Constitution of civil party in criminal proceedings is not an administrative act subject to suspension

Decizia nr. 6362/2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Procedura în faţa primei instanţe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 23 noiembrie 2012, reclamanta A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice (MFP) şi Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie (DNA), suspendarea cererii de constituire ca parte civilă în Dosarul nr. x/P/2006 formulată la 25 iulie 2012 de Ministerul Finanţelor Publice în numele Statului Român şi adresată Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Apreciază reclamanta că este un act juridic care întruneşte toate trăsăturile unui act administrativ individual emis de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Juridică adresat Direcţiei Naţionale Anticorupţie la solicitarea acesteia, act în baza căruia, prin Ordonanţa din 23 august 2012 a procurorului de caz a fost dispusă instituirea sechestrului asigurător asupra unor terenuri aflate în proprietatea sa, cu consecinţe directe asupra activităţilor derulate, printr-o vătămare evidentă a drepturilor şi intereselor pe care le are în buna funcţionare a societăţii.

Menţionează că a formulat plângere prealabilă către Ministerul Finanţelor Publice în termenul legal de 6 luni de la data luării la cunoştinţă de actul vătămător, fiind vorba de un act administrativ adresat altui subiect de drept.

Solicită admiterea cererii de suspendare a cererii de constituire ca parte civilă, apreciind că sunt împlinite cumulativ cele două condiţii menţionate în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi anume existenţa unor cazuri bine justificate şi riscul producerii unei pagube iminente.

Pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat întâmpinare, la data de 3 decembrie 2012, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa şi excepţia inadmisibilităţii.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare pentru termenul din 4 decembrie 2012, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 6975 din 6 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DNA şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice (MFP) şi Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie (DNA), ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că actul a cărui suspendare se solicită în prezenta cauză este cererea Ministerului Finanţelor Publice, în numele statului, adresată Direcţiei Naţionale Anticorupţie, având ca obiect constituirea de parte civilă într-un dosar penal.

Curtea a apreciat că reclamanta justifică îndreptăţirea Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a sta în judecată, pentru opozabilitate, având în vedere că această autoritate este învestită cu soluţionarea cauzei penale în cadrul căreia a fost formulată cererea de constituire de parte civilă.

Curtea a constatat că această manifestare de voinţă nu constituie un act administrativ, nefiind emis în "regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii" în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, cererea fiind inadmisibilă pe calea procesuală aleasă de reclamantă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamanta A. SA a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, societatea recurentă susţine că cererea de constituire ca parte civilă a cărui suspendare a executării a solicitat-o prin acţiunea depusă la instanţa de fond întruneşte toate trăsăturile actului administrativ definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În ce priveşte calificarea vătămării pretins produse ca fiind urmare a unei infracţiuni, chiar C. proc. pen. menţionat ulterior consacră expres prezumţia de nevinovăţie până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.

Susţinerea potrivit căreia procedura de soluţionare a acesteia este reglementată de C. proc. pen. este lipsită de temeinicie, măsura sechestrului asigurător fiind luată ca o consecinţă a considerentelor expuse în cererea de constituire ca parte civilă şi producătoare de efecte juridice directe, împotrivă cărora nu există nicio cale de atac.

În plus, din soluţia pronunţată, susţine recurenta, judecătorul instanţei de fond nu pare să înţeleagă că în dosarul penal sunt persoane fizice trimise în judecată, în timp ce acţiunea priveşte vătămarea concretă, demonstrată pe larg, în cuprinsul cererii de suspendare, adusă societăţii, persoană juridică de drept privat, fără nicio legătură cu cauza penală.

Consideră de asemenea sentinţa profund nelegală şi netemeinică, deoarece acţiunea reprezintă singură cale legală de a apăra societatea de abuzurile la care este supusă în derularea activităţii sale, prin sechestrul asigurător instituit ca urmare a cererii de constituire ca parte civilă, pe de-o parte, iar pe de altă parte, această cerere întruneşte toate trăsăturile unui act administrativ stabilite de Legea contenciosului administrativ.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, obiectul acţiunii în prezenta cauză îl constituie suspendarea cererii de constituire ca parte civilă formulată de Ministerul Finanţelor Publice pentru Statul Român în Dosarul penal nr. x/P/2006, din data de 25 iulie 2012, adresată Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie.

Instanţa de fond în mod corect a respins cererea ca inadmisibilă, calificând demersul în afara dispoziţiilor legale sub imperiul cărora a fost chemată a se pronunţa.

În acest sens, este adevărat că cererea de constituire de parte civilă nu poate fi calificată sub imperiul dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi îşi găseşte sediul materiei în textul dispoziţiilor art. 14 şi 15 C. proc. pen.

Prin cererea formulată în Dosarul penal nr. x/P/2006, în temeiul art. 14 şi următoarele din C. proc. pen., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat constituirea ca parte civilă în dosarul mai sus-menţionat, solicitând, în principal, restituirea bunului în natură şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin revenirea bunului în proprietatea publică a statului şi prin anularea actelor juridice, produs al infracţiunii, iar în subsidiar, în măsura în care, la data soluţionării acţiunii civile, repararea pagubei în natură nu mai este posibilă, obligarea persoanelor vinovate la plata contravalorii bunului imobil aşa cum aceasta a fost stabilită prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică transmis de organul de cercetare penală, precum şi acordarea despăgubirilor băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă.

Aşadar, pronunţarea unei soluţii de admitere sau de respingere este o prerogativă ce revine în exclusivitate judecătorului penal.

Înalta Curte apreciază că recurenta nu a indicat niciun argument care să convingă că acest act ar fi produs vreun efect juridic în regim de drept substanţial. Simpla formulare a unei cereri de constituire ca parte civilă, în cadrul unui proces penal, nu constituie un titlu de creanţă al părţii vătămate asupra învinuitului/inculpatului sau a părţii responsabile civilmente, instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii civile din cadrul procesului penal urmând să aprecieze asupra temeiniciei şi legalităţii acesteia, în funcţie de probele administrate şi poziţia procesuală a părţilor manifestată în regim de contradictorialitate, cu precădere prin intermediul actelor de procedură.

În aceeaşi ordine de idei, participanţii la procesul penal au la dispoziţie căi de atac împotriva măsurilor luate de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, căi de atac reglementate prin C. proc. pen. şi nu de Legea contenciosului administrativ.

Prin urmare, cererea de constituire nu acoperă cerinţele definiţiei dată de lege actului administrativ şi, ca atare, nu poate fi supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ.

Pe de altă parte, astfel cum s-a precizat în faţa instanţei de recurs, în Dosarul nr. x/2/2013, reclamanta A. SA a solicitat, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, anularea şi suspendarea aceluiaşi act, iar Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, respingând acţiunea în consecinţă.

Aşadar, Înalta Curte constată că problema de drept a examinării caracterului de act administrativ a cererii de constituire ca parte civilă prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, a fost corect soluţionată de către instanţa de fond.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ".

Pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.

Însă, nu toate actele unilaterale emise de autorităţile publice sunt acte administrative, ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia.

În speţă, cererea de constituire ca parte civilă, chiar dacă este emisă de o autoritate publică, nu este un act administrativ. De altfel, în motivele de recurs nici nu se subliniază care ar fi argumentele pentru care actul contestat este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care reglementează finele de neprimire şi potrivit cărora "nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară".

De altfel, Curtea Constituţională a reţinut, în considerentele Deciziilor nr. 946/2007 şi nr. 182/2006, faptul că "textul de lege (art. 5 alin. (2) din legea nr. 554/2004) nu sustrage în mod absolut controlului judecătoresc actele la care se referă, întrucât în mod evident actele respective sunt supuse unei alte proceduri judiciare, deci controlul lor judecătoresc se realizează potrivit unei alte proceduri stabilite prin lege organică".

În jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 542/2006, Decizia nr. 464/2003, Decizia nr. 171/2005 şi Decizia nr. 243/2006), s-a reţinut faptul că accesul la justiţie nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului.

Totodată, Înalta Curte reţine că soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, menţinută de către instanţa de control judiciar, face de prisos examinarea celorlalte cereri şi susţineri ale recurentei, care privesc fondul litigiului dedus judecăţii.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, va respinge recursul formulat de societatea reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 6975 din 6 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2013.

Procesat de GGC - MI