VAT refund interest claim fails: annulment bid inadmissible, prior final judgment upheld

Decizia nr. 6372/2013

Asupra contestaţiei în anulare de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Contextul procesual. Decizia instanţei de recurs atacată pe calea contestaţiei

Prin Decizia nr. 4888 din 20 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de SC A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 210 din 30 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, a admis recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe şi a modificat sentinţa recurată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, în cauză fiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte al doilea aspect de nelegalitate invocat care priveşte pe fond soluţia de admitere a acţiunii şi de obligare a autorităţii pârâte la plata dobânzilor pentru sumele de 56.471 RON şi 1.967.683 RON.

În ceea ce priveşte primul aspect de nelegalitate invocat privind nepronunţarea pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii acesta nu a putut fi reţinut, în raport de considerentele şi soluţia de casare dispusă prin Decizia 4612 din 28 decembrie 2010.

Prin Decizia de casare nr. 4612 din 28 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost soluţionată implicit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fiind apreciată ca nelegală soluţionarea pe excepţia inadmisibilităţii a cauzei, în primul ciclu procesual, respectiv prin Sentinţa civilă nr. 21 din 12 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

S-a apreciat de instanţa de recurs că în cauză acţiunea recurentei-reclamante astfel cum a fost formulată era admisibilă, fiind contestat în fapt un pretins refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri de acordare a dobânzilor în conformitate cu procedura aprobată prin Ordinul nr. 1899/2004.

S-a apreciat ca excesivă soluţia de respingere a cererii reclamantei ca inadmisibilă ca urmare a faptului că intimata-pârâtă nu a emis un act administrativ fiscal de soluţionare a cererii de plată a dobânzilor în procedura prevăzută de Ordinul nr. 1899/2004.

Dat fiind soluţia casării dispusă, în urma rejudecării, instanţa de fond era obligată a soluţiona cauza, pe fond, în raport de cele reţinute în decizia de casare.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea a apreciat, în raport cu ansamblul procedurii desfăşurate atât în faza procedurii administrative cât şi în faza de judecată, că nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a cererilor reclamanta-recurentă având ca obiect rambursarea TVA prin deconturile aferente lunilor octombrie şi noiembrie 2007 în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi pe cale de consecinţă recurenta nu are dreptul la dobânzi de întârziere potrivit art. 124 C. proc. fisc.

Recurenta a solicitat rambursarea TVA aferente perioadei în litigiu astfel: pentru luna octombrie 2007 în data de 22 noiembrie 2007 în sumă de 1.413.880 RON şi pentru luna noiembrie 2007 la data de 20 decembrie 2007.

La data înregistrării cererilor de rambursare TVA formulată de reclamantă procedura de soluţionare aplicabilă era reglementată de O.M.F.P. nr. 102/2007 de completare şi modificare a O.M.F.P. nr. 967/2005 şi ulterior O.M.F.P. nr. 1857/2007.

În raport de cuantumul sumelor care urmau să fie restituite deconturile aferente lunilor aprilie - noiembrie 2007 au fost încadrate în categoria de risc fiscal mare ca urmare a referatelor întocmite de Activitatea inspecţie fiscală acestea având la bază solicitări din partea organelor de cercetare penală pentru efectuarea contractelor financiare şi fiscale.

Astfel încadrarea deconturilor în categoria de risc fiscal mare a determinat transmiterea acestora către Activitatea de inspecţie fiscală în vederea acestora cu control anticipat şi după emiterea unor rapoarte de inspecţie fiscală pentru a se verifica şi constata îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru rambursarea sumelor cu titlu de TVA.

Această situaţie de fapt obiectivă a determinat nesoluţionarea cererilor de rambursare în termenul de 45 de zile prevăzute de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc.

Recurenta nu a depus la dosar, în faza administrativă contestaţiei fiscale în baza art. 205 C. proc. fisc., care se finalizează prin decizia emisă în baza art. 216 - 217 ce poate fi atacată în contencios administrativ conform art. 218 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a solicitat prin Cererea din 18 februarie 2008 direct obligarea autorităţii la plata sumei de 570.737 RON reprezentând dobânzi pentru nerestituirea în termen a TVA şi a formulat o acţiunea în pretenţii pe rol Tribunalul Bacău la data de 5 iunie 2008 prin care solicită această sumă. Ca temei al cererii de restituie recurenta a invocat nesoluţionarea cererilor de restituire TVA în termenul de 45 de zile prevăzute de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. recurenta apreciind că simpla depăşire a termenului de 45 de zile, apreciată ca nejustificată îi dă dreptul de a solicita despăgubiri de întârziere.

Curtea a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative existenţei şi acordării unei daune reprezentând despăgubiri pentru întârziere neexistând un refuz nejustificat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind soluţionarea cererii de restituire TVA cu depăşirea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) din C. proc. fisc.

Indiferent de calificarea Cererii din 18 februarie 2008, cerere de acordare a dobânzilor pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor de la buget în opinia reclamantei sau cerere de urgentare a soluţionării deconturilor cu opţiunea de rambursare, această cerere nu este fondată, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 70 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc. în mod obiectiv, în raport de complexitatea actelor fiscale şi de cronologia emiterii lor, cererea de restituire nefiind soluţionată în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc.

Cererea de restituire aferentă deconturilor lunilor octombrie şi noiembrie a fost soluţionată în termen rezonabil, după efectuarea controalelor financiare şi fiscale datorită încadrării în categoria de risc mare fiscal şi după verificarea realităţii operaţiunii şi a valabilităţii documentelor justificative.

Deconturile lunilor octombrie şi noiembrie 2007 au fost soluţionate conform art. 70 alin. (2) C. proc. fisc. în 7 martie 2008 prin emiterea Deciziilor de rambursare din 3 aprilie 2008. Cu respectarea procedurii speciale, reclamanta a beneficiat de soluţionarea favorabilă a deconturilor, prin compensarea obligaţiilor scadente şi neachitate în sumă totală de 9.111.078 RON şi restituirea sumei finale de 2.024.154 RON, potrivit notelor de compensare şi restituire la data de 11 aprilie 2011, în vederea valorificării deciziilor de rambursare.

În cauză nu există îndeplinite condiţiile unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii de restituire TVA, ca situaţie premisă a cererii de acordare a despăgubirilor pentru întârziere deoarece depăşirea termenului de 45 de zile a fost justificată şi obiectivă fiind respectată procedura legală cronologică privind restituirea sumei cuvenită a fi rambursată.

Această sumă a devenit certă, lichidă şi exigibilă după întocmirea notei de compensare, fiind emise două decizii de rambursare pentru lunile octombrie şi noiembrie 2007 la 3 aprilie 2008. De la acea dată - 3 aprilie 2008, creanţa este certă, lichidă şi exigibilă şi fiind comunicate deciziile de rambursare începe să curgă şi termenul de 45 de zile privind plata. În raport de termenul de 3 aprilie 2008, plata (restituirea) s-a făcut la 11 aprilie 2008, prin Trezorerie, la 18 aprilie 2008 în termenul legal, anterior sesizării instanţei de judecată - 5 iunie 2008. Faţă de cele constatate, necontestate de reclamantă, Curtea apreciază că cererea de restituire a deconturilor de TVA a fost soluţionată legal în raport de dispoziţiile art. 70 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc., în cauză reclamanta-recurentă neavând un drept recunoscut de lege vătămat, respectiv, neavând dreptul de a primi despăgubiri pentru întârziere. Aceasta deoarece nu a existat o întârziere nejustificată, o pasivitate a autorităţii fiscale, ca faptă cauzatoare de prejudiciu de natură a cauza reclamantei-recurente un prejudiciu constând în suma pretinsă cu titlu de dobânzi pentru întârziere.

Însăşi recurenta-reclamantă a concurat la depăşirea termenului de 45 de zile prevăzute de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. şi la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 70 alin. (2) C. proc. fisc.

Aceasta nu a formulat contestaţie cu respectarea dispoziţiilor procedurale cu privire la forma şi conţinutul cererii prevăzute de O.M.F.P. nr. 1899/2004, iar la data formulării cererii de acordare a dobânzilor 18 februarie 2008, recurenta-reclamantă nu era în posesia actelor administrativ fiscale care să îi confere dreptul de creanţă asupra sumelor de rambursat, în care să fie precizată suma concretă ce urmează a fi restituită, operaţiunea fiind finalizată la data de 3 aprilie 2008, anterior sesizării Tribunalului Bacău.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a modificat sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată, inclusiv cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de cele dispuse în cauză nu mai sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., problema aprecierii cheltuielilor de judecată nefiind posibilă în cazul prezentei acţiuni care a fost apreciată ca nefondată de instanţa de recurs şi respinsă ca atare.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă acesta a fost apreciat ca nefondat şi respins ca atare în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Criticile din recursul reclamantei privesc neacordarea, în totalitate, a despăgubirilor solicitate. Această pretenţie, faţă de soluţia pronunţată pe recursul recurentei-pârâte are un caracter subsidiar, Curtea apreciind că în totalitate, acţiunea recurentei-reclamante astfel cum a fost formulată şi precizată este nefondată.

Curtea a respins recursul reclamantei-recurente ca nefondat, aplicând principiul "non reformatio in pejus".

2. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 4888 din 20 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare recurenta-reclamantă SC A. SA, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare, societatea contestatoare susţine că instanţa de recurs a soluţionat cauza cu încălcarea normelor de competenţă absolută - incidenţa motivului de contestaţie în anulare obişnuită prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat cauza cu încălcarea competenţei sale materiale funcţionale.

Astfel, dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. stabilesc limitele judecăţii în rejudecare, fiind în prezenţa unei aplicaţii a instituţiei autorităţii de lucru judecat, care limitează competenţa instanţelor de rejudecare asupra aspectelor asupra cărora se pot pronunţa.

Instanţa de recurs a depăşit limitele competenţei de judecată raportat la limitele cadrului procesual rezultate urmare a pronunţării deciziei de casare.

Decizia contestată a fost pronunţată într-un al doilea ciclu procesual, după ce la finalul primului ciclu procesual prin decizia de casare se stabiliseră limitele rejudecării, cu toate efectele ce decurg din dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele deciziei contestate, Înalta Curte a depăşit limitele judecăţii stabilite prin decizia de casare, admiţând recursul formulat de A.N.A.F. pentru motive ce depăşeau obiectul devoluţiunii de la momentul rejudecării fondului.

Constestatoarea mai susţine că instanţa de recurs a încălcat normele de procedură care stabilesc limitele rejudecării în urma pronunţării unei decizii de casare.

Astfel, prin decizia de casare s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru judecătorii instanţei de trimitere şi cu putere de lucru judecat că termenul ce trebuia respectat de către A.N.A.F. este cel de 45 de zile, stabilit de prevederile art. 70 alin. (1) C. proc. fisc.

Totodată, societatea contestatoare apreciază că soluţia pronunţată prin decizia contestată este rezultatul unei greşeli materiale.

Instanţa nu a observat că în cuprinsul deciziei de casare existau menţiuni care exprimau soluţia instanţei de a considera că termenul aplicabil este cel de 45 de zile, fiind astfel în eroare asupra unei situaţii de fapt, respectiv asupra existenţei în decizia de casare a unei decizii obligatorii.

Astfel cum am arătat, instanţa de recurs a reţinut în mod expres că instanţa de rejudecare este obligată să soluţioneze cauza pe fond în raport de cele reţinute în decizia de casare, însă a omis din eroare să observe dispoziţia obligatorie care clarifica un aspect esenţial în cauză.

Această eroare a fost decisivă asupra soluţiei pronunţate asupra recursurilor şi a determinat pronunţarea unei soluţii nelegale.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Analizând decizia a cărei anulare se solicită prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Conform dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, "când hotărârea atacată a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că s-a reţinut ca temei al acestei căi de atac doar nerespectarea regulilor de competenţă absolută, respectiv a regulilor de competenţă generală, a regulilor de competenţă teritorială excepţională.

În speţă, contestatoarea a invocat acest motiv, susţinând că instanţa de recurs a depăşit limitele competenţei de judecată raportat la limitele cadrului procesual rezultate urmare a pronunţării deciziei de casare.

Verificând susţinerile societăţii contestatoare, Înalta Curte constată că în soluţionarea recursului formulat nu au fost încălcate normele de competenţă materială sub aspectul funcţional, respectiv atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de recurs în judecarea căii de atac.

Astfel fiind, prin admiterea recursului formulat de către pârâtă şi respingerea căii de atac a reclamantei, instanţa de control judiciar nu şi-a depăşit competenţa materială funcţională în sensul depăşirii atribuţiilor sale jurisdicţionale în raport de conţinutul deciziei de casare.

Susţinerile făcute de contestatoare se referă la modul în care a motivat instanţa soluţia pronunţată, aspectele invocate vizând fondul cauzei în raport de aprecierile instanţei, aspecte care nu pot fi analizate şi repuse în discuţie pe calea contestaţiei în anulare, care este o cale de atac de retractare şi nu de reformare.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.

Norma legală invocată de societatea contestatoare se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi valorificate greşelile de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.

Noţiunea de "greşeală materială" nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. Categoric, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica "netemeinicia" hotărârii, nu însă şi o greşeală materială de natură să justifice contestaţia în anulare.

În cauză, contestatoarea susţine că instanţa de recurs a fost în eroare asupra unei situaţii de fapt, respectiv asupra existenţei în decizia de casare a unei decizii obligatorii.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată faptul că societatea contestatoare invocă "greşeli de judecată" ce nu pot fi examinate pe calea contestaţiei în anulare, deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este admisibil.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de faţă, contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale sus-menţionate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispoziţiile citate.

În realitate, Înalta Curte constată că nu este vorba de greşeli materiale sau de omisiuni în sensul art. 318 C. proc. civ., societatea contestatoare fiind nemulţumită de modul în care instanţa de recurs a procedat la analizarea normelor legale incidente cauzei, în contestaţia în anulare fiind dezvoltate, de fapt, critici la adresa modului în care instanţa de recurs a soluţionat cauza, critici care nu pot fi primite în această cale extraordinară de atac, deoarece s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac. În lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice şi prin aceasta, o încălcare a dreptului părţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008 şi Stanca Popescu c. România nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare formulată de recurenta-reclamantă SC A. SA, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de SC A. SA împotriva Deciziei nr. 4888 din 20 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2013.

Procesat de GGC - MI