Appeal dismissed in challenge to audiovisual advertising duration fine

Decizia nr. 6786/2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 27 iunie 2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC "A." SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, în principal, anularea Deciziei CNA nr. X din 9 iunie 2011 şi exonerarea sa de plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, iar în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice sau diminuarea amenzii spre minimul prevăzut de lege.

Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea actului administrativ contestat până la pronunţarea hotărârii definitive şi irevocabile, în temeiul dispoziţiilor art. 952 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

În motivarea acţiunii, reclamanta a invocat faptul că, în cadrul şedinţei din data de 9 iunie 2011, urmare a unui raport de monitorizare care i-a fost prezentat, Consiliul Naţional al Audiovizualului a adoptat decizia contestată prin care i-a fost aplicată sancţiunea amenzii în cuantum de 10.000 RON, având ca temei pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.

Reclamanta a afirmat că difuzarea publicităţii în cadrul programelor sale s-a făcut cu respectarea strictă şi riguroasă a dispoziţiilor legale, decizia adoptată de pârât fiind lovită de nulitate.

A susţinut reclamanta că, în vederea difuzării publicităţii, deţine un departament specializat, în cadrul căruia se realizează o foarte atentă verificare a duratei intervalelor de difuzare, astfel încât limitele legale să fie respectate.

Reclamanta a arătat că, în urma verificărilor efectuate asupra programelor difuzate în perioada avută în vedere de autoritatea pârâtă, a ajuns la concluzia că datele cuprinse în tabelul inclus în decizia atacată sunt eronate, având la bază, probabil, o modalitate defectuoasă de evaluare a transmisiunilor încadrate la categoria "publicitate".

S-a mai arătat că, în măsura în care au existat depăşiri ale duratei maxime legale de 720 de secunde în cadrul unei singure ore, acestea au fost cu certitudine de întindere mult mai mică decât cea invocată de pârât, nereprezentând o abatere atât de gravă încât să justifice aplicarea unei amenzi de 10.000 RON.

Prin Sentinţa civilă nr. 188 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea promovată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului şi a respins cererea de suspendare ca fiind rămasă fără obiect.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că prin actul contestat în speţă, reclamanta SC A. SA a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, reţinându-se în sarcina reclamantei faptul că în luna aprilie 2011, în intervalul orar 18.00 - 23.00, durata publicităţii difuzate în cadrul unei ore a depăşit durata maximă legală, variind între minim o secundă şi maxim 215 secunde, astfel că durata totală a depăşirilor a fost de 8 minute şi 18 secunde, depăşirea medie a fost de 41,5 secunde, depăşirea cea mai mare însumând 3 minute şi 35 secunde, iar numărul depăşirilor a fost de 12.

S-a constatat că această situaţie de fapt a fost reţinută pe baza raportului de monitorizare întocmit de C.N.A. - Direcţia monitorizare, din acesta rezultând că duratele orare ale publicităţii televizate nu conţin duratele mesajelor de avertizare şi ale copertelor de separare, duratele anunţurilor de sponsorizare, duratele secvenţelor de autopublicitate promoţională şi duratele anunţurilor care nu constituie comunicare comercială.

În raport de acestea, instanţa a reţinut că în drept sunt incidente dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, în conformitate cu care, "Proporţia de spoturi publicitare televizate şi spoturi de teleshopping dintr-un interval de o oră nu poate depăşi 20%, respectiv 12 minute (...)", precum şi faptul că potrivit dispoziţiilor art. 90 alin. (1) lit. g) din acelaşi act normativ "Constituie contravenţii următoarele fapte: (...) programarea şi furnizarea de programe, cu încălcarea prevederilor (...) art. 35 alin. (1) (...)", iar potrivit alin. (2), "Faptele prevăzute la alin. (1) se sancţionează cu amendă de la 10.000 RON la 200.000 RON".

Instanţa de fond a apreciat că decizia contestată în speţă este legal întocmită, nefiind eludată nicio normă de drept şi nefiind prin urmare incident niciun motiv de nulitate care să poată fi constatat şi din oficiu. Mai mult, nici reclamanta însăşi nu a criticat actul administrativ din punctul de vedere al legalităţii.

Sub aspectul temeiniciei deciziei, instanţa a remarcat faptul că sancţionarea reclamantei este fundamentată pe raportul de monitorizare elaborat de direcţia de specialitate a pârâtului, obiectul monitorizării constituindu-l măsurarea duratelor orare ale inserţiilor de publicitate transmise în cadrul unei ore date, fiind semnalate constatări cu privire la depăşirea limitei maxime legale reglementate de Legea audiovizualului, dar şi că datele referitoare la publicitatea difuzată de postul A. au fost preluate de la B., institut de cercetare specializat în colectarea şi furnizarea datelor de cercetare de piaţă, având ca obiect de activitate, printre altele, măsurarea audienţei posturilor de radio şi de televiziune, precum şi monitorizarea publicităţii audiovizuale difuzate de posturi.

Instanţa a constatat că reclamanta nu numai că nu a făcut dovada unei situaţii de fapt contrară ori diferită celei reţinute în sarcina sa şi probată cu actele depuse la dosar, dar nici nu a dovedit netemeinicia deciziei de sancţionare, deoarece a anexat cererii de chemare în judecată exclusiv decizia contestată, dar nu a depus la dosar nici un alt înscris în dovedirea susţinerilor formulate, precizând în mod expres prin apărător, la ultimul termen de judecată, 16 ianuarie 2012, că nu înţelege să mai depună înscrisurile solicitate ca probă la termenul anterior.

Instanţa de fond a apreciat că nu există nici un motiv de admitere a contestaţiei reclamantei, aceasta recunoscând în substanţă săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa; că cele constatate de pârât rezultă din probele administrate la solicitarea acestei din urmă părţi şi că nu s-a dovedit nelegalitatea ori netemeinicia documentaţiei ce a stat la baza emiterii deciziei contestate; că, şi în măsura în care s-ar constata o depăşire de întindere mai mică decât cea invocată de pârât, fapta ar constitui tot contravenţia prevăzută de dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului, neconstituind deci o cauză exoneratoare de răspundere pentru reclamantă.

Instanţa a apreciat ca fiind neîntemeiate şi cererile formulate în subsidiar, respectiv înlocuirea amenzii cu cea a somaţiei publice sau diminuarea spre minimul prevăzut de lege a cuantumului amenzii aplicate, având în vedere că amenda în cuantum de 10.000 RON aplicată reclamantei constituie minimul prevăzut de lege pentru fapta reţinută în sarcina acesteia, neputând fi primită în mod obiectiv cererea sa de diminuare spre minimul prevăzut de lege a cuantumului amenzii aplicate.

Sub aspectul individualizării sancţiunii efectiv aplicate, instanţa nu a apreciat ca fiind oportună înlocuirea sancţiunii cu amenda, deja aplicată, cu sancţiunea somaţiei publice, în raport de circumstanţele personale şi reale ale cauzei, reţinând că sancţiunea aplicată de pârât este adecvată circumstanţelor concrete ale cauzei, fiind pe deplin justificată de comportamentul reclamantei.

Instanţa a respins capătul de cerere având ca obiect suspendare ca fiind rămas fără obiect, faţă de împrejurarea că la data de 14 iunie 2011 reclamanta a achitat amenda ce i-a fost aplicată prin decizia contestată, dar şi faţă de susţinerile în acelaşi sens ale apărătorului reclamantei de la termenul de judecată din 5 decembrie 2011.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC "A." SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, respectiv, în principal, anularea Deciziei nr. X din 9 iunie 2011 şi exonerarea reclamantei de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, iar, în subsidiar, constatarea faptului că sancţiunea aplicată de intimat este disproporţionată faţă de gravitatea faptei reţinute şi dispunerea înlocuirii sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice.

În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea instanţei de fond este lipsită de fundament sub aspectul gradului de pericol social şi al perturbării valorii sociale ocrotite de lege, aceste condiţii intrinseci faptei contravenţionale şi individualizării sancţiunii aplicabile nefiind în prezenta speţă caracteristice unei sancţiuni cu amendă; că aplicarea normei legale s-a realizat de către instanţa de fond în manieră absolut strictă şi că o astfel de aplicare a normei legale deturnează de la adevăratul său scop procesul în cadrul căruia intervine activitatea de individualizare a unei sancţiuni; că instanţa nici nu a considerat ca fiind posibilă incidenţa vreunei alte variante decât cea a aplicării unei amenzi, apreciind că nu are relevanţă gradul de depăşire a duratei legale de publicitate de 720 secunde per oră.

Arată recurenta că statutul de contravenţie nu poate fi acordat unei fapte decât după ce a fost analizat gradul de pericol social al acesteia şi modul în care a afectat valoarea socială ocrotită de lege, iar, în speţă, fapta de depăşire în unele cazuri a numărului limită de secunde de publicitate într-o oră nu a avut drept cauză reaua-credinţă a reclamantei, în sensul că nu a existat scopul de a obţine venituri din publicitate aferent unei perioadei mai lungi decât cea legală, aceasta difuzând per total publicitate mai puţină decât timpul pe care l-ar fi avut la dispoziţie.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Reclamanta a învestit instanţa de fond cu cererea de anulare a Deciziei nr. X din 9 iunie 2011 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care a fost sancţionată cu suma de 10.000 RON pentru încălcarea art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 cu modificările şi completările ulterioare, respectiv pentru că în perioada de referinţă monitorizată nu a respectat prevederile invocate, în sensul că durata publicităţii a depăşit termenul legal permis difuzării acesteia în cadrul unei ore date.

Împotriva soluţiei de respingere a acţiunii pronunţată de instanţa de fond a declarat recurs reclamanta, dar fără a indica vreun motiv pentru care consideră sentinţa atacată ca fiind nelegală sau netemeinică.

Mai mult, prin recursul declarat, recurenta-reclamantă nici nu a contestat săvârşirea contravenţiei, respectiv depăşirea numărului limită de secunde de publicitate, susţinând că fapta de depăşire în unele cazuri a numărului limită de secunde de publicitate într-o oră nu a avut drept cauză reaua-credinţă, în sensul că nu a existat scopul de a obţine venituri din publicitate aferent unei perioade mai lungi decât cea legală, ci aceasta se datorează unor erori umane, mai precis dificultăţii de a difuza într-un interval fix calupuri de spoturi publicitare ce variază întotdeauna ca durată.

Înalta Curte apreciază că toate calculele invocate de recurentă nu dovedesc nelegalitatea şi netemeinicia deciziei contestate sau a soluţiei instanţei de fond.

Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului "Proporţia de spoturi publicitare televizate şi spoturi de teleshopping dintr-un interval de o oră nu poate depăşi 20%, respectiv 12 minute", iar conform art. 35 alin. (2) din acelaşi act normativ "Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul anunţurilor radiodifuzorului în legătură cu propriile sale programe şi cu produsele auxiliare derivate direct din acestea, al anunţurilor de sponsorizare şi al plasărilor de produse".

Din interpretarea acestui text rezultă că legea a prevăzut expres că publicitatea dintr-un interval de o oră nu poate depăşi 12 minute.

Reclamanta, deşi încearcă să acrediteze ideea că pe totalul perioadei de monitorizare nu a depăşit numărul de secunde, aceasta nu prezintă nici o relevanţă în raport de dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, care nu conţin vreo excepţie sau derogare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC "A." SA împotriva Sentinţei civile nr. 188 din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2013.

Procesat de GGC - MI