprezentând contravaloarea mărfurilor care nu au ajuns la destinaţie, în baza Contractului de transport din 11 mai 2007, concretizat în comanda din 11 mai 2007, acte care au fost încheiate între reclamantă şi pârâta SC B. SRL; de asemenea, a obligat, în solidar, aceleaşi pârâte să plătească reclamantei suma de 7.796,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a apreciat ca neîntemeiată excepţia tardivităţii, însuşindu-şi motivarea reclamantei din răspunsul la întâmpinare iar, pe fond, a reţinut că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile în sarcina pârâtelor şi chematei în garanţie - respectiv existenţa prejudiciului produs prin săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite.

Astfel, prejudiciul reclamantei a fost cuantificat la suma de 128.000 euro reprezentând contravaloarea mărfii ce a făcut obiectul Contractului de transport din 11 mai 2007 şi care nu a mai ajuns la destinaţie, fiind furată datorită neglijenţei prepusului transportator.

A concluzionat prima instanţă că temeiul de drept al acţiunii îl reprezintă dispoziţiile art. 969, art. 974 şi art. 978 C. civ., precum şi art. 3 şi art. 36 din CMR.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel atât pârâtele, cât şi chemata în garanţie, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava la data de 8 septembrie 2010, reiterând situaţia de fapt expusă în faţa instanţei de fond şi invocând că, în mod greşit, a fost soluţionată excepţia tardivităţii şi că nu a fost cercetat fondul cauzei.

Apelanta chemată în garanţie a arătat că nelegal, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a solicitat a se observa că acţiunea a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Deşi iniţial, apelantele au solicitat admiterea apelului, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia, ca fiind tardiv formulată, de o persoană fără calitate procesuală activă iar, pe fond, ca neîntemeiată, ulterior, au precizat că solicită aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv anularea hotărârii atacate pentru necercetarea fondului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că nu se impune suplimentarea probatoriului în faţa instanţei de apel.

Prin Decizia nr. 20 din 4 martie 2011, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelurile, a anulat Sentinţa nr. 1695/2009 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 raportate la cele ale art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. Prin Decizia nr. 3914 din 30 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recursul a fost admis, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/86/2008 din 15 martie 2012.

Prin Decizia nr. 54 din 2 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâte şi de chemata în garanţie împotriva Sentinţei nr. 1695 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, şi a obligat apelanţii să plătească intimatei suma de 6.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL, precum şi chemata în garanţie I. SA Bucureşti, iar prin Decizia nr. 2809 din 25 septembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursurile, a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor reţinând, în esenţă, că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii pârâtelor cu privire la administrarea probelor cu martori şi mai ales înscrisuri, în principal sentinţa penală care reţine recuperarea în totalitate şi predarea către furnizor a întregii cantităţi de marfă care a făcut atât obiectul contractului de transport, cât şi a poliţei de asigurare facultativă.

De asemenea, s-a apreciat că instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra excepţiilor privind calitatea procesuală a reclamantei şi prescripţia dreptului de a introduce acţiunea.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul acestei instanţe, sub nr. x/86/2008 din data de 4 aprilie 2014.

Prin Decizia nr. 145 din 29 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, s-au respins atât excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei cât şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. S-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL şi chemata în garanţie I. SA împotriva Sentinţei nr. 1695 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Suceava, reclamanta-intimată fiind SC A. SRL.

S-a dispus obligarea apelantelor să plătească intimatei suma de 6.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel şi-a fundamentat decizia pe următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC A. România, motivat de faptul că, proprietarul mărfurilor, pentru care s-a solicitat plata despăgubirii este SC A. SNC Italia, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută întrucât reclamanta SC A. SRL (România), în calitate de beneficiar, a încheiat cu prim-pârâta SC B. SRL, în calitate de transportator, comanda de transport din 11 mai 2007, având ca obiect încărcarea din Italia a mai multor bunuri (excavator, 2 maşini de injectat, etc.) şi livrarea acestora la data de 15 iulie 2007 la sediul beneficiarului, împrejurare în care, în speţă, sunt incidente dispoziţiile speciale prevăzute de Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR).

Potrivit art. 13 pct. 1 teza a II-a din Convenţie "dacă pierderea mărfii este stabilită sau dacă marfa nu a sosit la expirarea termenului prevăzut în art. 19, destinatarul este autorizat să pretindă în numele său de la transportator drepturile care rezultă din contractul de transport" şi în condiţiile în care SC A. SRL a fost iniţiatorul şi beneficiarul comenzii de transport, aceasta justifică îndreptăţirea de a promova prezenta cerere de chemare în judecată, respectiv calitate procesuală activă.

Din această perspectivă, atâta timp cât dreptul afirmat de SC A. SRL derivă din contractul de transport menţionat anterior şi este independent de clauzele specifice contractului comercial de vânzare-cumpărare a mărfurilor, care au făcut obiectul transportului, este lipsită de relevanţă susţinerea apelantei potrivit căreia reclamanta trebuia să facă dovada faptului că la data emiterii comenzii de transport era proprietara bunurilor.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în raport de data producerii evenimentului, respectiv 11 mai 2007, Curtea a constatat că nu este întemeiată, motivat de faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (2) din Convenţia CMR, "o reclamaţie scrisă suspendă prescripţia până în ziua în care transportatorul respinge reclamaţia în scris şi restituie documentele care erau anexate", or, în cauză, la data de 29 ianuarie 2008 reclamanta a convocat pârâtele la conciliere directă pentru data de 18 februarie 2008, comunicându-le pretenţiile, temeiul şi înscrisurile doveditoare, şi întrucât reprezentanţii pârâtelor nu au respins reclamaţia şi nu au restituit documentele anexate, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 18 februarie 2008, termenul de prescripţie de 1 an stipulat expres în art. 32 pct. 1 din Convenţie, care a început să curgă din 29 ianuarie 2008, a rămas suspendat, aşa încât acţiunea înregistrată la data de 10 septembrie 2008 a fost formulată în termenul legal de prescripţie.

Aspectele invocate ulterior, pe calea concluziilor scrise, nu au fost supuse analizei, întrucât exced limitelor învestirii, instanţa de apel fiind chemată, în temeiul dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă prin prisma motivelor de apel invocate în termenul legal, în virtutea principiului "tantum devolutum quantum appellatum".

În ceea ce priveşte criticile vizând fondul cauzei, Curtea a reţinut că din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 11 mai 2007, între reclamanta SC A. SRL şi prim-pârâta SC B. SRL s-a încheiat contractul de transport concretizat în comanda din 11 mai 2007, în baza căruia, prim-pârâta a dispus ca secund-pârâta SC C. SRL să transporte din Italia bunurile menţionate şi să le descarce la sediul reclamantei.

În data de 11 mai 2007 secund-pârâta SC C. SRL a încărcat din Italia bunurile ce făceau obiectul comenzii de transport însă, în seara aceleiaşi zile, transportatorului i s-au furat marfa şi mijlocul de transport care fusese parcat pe o stradă publică din localitatea Ciusello Balsamo, fapt confirmat de părţile litigante.

Susţinerea apelantei, potrivit căreia nu poate fi angajată răspunderea transportatorului, date fiind împrejurările săvârşirii furtului nu a fost reţinută, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), "transportatorul este exonerat de această răspundere dacă pierderea, avaria sau întârzierea a avut drept cauză o culpă a persoanei care are dreptul să dispună de marfă, un ordin al acesteia nerezultând dintr-o culpă a transportatorului, un viciu propriu al mărfii sau circumstanţe pe care transportatorul nu putea să le evite şi ale căror consecinţe nu le putea preveni". Cum în speţă această prezumţie de răspundere nu a fost înlăturată de prepusul transportatorului, Curtea a constatat că este dată răspunderea transportatorului, întrucât furtul mărfii nu constituie o cauză de exonerare a răspunderii contractuale, iar circumstanţele în care s-a produs (parcarea autovehiculului pe timpul serii pe o stradă publică, într-un loc nesupravegheat) puteau fi evitate şi consecinţele puteau fi prevenite prin asigurarea pazei bunurilor de către unul dintre cei doi şoferi.

Faţă de cele reţinute, Curtea a constatat că nu sunt incidente în speţă nici prevederile înserate în art. 17 alin. (5) invocate de asigurătorul apelant.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Convenţia CMR, "transportatorul răspunde ca de propriile sale acţiuni şi omisiuni, de acţiunile şi omisiunile prepuşilor săi şi ale oricăror persoane la serviciile cărora recurge pentru executarea transportului, dacă aceşti prepuşi sau persoane acţionează în exerciţiul funcţiilor lor", iar potrivit art. 17 alin. (1), "transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală sau parţială sau pentru avariere, produse între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării acesteia, cât şi pentru întârzierea în eliberare".

În speţă, cu documentele comerciale din 11 mai 2007 reclamanta a făcut dovada calităţii de beneficiar şi respectiv destinatar al bunurilor care au făcut obiectul comenzii de transport din 11 mai 2007, sustrase iniţial, apoi recuperate în parte de autorităţile judiciare italiene, precum şi a existenţei prejudiciului izvorât din neexecutarea culpabilă a transportatorului şi a prepusului său, a obligaţiei contractuale de predare a acestor bunuri.

Apărarea apelanţilor, care, au susţinut că pretenţiile reclamantei nu sunt justificate, în condiţiile în care bunurile recuperate au fost predate reprezentantului A. SNC Italia nu prezintă relevanţă întrucât, pe de o parte, neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiei asumate prin contract, de a transporta şi de a preda reclamantei bunurile menţionate în comanda de transport, a avut drept consecinţă prejudicierea acesteia, iar, pe de altă parte, în cauză nu sunt date condiţiile stipulate expres în Convenţia CMR, de înlăturare a răspunderii transportatorului şi a cărăuşului pentru paguba produsă reclamantei.

Susţinerile apelantei referitoare la faptul că acţiunea nu ar mai avea obiect motivat de faptul că din sentinţele judecătoreşti pronunţate de instanţele din Italia a rezultat că prejudiciul a fost recuperat în totalitate de reprezentantul firmei A. SNC nu au fost, de asemenea, reţinute, din înscrisurile depuse la Dosar nr. x/86/2008, rezultând că a fost recuperată doar o parte din marfa aflată în interiorul camionului, nefiind recuperate mărfurile de dimensiuni mai mari şi care aveau şi valoare mai mare. Pe de altă parte, din procesele verbale de restituire a mărfii rezultă cu exactitate ce mărfuri au fost restituite, declaraţiile martorilor, conţinând referiri vagi şi imprecise asupra acestor aspecte, neputând constitui probe care să răstoarne prezumţia de adevăr a acestor înscrisuri.

Susţinerile apelantei referitoare la faptul că suma solicitată de către reclamantă depăşeşte valoarea sumei maxime asigurate nu au fost reţinute, având în vedere faptul că din cuprinsul poliţei de asigurare rezultă că suma pentru care a fost asigurată marfa conform CMR extern este de 150.000 euro.

Nici apărarea chematei în garanţie potrivit căreia aplicabilitatea contractului de asigurare este condiţionată de existenţa contractului de transport dintre cărăuşul - asigurat, secund-pârâta SC C. SRL şi reclamantă, nu a fost reţinută, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 4 teza I din Convenţia CMR, "proba contractului de transport se face prin scrisoare de trăsură", în teza a doua fiind prevăzut expres că "absenţa, neregularitatea sau pierderea scrisorii de trăsură nu afectează nici existenţa, nici valabilitatea contractului de transport care rămâne supus dispoziţiilor prezentei convenţii".

S-a reţinut astfel că, documentul de transport nu este cerut ad validitatem, ci îndeplineşte doar rolul de instrument probator al existenţei raporturilor juridice dintre expeditor şi cărăuş, iar lipsa înscrisului nu afectează valabilitatea operaţiunii de transport.

Împrejurarea că secund-pârâta (beneficiara contractului de asigurare) nu a încheiat un document de transport cu reclamanta nu afectează şi nu înlătură existenţa operaţiunii de transport pe care a efectuat-o în calitate de cărăuş, dovadă fiind actele întocmite de autorităţile italiene privind furtul autovehiculului, a mărfurilor predate cărăuşului şi a documentelor de transport, sens în care, s-a reţinut că, în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea asigurătorului - chemata în garanţie - la plata despăgubirii pentru prejudiciul produs reclamantei.

În considerarea faptului că în speţă sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile, Curtea a constatat că soluţia de admitere a acţiunii reclamantei este legală, motivele de apel invocate nefiind întemeiate.

Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs pârâtele SC B. SRL şi chemata în garanţie I. SA.

Recurentele-pârâte SC B. SRL şi SC C. SRL au criticat decizia recurată pentru nelegalitate.

Recurentele-pârâte au invocat, în drept, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs acestea au fost prezentate într-o formă nestructurată în funcţie de temeiurile invocate.

Recurentele-pârâte au motivat că instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 315 C. proc. civ., deoarece nu a cercetat fondul cauzei şi nu a analizat probele şi cererile invocate de către pârâţi în motivarea apelului şi a încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Au invocat, în acest sens, că instanţa de apel a refuzat să administreze proba cu înscrisuri constând în Sentinţa nr. 5203/707, Registrul general notificări de infracţiune nr. 783/10 Tribunal Monza, secţia unică penală, Republica Italiană. Au susţinut că din conţinutul acestui document rezultă că titularul societăţii A. SNC, J., a confirmat restituirea mărfii (material plastic în valoare totală de cca. 20.000 euro) care a fost furată la 12 mai 2007 în timp ce era încredinţată destinatarului pentru livrare către clienţii finali şi că în luna următoare a fost recuperat restul de marfă în valoare totală de 180.000 euro, după ce a fost găsită remorca în care fusese încărcată.

Această probă dacă ar fi fost analizată de către instanţa de apel ar fi dus la concluzia că prejudiciul reclamat nu există.

Mai mult, instanţa de fond şi instanţa de apel nu au admis spre a fi administrate dovezile constând în rechizitoriul procuraturii italiene, sentinţa penală definitivă şi documente din care să rezulte care este valoarea bunurilor transportate, furate şi nerecuperate de la autorii furtului.

Consideră că nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile şi anume: existenţa prejudiciului, existenţa unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei.

Au mai susţinut că pârâta SC C. SRL dispune de asigurarea pentru autovehiculul şi mărfurile transportate, precizând că a existat poliţa eliberată la data de 5 ianuarie 2007 valabilă până la data de 4 ianuarie 2008 la societatea de asigurare I. SA iar incidentul asigurat s-a produs la 11 mai 2007, în perioada de valabilitate a poliţei.

Asiguratul SC C. SRL a plătit anticipat poliţa de asigurare şi a reclamat imediat evenimentul asigurat.

Refuzul nejustificat al asigurătorului pentru plata daunelor reprezintă un abuz şi o încălcare a obligaţiilor asumate prin contractul de asigurare, motiv pentru care solicită instanţei de recurs obligarea societăţii de asigurare la plata daunelor ce vor fi constatate conform art. 23 din CMR.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune recurentele-pârâte au arătat că nu este fondat motivul de suspendare a prescripţiei deoarece nu s-a făcut o reclamaţie scrisă conform art. 32 pct. 2 din Convenţie ci doar o convocare la conciliere prin care reclamanta a încercat să obţină o sumă de bani necuvenită.

Recurentele consideră că reclamaţia scrisă, cerută de art. 32 pct. 2 din CMR, a fost depusă la data de 10 septembrie 2008, adică după 16 luni de la data când reclamanta a cunoscut împrejurările şi autorii furtului mărfii expediate de pârâtă.

Recurenta solicită a se analiza excepţia tardivităţii conform art. 32 pct. 1 din Convenţia de transport internaţional de mărfuri pe şosele, susţinând că s-a împlinit termenul de prescripţie de 1 an şi că suspendarea prescripţiei reţinută de instanţa de fond nu este fondată pentru că, în temeiul forului de jurisdicţie, termenul de reclamaţie scrisă presupune îndeplinirea condiţiilor art. 112 C. proc. civ.

Convocarea la conciliere nu reprezintă o reclamaţie scrisă în sensul art. 32 alin. (1) din Convenţie, aceasta fiind depusă la data de 10 septembrie 2008, după exact 16 luni de la data când reclamanta a cunoscut împrejurările şi autorii furtului mărfii expediate prin intermediul pârâţilor.

Faţă de motivele prezentate solicită în temeiul art. 312 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, în vederea reanalizării şi reaprecierii probatoriului administrat.

Recurenta-chemată în garanţie I. SA a criticat decizia recurată ca fiind lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a prezentat următoarele critici:

Instanţa de apel nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 129, pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, recomandarea expresă a instanţei de recurs a fost ca instanţa de apel să se pronunţe asupra admisibilităţii probei cu înscrisuri şi ulterior să analizeze aceste înscrisuri din perspectiva susţinerilor părţilor, în sensul că prejudiciul nu exista, în condiţiile în care autorii furtului au fost prinşi şi marfa recuperată şi predată proprietarului A. SNC Italia.

În acest sens, în a doua rejudecare Curtea de Apel Suceava, încuviinţează proba cu înscrisuri, însă în mod nelegal şi netemeinic, în urma unei analize sumare a acestora, care echivalează cu necercetarea fondului, apreciază că din aceste înscrisuri rezultă că prejudiciul a fost recuperat doar în parte.

Instanţa de apel face trimitere la procesele-verbale încheiate de poliţia italiană cu proprietarul mărfii, însă face abstracţie de faptul că din Sentinţa penală nr. 747/2011 pronunţată de Tribunalul din Monza, în data de 14 martie 2011, împotriva lui K., reiese faptul că prejudiciul a fost recuperat în totalitate, acest lucru fiind confirmat de J. care era administratorul firmei A. SNC şi proprietarul mărfurilor.

Prin urmare, dacă instanţa de apel ar fi considerat că în speţă nu sunt suficiente probe din care să rezulte fără dubiu că prejudiciul a fost recuperat integral, deşi nu motivează în niciun fel respingerea sub aspect probator a menţiunilor din Sentinţa penală nr. 747/2011, avea obligaţia, în temeiul art. 129 pct. 5 C. proc. civ., de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză prin completarea probatoriului eventual cu o adresă transmisă autorităţilor italiene prin care să se solicite comunicarea declaraţiei date de J. sau chiar să dispună audierea lui ca martor.

În condiţiile în care instanţa de apel, s-a rezumat la a analiza doar procesele-verbale de restituire a mărfii, şi nu motivează în niciun fel de ce a respins, sub aspect probator, Sentinţa penală nr. 747/2011 pronunţată de Tribunalul din Monza în care proprietarul mărfii declara că prejudiciul a fost recuperat integral, instanţa de recurs nu poate face un control de legalitate în condiţiile în care nu rezultă din motivare dacă s-a avut sau nu în vedere acest înscris.

Doctrina a reţinut ca, sub aspectul rolului activ, instanţa are obligaţia aflării adevărului juridic, nefiind în obligaţia ei întreaga sarcină a probei, însă, în speţă, nu se poate susţine că s-a aflat adevărul juridic în condiţiile în care nu poate stabili dacă decizia e de natură a repara un prejudiciu sau dimpotrivă de a crea premisele îmbogăţirii fără just temei, în condiţiile în care reclamanta A. SRL nu a suferit niciun prejudiciu.

Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are atributul analizării probelor în această fază procesuală, solicită admiterea recursului, casarea decizie instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru completarea probatoriului.

Instanţa de apel, în mod greşit a reţinut existenţa unei reclamaţii care se circumscrie condiţiilor stipulate prin art. 32 alin. (2) din Convenţia CMR, prin care a considerat că s-a suspendat termenul de prescripţie.

Consideră că instanţa de apel face o confuzie evidentă între cererea de conciliere care îşi are temeiul în art. 720 C. proc. civ. şi reclamaţia stipulată prin art. 32 alin. (2) din Convenţia CMR. Reclamaţia reprezintă actul unilateral prin care reclamanta are obligaţia de a comunica transportatorului rezervele sale asupra pierderii mărfii transportate în timpul transportului.

Consideră că motivarea instanţei de apel, care a reţinut faptul că s-a suspendat prescripţia, prin efectuarea unei reclamaţii, nu este legală deoarece reclamanta nu a formulat rezerve în termenul legal de 21 de zile, culpa reclamantei constând în nerespectarea termenului de decădere reglementat prin art. 30 din Convenţie.

Arată că termenul de la care curge prescripţia dreptului la acţiune este reprezentat de data de 11 iunie 2007, dată la care a fost eliberată de către Chestura Milano, echipa mobilă, ultima tranşă din mărfurilor furate, către proprietarul SC A. SNC reprezentată de J. S-a făcut această menţiune deoarece începând cu data de 11 iunie 2007, conform prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prejudiciul a putut fi determinat, iar păgubitul a cunoscut paguba cât şi cel care răspunde de ea.

Instanţa de apel nu a motivat în niciun fel faptul că notificarea reclamantei, pe care o consideră a fi o reclamaţie în sensul reglementărilor Convenţiei internaţionale CMR, nu îndeplineşte condiţiile de formă şi nici nu respectă termenele prevăzute de art. 30 din Convenţie.

Dacă se consideră că data de referinţă este 11 iunie 2007, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată în data de 12 septembrie 2008, prin efectuarea unui calcul simplu între cele două date, rezultă că s-au scurs un an şi trei luni de la data predării mărfii către transportator.

Dreptul reclamantei de a promova o acţiune împotriva transportatorului este doar un drept procesual, adică posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie şi de a-i pune în mişcare activitatea pentru înfăptuirea justiţiei într-un raport juridic concret, însă A. SRL nu este titulara dreptului de a fi despăgubită, întrucât prejudiciul nu s-a produs în patrimoniul său, atât timp cât preţul bunurilor transportate nu a fost plătit.

Mai mult decât atât, aşa cum rezultă din Sentinţa penală nr. 1400 din data de 15 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Monza, însoţită de stenogramele audierilor din dosar, dar şi din Sentinţa penala nr. 747/2011, pronunţată în data de 14 martie 2011, SC A. SNC Italia îşi recuperase integral marfa furată, aspect recunoscut şi de J., reprezentantul legal al A. SNC Italia, care este şi asociatul şi administratorul A. SRL.

În mod nelegal, Curtea de Apel Suceava, a respins susţinerile referitoare la sub-asigurare, nesocotind dispoziţiile contractului de asigurare CMR.

A menţionat că limita răspunderii contractuale este reglementată la art. 4.2 din condiţiile de asigurare CMR şi prevede că: pentru fiecare transport în parte, efectuat în perioada de valabilitate a poliţei, limita maximă a răspunderii acoperite prin asigurare se stabileşte de comun acord de către asigurător şi asigurat, în funcţie de valoarea mărfurilor transportate. În situaţia de faţă, limita maximă indicată în poliţă este de 150.000 euro.

În condiţiile în care valoarea mărfurilor transportate era de 228.000 euro, în acest caz, se face aplicarea dispoziţiilor art. 7.13 din condiţiile de asigurare: "în cazul în care în momentul producerii evenimentului asigurat, asigurarea era în vigoare pentru o limită maximă a răspunderii pentru un transport inferioară valorii mărfii transportate, despăgubirea se reduce proporţional, corespunzător raportului dintre limita maximă a răspunderii prevăzută în poliţa de asigurare şi valoarea mărfii transportate la momentul producerii evenimentului asigurat".

Având în vedere că limita maximă de despăgubire pe poliţă este de 150.000 euro, sumă inferioară valorii bunurilor transportate, orice despăgubire ce poate fi acordată de asigurător se reduce cu raportul dintre aceste valori, astfel încât limita maximă a despăgubirii ce poate fi suportată în temeiul Contractului de asigurare CMR este de doar 84.000 euro.

Principiul sub-asigurării se aplică exclusiv despăgubirii acordate de către asigurător, diferenţa până la valoarea integrală a pagubei fiind în sarcina transportatorului, acesta urmând să achite această diferenţă persoanelor păgubite.

Pentru toate motivele arătate, recurenta-chemată în garanţie solicită casarea hotărârii de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ. şi, în temeiul art. 313 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată în vederea cercetării fondului, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului şi respingerii acţiunii.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a arătat că aceasta a fost legal soluţionată deoarece termenul a început să curgă la expirarea unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport, conform art. 32 alin. (1) lit. c) din Convenţie.

Contractul a fost încheiat la data de 11 mai 2007, situaţie în care termenul de un an curge după 3 luni de la data încheierii contractului, adică, data de 11 august 2007. Cursul acestui termen a fost suspendat la 29 ianuarie 2008, acţiunea fiind introdusă în termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 32 din Convenţie.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a arătat că, în mod corect, a fost respinsă de instanţele de fond întrucât în cazul contractului de transport rutier guvernat de convenţia CMR, destinatarul mărfii, ca parte contractuală, are dreptul la acţiune împotriva transportatorului şi de a cere drepturile care rezultă din contract.

Pe fondul cauzei a arătat că instanţele au cercetat fondul şi că nu se poate reţine cazul de exonerare de răspundere a transportatorului pentru circumstanţe imposibil de evitat.

Pierderea mărfii a fost cauzată prin furt şi nu de utilizarea unui mijloc de transport descoperit.

Potrivit art. 4 din Convenţia CMR, "absenţa, neregularitatea sau pierderea scrisorii de trăsură nu afectează nici existenţa, nici valabilitatea contractului de transport care rămâne supus dispoziţiilor convenţiei".

În ceea ce priveşte contravaloarea bunurilor sustrase pe timpul transportului şi nerecuperate de autorităţile judiciare a arătat că mărfurile care au fost recuperate de autorităţile judiciare italiene sunt cele menţionate în procesul-verbal de sechestru şi în procesul-verbal de custodie încheiate la data de 22 mai 2007 de Chestura Milano, echipa mobilă, şi în procesul-verbal din 21 iunie 2007, încheiat de departamentul de poliţie Lombardia.

Rezultă că din mărfurile sustrase nu au fost recuperate cele menţionate în facturile din 11 mai 2007, deci bunurile care sunt menţionate în cererea de chemare în judecată şi care formează obiectul pretenţiilor.

Valoarea acestor componente auto este cea corespunzătoare preţului curent al pieţei, aşa cum rezultă din oferta emisă de producătorii italieni, pe care a anexat-o la întâmpinarea depusă în apel.

Despre sustragerea acestor bunuri, rămase nerecuperate, se menţionează şi în procesele-verbale încheiate de secţia de poliţie Ciusello Balsamo la data de 12 mai 2007, ora 16:45 care consemnează reclamaţia făcută de conducătorul auto L. care este prepusul transportatorului, cu privire la împrejurările în care a avut loc furtul mijlocului de transport şi a mărfurilor transportate.

Aceste bunuri sunt tocmai cele din facturile din 11 mai 2007, care au fost furate şi nerecuperate şi care formează obiectul judecăţii.

Procesele-verbale menţionate, încheiate de poliţia italiană la data de 12 mai 2007, sunt semnate şi de conducătorul auto care a reclamat furtul, semnătura acestuia regăsindu-se şi pe documentele de transport.

Coroborând aceste probe, inclusiv hotărârile penale pronunţate de Tribunalul Monza, şi având în vedere şi recunoaşterea făcută de prepusul transportatorului privind mărfurile sustrase, recunoaştere consemnată în procesul-verbal încheiat de poliţie la 12 mai 2007, este evident că mărfurile sustrase nu au fost recuperate integral.

Sentinţa penală pronunţată de Tribunalul din Monza la 14 martie 2011 priveşte doar mărfurile care au fost găsite în depozitul lui K., pentru care autorităţile judiciare au încheiat proces-verbal de sechestru din 22 mai 2007 şi proces-verbal de restituire din 21 iunie 2007.

Faptul că în acest dosar a fost audiat ca martor şi J., titular al societăţii A. nu poate duce la concluzia că s-ar fi găsit toate bunurile sustrase, o asemenea concluzie fiind infirmată chiar de procesul-verbal de sechestru şi procesul-verbal de restituire încheiate de autorităţile judiciare italiene.

În ceea ce priveşte critica privind sub-asigurarea invocată de recurenta I. SA, intimata a învederat că prin cererea de apel nu a făcut nicio critică cu privire la limita maximă a despăgubirii, situaţie în care acest motiv de recurs este inadmisibil.

Înalta Curte, analizând recursurile în cadrul controlului de legalitate reţine următoarele:

Recursul declarat de pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL prezintă critici comune cu cele prezentate de recurenta-chemată în garanţie SC I. SA astfel că, analiza motivelor de recurs, este valabilă pentru ambele recurente în privinţa motivelor comune.

Motivul de recurs privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa încălcării şi aplicării greşite a prevederilor art. 32 alin. (1) din Convenţia CMR referitoare la termenul special de prescripţie de 1 an se încadrează în motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv recurentele au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o confuzie între cererea de conciliere prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. şi reclamaţia la care se referă art. 32 alin. (2) din Convenţia CMR şi nu a ţinut seama că aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă şi să respecte anumite termene de comunicare, cu referire la condiţiile stabilite prin art. 30 din Convenţie.

Instanţa nu găseşte întemeiate susţinerile recurentelor din această perspectivă. Dispoziţiile art. 32 din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, stabilesc următoarele:

"1. Acţiunile derivând din transporturile supuse prezentei convenţii se prescriu în termen de un an. Totuşi, în caz de doi sau culpă considerată de legea ţării căreia îi aparţine organul de jurisdicţie sesizat ca echivalentă cu dolul, termenul de prescripţie este de trei ani.

Termenul de prescripţie curge:

a) în caz de pierdere parţială, de avarie sau de întârziere, din ziua în care marfa a fost eliberată;

b) în caz de pierdere totală, începând de la a treizecea zi după expirarea termenului convenit sau, dacă nu a fost convenit nici un termen, începând de la a şaizecea zi de la primirea mărfii de către transportator;

c) în toate celelalte cazuri, începând de la expirarea unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport".

Raportat la dispoziţiile legale mai sus enunţate, termenul general de prescripţie prevăzut de art. 32 alin. (1) este de un an şi curge de la momentele prevăzute la lit. a) - c) ale acestui articol.

În cauză, nu este vorba de pierdere parţială sau totală, de avarie sau de întârziere, conform situaţiilor reglementate la lit. a) şi b) ale acestui articol ci, în cauză, este vorba de furtul mărfii transportate situaţie care se încadrează în ipoteza reglementată la art. 32 alin. (1) lit. c) din Convenţie ("toate celelalte cazuri"). În condiţiile prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. c) din Convenţie, termenul de prescripţie de un an începe să curgă de la expirarea unui termen de 3 luni, începând de la data încheierii contractului de transport, adică de la data de 11 august 2007 (contractul de transport fiind încheiat la 11 mai 2007).

Potrivit art. 32 alin. (2) din Convenţie "o reclamaţie scrisă suspendă prescripţia până în ziua în care transportatorul respinge reclamaţia în scris şi restituie documentele care erau anexate. Dovada primirii reclamaţiei sau a răspunsului şi a restituirii documentelor cade în sarcina părţii care invocă acest fapt".

Din analiza prevederilor art. 32 alin. (2) din Convenţie rezultă că reclamaţia scrisă reprezintă mijlocul procedural prin intermediul căruia, prealabil declanşării unui litigiu, părţile contractului de transport, au posibilitatea să rezolve situaţia generată de orice incident apărut în executarea contractului fără a fi necesară intervenţia instanţei.

Această constatare se poate deduce din art. 32 alin. (2), teza a II-a din Convenţie în care se prevede că, "în caz de acceptare parţială a reclamaţiei, prescripţia nu-şi reia cursul său decât pentru partea din reclamaţie care rămâne litigioasă".

Contrar susţinerilor recurentelor, în afara cerinţei referitoare la forma scrisă, textul Convenţiei nu impune alte formalităţi de fond şi de formă pentru întocmirea reclamaţiei. Termenele de comunicare reglementate prin art. 30 din Convenţia CMR se referă la rezervele pe care trebuie să le facă destinatarul care a primit marfa, în condiţiile art. 30 alin. (1) şi (2), cu privire la starea acesteia, ceea ce nu este cazul în speţă.

Noţiunea de reclamaţie poate fi asimilată cu o cerere în despăgubiri, adresată cărăuşului, care cuprinde pretenţiile părţii ce a suferit un prejudiciu din executarea necorespunzătoare a contractului sau neexecutarea acestuia, elementele necesare şi orice indicii pentru determinarea despăgubirii pretinse cărăuşului, scopul acesteia fiind acela de a se stabili poziţia cărăuşului faţă de această reclamaţie şi, eventual, de a preîntâmpina un litigiu, prin înţelegerea părţilor.

În cauză, concilierea directă reglementată de art. 7201 C. proc. civ. satisface exigenţele reclamaţiei la care se referă art. 32 pct. 2 din Convenţia CMR şi, pe cale de consecinţă, are ca efect suspendarea cursului prescripţiei. Aceasta, deoarece, în cadrul acestei proceduri, reclamantul comunică în scris părţii adverse, pretenţiile sale şi toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea iar rezultatul concilierii se consemnează în scris.

Prin urmare, concilierea directă, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. este echivalentă reclamaţiei prevăzute de art. 32 pct. 2 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât, în conţinutul adresei privind invitaţia la conciliere, se face menţiunea că "prezenta reprezintă şi o reclamaţie în temeiul dispoziţiilor din Convenţia privind transportul internaţional de mărfuri pe şosele".

Efectul reclamaţiei constă în suspendarea cursului prescripţiei de 1 an, conform art. 32 alin. (3) din Convenţie iar, în scopul încetării suspendării prescripţiei, transportatorul trebuie să respingă clar şi fără ambiguitate reclamaţia scrisă aşa cum rezultă din reglementarea prevederilor art. 32 alin. (2) teza a II-a din Convenţie.

Contractul de transport a fost încheiat la data de 11 mai 2007, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 12 august 2007 iar concilierea directă a avut loc la data de 18 februarie 2008.

Aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 18 februarie 2008, reprezentanţii recurentelor SC B. SRL şi SC C. SRL nu au respins reclamaţia, SC B. SRL a arătat că transportul a fost efectuat de către SC C. SRL, şi că acesta este asigurat iar SC C. SRL a fost de acord că reclamanta A. SRL să fie despăgubită de asigurător, recurenta-chemată în garanţie.

În scopul încetării suspendării prescripţiei, cărăuşul trebuie să respingă în mod clar şi fără echivoc reclamaţia scrisă, aşa cum rezultă din art. 32 pct. 2 teza I din Convenţie, situaţie care nu corespunde cu atitudinea recurenţilor pârâţi din faza procedurii de conciliere directă descrisă mai sus.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a statuat că termenul de prescripţie de 1 an a rămas suspendat întrucât reprezentanţii pârâţilor şi ai chematei în garanţie nu au respins reclamaţia, situaţie în care acţiunea formulată la data de 10 septembrie 2008 nu este prescrisă iar respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este corectă.

Printr-un alt motiv comun de recurs ce poate fi încadrat în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a criticat soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC A. SRL, susţinându-se că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 13 pct. 1 teza a II-a din Convenţie şi a conferit calitate procesuală activă reclamantei deşi aceasta nu este titulara dreptului de a fi despăgubită, întrucât prejudiciul nu s-a produs în patrimoniul său, atât timp cât preţul bunurilor transportate nu a fost plătit.

Potrivit art. 13 pct. 1 teza a II-a din Convenţia CMR, dacă pierderea mărfii este stabilită sau dacă marfa nu a sosit la expirarea termenului prevăzut în art. 19, destinatarul este autorizat să pretindă în numele său de la transportator drepturile care izvorăsc din contractul de transport.

Rezultă, astfel, că intimata-reclamantă SC A. SRL, în calitate de destinatar al bunurilor transportate are legitimare procesuală activă pentru a promova acţiune în daune contra cărăuşului, chiar dacă nu ar fi proprietara bunurilor care îi erau destinate, textul convenţiei nefăcând o atare distincţie.

Dreptul la acţiune născut din contractul de transport nu poate fi negat destinatarului, parte în acest contract, pentru motive care nu sunt în legătură cu acest contract, ci cu o altă convenţie de vânzare-cumpărare încheiată între SC A. SNC Italia, în calitate de vânzător şi A. SRL, în calitate de cumpărător care excede limitelor învestirii instanţei şi în raport cu care recurentele sunt terţi. Aspectele referitoare la inexistenţa prejudiciului ţin de fondul cauzei şi nu sunt de natură să infirme legitimarea procesuală activă a destinatarului transportului pentru drepturile care rezultă din contractul de transport.

Pe fondul cauzei s-au invocat critici circumscrise lipsei de vinovăţie a transportatorului şi lipsei prejudiciului.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind neîndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, recurentele-pârâte au invocat că, în cauză, sunt exonerate de răspundere, în temeiul art. 17 pct. 2 din Convenţie deoarece pierderea mărfii nu a fost cauzată de intenţia neglijentă sau imprudentă cu care a acţionat transportatorul ci pentru că marfa a fost furată, situaţie care nu putea fi evitată şi ale cărei consecinţe nu le putea preveni.

Argumentaţia prezentată de recurente, în sprijinul exonerării de răspundere, din lipsa vinovăţiei, întrucât s-a dovedit că marfa a fost furată în Italia de autori identificaţi de autorităţile italiene, nu poate fi primită.

Dispoziţia din Convenţie, cuprinsă în prevederile art. 17 alin. (2), relativ la circumstanţe pe care cărăuşul nu putea să le evite şi ale căror consecinţe nu le putea preveni, se referă la situaţiile în care cărăuşul dovedeşte că pierderea s-a produs, deşi el a exercitat diligenţa rezonabilă care se putea pretinde unui cărăuş în astfel de împrejurări.

Cu alte cuvinte, cărăuşul, debitor al obligaţiei contractuale de rezultat, trebuie să arate că a exercitat toate diligenţele necesare spre obţinerea acestui rezultat, luând toate măsurile de precauţie care se impuneau în considerarea naturii şi condiţiilor de executare a contractului, dar că, împrejurările nu au putut fi evitate.

Caracterul evitabil sau inevitabil al împrejurărilor pe care cărăuşul le invocă spre exonerare trebuie apreciat în concret.

În cauză toate aceste împrejurări care ţin de stabilirea situaţiei de fapt au fost pe deplin stabilite în fazele procesuale anterioare, iar condiţia inevitabilităţii împrejurărilor şi a imposibilităţii prevenirii lor nu este realizată când este vorba de furtul vehiculului şi a mărfii, în condiţiile în care, în cauză, au fost desemnaţi doi conducători auto, parcarea autovehiculului s-a făcut pe o stradă publică, şi autovehiculul a fost lăsat nesupravegheat.

De asemenea, transportatorul nu poate invoca nici cauza specială exoneratoare de răspundere prevăzută de art. 17 alin. (4) lit. a) din Convenţie deoarece pierderea mărfii a fost cauzată de furtul acesteia şi nu de utilizarea unui mijloc de transport descoperit.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la inexistenţa prejudiciului cauzat destinatarului transportului, recurenţii au motivat faptul că instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 315 C. proc. civ. deoarece nu a analizat probele prezentate de pârâţi în acest sens, mai exact Sentinţa penală nr. 1400 din 15 iunie 2010 şi Sentinţa penală nr. 747/2011 pronunţate de Tribunalul Monza, Italia şi celelalte înscrisuri din care rezultă, în opinia recurenţilor, că marfa furată a fost recuperată în totalitate şi restituită cetăţeanului italian J., reprezentantul legal al societăţii italiene A. SNC.

Analizând decizia recurată din această perspectivă rezultă că instanţa de apel a respectat prevederile art. 315 C. proc. civ. şi, în acest sens, a procedat la analiza tuturor probatoriilor prezentate de părţi, acest aspect rezultând din considerentele deciziei ce face obiectul recursului.

Nu pot fi primite celelalte argumente prezentate de recurente referitoare la faptul că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a materialului probator administrat în cauză sub motiv că a analizat doar procesele-verbale încheiate de poliţia italiană cu proprietarul mărfii şi a făcut abstracţie de Sentinţa penală nr. 747/2011 pronunţată de Tribunalul din Monza din care reiese că prejudiciul a fost recuperat în totalitate şi că acest lucru a fost confirmat de J. care era administratorul societăţii italiene A. SNC (fără a se susţine că destinatarul mărfii, societatea română A. SRL a recuperat prejudiciul).

Argumentele prezentate în sprijinul tezei că prejudiciul a fost recuperat în totalitate se situează în sfera motivelor de temeinicie şi nu ţin de legalitatea deciziei ce face obiectul recursului deoarece analiza acestora presupune reaprecierea materialului probator administrat în cauză, ceea ce excede controlului de legalitate specific recursului precedat de apel.

Sentinţa penală pronunţată de o instanţă străină, Tribunalul din Monza, Italia nu este hotărâre legalizată în condiţiile şi cu respectarea formalităţilor legale pentru astfel de documente oficiale, iar recurentele-pârâte, date fiind aceste neconformităţi, nici nu au invocat efectele autorităţii de lucru judecat ale unor astfel de înscrisuri.

Nu se constată încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. sub motiv că nu a ordonat administrarea altor dovezi care să probeze recuperarea prejudiciului.

Neadministrarea unor probe pe care părţile nu le-au solicitat nu poate constitui o cauză de nelegalitate a hotărârii.

Motivul de recurs circumscris încălcării principiului sub-asigurării invocat de recurenta-chemată în garanţie apare făcut omisso medio, aşa cum susţine şi intimata prin întâmpinare.

Această constatare rezultă din analiza cererii de apel formulată de chemata în garanţie în termenul definit de lege, cerere care relevă faptul că această critică nu a fost invocată în apel, ci a fost prezentată sub forma unor "note" în rejudecarea cauzei după prima casare dispusă prin Decizia nr. 3914 din 30 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului declarat de reclamantă.

Limitele rejudecării în apel au fost determinate prin această decizie la ceea ce s-a criticat prin apelurile declarate de părţi în termen legal şi ţinându-se seama de prevederile art. 295 C. proc. civ.

Cum această critică nu a fost invocată prin cererea de apel iar limitele rejudecării cauzei au fost determinate prin decizia de casare precizată, recurenta-chemată în garanţie nu putea să-şi suplimenteze motivele de apel în rejudecarea apelului printr-o cerere intitulată "note" şi, pe cale de consecinţă, aceste critici nu mai pot fi invocate nici în recurs.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte SC B. SRL şi SC C. SRL şi de recurenta-chemată în garanţie I. SA - prin Sucursala Suceava, împotriva Deciziei nr. 145 din 29 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 8 mai 2015.

Procesat de GGC - MI