Bank loan assignment clause upheld as valid despite consumer unfair-terms challenge

Decizia nr. 1259/2015

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 2/COM/2013, Tribunalul Alba a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii SC B. SA prin Agenţia C., SC D. SRL, E. şi a constatat nulitatea absolută parţială a Contractului de credit bancar nr. x, încheiat între reclamant şi pârâta de ordin 3 pe de o parte şi pârâta de ordin 1 pe de altă parte, în ceea ce priveşte clauza în temeiul căreia pârâta de ordin 1 poate cesiona unui terţ drepturile şi obligaţiile sale din contract (art. 10 din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul identificat anterior); a constatat nulitatea absolută parţială a Contractului de cesiune de creanţe din 27 octombrie 2010, încheiat între pârâta de ordin 1 şi pârâta de ordin 2, cu privire la creanţa rezultată din Contractul de credit bancar nr. x din 29 iunie 2007 şi a fost respinsă în rest cererea reclamantei.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:

La 29 iunie 2007, între reclamantă în calitate de coplătitor, pârâtul în calitate de împrumutat - garant şi pârâta de ordin 1 - B. - Agenţia C. a fost încheiat Contractul de credit nr. x, prin care pârâtul E. a fost împrumutat de bancă cu suma de 142.000 euro.

La 18 noiembrie 2009, s-a încheiat un act adiţional prin care s-a prevăzut că împrumutatul beneficiază de o perioadă de graţie de 6 luni, valoarea creditului totalizând suma de 157.187,47 euro, rambursabil în 272 rate lunare.

Prin Adresa din 28 octombrie 2010 pârâtului de ordin 3 i se comunică intervenţia contractului de cesiune de creanţă între B. şi pârâta de ordin 2, respectiv Contractul din 27 octombrie 2010, prin care B. a cesionat creanţa născută în baza Contractului de credit nr. x din 29 iunie 2007, către SC D. SRL cu indicarea sumei datorate ca fiind de 164.778,24 euro.

S-a constatat că cererea reclamantei este în parte întemeiată întrucât clauza din contractul de credit în temeiul căreia pârâta de ordin 1 poate cesiona unui terţ drepturile şi obligaţiile sale din contract este abuzivă, acest caracter fiind determinat de dezechilibrul semnificativ existent între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care, este vorba despre o clauză contractuală standard preformulată care nu a fost negociată cu reclamanta.

Condiţiile prevăzute de legislaţia naţională şi de cea comunitară pentru ca această clauză să fie considerată abuzivă şi anume: să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; să fie contrară bunei credinţe şi prin ea însăşi, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului sunt îndeplinite.

Caracterul abuziv al clauzei rezultă din modalitatea evazivă şi incompletă în care a fost redactată, în condiţiile în care prin clauza prevăzută la art. 10 din condiţiile generale ale convenţiei de credit, s-a stabilit pur şi simplu că banca poate cesiona unui terţ drepturile şi obligaţiile sale, însă fără a preciza în concret în ce condiţii poate interveni cesiunea, prezumţia bunei credinţe a băncii este înlăturată.

Pârâta de ordin 1 nu a făcut dovada negocierii clauzei contractuale considerate abuzive, potrivit art. 1169 C. civ., cu atât mai mult cu cât obligaţia de a negocia clauza respectivă este una de rezultat şi nu de mijloace.

Caracterul abuziv în speţă este determinat de dezechilibrul semnificativ între drepturile băncii şi obligaţiile reclamantei pe care l-a creat clauza înserată în art. 10 din condiţiile generale, întrucât, deşi nu a notificat declararea scadenţei anticipate a creditului, B. a procedat la cesionarea creanţei.

Contractul de cesiune de creanţă are o cauză imorală câtă vreme, deşi contractul de credit este unul garantat cu ipotecă de pârâtul de ordin 3 - E., conform art. 10 din condiţiile speciale, pârâta de ordin 1 nu a încercat sub nicio formă să-şi îndestuleze creanţa urmărind garanţia imobiliară.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 27 ianuarie 2012 au declarat apel pârâtele B. SA şi SC D. SRL.

Prin Decizia nr. 473 din 18 noiembrie 2014 Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, a admis apelurile şi a schimbat Sentinţa civilă nr. 2/COM/2013 în sensul că respinge în tot acţiunea reclamantei A. şi o obligă la 1.095,61 RON cheltuieli de judecată către pârâta B.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:

Acţiunea reclamantei, sub aspectul obiectului, cauzei şi părţilor primelor trei capete de cerere este identică acţiunii formulate de pârâtul E. care a făcut obiectul Dosarului nr. x/107/2010.

În prezentul apel s-a invocat excepţia insuficientei timbrări a acţiunii reclamantei A., dar şi aceea a lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei B. SA - Agenţia C.

În mod corect a stabilit tribunalul că litigiul este unul întemeiat pe Legea nr. 193/2000, reclamanta, în calitate de consumator fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Pârâta B. SA - Agenţia C., are organe proprii de conducere şi a încheiat Contractul de credit nr. x din 29 iunie 2007 cu reclamanta A. şi pârâtul E.

Părţile şi-au adus la cunoştinţă poziţiile faţă de litigiu, acestea fiind contradictorii şi ireconciliabile, disp. art. 7201 C. proc. civ. fiind respectate în ce priveşte finalitatea procedurilor.

Soluţia din Dosarul nr. x/107/2010 are o înrâurire determinantă asupra soluţiei ce s-ar fi pronunţat în dosarul de faţă, motiv pentru care s-a şi dispus suspendarea prezentului apel prin Încheierea din 28 martie 2013.

Prin Decizia nr. 16/2013, Curtea de Apel Alba-Iulia a reţinut, cu privire la clauza de la pct. 10 din Condiţiile generale de creditare, că aceasta nu are un caracter abuziv, întrucât dreptul instituţiei bancare de a proceda, în principiu, la cesionarea unei creanţe născute din contractul de credit încheiat de reclamant nu este condiţionat, aşa cum corect se susţine de către apelante, de includerea în condiţiile de creditare a acestei clauze, existând şi independent de aceasta în temeiul art. 1391 şi urm. din titlul V cap. VIII C. civ.

Clauza de la pct. 10 a fost exprimată clar, într-un limbaj uşor inteligibil, aşa cum prevede art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar faptul că reclamantul este nemulţumit de cesionarea creanţei, contestând condiţiile în care a fost efectuată, nu lipseşte de efect respectiva clauză.

Pentru nestabilirea exactă a condiţiilor în care ar intervenii cesiunea a fost reţinută de către prima instanţă şi lipsa bunei-credinţe a băncii, deşi reclamantul nu a indicat în mod expres în ce măsură această apelantă nu a manifestat bună-credinţă contractuală, care este şi prezumată de lege în art. 970 C. civ.

Dezechilibrul creat între drepturile şi obligaţiile părţilor a fost constatat de către instanţă nu atât în raport de caracterul general al clauzei din condiţiile de creditare, ci în raport de calitatea cesionarului - societate nebancară şi de împrejurarea cesionării creanţei fără notificarea scadenţei creditului.

Dat fiind regimul juridic al contractului de cesiune, reglementat de art. 1393 C. civ., posibilitatea băncii de a proceda la cesiune, indiferent de existenţa unui caz de culpă privind neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, reţinerea unor împrejurări care ar atrage nulitatea cesiunii nu pot fi invocate pentru a justifica considerarea ca fiind abuzivă şi nulitatea unei clauze dintr-un contract anterior, dezechilibrul contractual nerezultând obiectiv, în speţă, din chiar stipularea unei astfel de clauze.

Prin Decizia nr. 3911 din 13 noiembrie 2013 s-a reţinut că primul capăt de cerere relativ la constatarea caracterului abuziv al art. 10 din contractul de credit bancar, prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi, pe cale de consecinţă, constatarea inexistenţei dreptului pârâtei de a cesiona creanţa către un terţ şi, implicit nulitatea contractului de cesiune încheiat între pârâte pentru aceste motive a intrat în puterea lucrului judecat prin nerecurarea soluţiei instanţei de apel de către intimatul reclamant. În speţă s-a statuat astfel, în mod irevocabil că art. 10 din contractul de credit care instituie dreptul pârâtei B. SA de a cesiona creanţa nu este o clauză abuzivă din perspectiva art. 4 prev. de Legea nr. 193/2000 şi, implicit, a fost irevocabil soluţionată, prin nerecurare, şi cererea de constatare a nulităţii contractului de cesiune, ca urmare a inexistenţei dreptului recurentei de a cesiona creanţa, aspect ce ar eluda dispoziţiile speciale din Legea nr. 193/2000 şi legislaţia bancară.

Prin aceeaşi decizie s-a stabilit că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat nulitatea contractului de cesiune de creanţă pentru absenţa notificării cesiunii într-o anumită formă, respectiv prin executor judecătoresc şi lipsa acordului reclamantului, în calitate de debitor cedat, la încheierea contractului de cesiune de creanţă.

Aceste aspecte au fost irevocabil tranşate, prin raportare la art. 1391 C. civ. au fost respinse susţinerile reclamantului relative la absenţa notificării prin intermediul executorului judecătoresc şi lipsa acordului debitorului cedat ca nefondate.

În aceste condiţii în care s-a tranşat irevocabil asupra caracterului legal al clauzei cuprinse de pct. 10 din Condiţiile generale de creditare, apelurile au fost considerate fondate cu privire la soluţia primei instanţe asupra primului capăt de cerere al reclamantei A.

Tribunalul a constatat nulitatea contractului de cesiune în baza principiului potrivit căruia actul subsecvent urmează calea actului principal. Constatând nulitatea clauzei din contractul de credit, tribunalul a constatat nulitatea contractului de cesiune, apreciind că acesta a fost încheiat în temeiul unei clauze constatată nulă.

Cum clauza din contractul de credit apare ca legală, se impune aprecierea că şi contractul de cesiune are un temei contractual valid.

Faţă de disp. art. 1391 - 1393 C. civ. contractul de cesiune apare drept valid.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta SC B. SA.

Reclamanta A. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Apelul SC D. SRL a fost declarat tardiv. Astfel, sentinţa tribunalului a fost comunicată la 18 februarie 2013, iar apelul a fost declarat la 7 martie 2013.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Pârâtele apelante erau obligate să timbreze fiecare petit din cererea de chemare în judecată în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 146/1997.

Taxa de timbru trebuia stabilită de instanţa de apel pentru fiecare cerere în parte, sens în care nu se putea păşi la judecată, acţiunea fiind insuficient timbrată, iar cauza trebuia soluţionată, în limitele în care taxa de timbru a fost achitată în mod legal.

Recurenta reclamantă susţine că deşi a invocat excepţia netimbrării, instanţa de apel nu s-a pronunţat, acesta fiind motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greşit s-a dispus suspendarea judecării cauzei la 28 iunie 2013 apreciindu-se că soluţionarea cauzei depinde în totalitate de soluţia din Dosarul x/107/2010.

Faţă de cererea de la petitul 1 al acţiunii recurenta arată că a renunţat la aceasta, iar Curtea de Apel a judecat un petit asupra căruia se renunţase - motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Prin hotărârea recurată s-a schimbat cauza actului juridic dedus judecăţii. Nu s-a invocat nici obligaţia notificării prin executor judecătoresc a cesiunii, nici lipsa acordului debitorului cedat, în speţă, a coplătitorului.

Recurenta arată că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 C. proc. civ. întrucât nu are o motivare clară, exactă şi necontradictorie.

Banca nu a făcut dovada respectării obligaţiilor care i se impută şi mai mult, deşi cunoştea că recurenta reclamantă şi-a schimbat domiciliul din anul 2008 nu a înştiinţat-o pentru a plăti ratele neachitate de E.

Se solicită constatarea nulităţii cesiunii de creanţă intervenită între B. şi SC D. SRL, efectuată în mod abuziv şi cu încălcarea drepturilor reclamantei în calitate de consumator.

Pârâta SC B. SA critică decizia sub aspectul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Se arată că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., motiv de modificare reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanţa de apel nu a motivat reducerea cheltuielilor de judecată, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin decizia recurată a fost admis apelul B. SA şi s-a respins acţiunea reclamantei A., însă în mod nelegal a obligat intimata la plata doar în parte a cheltuielilor de judecată în fond şi apel, respectiv la suma de 1.095,61 RON.

Valoarea cheltuielilor de judecată suportate de B. SA este de 15.368,16 RON, din care 5.605 RON taxa de timbru în apel şi 9.762,66 RON cu titlu de onorariu de avocat şi este rezonabilă în raport cu valoarea pricinii şi munca depusă în combaterea acţiunii formulată de intimată.

Instanţa nu poate să reducă taxa de timbru ci eventual în măsura în care apreciază că este disproporţionat de mare, onorariul de avocat.

Cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă au caracter necesar, real şi rezonabil.

Prin prisma prevederilor exprese ale art. 274 alin. (3) C. proc. civ., posibilitatea instanţei de apreciere asupra cuantumului cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu de avocat este limitată şi în niciun caz nu poate duce la înlăturarea lui în totalitate.

Reclamanta A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de SC B. SA ca nefondat.

Intimata SC D. SRL a formulat de asemenea întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de reclamanta A.

Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A.:

Tardivitatea apelului declarat de SC D. SRL nu a fost pusă în discuţia părţilor în cadrul dosarului de apel, iar la acest moment nu constituie un motiv de nelegalitate pentru admiterea recursului. Chiar şi în această situaţie, dacă s-ar considera că apelul declarat de SC D. SRL ar fi tardiv, aceasta nu ar conduce în mod automat la admiterea acţiunii reclamantei.

Critica privind timbrajul nu poate fi primită. Împotriva modului de calcul al taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, chestiunea timbrajului nu poate constitui motiv de recurs.

Încheierea din 28 iunie 2013 prin care s-a dispus suspendarea putea fi recurată în conformitate cu disp. art. 2441 C. proc. civ. cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, astfel că, la acest moment, recursul împotriva acestei încheieri apare ca inadmisibil.

Referitor la critica recurentei privind faptul că instanţa s-a pronunţat asupra unei cereri la care recurenta reclamantă a renunţat, Curtea de Apel a reţinut că la termenul din 21 septembrie 2012, reclamanta a revenit asupra renunţării la judecarea primului capăt de cerere.

Faţă de disp. art. 246 C. proc. civ. reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, însă, în speţa de faţă reclamanta nu a mai reiterat o astfel de cerere.

Mai mult decât atât, intimata SC D. SRL prin întâmpinarea depusă în recurs menţionează că nu se opune modificării hotărârii pronunţate în apel în sensul de a se lua act de renunţarea la judecată cu privire la solicitarea privind anularea art. 10 din Condiţiile generale de creditare referitoare la cesiune.

Instanţa de apel nu a reţinut că în prezenta cauză există autoritate de lucru judecat, însă a ţinut cont de judecata instanţelor care s-au pronunţat asupra aceloraşi petite.

Critica recurentei reclamante referitoare la faptul că în privinţa art. 10 din Condiţiile generale de creditare, în prezenta cauză instanţa de apel şi-a întemeiat decizia numai pe hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. x/107/2010 este neîntemeiată.

Asupra valabilităţii art. 10 din Condiţiile generale de creditare s-a pronunţat Curtea de Apel Alba-Iulia, acest aspect devenind irevocabil prin nerecurare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a analizat legitimitatea art. 10 din Condiţiile generale de creditare, ci s-a pronunţat cu privire la nulitatea contractului de cesiune încheiat între B. SA şi SC D. SRL.

Aspectele de natură contractuală, respectiv nerespectarea de către B. SA a contractului de credit nu sunt de natură a atrage nulitatea contractului de cesiune.

Pretinsa nerespectare a procedurii de declarare a exigibilităţii anticipate a creditului de către B. SA nu atrage nulitatea cesiunii deoarece natura exigibilă sau nu a creanţei nu influenţează valabilitatea cesiunii.

Faţă de aceste considerente, criticile aduse deciziei de către recurenta reclamantă sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC B. SA:

Acest recurs priveşte exclusiv cheltuielile de judecată, recurenta pârâtă criticând decizia în ceea ce priveşte cuantumul acestora.

Instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Potrivit art. 298 şi 274 C. proc. civ., reclamanta va plăti pârâtei B. SA suma de 1.095,61 RON cheltuieli de judecată în apel, pârâta SC D. SRL nesolicitând asemenea cheltuieli".

Aşadar, instanţa a stabilit suma de 1.095,61 RON ca fiind cheltuieli de judecată fără a defalca această sumă şi a arăta dacă aceasta reprezintă taxă judiciară de timbru şi/sau onorariu de avocat.

De asemenea, instanţa nu a micşorat onorariul de avocat, deoarece aceasta se putea face numai în situaţia în care "constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".

Din această perspectivă, suma stabilită drept cuantum al cheltuielilor de judecată poate fi o eroare materială sau o omisiune a instanţei de judecată, care are rezolvare în condiţiile prevederilor art. 281, respectiv 2812 C. proc. civ.

Critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată în contextul dat, în sensul că valoarea acestora este mai mică nu reprezintă un motiv de nelegalitate astfel cum sunt prevăzute acestea în art. 304 pct. 9 - 9 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă, recursul declarat de pârâta SC B. SA urmează a fi respins.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi potrivit disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 473/2014 din 18 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2015.

Procesat de GGC - MI