Magistracy exclusion bid fails; removal order and damages rejected as inadmissible.

Decizia nr. 6774/2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Guvernul României, Preşedintele României, următoarele:

- obligarea pârâţilor să ia măsuri administrative pentru aplicarea corectă a Legii nr. 202/2010,

- aprobarea de către Consiliul Superior al Magistraturii şi Preşedintele României a retragerii din magistratură a judecătorului care judecă Dosarul nr. x/118/2007 al Tribunalului Constanţa,

- obligarea pârâţilor la plata sumei de 20.000 euro, reprezentând contravaloarea dobânzilor bancare achitate de reclamant băncii, pe perioada de la începerea procesului până în prezent.

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, susţinând că, atâta timp cât nu a fost angajată răspunderea delictuală, nu poate fi răspunzător pentru eventualul prejudiciu material suferit de reclamant. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, susţinând că excluderea din magistratură este o sancţiune ce se poate aplica doar în cazul angajării răspunderii disciplinare a magistratului în condiţiile art. 98 din Legea nr. 303/2004.

Pârâtul Guvernul României a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind atât faptul că temeiul acţiunii este eronat, cât şi faptul că solicitarea reclamantului încalcă principiul separaţiei puterilor în stat. Totodată, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale, apreciind că, dat fiind obiectul acţiunii, Guvernul României nu se legitimează procesual pasiv, neavând nici o obligaţie stabilită de lege în prezentul litigiu.

Pârâtul Statul Român a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, apreciind că nu are nici o obligaţie legală faţă de părţile din procesul înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin Sentinţa civilă nr. 317 CA din 28 iunie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:

- a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibile cererile formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei, Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul României, Preşedintele României, având ca obiect obligarea pârâţilor de a lua măsuri pentru aplicarea Legii nr. 202/2010, precum şi aprobarea retragerii din magistratură,

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi, în consecinţă, a respins cererea având ca obiect plata dobânzilor bancare ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că reclamantul a învestit instanţa de judecată solicitând aplicarea măsurii excluderii din magistratură pentru magistratul care soluţionează un dosar în care reclamantul este parte, obligarea pârâţilor de a lua măsuri administrative pentru aplicarea Legii nr. 202/2010, precum şi obligarea pârâţilor în solidar la plata dobânzilor bancare în sumă de 20.000 euro, iar întreaga motivare a acţiunii este centrată pe existenţa unui dosar înregistrat pe rolul instanţei de judecată, în care problema litigioasă o constituie dreptul de folosinţă asupra unui imobil, litigiu în care s-ar fi luat măsura procedurală a suspendării judecăţii.

Instanţa a mai reţinut că din succesiunea art. 97, art. 98 alin. (1) şi art. 101 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, rezultă că legiuitorul a stabilit în mod expres formele răspunderii judecătorilor, precum şi modalitatea în care se angajează răspunderea acestora în formele enunţate de text, astfel că persoana nemulţumită de activitatea unui magistrat are posibilitatea de a sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, iar sancţiunea disciplinară va fi aplicată numai de către acesta, după verificările efectuate.

A constatat instanţa că legea îi deschide reclamantului calea sesizării Consiliului Superior al Magistraturii, că numai acest organ are competenţa recunoscută de lege de a aplica sancţiunile disciplinare magistraţilor şi trebuie anterior sesizat de către orice persoană vătămată într-un drept al său, astfel că reclamantul nu are deschisă calea promovării unei acţiuni în justiţie prin care să solicite aplicarea sancţiunii cu excluderea din magistratură.

Instanţa a apreciat că este inadmisibilă şi cererea având ca obiect obligarea pârâţilor să ia măsuri administrative pentru aplicarea corectă a Legii nr. 202/2010, deoarece pârâţii nu pot fi obligaţi pe calea unei acţiuni în justiţie de a lua măsuri administrative pentru aplicarea legii, atât timp cât aceasta este principala obligaţie constituţională ce le revine magistraţilor.

În ceea ce priveşte cererea având ca obiect obligarea la plata dobânzilor bancare, ca o formă de reparaţie a prejudiciului pe care reclamantul pretinde că l-a suferit datorită modului în care judecătorul soluţionează pricina sa, Curtea a reţinut că reclamantul nu a învestit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală a magistratului şi că numai în cazul în care s-ar reţine ca fiind întrunite elementele răspunderii civile pentru fapta proprie s-ar pune în discuţie răspunderea comitentului şi ar fi în discuţie angajarea răspunderii pârâţilor.

Instanţa a apreciat că pârâţii nu se legitimează ca şi comitenţi, atâta timp cât nu a fost stabilită răspunderea civilă a magistratului, astfel încât excepţia lipsei calităţii procesual pasive este întemeiată.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa, reţinând ca întemeiate excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesual pasive, a respins ca inadmisibile primele două capete de cerere, iar cererea de obligare la plata dobânzilor bancare ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără însă a structura criticile invocate şi fără a preciza motivele de casare sau de modificare a hotărârii atacate.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant arată, în esenţă, că deşi este adevărat că C.S.M., prin inspecţia judiciară, are posibilitatea să aplice sancţiuni disciplinare, inclusiv excluderea din magistratură, problema ridicată nu se rezolvă numai prin excluderea din magistratură, care este necesară în cazul de faţă, fără antrenarea răspunderii şi a celorlalţi pârâţi, apţi de a rezolva problema de fond, prin adoptarea de norme eficiente, astfel încât nici magistratul care îl înlocuieşte pe cel exclus să nu repete aceeaşi greşeală.

Recurentul-reclamant arată că tocmai de aceea a chemat în faţa instanţei de contencios pe toţi factorii implicaţi direct sau indirect în înfăptuirea actului de justiţie din prezenta cauză, pentru a-i repara daunele.

Mai arată recurentul că instanţa de fond nu a motivat măsura respingerii acţiunii faţă de pârâţi; că, pentru a se stabili răspunderea disciplinară, a efectuat procedura plângerii prealabile către Consiliul Superior al Magistraturii şi celelalte distinse entităţi, prin care a arătat starea de fapt şi reglementarea ce urma să fie aplicată, solicitând aplicarea C. muncii privind sancţiunile ce se aplică tuturor salariaţilor care comit abateri în muncă, sancţiunea considerată de acesta cea mai potrivită fiind aceea a înlăturării din rândul magistraţilor.

Recurentul critică faptul că instanţa de fond nu a stăruit în cadrul cercetării judecătoreşti pentru a afla cauzele care determină Consiliul Superior al Magistraturii şi Preşedintele României la menţinerea în corpul magistraţilor a acelora care pronunţă hotărâri vădit nelegale, cu încălcări esenţiale ale legii.

Apreciază recurentul că, în situaţia în care hotărârea este pronunţată în dispreţul legii, acel judecător nu s-a supus legii şi nici nu mai este imparţial şi altă soluţie decât aplicarea unei sancţiuni de îndreptare sau excludere din corpul magistraţilor, după caz, nu există, astfel că în mod greşit a respins instanţa de fond acţiunea ca inadmisibilă.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii.

În speţă, instanţa de contencios administrativ a fost învestită a se pronunţa asupra solicitării reclamantului A. de a dispune obligarea pârâţilor Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Guvernul României şi Preşedintele României să ia măsuri administrative pentru aplicarea corectă a Legii nr. 202/2010, obligarea pârâţilor Consiliul Superior al Magistraturii şi Preşedintele României să dispună retragerea din magistratură a judecătorului care judecă Dosarul nr. x/118/2007 al Tribunalului Constanţa, precum şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 20.000 euro, reprezentând contravaloarea dobânzilor bancare achitate de reclamant băncii, pe perioada de la începerea procesului până în prezent.

Pronunţându-se în limitele acestei învestiri asupra acţiunii reclamantului, prima instanţă a reţinut în mod corect temeinicia excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Guvernul României, precum şi temeinicia excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, astfel cum a fost invocată de către pârâţi.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

Reglementând obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ, art. 8 din Legea nr. 554/2004 prevede că "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă, sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim".

Dispoziţiile articolul 2 lit. o) din legea sus-menţionată definesc dreptul vătămat ca fiind "orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ".

În considerarea dispoziţiilor art. 28 din aceeaşi lege, jurisdicţia contenciosului administrativ este guvernată, aidoma oricărui proces civil, de principiul disponibilităţii, consacrat prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanţa de fond că este inadmisibilă cererea de obligare a pârâţilor la aplicarea sancţiunii de excludere din magistratură în raport de dispoziţiile art. 97, art. 98 alin. (1) şi art. 101 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, potrivit cărora:

- art. 97: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

- art. 98 alin. (1): "Judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei"

- art. 101: "sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 100 se aplică de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice."

Astfel, din analiza textelor legale sus-citate rezultă că persoana nemulţumită de activitatea unui magistrat are posibilitatea de a sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, singurul organ care are competenţa recunoscută de lege de a aplica sancţiuni disciplinare magistraţilor şi care trebuie sesizat anterior promovării unei acţiuni în justiţie prin care să se solicite aplicarea sancţiunii cu excluderea din magistratură.

Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond este întemeiată şi în ceea ce priveşte respingerea ca inadmisibilă a cererii având ca obiect obligarea pârâţilor să ia măsuri administrative pentru aplicarea corectă a Legii nr. 202/2010, în raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004 care prevăd obligaţia judecătorului de a aplica legea. Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că pârâţii nu pot fi obligaţi pe calea unei acţiuni în justiţie să ia măsuri administrative pentru aplicarea legii, atâta timp cât aceasta este principala obligaţie constituţională şi legală ce le revine magistraţilor.

În ceea ce priveşte cererea având ca obiect obligarea la plata dobânzilor bancare, ca o formă de reparaţie a prejudiciului pe care reclamantul pretinde că l-a suferit datorită modului în care judecătorul soluţionează pricina sa, în mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamantul nu a învestit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală a magistratului pentru fapta proprie, pentru a se pune în discuţie răspunderea comitentului şi angajarea răspunderii pârâţilor în calitate de comitenţi.

Or, pentru a avea calitatea de parte în proces, aceasta trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului şi respectiv al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

Cum una dintre condiţiile necesare angajării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului este existenţa raportului de prepuşenie, se poate observa că o asemenea condiţie nu este îndeplinită în speţă, deoarece din motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată nu reiese, în ceea ce priveşte cererea având ca obiect obligarea la plata dobânzilor bancare, ca o formă de reparaţie a prejudiciului pe care reclamantul pretinde că l-a suferit datorită modului în care judecătorul soluţionează pricina sa, că între pârâţi şi reclamant ar exista vreun raport juridic de drept material care, prin prezenta cerere, să poată fi transpus într-un raport de drept procesual.

Astfel, împrejurarea că persoanele se adresează instanţelor de judecată care pot pronunţa hotărâri nefavorabile unei/unor părţi nu deschide acestora calea formulării unei cereri prin care să solicite unor instituţii cu care nu au raporturi juridice să repare prejudiciile pe care le afirmă.

Pe de altă parte, răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată în art. 96 din Legea nr. 303/2004, care la alin. (4) stabileşte următoarele: "(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară".

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine faptul că soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, respectiv ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, menţinută de către instanţa de control judiciar, face de prisos examinarea celorlalte cereri şi susţineri ale recurentului, care privesc fondul litigiului dedus judecăţii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt nefondate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de nici unul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 317/CA din 28 iunie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2013.

Procesat de GGC - MI