Concession contract royalty claim: non-existence of debt based on privatization advance payments and prior execution objection decision

Decizia nr. 6305/2013

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, obligarea acesteia la plata sumei de 99.222,84 RON, din care, cu titlu de redevenţă, 28.204,25 RON, penalităţi 67.634,08 RON, şi dobândă până la 4 aprilie 2011, 3.384,51 RON, urmând ca la momentul plăţii efective suma să fie actualizată cu indicele de inflaţie, dobânzi de întârziere, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că în 20 aprilie 2000 a încheiat cu pârâta Contractul de concesiune nr. X privind exploatarea suprafeţei de 749 ha, aflată în perimetrul judeţului Iaşi, fără însă ca pârâta, concesionară, să-şi îndeplinească obligaţia de plată a redevenţei prevăzută în art. 5.1 din contract.

Prin Sentinţa civilă nr. 22958 din 20 decembrie 2011, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din O.U.G. 58/1998 raportat la art. 1 alin. (2) din O.U.G. 64/2005, declinându-şi competenţa în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin Sentinţa civilă nr. 108 din 19 martie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii şi a prescripţiei dreptului reclamantei la acţiune, invocate de pârâta SC A. SA şi a respins ca nefondată acţiunea reclamantei Agenţia Domeniilor Statului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, mai întâi, referitor la excepţiile invocate, că, deşi reclamanta a invocat ca temei de drept al prezentei acţiuni dispoziţiile C. civ., în realitate contractul de concesiune în cauză dispune de o reglementare procedurală specială, prevăzută de O.U.G. nr. 64/2005.

Astfel, în prezentul litigiu, care se întemeiază pe Contractul de concesiune nr. X din 20 aprilie 2000, sunt aplicabile procedurile speciale reglementate în Capitolul IX din O.U.G. nr. 51/1998.

Deşi dispoziţiile art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, care instituie pentru reclamant obligaţia de a comunica (pârâtului) cererea, actele pe care se întemeiază şi, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora în instanţă. Judecătorul nu va primi cererea fără dovada îndeplinirii obligaţiei de comunicare, în cauză, deşi reclamanta nu a depus dovezile de comunicare prevăzute de textul procedural, situaţie în care acţiunea sa era inadmisibilă, cum corect s-a invocat de pârâtă, Judecătoria Sector 1 Bucureşti nu a uzat de dreptul său de a refuza primirea cererii în condiţiile legii, cu atât mai mult cu cât acţiunea era întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, şi a fost introdusă la o instanţă de drept comun, aşa încât Curtea nu mai poate sancţiona la acest moment reclamanta pe neîndeplinirea condiţiei de formă a cererii înregistrate deja, sub aspectul inexistenţei înscrisurilor ce trebuiau anexate.

Cât priveşte excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune al reclamantei, raportat temeiului de drept invocat în acţiune, respectiv prevederile de drept comun existente în C. civ., redevenţa în cauză, scadentă la 23 iulie 2002, conform calculului anexat, ar fi putut fi solicitată în termenul general de prescripţie de 3 ani, iar prezenta acţiune a fost înregistrată după aproximativ 9 ani.

Luând însă în calcul dispoziţiile procedurale speciale prevăzute în O.U.G. 51/1998, Curtea a constatat că termenul de 7 ani prevăzut în art. 13 se referă la dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită în baza titlurilor executorii reprezentate de contractele de credit ajunse la scadenţă, cu menţiunea expresă că "Acest termen nu se aplică creanţelor pe care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris". Prin art. 2 din O.U.G. 64/2005 se prevede expres că "Toate contractele încheiate cu Agenţia Domeniilor Publice constituie titluri executorii".

Aşa fiind, întrucât la art. 3 din contractul de concesiune în litigiu se prevede expres că acesta "încetează de drept la data privatizării", rezultă aşadar că la data încheierii acestui contract, începea să curgă termenul de prescripţie de 3 ani pentru sesizarea instanţei privind plata redevenţei din Contractul X/2000 ce s-a împlinit la 17 iunie 2005, aşa încât la data intrării în vigoare a O.U.G. 64 din 29 iunie 2005, publicat în M. Of. 574/4.07.2005, prin care procedurile speciale prevăzute de O.U.G. 51/1998 deveneau aplicabile şi contractelor aflate în derulare pentru exploatarea terenurilor aflate în portofoliul Agenţiei Domeniilor Statului Bucureşti, respectiv a Legii 94/2010 de modificare a O.U.G. 64/2005, care a prevăzut caracterul de titlu exclusiv şi tuturor contractelor încheiate de Agenţia Domeniilor Statului, în realitate dreptul la acţiune al reclamantei Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti apare ca fiind prescris.

Având în vedere însă, că în mod irevocabil Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în Dosarul său nr. 1879/2/2009, (având ca obiect contestaţia la executare formulată de pârâta SC A. SA, privind sume reprezentând redevenţa din Contractul X/2000, ce face şi obiectul prezentei cauze), faptul că Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti ar intra sub incidenţa O.U.G. 51/1998 şi a O.U.G. 64/2005, dispunând de un titlu executoriu - Contractul X/2000 -, ce a fost pus în executare silită în termenul special de 7 ani, în considerarea datei de 8 aprilie 2002, (ca moment de încetare a Contractului de concesiune X/2002), Curtea a procedat în cauză şi la analiza fondului acţiunii, având în vedere că prin sesizarea instanţei în Dosarul 1879/2009, cursul prescripţiei a fost întrerupt, un nou termen de 3 ani pentru recuperarea în fond a redevenţei începând să curgă la 9 februarie 2010, când a fost pronunţată Decizia nr. 488 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul 1879/2/2009.

Analizând probatoriul cu acte aflat la dosarul cauzei, Curtea a reţinut că în realitate raportul contractual de concesiune a suprafeţei de 749 ha, ce a făcut obiectul contractului în litigiu, a fost preluat prin privatizarea pârâtei SC A. SA, în cuprinsul Contractului de concesiune din 17 iunie 2002, urmare aplicării dispoziţiilor Legii 268/2001 privind privatizarea societăţii comerciale ce deţin în administrare terenuri cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului Bucureşti, pe o perioadă de valabilitate de 49 ani.

Aşa fiind, din moment ce calitatea de concendentă în ambele contracte a avut-o reclamanta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti se constată că aceasta calculează redevenţa aferentă întregii durate de derulare a Contractului X/2000, deşi, dacă ar fi fost reală susţinerea sa, potrivit căreia redevenţa datorată de pârâtă nu i-ar fi fost achitată chiar din primul trimestru, de derulare a concesiunii în condiţiile art. 5 din contract, atunci potrivit art. 10 lit. b) din acelaşi contract, convenţia era "reziliată de drept", Agenţia Domeniilor Statului având obligaţia de a-şi recupera de îndată bunurile concesionate şi cu plata de despăgubiri de la pârâtă, însă prima conciliere privind suma aferentă derulării complete a Contractului X a avut loc abia în anul 2004.

Contrar acestei obligaţii a concendentului, pârâta a fost lăsată să exploateze terenul în cauză până în anul 2002, şi a fost primită la licitaţie pentru privatizare, deşi se pretinde prin acţiune că ar fi avut un debit substanţial la însăşi entitatea ce derula procedura de privatizare.

Aceasta în condiţiile în care prin Ordinul M.A.A.P. 294 din 2 august 2001, se instituia expres obligaţia Agenţiei Domeniilor Statului Bucureşti, de a prevedea în documentaţia de privatizare, ca un criteriu de preselecţie distinct, excluderea de la selecţie a asociaţilor salariaţilor "din care fac parte persoane care au asigurat sau asigură conducerea managerială a societăţii debitoare", dacă societăţile supuse privatizării figurau cu "datorii restante către M.A.P.P. sau A.D.S., reprezentând redevenţă pentru terenul agricol concesionat".

Or, în ambele Contracte de concesiune, nr. X/2000, respectiv 2002, calitatea de concesionar a avut-o SC "A." SA, reprezentată prin B., fiind aşadar acceptată de reclamantă la licitaţie întrucât era îndeplinită şi condiţia prevăzută de Ordinul 294/2001 sus-menţionat, pentru ca urmare finalizării procesului de privatizare A.D.S. să menţioneze expres în Contractul din 2002, că societatea pârâtă a achitat în avans redevenţa "pentru anul 2002 şi parţial pentru anul 2003", situaţie în care avea posibilitatea oricum să-şi stingă chiar şi la acel moment pretinsul debit din vechiul contract şi nu să recunoască o plată "în avans" pentru noul contract de concesiune, cum a procedat în fapt.

Mai mult, prin Adresa sa din 4 aprilie 2002, anterioară privatizării şi perfectării contractului, reclamanta recunoaşte de asemeni, expres că "referitor la Contractul de concesionare X din 20 aprilie 2000 pentru SC A. SA, s-au luat în calcul actele de constatare prezentate, societatea figurând la data de 4 aprilie 2002 cu o plată în avans (…)" nicidecum cu o restanţă prezentând redevenţa aferentă derulării întregului Contract X/2000, cum pretinde prin prezenta acţiune.

Rezultă aşadar, pe de o parte, faptul că menţiunile din acţiunea introductivă sunt contrazise de chiar recunoaşterile reclamantei exprese, emise în raport cu partenerul său din Contractul de concesiune X/2000 pârât în cauză şi care a fost practic continuat prin Contractul din 2002, iar pe de altă parte, reclamanta îşi invocă în fapt propria culpă, constând în nepunerea în practică a dispoziţiilor contractuale privind rezilierea de drept a contractului pretins neexecutat de concesionara-pârâtă, a respingerii acestuia de la procesul de privatizare, pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a redevenţei pentru terenul supus privatizării, în condiţiile în care ea însăşi menţionează expres în noul Contract de concesiune din 2002, că a încasat redevenţă în avans, din care în realitate îşi putea reţine redevenţa pretins neachitată de aceeaşi societate, dacă datoria ar fi fost reală.

Împotriva Sentinţei civile nr. 108 din 19 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul admiterii acţiunii sale.

Recurenta a susţinut că hotărârea recurată este nelegală şi netemeinică, în condiţiile în care instanţa de judecată a trecut peste prevederile contractuale stabilite de părţi privitoare la obligaţia de plată a redevenţei corespunzătoare exploatării de către pârâtă a suprafeţei de teren ce a făcut obiectul Contractului de concesiune nr. X din 20 aprilie 2000.

Mai mult, în aprecierea probatoriului, instanţa fondului nu a avut în vedere o serie de documente depuse de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului privitoare la comunicarea debitelor restante de-a lungul perioadei contractuale către pârâta SC A. SA şi nici de procesul-verbal de conciliere încheiat în data de 28 ianuarie 2004.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că argumentul primordial în soluţionarea litigiului este stabilirea existenţei debitului restant al SC A. SA înregistrat faţă de Agenţia Domeniilor Statului, în temeiul Contractului de concesiune încheiat pe drept de preemţiune nr. X/2000.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată recursul nefondat şi îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, cu corecta stabilire a situaţie de fapt, în baza probatoriului administrat de către ambele părţi, criticile recurentei fiind neîntemeiate, din această perspectivă.

Fără a mai relua în detaliu aspectele de fapt enumerate de către prima instanţă, a căror modificare nu se impune, Înalta Curte reţine şi că, prin Decizia civilă nr. 488 din 9 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost admisă contestaţia la executare, formulată de contestatoarea SC A. SA şi, în consecinţă, a fost anulat Ordinul A.D.S. nr. 62319/2007, dispunându-se restituirea de către intimată a sumelor de 60.400 RON şi 3.623,94 RON.

În aceste condiţii, apar întemeiate concluziile primei instanţe referitor la inexistenţa unui debit restant al intimatei SC A. SA, în temeiul Contractului de concesiune nr. X din 20 aprilie 2000 şi netemeinicia pretenţiilor recurentei.

Apoi, din examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., a rezultat că nu subzistă nici un alt motiv de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate.

Faţă de cele expuse, constatând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenţia Domeniilor Statului împotriva Sentinţei civile nr. 108 din 19 martie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2013.

Procesat de GGC - MI