Annulment of 1990 forced reserve order rejected as time-barred due to constructive knowledge

Decizia nr. 4343/2014

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Timiş la data de 16 august 2012, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, B. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat anularea Ordinului de trecere în rezervă forţată a reclamantului, datat 17 noiembrie 1990; obligarea pârâtului M.Ap.N. la reintegrarea reclamantului în cadrul personalului activ al M.Ap.N., pe funcţia şi gradul corespunzător pregătirii şi vechimii pe care ar fi avut-o reclamantul dacă nu i-ar fi fost întreruptă activitatea în mod abuziv şi nelegal sau pensionarea sa legală, ţinând cont de întreaga vechime în activitatea militară; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumelor de: 700.000 RON cu titlu de prejudiciu material reprezentând drepturile băneşti cuvenite din 1990 până în 2004, 400.000 RON pentru pensia neacordată din 2004 până în prezent şi 10.000.000 euro daune morale pentru discreditarea suferită, întreruperea brutală a carierei profesionale şi pentru lezarea onoarei şi demnităţii reclamantului.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că Ordinul de trecere a sa forţată în rezervă este lovit de nulitate absolută, rămânând necomunicat până la data formulării cererii, iar lucrările pe care s-a întemeiat nerespectând Regulamentul disciplinei militare.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a invocat necompetenţa Tribunalului Timiş în soluţionarea pricinii, precum şi inadmisibilitatea cererii pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, prescripţia dreptului la acţiune în raport de prev. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, tardivitatea introducerii cererii în raport de prev. art. 11 alin. (2) şi (5) din acelaşi act normativ.

Prin întâmpinare, Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe motiv că între reclamant şi M.F.P. nu a existat o relaţie de serviciu şi că M.F.P. nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru salariaţi ai altor instituţii bugetare.

Prin sentinţa civilă nr. 3318 din 26 noiembrie 2012, Tribunalul Timiş a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr de dosar, la data de 22 ianuarie 2013.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1775 din 31 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice; a admis excepţia tardivităţii formulării cererii şi a respins, ca tardivă, cererea formulată de reclamant.

Analizând cu prioritate excepţiile invocate de pârâţi prin întâmpinări, Curtea a constatat următoarele:

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice, a constatat că Ministerul Finanţelor Publice a fost chemat în judecată în calitate de reprezentant legal al Statului Român, iar nu în nume propriu, iar argumentele pe care se întemeiază excepţia nu se raportează corect la calitatea în care M.F.P. participă la judecată, motiv pentru care a apreciat că excepţia este neîntemeiată.

Cu privire la excepţia tardivităţii formulării cererii, instanţa de fond a reţinut, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 554/2004, că Ordinul de trecere în rezervă, deşi nu a fost comunicat, ca atare, reclamantului, fiind un înscris clasificat secret de serviciu, care nu putea fi comunicat, potrivit Legii nr. 23/1971, a fost adus la cunoştinţa reclamantului în modalitatea specifică prevăzută în Regulamentul serviciului interior RG-1 aprobat prin Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 58 din 08 decembrie 1988 (art. 289), prin citirea Ordinului cu ocazia ceremoniei de trecere în rezervă.

A reţinut astfel, că reclamantul a cunoscut încă din 1990 conţinutul ordinului de trecere în rezervă, primind nota de lichidare şi livretul militar în care este menţionat ordinul de trecere în rezervă.

Şi cererea pe care a formulat-o la data de 04 aprilie 1991, de rechemare în activitate, şi pe care a înregistrat-o la Cabinetul ministrului apărării sub nr. M 1973/1991, confirmă, în opinia primei instanţe, că reclamantul a luat cunoştinţă asupra conţinutului ordinului de trecere în rezervă anterior formulării acestei cereri.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În cadrul motivelor de recurs, recurentul a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, apreciind că hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei Tribunalului Bucureşti, în raport de prevederile Legii nr. 1/1967, în vigoare la data declanşării litigiului - 16 noiembrie 1990.

A susţinut, de asemenea, că instanţa de fond în mod greşit nu a pus în discuţia părţilor excepţia legalităţii ordinului atacat, recurentul expunând pe larg motivele de nelegalitate ale acestui act administrativ.

Totodată, recurentul-reclamant a arătat, că instanţa de fond în mod greşit a admis excepţia tardivităţii acţiunii, fără a avea în vedere că ordinul nu i-a fost comunicat niciodată de către pârât.

Procedura derulată în faţa instanţei de recurs

La dosar au depus note scrise atât recurentul-reclamant A., cât şi intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Cu privire la excepţia necompetenţei materiale a instanţei de fond, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, având în vedere că Ordinul de trecere în rezervă nr. MC 1915/1990 face parte din categoria actelor administrative astfel cum acestea sunt definite de art. 2 din Legea nr. 554/2004, iar ordinul este emis de Ministerul Apărării Naţionale - autoritate publică centrală, aspecte pe care de altfel Tribunalul Timiş, secţia I civilă, le-a reţinut în considerentele sentinţei nr. 3318 din 26 noiembrie 2012, acestea reprezentând motivele pentru care a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză, cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele expuse în continuare.

Prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 reglementează două categorii de termene pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin. (5): (i) un termen de prescripţie cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acţiune [art. 11 alin. (1)] şi (ii) un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice şi care nu poate fi depăşit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei avute în vedere la alin. (1), astfel cum prevede art. 11 alin. (2).

Termenul de prescripţie de 6 luni este aplicabil în cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei. Acest termen începe să curgă de la date diferite, în funcţie de obiectul acţiunii.

Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situaţie de excepţie de la regula prescriptibilităţii acţiunii în termenul de 6 luni şi devine aplicabil numai dacă acţiunea nu a fost introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice. Acest termen se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii, în funcţie de obiectul acţiunii, potrivit regulilor configurate la alin. (1).

Prin acest text, legea marchează momentul de la care începe să curgă termenul de un an, şi anume de la data comunicării actului administrativ individual persoanei direct vizate.

În raport de circumstanţele concrete ale prezentei cauze, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, stabilind cu just temei, în baza împrejurărilor de fapt şi de drept, că acţiunea este tardiv formulată.

În speţă, prima instanţă în mod temeinic şi legal a reţinut că reclamantul a avut cunoştinţă de existenţa ordinului atacat încă din anul 1990 când a primit nota de lichidare şi livretul militar, acest aspect fiind confirmat şi prin formularea cererii de către reclamant la data de 04 aprilie 1991, de rechemare în activitate, pe care a înregistrat-o la Cabinetul ministrului apărării sub nr. M 1973/1991.

Astfel fiind, raportat la anul 1990, acţiunea introdusă în anul 2012 a fost formulată cu nerespectarea termenului de decădere prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1775 din 31 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2014.