Validity of national regulator’s standard for allocating common thermal energy costs in condominiums to owners disconnected from centralized heating systems

Decizia nr. 6777/2013

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice (A.N.R.S.C.), solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Ordinului Preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 343/2010 pentru aprobarea Normei tehnice privind repartizarea consumurilor de energie termică între consumatorii din imobilele de tip condominium, în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire şi apă caldă de consum.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta A.N.R.S.C. a invocat excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, faţă de prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ şi de faptul că reclamantul A., nu reprezintă o parte interesată sau afectată de prevederile Ordinului A.N.R.S.C. nr. 343/2010, întrucât la adresa de domiciliu nu se află o clădire - bloc de locuinţe - condominium (conform definiţiei de la art. 3 din Legea nr. 230/2007) în care să se utilizeze sisteme de repartizare a costurilor, aşa cum este stabilit în Norma tehnică aprobată prin Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 343/2010.

De asemenea, pârâta a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 554/2004, susţinând că documentele care au fost depuse de reclamant pentru a dovedi îndeplinirea procedurii prealabile nu sunt relevante, întrucât petiţia pentru aplicarea principiului "Consumatorul plăteşte" a fost formulată de Asociaţia Naţională a Biroului de Consiliere pentru cetăţeni, răspunsul A.N.R.S.C. fiind înaintat Asociaţiei P.A.E.M.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 29 decembrie 2011 s-a formulat în cauză cerere de intervenţie în interes propriu de către intervenientul B., prin care a solicitat:

1. anularea art. 41 alin. (1) din Norma metodologică din 19 decembrie 2007 de aplicare a Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, publicată în M. Of. nr. 43/18.01.2008, Partea I;

2. anularea Ordinului nr. 343/2010 emis de A.N.R.S.C. şi înlăturarea efectelor juridice produse de acest ordin, de la emitere şi până la anularea acestuia.

În privinţa interesului propriu şi legal al cererii de intervenţie, intervenientul a învederat instanţei că este proprietarul apartamentului unde este legal constituită Asociaţia de Proprietari a imobilului menţionat, apartament în sarcina căruia a fost calculată şi s-a stabilit obligaţia de plată a sumei de 107,14 RON reprezentând costul "căldurii" aferente spaţiilor comune, cu toate că apartamentul menţionat este debranşat din anul 2003 de la sistemul de încălzire centralizat. De asemenea, apartamentul acestuia este complet izolat termic atât în exterior, cât şi în interior, dar şi la subsol, dar fiind faptul că este situat la parter.

În concluzie, pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea cererii de intervenţie în interes propriu, astfel cum a fost formulată.

Prin Încheierea din data de 12 ianuarie 2012, Curtea a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie în interes propriu, în temeiul art. 49 şi urm. C. proc. civ.

La data de 10 ianuarie 2012, intervenientul B. a formulat precizare la cererea de intervenţie, iar, ulterior, în şedinţa publică din data de 8 martie 2012, intervenientul B. a învederat instanţei că înţelege să renunţe la judecata capătului de cerere având ca obiect anularea art. 41 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007, aprobate prin H.G. nr. 1588/2007, împrejurare de care instanţa a luat act prin Încheierea de şedinţă de la acea dată, în temeiul art. 246 C. proc. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 2047 din 21 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:

- a respins excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia prematurităţii acţiunii, invocate de pârâtă,

- a respins acţiunea precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, ca neîntemeiată,

- a respins cererea de intervenţie în interes propriu, astfel cum a fost precizată, formulată de intervenientul B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin Ordinul nr. 343/2010 emis de A.N.R.S.C. a fost aprobată Norma tehnică privind repartizarea consumurilor de energie termică între consumatorii din imobilele de tip condominiu, în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire şi apă caldă de consum; că împotriva acestui ordin reclamantul A., alături de persoanele semnatare ale petiţiei "Consumatorul plăteşte", a formulat plângere prealabilă, prin care a solicitat anularea ordinului, concomitent cu interpretarea corectă a prevederilor art. 1 alin. (1) din Norma metodologică din 19 decembrie 2007 de aplicare a Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţilor de proprietari; că la această plângere prealabilă, pârâta A.N.R.S.C. a emis răspuns prin Adresa din 26 noiembrie 2010, astfel că este neîntemeiată excepţia prematurităţii acţiunii.

Instanţa a apreciat că sunt neîntemeiate excepţiile privitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului A. şi lipsa interesului acestuia în promovarea acţiunii, în raport dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, reţinând că legitimarea procesuală activă şi interesul în promovarea acţiunii în contencios administrativ nu sunt condiţionate de stabilirea existenţei unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim, care se realizează pe baza probelor administrate în cauză, fiind o problemă de fond în litigiul de drept administrativ.

Examinând pe fond acţiunea promovată de reclamant, precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată în cauză, astfel cum au fost precizate, în raport de motivele de nelegalitate invocate, de susţinerile pârâtei în apărare şi de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea a constatat că sunt neîntemeiate.

Astfel, instanţa a reţinut că este neîntemeiat motivul de nelegalitate potrivit căruia A.N.R.S.C. nu are dreptul de a emite acte normative cu caracter general şi obligatoriu; că Ordinul nr. 343/2010 nu conţine prevederi prin care să fie afectat dreptul de proprietate privată şi nici nu instituie obligaţii suplimentare pentru consumatori, faţă de cele reglementate de Legea serviciului de alimentare cu energie termică nr. 325/2006 sau de alte acte normative incidente; că din analiza conţinutului ordinului contestat nu se poate constata existenţa vreunei prevederi care să poată susţine afirmaţia reclamantului, în sensul existenţei dreptului A.N.R.S.C. de a încălca dreptul cetăţenilor asupra proprietăţii lor private.

S-a apreciat că ordinul are ca obiect de reglementare modalitatea de repartizare a consumurilor de energie termică pentru încălzire şi apă caldă de consum în imobile de tip condominiu, iar competenţa A.N.R.S.C. de a interveni în acest domeniu este conferită de lege şi nu de actul administrativ cu caracter normativ a cărui anulare se solicită în cauză, astfel că existenţa sau inexistenţa unei suprapuneri de reglementare cu acte normative de drept civil şi comercial nu poate fi analizată în cadrul acţiunii în contencios administrativ întemeiată pe Legea nr. 554/2004.

S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că raporturile contractuale dintre utilizatori şi furnizorii de energie termică sunt reglementate de Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 483/2008 privind aprobarea Contractului-cadru de furnizare a energiei termice şi nu de ordinul contestat în cauză, astfel că nu pot fi reţinute motivele de nelegalitate ce vizează inexistenţa raporturilor juridice dintre furnizorul de utilităţi şi beneficiar şi a unui raport multiplu între proprietar, furnizorul de utilităţi, asociaţia de proprietari şi firmele de repartitoare.

În considerarea acestor dispoziţii legale, instanţa a constatat netemeinicia motivului de nelegalitate constând în "confuzia realizată de A.N.R.S.C. între proprietatea privată a persoanei şi utilitatea care este proprietatea altuia".

Instanţa a apreciat că nu poate fi reţinută nici "lipsa mandatului asociaţiilor de proprietari de a contracta cu furnizorii de utilităţi", întrucât hotărârile adunării generale a asociaţiei de proprietari sunt obligatorii şi pentru proprietarii care nu au fost prezenţi la adunarea generală, precum şi pentru proprietarii care nu sunt membri ai asociaţiei de proprietari, iar preşedintele asociaţiei de proprietari reprezintă asociaţia în derularea contractelor şi îşi asumă obligaţii în numele acesteia, potrivit art. 24 alin. (4) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 230/2007.

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate privitoare la încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, precum şi a dreptului la libera asociere, instanţa de fond a apreciat că nu pot fi reţinute, întrucât acestea reprezintă afirmaţii cu caracter general, fără vreo trimitere la prevederile ordinului prin care se pretinde că aceste drepturi ar fi fost încălcate, că emiterea ordinului contestat nu creează un tratament juridic diferenţiat între proprietarii branşaţi la CET şi cei nebranşaţi la CET, cum susţine reclamantul, ci instituie un criteriu unic de repartizare a consumului de energie termică, respectiv cota indiviză de proprietate, iar cotele procentuale de 30 - 50% din factura de energie termică sunt utilizate la determinarea consumului comun pentru întreg condominiul, suportat de toţi proprietarii, proporţional cu cota indiviză, norma aprobată prin ordinul contestat neprevăzând cote procentuale fixe, astfel că nu se poate susţine că "stabilirea acestor cote este arbitrară şi nu are un studiu de fundamentare care să justifice aceste cote".

Instanţa a mai reţinut că reglementarea cuprinsă în ordinul analizat nu aduce atingere principiilor instituite de art. 3 din Legea nr. 325/2006 privind serviciul public de alimentare cu energie termică, întrucât administrarea, întreţinerea şi reparaţia instalaţiilor interioare ale condominiului revin în responsabilitatea legală a asociaţiei de proprietari şi nu a furnizorului de energie termică.

S-a mai reţinut că sunt neîntemeiate susţinerile privitoare la neaplicabilitatea ordinului, deoarece cota comună nu se calculează corect "conform STAS 11984/2002 după care se pot calcula consumurile pe ţeavă, calorifere şi ţevi subsol", iar ordinul nu conţine măsuri coercitive aplicabile în cazul nerespectării prevederilor acestuia, faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi art. 49 din Norma aprobată prin Ordinul nr. 343/2010, precum şi faptul că aspectele legate de pretinsa încălcare a prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, invocate de intervenient, exced domeniului de reglementare a ordinului contestat, astfel că nu pot fi reţinute în analiza legalităţii acestuia.

Instanţa a apreciat că afirmaţia intervenientului privitoare la nerespectarea legislaţiei interne ce reglementează domeniul concurenţei nu este susţinută prin trimiteri exprese la dispoziţii ale ordinului analizat, ordin care se limitează strict la repartizarea consumurilor de energie termică pentru încălzire şi apă caldă de consum.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, Curtea a constatat că Ordinul nr. 343/2010 a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale, fiind menţinut, iar acţiunea promovată de reclamant şi cererea de intervenţie în interes propriu, astfel cum au fost precizate, au fost respinse ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi intervenientul B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

I. În motivarea recursului declarat de reclamantul A. se arată că, prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat cu privire la punctele 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 11 din cele 15 care formau cererea de chemare în judecată, iar pronunţarea referitoare la punctele 9, 10, 12, 13, 14 şi 15 conţine concluzii netemeinice şi nelegale.

Recurentul arată, în esenţă, că instanţa porneşte de la premiza că A.N.R.S.C. are dreptul de a emite acte normative cu caracter general şi invocă art. 13, 14 alin. (2), lit. h) şi art. 20 din Legea nr. 51/2006, ori articolele invocate nu dau drept de reglementare generală A.N.R.S.C., ci indică doar domeniul de reglementare al A.N.R.S.C., care este unul special şi limitat operatorilor din domeniul serviciilor publice; că instanţa nu face distincţia între instituţii cu drept de reglementare şi instituţii cu drept de reglementare generală, or, nici A.N.R.S.C. şi nici instanţa de fond nu poate să extindă lista instituţiilor cu drept de reglementare generală.

Astfel, recurentul arată că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aspectele reclamate la punctele 2, a, b şi c din cererea de chemare în judecată, unde a expus clar considerentele pentru care A.N.R.S.C. nu are drept de reglementare.

Recurentul mai arată că, în ceea ce priveşte reglementarea din Legea nr. 230/2007, conform căreia repartizarea sumelor ce privesc proprietatea comună se face proporţional cu cota parte din proprietatea comună, instanţa se află într-o confuzie esenţială, deoarece prevederea se referă la suportarea consumurilor aferente proprietăţii comune, iar reclamantul a solicitat instanţei să se pronunţe cu privire la modul de repartizare a cheltuielilor privind proprietatea individuală, respectiv a consumului aferent proprietăţii individuale, exclusive şi nu cu privire la proprietatea comună.

Recurentul critică sentinţa atacată şi în ceea ce priveşte aprecierea instanţei potrivit căreia referirea la încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi cele referitoare la libera asociere sunt generale şi deci nefondate, în ceea ce priveşte dreptul la liberă asociere, precum şi cu privire la faptul că instanţa a constatat că Ordinul nr. 343/2010 nu creează un tratament diferenţiat între cei branşaţi la CET şi cei nebranşaţi.

II. Prin motivele de recurs formulate, intervenientul B. critică hotărârea pronunţată de instanţa de fond, apreciind că, în raport de dispoziţiile legale aplicabile şi situaţia de fapt a cauzei, hotărârea instanţei de fond este nelegală, deoarece greşit şi nelegal a fost respinsă acţiunea privind anularea Ordinului nr. 343/2010 privind aprobarea Normei tehnice din 13 iulie 2010 publicat în M. Of. nr. 501/20.07.2010, Partea I, al A.N.R.S.C. şi înlăturarea efectelor juridice produse de acest ordin de la emitere şi până la anularea acestuia, motivul reţinut de instanţă fiind acela că ordinul a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale.

Recurentul arată că în mod nelegal instanţa de fond a aplicat şi interpretat dispoziţiile legale aplicabile cauzei, respectiv art. 13 alin. (2) lit. d) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, conform căruia A.N.R.S.C. este autoritatea de reglementare competentă pentru "producerea, transportul, distribuirea şi furnizarea de energie termică în sistem centralizat (...)"; că în mod nelegal şi abuziv instanţa de fond a preluat din apărările pârâtei A.N.R.S.C. teza totalitară, simplificat uniformatizatoare, conform căreia condominiile sunt racordate apriori la utilităţi în sistem centralizat; că este întemeiat motivul de nelegalitate invocat, potrivit căruia A.N.R.S.C. nu are dreptul de a emite acte normative cu caracter general şi obligatoriu, ce se aplică în mod abuziv şi persoanelor/entităţilor ce nu intră sub incidenţa domeniului reglementat (cazul apartamentelor debranşate de la sistemul centralizat de producere/transport/furnizare a energiei termice), adică per a contrario A.N.R.S.C. are dreptul de a emite acte de tipul celor precizate mai sus, însă sub incidenţa lor nu pot intra decât beneficiarii sistemului de încălzire centralizat.

Având în vedere dispoziţiile legale menţionate mai sus, recurentul solicită admiterea acestui motiv de recurs ca fondat, având în vedere faptul de necontestat că producerea şi implicit transportul (din centrală), distribuirea în calorifere şi în ultimă instanţă furnizarea căldurii - a energiei termice în apartamentul său se face în sistem individual/privat şi nicidecum în sistem centralizat, cum greşit a reţinut instanţa de fond.

Recurentul apreciază că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor legale, fiind nelegală motivarea instanţei conform căreia "Ordinul 343/2010 nu conţine prevederi prin care să fie afectat dreptul de proprietate privată şi nici nu instituie obligaţii suplimentare pentru consumatori, faţă de cele reglementate de Legea serviciului de alimentare cu energie termică nr. 325/2006".

Arată recurentul că nu este legală motivarea instanţei de fond cu privire la respingerea capătului de cerere privind dispoziţii care afectează dreptul de proprietate al proprietarilor apartamentelor debranşate, fiind uşor de sesizat faptul că Ordinul nr. 343/2010 stabileşte în mod efectiv obligaţii suplimentare numai pentru o categorie de proprietari (şi nu de consumatori, cum se precizează în motivarea instanţei) şi anume pentru cei debranşaţi de la sistemul centralizat.

Recurentul mai critică sentinţa recurată, arătând că instanţa de fond, ignorând principiul juridic ce consfinţeşte forţa superioară a legii faţă de ordinele care se emit în baza ei, a preluat întrutotul apărările pârâtei, fără a-şi exercita rolul activ în ceea ce priveşte constatarea ilegalităţii acestui ordin.

Apreciază recurentul că prin Ordinul nr. 343/2010 emis de A.N.R.S.C. şi prin respingerea cererii sale de anulare a acestuia, a fost adusă atingere dreptului său de proprietate asupra apartamentului proprietate personală, aşa cum este definit în Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, deoarece au fost stabilite în mod arbitrar sume de bani pe care trebuie să le plătească pentru un serviciu de care nu beneficiază în mod real.

Recurentul solicită admiterea acestui motiv de recurs ca fondat, arătând că instanţa de fond a analizat superficial fondul cauzei, a confundat prevederile legale aplicabile în materie, iar sentinţa civilă recurată cuprinde motivele ce nu au fost puse în discuţie nici de reclamant, nici de către intervenient (întrucât nu s-a contestat competenţa A.N.R.S.C. de a interveni în domeniul energiei termice, ci a modului abuziv, netransparent, uniformizator şi contradictoriu în care a procedat) şi a fost dată cu încălcarea legii.

În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs, recurentul arată că instanţa de fond a făcut confuzie între cererile formulate de reclamantul A. şi intervenient, în sensul că nu a contestat Ordinul A.N.R.S.C. nr. 483/2008 privind contractul-cadru de furnizare a energiei termice, ci Ordinul nr. 343/2010 emis de aceeaşi autoritate, ordin care însă vine în contradicţie cu acel contract-cadru.

Arată recurentul că în mod nelegal instanţa de fond a apreciat că în cauză nu pot fi reţinute motive de nelegalitate ce vizează inexistenţa raporturilor juridice dintre furnizorul utilităţii (RADET/CET) şi beneficiar şi a unui raport multiplu între proprietar, furnizorul de utilităţi, asociaţia de proprietari şi firmele de repartitoare; că instanţa de fond nu a argumentat din punct de vedere juridic care este raportul juridic dintre proprietarii apartamentelor debranşate şi firmele de repartitoare.

Solicită admiterea acestui motiv de recurs ca fondat, arătând că instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 48 din Legea nr. 230/2007 şi Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

Un al patrulea motiv de recurs invocat este acela că instanţa de fond a admis servitutea impusă în mod nelegal proprietăţii private (apartamentele debranşate de la sistemul centralizat de distribuţie a energiei termice), cu încălcarea flagrantă a prevederilor C. civ., care în conţinutul art. 620 - 643 reglementează servituţile stabilite prin fapta omului, singurele servituţi veritabile, solicitând admiterea acestui motiv de recurs ca fondat, deoarece A.N.R.S.C., prin Ordinul nr. 343/2010, a stabilit în sarcina apartamentelor (proprietarilor acestora) debranşate obligaţii suplimentare, prin formule de calcul opace, netransparente, impunând plata unui serviciu nesolicitat şi efectiv neprestat, intervenind în mod nelegal în reglementarea unei servituţi ce va fi întreţinută pecuniar chiar de către proprietarul fondului aservit.

Mai arată recurentul că în mod injust instanţa de fond a apreciat că tratamentul juridic aplicat proprietarilor ce folosesc sistemul centralizat nu este discriminatoriu faţă de cel aplicat celor debranşaţi şi dotaţi cu sisteme proprii de încălzire, că instanţa de fond nu a procedat în mod corect la administrarea probatoriului, în sensul de a solicita pârâtei A.N.R.S.C. date privind modul de autorizare a firmelor de repartitoare, şi dacă există date privind omologarea acestor repartitoare de costuri, precum şi faptul că este nelegală şi lipsită de logică motivarea instanţei de fond şi în ceea ce priveşte instituirea unui criteriu unic de repartizare a consumului de energie termică, atâta timp cât sistemele sunt diferite (sistem individual versus sistem colectiv).

Subliniază recurentul că instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei, nici în ceea ce priveşte discriminatorul criteriu unic de repartizare, care nu este aplicat decât în România, nu şi-a exercitat rolul activ şi nu a solicitat A.N.R.S.C. să dovedească faptul că în Uniunea Europeană există condominii cu două sau mai multe sisteme de încălzire (centralizat şi individual - pe bază de gaze, panouri radiante, electric etc.), să nominalizeze acel stat, şi dacă, raportat la cele constatate, se mai poate susţine motivarea pârâtei cu privire la criteriul unic de repartizare aplicat la două sisteme diferite de încălzire.

O ultimă critică adusă sentinţei recurate constă în aceea că în mod injust instanţa de fond a considerat că încălcarea prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (prevederi preluate şi în legislaţia românească în materia concurenţei) invocate, excede domeniului de reglementare a ordinului contestat.

În concluzie, recurentul-intervenient solicită admiterea recursului, cu modificarea în tot a Sentinţei civile nr. 2047 din 21 martie 2012, în sensul admiterii acţiunii sale (cererii de intervenţie în interes propriu), aşa cum a fost formulată şi motivată.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Sentinţa atacată este legală în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiilor invocate, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, de calitatea recurenţilor şi de obiectul acţiunii, respectiv anulare ordin cu caracter normativ emis de autoritatea pârâtă, precum şi asupra excepţiei prematurităţii acţiunii.

Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant a supus cenzurii instanţei de contencios administrativ Ordinul nr. 343/2010 emis de către Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice pentru aprobarea Normei tehnice privind repartizarea consumurilor de energie termică între consumatorii din imobilele de tip condominiu, în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire şi apă caldă de consum.

Actul criticat a fost emis în temeiul şi aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. h) din Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006, şi ale art. 4 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, aprobat prin H.G. nr. 671/2007, cu modificările ulterioare, şi al art. 16 alin. (9) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Pe calea contenciosului administrativ pot fi anulate actele administrative atacate doar dacă se dovedeşte cu certitudine încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare ce au servit ca temei al emiterii acestora, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

Astfel, examinarea nelegalităţii unui act administrativ presupune cenzurarea acestuia prin raportare la legea în a cărei executare a fost emis.

Cu alte cuvinte, avem de-a face cu consonanţa unui act juridic care produce efecte cu o forţă juridică inferioară faţă de actul juridic care produce efecte cu forţă juridică superioară, fundamentul constituţional fiind reprezentat de art. 1 alin. (5), coroborat cu art. 16 alin. (2) şi, respectiv, cu art. 108 alin. (2) din Constituţie.

În cauză, examinând conţinutul dispoziţiilor contestate, prin raportare la actele normative cu forţa juridică superioară, relevante pentru domeniul reglementat, în temeiul şi executarea cărora au fost emise, conform principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, Înalta Curte nu poate reţine elemente de nelegalitate a acestora.

În cauză, nu ne aflăm în situaţia încălcării principiului legalităţii, al ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, fiind respectat principiul ierarhiei forţei juridice a actelor normative, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Ordinul nr. 343/2010 respectă prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât nu modifică sfera reglementării şi se limitează strict doar la repartizarea consumurilor de energie termică pentru încălzire şi apă caldă de consum în condominiile în care sunt utilizate repartitoare de costuri, aşa cum A.N.R.S.C. a fost abilitată prin lege, criticile recurenţilor fiind neîntemeiate din această perspectivă.

Din punct de vedere al condiţiilor de legalitate, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost respectate dispoziţiile legale cu forţă juridică superioară, în baza cărora a fost emis Ordinul A.N.R.S.C. nr. 343/2010 pentru aplicarea Normei tehnice privind repartizarea consumurilor de energie termică în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire şi apă caldă de consum, respectiv dispoziţiile Legii nr. 51/2006, ale Legii nr. 325/2006 şi ale Legii nr. 230/2007.

Potrivit art. 13 alin. (2) lit. d) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, A.N.R.S.C. este autoritatea de reglementare competentă pentru "producerea, transportul, distribuirea şi furnizarea de energie termică în sistem centralizat, cu excepţia activităţii de producere a energiei termice în cogenerare".

În conformitate cu art. 14 alin. (2) lit. h) din Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006, A.N.R.S.C. elaborează şi aprobă, prin ordin al preşedintelui, norme tehnice privind repartizarea consumurilor de energie termică între consumatorii din imobilele de tip condominiu, în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire şi apă caldă de consum.

De asemenea, art. 20 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ prevede că "A.N.R.S.C. elaborează şi stabileşte reglementări sectoriale de nivel secundar şi terţiar cu caracter obligatoriu".

Potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţilor de proprietari, stabilirea şi repartizarea sumei care priveşte proprietatea comună ce revine fiecărui proprietar din cadrul condominiului se face proporţional cu cota-parte indiviză din proprietatea comună.

Conform art. 9 din Normă, "cantitatea de energie termică aferentă consumului comun în imobilele de tip condominiu, indiferent dacă pentru individualizarea costurilor se utilizează repartitoare de costuri sau contoare de energie termică individuale la nivel de apartament, se repartizează proporţional cu cota indiviză şi se achită de toţi proprietarii din cadrul condominiului, indiferent dacă sunt sau nu racordaţi la sistemul centralizat de distribuţie a energiei termice".

Interpretarea dispoziţiilor din Normă se face în sensul că repartizarea sumei care priveşte consumul pentru proprietatea comună, depinde de cota indiviză din proprietatea comună deţinută de fiecare proprietar din cadrul condominiului indiferent dacă proprietarii sunt sau nu racordaţi la sistemul centralizat de distribuire a energiei termice.

Astfel, prin elaborarea Normei tehnice privind repartizarea consumurilor de energie termică între consumatorii din imobilele de tip condominiu, în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire şi apă caldă de consum, sunt puse în aplicare prevederi ale Legii serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006 şi ale Legii nr. 325/2006 a serviciului public de alimentare cu energie termică, cu privire la repartizarea costurilor cu energia termică, într-un cadru unitar, norma respectând regulile de repartizare stabilite atât în legislaţia serviciului public de alimentare cu energie termică, cât şi în legislaţia specifică asociaţiilor de proprietari.

Debranşarea recurenţilor de la sistemul centralizat de energie termică are drept consecinţă plata consumului energiei termice în mod direct, în acest sens fiind şi prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 230/2007, potrivit cărora cei deconectaţi de la sistemul centralizat vor plăti cheltuielile comune. Plata acestor cheltuieli este reglementată de Legea asociaţiilor de proprietari şi Legea privind serviciul public de alimentare cu energie termică, iar ordinul clarifică doar repartizarea acestor sume, care până acum erau repartizate aleatoriu.

Atât în legislaţia anterioară, cât şi în cea actuală nu s-a făcut nici o distincţie între consumatorii racordaţi şi cei deconectaţi de la sistemul centralizat cu privire la obligaţia de a contribui la plata cheltuielilor comune, iar norma aprobată prin Ordinul nr. 343/2010 nu introduce nici o discriminare între diferitele categorii de consumatori, repartizarea consumului comun de energie termică făcându-se în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, respectiv către toţi proprietarii în mod echitabil şi după acelaşi criteriu, proporţional cu cota indiviză, indiferent dacă aceştia au instalaţiile proprii de încălzire conectate sau nu la sistemul centralizat de alimentare cu energie termică.

Instanţa de fond în mod corect a reţinut că "emiterea ordinului contestat nu creează un tratament juridic diferenţiat între proprietarii branşaţi la CET şi cei nebranşaţi la CET, cum susţine reclamantul, ci instituie un criteriu unic de repartizare a consumului de energie termică, respectiv cota indiviză de proprietate."

Cheltuielile cu energia termică consumată pentru încălzirea spaţiilor aflate în proprietate comună, reprezintă doar o parte din cheltuielile pe care fiecare proprietar trebuie să le suporte proporţional cu cota parte indiviză din proprietatea comună şi care se repartizează de asociaţia de proprietari.

Ordinul nr. 343/2010 nu permite firmelor de repartitoare "să stabilească cotele procentuale care trebuie achitate de locatari pentru consumul comun de căldură", ci asigură determinarea acestei cote procentuale, în modul cel mai transparent şi exact, ca raport între numărul de unităţi de consum înregistrate de repartitorul montat în spaţiile comune şi numărul total de unităţi înregistrate de toate repartitoarele din condominiu, având în vedere că indicaţiile repartitorului comun sunt direct proporţionale cu suprafaţa echivalentă termic a instalaţiilor de încălzire din spaţiile comune.

Norma tehnică aprobată prin Ordinul nr. 343/2010 este în deplin acord cu prevederile legale menţionate, nu impune vreo plată suplimentară celei deja stabilite legal şi evidenţiază obligaţia cunoscută de toţi cei care locuiesc la bloc de a participa la plata consumului comun de energie termică. Consumul de energie termică repartizat tuturor proprietarilor din bloc este cel facturat de furnizor, iar la acest consum nu se adaugă vreun consum suplimentar de energie termică.

Ordinul Preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 343/2010 respectă toate principiile şi regulile de repartizare stabilite prin legislaţia specifică organizării şi funcţionării asociaţiilor de proprietari şi din legislaţia serviciului public de alimentare cu energie electrică şi evidenţiază pentru toţi proprietarii dintr-un condominiu obligaţia de a participa la plata cotei procentuale aferente consumului comun de energie termică, fără a impune o plată suplimentară celei deja stabilită legal.

Emiterea acestui act administrativ cu caracter normativ a fost necesară în vederea asigurării unei reglementări unitare şi obligatorii la nivel naţional, avându-se în vedere şi capacitatea tehnică şi informatică de aplicare, care nu poate fi lăsată la dispoziţia asociaţiilor de proprietari, deoarece ar fi determinată o aplicare diferită în raport de diferitele regiuni geografice.

Se mai constată că, inclusiv în cererile de recurs, sunt invocate aspecte ce ţin de aplicarea concretă, în situaţia recurenţilor şi a condominiului în care aceştia locuiesc, a Ordinului A.N.R.S.C. nr. 343/2010 şi de modul în care instituţiile locale abilitate înţeleg să procedeze în aplicarea dispoziţiilor acestui ordin, aspecte care exced atribuţiilor instanţei de contencios administrativ şi limitelor unei acţiuni în anularea actului administrativ, remediul solicitat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată.

În acest sens, în mod corect a reţinut instanţa de fond că existenţa sau inexistenţa unei suprapuneri de reglementare cu acte normative de drept civil şi comercial nu poate fi analizată în cadrul acţiunii în contencios administrativ întemeiată pe Legea nr. 554/2004, respectiv că motivele de nelegalitate privitoare la încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, precum şi a dreptului la libera asociere nu pot fi reţinute întrucât acestea reprezintă afirmaţii cu caracter general, fără vreo trimitere la prevederile ordinului prin care se pretinde că aceste drepturi ar fi fost încălcate.

De asemenea, în mod corect a apreciat instanţa de fond că aspectele legate de pretinsa încălcare a prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene invocate de intervenient exced domeniului de reglementare a ordinului contestat, astfel că nu pot fi reţinute în analiza legalităţii acestuia.

Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de Apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul menţinerii actului administrativ atacat.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi de intervenientul B. împotriva Sentinţei civile nr. 2047 din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2013.

Procesat de GGC - MI