Motion to annul inadmissible; prior ruling upholding bar’s exam waiver refusal stands
Legislator summary
AI generatedThe court dismissed as inadmissible the appellant's motion to annul (contestație în anulare) filed against the prior appellate decision, thereby leaving that decision in force; the earlier ruling had reversed the first-instance judgment and rejected the applicant's administrative action, upholding the bar association's refusal to admit him to the legal profession without examination under Article 16(2) of Law No. 51/1995. The applicant challenged the appellate court's interpretation of facts and law concerning his conduct and work experience as a legal adviser. The decisive legal basis was Article 318(1) of the former Code of Civil Procedure, which allows annulment only for "material errors" (procedural mistakes, not errors of judgment) or the omission to examine a cassation ground, none of which were present; the court held that mere dissatisfaction with the assessment of evidence or application of law cannot justify this extraordinary remedy, as it would amount to an impermissible "appeal against an appeal."
Legislator headnote
AI generatedart. 13 din Legea nr. 51/1995, art. 13 lit. b) din Legea nr. 51/1995, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 274 C. proc. civ, art. 318 alin. (1) C. proc. civ; Motion to annul inadmissible; prior ruling upholding bar’s exam waiver refusal stands: 51/1995. The applicant challenged the appellate court's interpretation of facts and law concerning his conduct and work experience as a legal adviser. The decisive legal basis was Article 318(1) of the former Code of Civil Procedure, which allows annulment only for "material errors" (procedural mistakes, not errors of judgment) or the omission to examine a cassation ground, none of which were present; the court held that mere dissatisfaction with the assessment of evidence or application of law cannot justify this extraordinary remedy, as it would amount to an impermissible "appeal against an appeal."
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis for rejecting the contestation as inadmissible.
Full text
Decizia nr. 6906/2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Contextul procesual. Decizia instanţei de recurs atacată pe calea contestaţiei în anulare
Prin Decizia nr. 4184 din 17 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de Uniunea Naţională a Barourilor din România, împotriva Sentinţei nr. 5691 din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a modificat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată şi a obligat reclamantul A. la suma de 500 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, către recurenta-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a constatat că, prin actele administrative contestate, a fost respinsă cererea intimatului-reclamant de primire în profesia de avocat în Baroul Mehedinţi, în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat nr. 51/1995, republicată cu modificări, fără a se individualiza în cuprinsul acestora care este condiţia legală, pe care nu o îndeplineşte partea în cauză.
Prin urmare în mod greşit instanţa de fond a analizat cererea intimatului-reclamant prin prisma dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1995, în condiţiile în care textele invocate în conţinutul actelor administrative contestate, respectiv art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995, art. 1 alin. (1) şi (2) lit. a), art. 3 alin. (2) şi (4) şi art. 5 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, nu au legătură cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 16 alin. (2) şi art. 13 din Legea nr. 51/1995, ci vizează doar aspecte de conduită morală şi profesională a intimatului-reclamant, ceea ce impune analiza legalităţii hotărârilor contestate doar prin prisma limitelor dreptului de apreciere recunoscut de art. 16 alin. (2) recurentei-pârâte în soluţionarea cererii de primire în profesia de avocat formulată de intimatul-reclamant.
Cu toate acestea, Înalta Curte a constatat, în acord cu instanţa de fond, faptul că intimatul-reclamant îndeplinea, la data formulării cererii, condiţia prevăzută de art. 13 lit. b) din Legea nr. 51/1995, în condiţiile în care situaţiile invocate de recurenta-pârâtă şi reţinute în cuprinsul actelor administrative contestate, nu se încadrează în sfera celor patru cazuri de nedemnitate reglementate în mod limitativ prin art. 13 din acelaşi act normativ.
Rămâne însă a se pronunţa dacă aspectele de conduită semnalate în opoziţia formulată de cei 13 membrii ai Baroului Mehedinţi, pe care avocatul raportor le-a expus în raportul întocmit, se încadrează în marja de apreciere acordată Baroului Mehedinţi de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 prin folosirea sintagmei poate fi primit în profesia de avocat.
Potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, republicată: "la cerere, poate fi primit în profesia de avocat, cu scutire de examen: a) titularul diplomei de doctor în drept şi b) cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani şi dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat".
Este lesne de observat că prin art. 16 alin. (2) legea nu prevede obligativitatea primirii în profesia de avocat, cu scutire de examen, fiind un drept al consiliului baroului de a aprecia asupra fiecărei cereri în parte, drept care are în vedere atât pregătirea profesională, cât şi conduita şi activităţile desfăşurate de solicitant anterior depunerii cererii.
Interpretarea sintagmei "poate fi primit în profesia de avocat" ca având un caracter dispozitiv, nefiind obligatoriu pentru barou să acorde scutirea de examen, nu goleşte de conţinut şi de eficienţă prevederea cuprinsă în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, cu atât mai mult cu cât, în speţă, nu se pune problema vreunui caz de nedemnitate de a fi avocat, din cele prevăzute de art. 13 din legea aflată în discuţie.
Înalta Curte a constatat că întrunirea condiţiilor formale privitoare la vechimea în profesia de consilier juridic şi a neîncetării activitatea din motive disciplinare care să-l facă nedemn pentru profesia de avocat, în sensul explicitat la art. 13 din acelaşi act normativ prevăzută de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, în redactarea anterioară modificărilor dispuse prin O.U.G. nr. 159/2008, nu sunt criterii exclusive pentru aprecierea admisibilităţii unei cereri de primire în profesia de avocat, cu scutire de examen; în acest context, conduita, activităţile anterioare cererii, desfăşurate de reclamant, aşa cum rezultă din opoziţia depusă şi din actele anexate, activităţi care contravin normelor ce reglementează activitatea de avocat, sunt motive întemeiate de a exclude intimatul-reclamant de la beneficiul prevăzut de lege, în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.
Prin urmare, prin actele administrative contestate s-a apreciat în mod corect că atâta timp cât un consilier juridic a desfăşurat activităţi specifice profesiei de avocat, nerespectând principiile fundamentale, cum ar fi, de pildă, principiului legalităţii, profilul său social nu satisface exigenţa art. 14 lit. ( b) din Legea nr. 51/1995.
Ca atare, respingerea cererii intimatului-reclamant nu poate fi privită ca fiind manifestarea unui drept discreţionar, ci este o obligaţie impusă de Legea nr. 51/1995, republicată cu modificări, precum şi de art. 18 alin. (4) şi art. 38 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, în care se prevede în mod expres obligaţia consiliului baroului de a verifica îndeplinirea condiţiilor legale de către solicitant.
Aşadar, contrar celor stabilite de judecătorul fondului, Înalta Curte a apreciat, în cazul concret al intimatului-reclamant, că circumstanţele personale examinate sunt de natură a justifica decizia recurentei-pârâte de respingere a cererii formulate de intimatul-reclamant.
Prin urmare recurenta-pârâtă, în acord cu Baroul Mehedinţi, a considerat în mod justificat că activităţile desfăşurate de intimatul-reclamant anterior depunerii cererii, în cadrul unei societăţi comerciale cu activitate juridică, ca şi dobândirea calităţii de avocat într-o structură paralelă, manifestarea unei atitudini ostile faţă de corpul avocaţilor, contravin normelor ce reglementează activitatea de avocat, impunându-se, astfel, reţinerea în ansamblu al unor fapte şi atitudini ce aduc atingere prestigiului profesiei de avocat.
În raport de cele mai sus-arătate, constatându-se că sunt întemeiate motivele de recurs formulate în cauză şi că este nelegală şi netemeinică hotărârea atacată s-a dispus, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., admiterea recursului declarat de Uniunea Naţională a Barourilor din România şi modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii reclamantului şi obligării acestuia în temeiul art. 274 C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată avansate de recurenta-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România.
2. Contestaţia în anulare exercitată în cauză
Împotriva Deciziei nr. 4184 din 17 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare intimatul-reclamant A., invocând ca temei legal dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, contestatorul susţine că nu a exercitat niciodată profesia de avocat în cadrul unei structuri aflate în afara legii, autointitulată "baroul constituţional/baroul B.", aşa cum eronat şi nedovedit susţine recurenta-pârâtă, ci doar prin achitarea unei taxe şi susţinerea unui examen în vara anului 2004, a fost înscris în aceasta structură şi doar atât, iar toata perioada celor 10 ani necesari înscrierii în profesia de avocat conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 a prestat muncă numai de consilier juridic, conform carnetului de munca şi adeverinţei din 5 iulie 2010 eliberată de SC C. SA existente la dosar.
Invocând dispoziţiile art. 318 (1) din C. proc. civ., consideră că instanţa de judecata a interpretat eronat prevederile art. 1 alin. (2), pentru ca nu a exercitat niciodata profesia de avocat aşa cum este reglementat de alin. (3) din Legea nr. 51/1995.
Contestatorul a depus la dosar, la data de 24 octombrie 2013, note suplimentare în susţinerea contestaţiei, precizând că instanţa de recurs a golit de conţinut prevederile art. 16 alin. (2) câtă vreme a interpretat doar sintagma "poate fi primit în profesia de avocat" şi nu a interpretat prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 în integritate.
Pe de altă parte, se arată că nu este adevărată susţinerea (opoziţia) celor 13 avocaţi din Baroul Mehedinţi că a desfăşurat activităţi specifice profesiei de avocat.
De asemenea, arată contestatorul, câtă vreme la dosar nu există nici un înscris care să dovedească (ateste) că a practicat ocupaţii care să lezeze demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri, pe care se sprijină admiterea recursului, înseamă că Decizia nr. 4184 din 17 octombrie 2012 este netemeinică şi nelegală.
3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Analizând decizia a cărei anulare se solicită prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Contestatorul îşi întemeiază în drept contestaţia pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum era în vigoare la data declanşării prezentului litigiu.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale de atac extraordinară când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Aşadar, norma legală invocată de contestator se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi valorificate greşelile de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.
Noţiunea de "greşeală materială" nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. Categoric, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica "netemeinicia" hotărârii, nu însă şi o greşeală materială de natură să justifice contestaţia în anulare.
În cauză, contestatorul invocă existenţa mai multor greşeli materiale, susţinând că instanţa de recurs nu a observat şi nu a analizat elemente esenţiale ale situaţiei de fapt, a ignorat conţinutul documentelor relevante aflate la dosar şi a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată faptul că se invocă "greşeli de judecată" ce nu pot fi examinată pe calea contestaţiei în anulare, deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., invocată, de asemenea, ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, întrucât între ele există o legătură logică, le-a examinat împreună, nefiind necesară examinarea punctuală a tuturor motivelor invocate.
Totodată, textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
Aşadar, omisiunile invocate de contestator nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de recurs a cercetat toate criticile recurentelor şi, mai mult, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de faţă, contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale sus-menţionate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispoziţiile citate.
În realitate, Înalta Curte constată că nu este vorba de greşeli materiale sau de omisiuni în sensul art. 318 C. proc. civ., contestatorul fiind nemulţumit de modul în care instanţa de recurs a procedat la analizarea normelor legale incidente cauzei, în contestaţia în anulare fiind dezvoltate, de fapt, critici la adresa modului în care instanţa de recurs a soluţionat cauza, critici care nu pot fi primite în această cale extraordinară de atac, deoarece s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.
În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac. În lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice şi prin aceasta, o încălcare a dreptului părţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105 din 3 din 29 iulie 2008 şi Stanca Popescu c. România nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare formulată intimatul-reclamant, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 4184 din 17 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
Procesat de GGC - MI