Suspension claim fails: private contract not administrative act; appeal upheld as unfounded.

Decizia nr. 6894/2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Procedura în faţa primei instanţe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., următoarele:

- Suspendarea executării Convenţiei/Circulara nr. X din 30 ianuarie 1991, care este un act administrativ în înţelesul legii, încheiată de pârâtă cu C. SA, nepublicată în M. Of. şi nici comunicată, până la pronunţarea instanţei de fond.

- Obligarea pârâtelor B. şi C., să emită un act administrativ în acest sens, prin care să anuleze Convenţia /Circulara în cauză.

Legal citată, pârâta B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca inadmisibilă a cererii de suspendare.

La primul termen de judecată din data de 14 noiembrie 2012, la solicitarea instanţei de judecată de a preciza obiectul acţiunii, în sensul de a specifica dacă solicită atât suspendarea Convenţiei/Circularei nr. X din 30 ianuarie 1991, cât şi anularea acesteia, reclamantul a susţinut că renunţă la capătul al doilea al cererii de chemarea în judecată privind anularea actului, înţelegând să solicite doar suspendarea acestuia.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 14 noiembrie 2012, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea la judecată a reclamantului cu privire la capătul de cerere privind anularea Convenţiei/Circularei nr. X din 30 ianuarie 1991, rămânând astfel învestită numai cu judecarea cererii de suspendare a acestui act.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 6940 din 5 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, din punctul de vedere al îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii de suspendare, din analiza prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui act administrativ, formularea unei plângeri prealabile împotriva actului respectiv, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.

În cazul de faţă, Curtea a constatat că prima condiţie nu este îndeplinită, Convenţia/Circulara nr. X din 30 ianuarie 1991 fiind un contract încheiat între două societăţi comerciale, nefiind în raport de emitenţi şi de conţinut un act administrativ în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşadar, în raport de natura juridică a Convenţiei/Circulara nr. X din 30 ianuarie 1991, de părţile şi obiectul acesteia, precum şi de prevederile legale citate, Curtea a constatat că cererea de suspendare a executării este inadmisibilă.

În subsidiar, chiar dacă s-ar considera că actul a cărui suspendare se solicită este un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererea este neîntemeiată.

În cazul de faţă, cercetând "aparenţa de legalitate" a actului ce formează obiectul litigiului, fără a intra în analiza fondului, întrucât ar excede obiectului prezentei cereri, Curtea a constatat că nu există un caz bine justificat, întrucât nu pot fi reţinute motive de vădită nelegalitate a Convenţiei/Circulara nr. X din 30 ianuarie 1991.

În cazul de faţă, întrucât Curtea a concluzionat că nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, a fost de prisos a se trece la analiza cerinţei pagubei iminente, având în vedere că şi în ipoteza în care s-ar reţine că executarea actului administrativ este de natură să producă reclamantului un prejudiciu viitor sigur şi previzibil, măsura suspendării nu ar putea fi dispusă dacă nu există un caz bine justificat.

Curtea a avut în vedere că cele două cerinţe - cazul bine justificat şi paguba iminentă - se condiţionează reciproc, astfel încât, chiar dacă executarea actului administrativ ar produce o diminuare a patrimoniului reclamantului, această diminuare ar constitui o pagubă numai în sens economic, nu şi în sens juridic, câtă vreme nu este produsă de un act "vădit nelegal".

În concluzie, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Convenţiei/Circulara nr. X din 30 ianuarie 1991 încheiată de pârâtele B. şi C.

Totodată, Curtea a constatat că, prin intermediul concluziilor scrise depuse la dosar, reclamantul a formulat şi o cerere completatoare şi precizatoare prin care a solicitat şi anularea Convenţiei, cerere la care anterior renunţase în temeiul disp. art. 246 C. proc. civ. şi care nu poate fi analizată de instanţă, întrucât nu a fost formulată în termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ., ci după închiderea dezbaterilor şi rămânerea în pronunţare, modificarea cadrului procesual şi a limitelor învestirii instanţei nemaifiind posibilă la data depunerii concluziilor scrise.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamantul A. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul solicită, în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanţa de fond, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinţei atacate şi admiterea cererii sale aşa cum a fost formulată.

Recurentul arată că instanţa de fond, analizând superficial actul juridic dedus judecaţii, a apreciat în mod greşit că în cauză este vorba de o convenţie civilă, când în fapt era o adresă comună/circulară care în mod clar este ca natură juridică un act administrativ în înţelesul legii şi nu o convenţie. Demn de remarcat mai este şi faptul că la data încheierii adresei atacate B. era o instituţie a statului.

Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, analizarea celor două condiţii cerute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (caz bine justificat şi paguba iminentă) făcându-se în mod greşit, fără sa se tina seama de argumentele de drept comunitar şi de practica şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.

Deşi a solicitat la data de 28 noiembrie 2012 acordarea unui termen motivat de faptul că apărătorul său era în imposibilitate de prezentare, întrucât la acea data apăra interesele altui client în faţa altei instanţe de judecată, instanţa de fond l-a privat în mod nepermis de dreptul la apărare consacrat şi garantat de Constituţie dar şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale, judecând cauza în lipsă.

Instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit vădit neîndoielnic al acestuia considerând cu de la sine putere că o adresă semnată de părţi are valoare juridica de convenţie civilă. Aici se mai impune precizarea că nimeni în România (cel puţin la acea dată) indiferent de instituţie sau bancă, nu putea dispune de banii unei persoane fără acceptul acesteia atunci când se opera un transfer de la o instituţie la alta ca în cazul de faţă. Ori în cauză s-a operat un transfer de bani, fără acceptul său, motiv pentru care până astăzi, adică după 15 ani, este în imposibilitate să-şi recupereze banii depuşi în anul 1997.

Hotărârea pronunţată a fost dată cu încadrarea şi aplicarea greşită a legii, instanţa de fond rezumându-se la o cercetare sumară a legalităţii actului administrativ atacat considerând în mod greşit nu numai că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a fi primită o astfel de cerere, dar şi că cererea este greşit îndreptată, reţinând că actul atacat este în fapt o convenţie civilă.

Recurentul mai critică şi faptul că, în condiţiile în care instanţa a considerat că acţiunea este inadmisibilă sau că este vorba de o plângere greşit îndreptată, aceasta nu şi-a exercitat rolul activ şi nu a ridicat din oficiu excepţia inadmisibilităţii cererii sau excepţia necompetentei funcţionale.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, însă în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu soluţionarea unei cereri având ca obiect suspendarea executării Convenţiei/Circularei nr. X din 30 ianuarie 1991.

Înalta Curte constată că problema de drept care se impune a fi dezlegată este aceea a examinării caracterului de act administrativ a Convenţiei/Circularei nr. X din 30 ianuarie 1991, prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ".

Pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.

Însă, nu toate actele unilaterale emise de autorităţile publice sunt acte administrative, ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia.

În speţă, circulara contestată este un contract încheiat între două persoane juridice de drept privat care îşi desfăşoară activitatea ca societăţi comerciale pe acţiuni în domeniul bancar, reprezentând un act juridic de drept privat, de natură contractuală.

De altfel, în motivele de recurs nici nu se subliniază care ar fi argumentele pentru care actul contestat este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de fond a apreciat cu justeţe - în opinia Înaltei Curţi - faptul că, în raport de natura juridică a Convenţiei nr. X din 30 ianuarie 1991, de părţile şi obiectul acesteia, precum şi de prevederile legale incidente, cererea de suspendare a executării este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent, care susţine că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Se constată că, în speţă, actul juridic dedus judecăţii îl reprezintă Circulara comună încheiată între C. şi B. la data de 30 ianuarie 1991. Acest act reprezintă un act juridic de drept privat, de natură contractuală şi, în acest sens a statuat şi instanţa de fond, care, analizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de suspendare a unui pretins act administrativ, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a constatat că nu este îndeplinită prima dintre acestea: existenta unui act administrativ.

Prin urmare, aşa cum corect a concluzionat şi instanţa de fond, Circulara comună nr. X, prin raportare la emitenţi şi conţinut, nu este un act administrativ, ci un contract.

În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii şi nu ţine cont de argumentele recurentului, de dreptul comunitar şi de practica şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată cuprinde menţiunile prevăzute la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind expuse în considerente atât motivele de fapt, cât şi cele de drept care au format convingerea instanţei în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cauză, iar instanţa de recurs este în măsură să-şi exercite controlul judiciar asupra acesteia.

Motivul de recurs potrivit căruia neacordarea termenului cerut de reclamant la 28 noiembrie 2012 ar echivala cu încălcarea dreptului său la apărare este nefondat, întrucât, cu o zi înaintea termenului de judecată, recurentul a depus, prin serviciul de registratură al Curţii de Apel Bucureşti, o cerere prin care a solicitat acordarea unui termen, cu motivarea că avocatul său nu se poate prezenta, fiind angajat în alte cauze. Această cerere a fost respinsă de instanţă, care a apreciat în mod corect că aceasta nu este o împrejurare de natură să justifice acordarea unui nou termen de judecată.

În plus, recurentul nu poate invoca nicio vătămare care să echivaleze cu încălcarea dreptului la apărare, de vreme ce la termenul din 28 noiembrie 2012 instanţa a dispus amânarea pronunţării până la data de 5 decembrie 2012, chiar pentru a acorda reclamantului posibilitatea de a depune concluzii scrise.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei civile nr. 6940 din 5 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.

Procesat de GGC - MI