Right of reply claim rejected; broadcaster complied with audiatur et altera pars and no tort liability proven.

Decizia nr. 4221/2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional al Audiovizualului şi Societatea Română de Televiziune, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea Consiliului Naţional al Audiovizualului să dispună Societăţii Române de Televiziune publicarea dreptului la replică solicitat de reclamant şi obligarea Consiliului Naţional al Audiovizualului şi Societăţii Române de Televiziune la plata de daune materiale şi de daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin neobligarea şi, respectiv, nepublicarea dreptului la replică, în sumă de 1 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 2620 din 18 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional al Audiovizualului şi Societatea Română de Televiziune, ca nefondată.

Împotriva sentinţei civile nr. 2620 din 18 septembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

În susţinerea recursului formulat, reclamantul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la motivul de nelegalitate a sentinţei invocat de reclamant, privind aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 3 şi art. 10 alin. (3) lit. e) şi art. 41 şi urm. din Legea audiovizualului nr. 504/2002, precum şi art. 39, 40 şi 49 şi urm. din Codul audiovizualului - Decizia nr. 220/2011.

Arată recurentul că, pentru a pronunţa hotărârea de respingere a acţiunii, instanţa de fond a menţionat că ceea ce trebuie verificat în cauza de faţă este dacă prin modul de prezentare a ştirii se impunea sau nu acordarea dreptului la replică reclamantului.

Apreciază recurentul că abordarea problemei de către instanţă porneşte de la o premisă greşită care să justifice soluţia pronunţată în cauză, aceasta reţinând că este evident că în cadrul unei ştiri de durată redusă prezentarea punctului de vedere al reclamantului în integralitatea lui, astfel cum a fost solicitat, ar fi acoperit şi probabil depăşit durata întregii ştiri, ceea ce nu ar fi fost de natură să asigure îndeplinirea scopului jurnalistic.

Recurentul critică faptul că instanţa a abordat problema ca fiind un pamflet, dar care, deşi reţine că „nu trebuie să aducă atingere unui drept subiectiv civil cum ar fi cel al demnităţii umane sau profesionale”, totuşi în cauză această consecinţă s-a produs.

În acest sens, recurentul arată că este greşită susţinerea instanţei potrivit căreia „nu a fost încălcat dreptul reclamantului la demnitatea profesională sau umană”, atât timp cât „a fost adusă la cunoştinţa publicului şi varianta medicului” şi „nu s-a constatat de către un organ competent existenţa unei erori medicale”.

Recurentul citează pasaje din hotărârea recurată, arătând că motivarea instanţei nu poate fi primită, având în vedere că situaţia concretă în cauză, părţile implicate şi consecinţele asupra acestora sunt aspecte care trebuie analizate în concret şi cu atenţie.

Apreciază recurentul că în cauză se impunea difuzarea dreptului la replică, astfel încât suntem în prezenţa unei fapte ilicite.

Rezultă că refuzul de acordare a dreptului la replică este nejustificat şi, pe cale de consecinţă, sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale şi obligării pârâtelor la plata daunelor morale pretinse (1 RON).

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurent pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente şi concludente, recurentul-reclamant reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin cererea de chemare în judecată, fără a dezvolta un raţionament juridic pentru care apreciază că sentinţa recurată este neîntemeiată.

Astfel, recurentul-reclamant prezintă o teorie potrivit căreia, prin difuzarea materialului privind intervenţiile chirurgicale efectuate de acesta, i-a fost afectată grav reputaţia publică, întrucât susţinerile prin care s-a indus ideea că acestea ar fi fost greşite şi că ar fi fost afectat auzul bolnavului sunt total inexacte, omiţând însă că, în cadrul ştirii difuzate de intimata-pârâtă Societatea Română de Televiziune, a avut posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la toate acuzaţiile formulate.

Prin cererea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional al Audiovizualului şi Societatea Română de Televiziune, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea Consiliului Naţional al Audiovizualului să dispună Societăţii Române de Televiziune publicarea dreptului la replică solicitat de reclamant şi obligarea Consiliului Naţional al Audiovizualului şi Societăţii Române de Televiziune la plata de daune materiale şi de daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin neobligarea şi, respectiv, nepublicarea dreptului la replică, în sumă de 1 RON.

Instanţa de fond a analizat, în raport de materialul probator existent la dosar, dacă în cauza de faţă, prin modul de prezentare a ştirii, se impunea sau nu acordarea dreptului la replică reclamantului.

Curtea a reţinut în mod corect că pe parcursul ştirii au fost difuzate atât punctul de vedere al persoanei în vârstă care a acuzat pierderea auzului, cât şi cel al medicului care a realizat intervenţia chirurgicală, respectiv reclamantul; de asemenea, în cadrul ştirii a fost prezentată şi opinia d-lui B., preşedintele Colegiului Medicilor din România, care a invocat în sprijinul reclamantului din prezenta cauză respectarea prezumţiei de nevinovăţie, afirmând că „nu se poate vorbi despre o greşeală a unui medic decât după ce ancheta s-a terminat”.

A fost menţionată afirmaţia reclamantului, în sensul că acesta i-a salvat viaţa pacientului, punându-i diagnosticul de polip, că nu a pierdut nici un decibel din auzul de la urechea stângă şi că acordarea consimţământului a avut în vedere operaţia la ureche în mod generic, iar nu la urechea stângă sau la cea dreaptă.

Cercetând conţinutul textului dorit de către reclamant a fi difuzat cu titlu de drept la replică, Curtea a constatat că toate ideile principale din acesta sunt conţinute în chiar textul difuzat, dar într-o manieră restrânsă şi succintă şi cu un uşor caracter de pamflet, analizând în mod corect aceste două aspecte.

Înalta Curte constată ca fiind corectă aprecierea instanţei de fond în sensul că în cadrul unei ştiri de durata redusă prezentarea punctului de vedere al reclamantului în integralitatea lui, astfel cum a fost solicitat, ar fi acoperit şi probabil depăşit durata întregii ştiri, ceea ce nu ar fi fost de natură să asigure îndeplinirea scopului jurnalistic.

Curtea a constatat că o ştire, prin natura ei, are un caracter de pamflet, pentru a putea atrage atenţia publicului, iar acest caracter este acceptat în măsura în care nu aduce atingere unui drept subiectiv civil, cum ar fi cel al demnităţii umane sau profesionale.

În mod corect a reţinut curtea că atâta vreme cât în ştirea prezentată a fost adusă la cunoştinţă varianta medicului, precum şi faptul că atâta vreme cât nu s-a constatat de un organ competent existenţa unei erori medicale, acest lucru nu se poate imputa reclamantului, nefiind încălcat dreptul reclamantului la demnitatea profesională sau umană.

A mai reţinut curtea, în mod corect, că ştirea, deşi cu un evident caracter pamfletar, nu a urmărit denigrarea reclamantului, ci prezentarea unei situaţii mai mult sau mai puţin ambigue, legată de nemulţumirea unui pacient, asupra caracterului îndreptăţit sau neîndreptăţit al acestei nemulţumiri fiind plasat un dubiu, care însă nu aduce atingere dreptului la apărare al reclamantului, deoarece acesta a fost consultat şi opinia sa a fost prezentată, în esenţă, în cadrul ştirii difuzate.

Potrivit prevederilor art. 50 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual:

„(1) Dreptul la replică nu poate fi solicitat:

a) pentru opinii şi judecăţi de valoare exprimate sau pentru a emite opinii şi judecăţi de valoare;

b) în situaţia în care radiodifuzorii au respectat principiul audiatur et. altera pars;

c) în situaţia în care se solicită replica la replică;

d) în cazul în care radiodifuzorul răspunde acuzaţiilor unei persoane, cu condiţia să nu afecteze drepturile sau interesele legitime ale unui terţ.

(2) Respectarea principiului audiatur et. altera pars presupune condiţii nediscriminatorii de exprimare în cadrul aceluiaşi program.”

Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că având în vedere că în cadrul ştirii au fost prezentate punctele de vedere aflate în opoziţie, în speţa de faţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. b) sus citat, potrivit cărora dreptul la replică nu poate fi solicitat în situaţia în care radiodifuzorii au respectat principiul audiatur et. altera pars.

Alin. (2) al aceluiaşi articol arată ce înseamnă respectarea acestui principiu, respectiv asigurarea unor condiţii nediscriminatorii de exprimare în cadrul aceluiaşi program, or reclamantul nu a fost limitat în dreptul său de a se apăra cu privire la acuzaţiile ce i se aduceau.

Faptul că recurentul-reclamant şi-ar fi dorit să prezinte un punct de vedere mult mai amplu, mai detaliat decât cel expus în cadrul ştirii, nu este de natură a presupune că nu i-au fost acordate condiţii nediscriminatorii de exprimare, ci aceste condiţii trebuie analizate având în vedere natura programului audiovizual în care au fost aduse acuzaţii.

Or, în speţa de faţă, fiind vorba despre o ştire care are de regulă o durată de câteva minute, a fost respectat principiul audiatur et altera pars, iar recurentul-reclamant nu a dovedit care sunt faptele neadevărate prezentate de postul de televiziune TVR ce îi sunt imputate, la care nu a răspuns în cadrul materialului audiovizual prezentat şi care ar putea conduce la o eventuală acordare a dreptului la replică, ci doar a apreciat că informaţiile prezentate sunt inexacte.

În ceea ce priveşte argumentele reclamantului cu privire la depăşirea termenului rezonabil în care trebuia să i se răspundă petiţiilor, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu poate reţine o tergiversare din partea pârâtei Societatea Română de Televiziune, atâta vreme cât răspunsul a fost trimis la data de 21 noiembrie 2012, iar ştirea fusese difuzată cu o săptămână mai devreme.

În ceea ce priveşte durata de soluţionare de către pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a cererii de acordare a dreptului la replică, Curtea a reţinut în mod corect că soluţionarea cu întârziere a acestei cereri nu poate duce la considerarea ca întemeiată a acestei solicitări, constatarea acestei întârzieri putând avea, eventual, importanţă, sub aspectul capătului de cerere având ca obiect acordarea de daune.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la acordarea de daune materiale şi de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin neobligarea şi, respectiv, nepublicarea dreptului la replică, în sumă de 1 RON, Înalta Curte apreciază că în mod corect a reţinut curtea de apel că se poate solicita acordarea de daune atunci când se constată fie nelegalitatea actului administrativ emis, fie vătămarea prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii sau de efectuare a unei operaţiuni administrative, or, câtă vreme curtea a reţinut că nu se impunea acordarea dreptului la replică, nu se poate reţine nicio vătămare produsă reclamantului pentru emiterea răspunsului cu depăşirea termenului legal.

Lipsind astfel caracterul nejustificat al refuzului de acordare a dreptului la replică, Curtea a constatat în mod corect că lipseşte şi fapta ilicită pentru a putea fi acordate daunele morale, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

În cauza dedusă judecăţii, Consiliul Naţional al Audiovizualului nu a fost în situaţia de a-i încălca recurentului-reclamant vreun drept civil subiectiv sau de a nu-i respecta dreptul ocrotit, astfel încât acesta să fie vătămat. Mai mult, vătămarea nu este niciodată prezumată, ci, trebuie dovedită, iar sarcina probei referitoare la elementele răspunderii civile în atare situaţie revine recurentului-reclamant care trebuia să facă dovada atât a prejudiciului, cât şi a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) din noul C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2620 din 18 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 noiembrie 2014.