Sufficiency of evidence for authorship of disputed letter in discrimination sanction and applicability of in dubio pro reo in administrative contraventional proceedings

Decizia nr. 3663/2014

Asupra cererilor de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/3/2011 din 09 septembrie 2011 reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 325 din 03 august 2011 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentinţa civilă nr. 2494 din 05 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07 august 2012.

În cuprinsul acţiunii reclamantul a arătat că a fost acuzat de petenta B. de săvârşirea unei fapte de discriminare constând în atingerea adusă demnităţii umane pe criterii de gen, atribuindu-i-se transmiterea unei scrisori către angajatorul petentei.

Reclamantul susţine că singurul mijloc de probă a fost o aşa zisă traducere a unei notificări atribuite lui în calitate de preşedinte al C. şi care nu cuprinde numele sau parafa notarului public care ar fi legalizat semnătura traducătorului şi a semnăturii acestuia.

A mai arătat şi că pârâtul C.N.C.D. a emis hotărârea contestată fără să se asigure că deţine probatoriul care să demonstreze că o faptă de discriminare îi poate fi atribuită reclamantului sau organizaţiei pe care o conduce, superficialitatea C.N.C.D. aducându-i grave prejudicii de imagine, fiind dovada gravelor carenţe organizatorice şi a lipsei de profesionalism a semnatarilor hotărârii contestate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 şi ale Legii nr. 554/2004.

Prin încheierea din 31 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, la cererea pârâtului C.N.C.D., a dispus introducerea în cauză a pârâtei B., persoana care a formulat petiţia în urma căreia a fost emisă hotărârea contestată în cauza de faţă.

2. Hotărârea şi considerentele Curţii de Apel

Prin sentinţa civilă nr. 2045 din 19 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul A. – Preşedintele C., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. şi a anulat Hotărârea nr. 325 din 03 august 2011 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

- Prin Hotărârea nr. 325 din 03 august 2011 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a constatat că reclamantul A. a săvârşit fapte de discriminare prin hărţuire, potrivit art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, şi a fost sancţionat cu amendă contravenţională în cuantum de 400 RON potrivit art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

- În fapt, s-a reţinut în sarcina reclamantului, că, în calitate de preşedinte al C., a intervenit în favoarea fostului soţ al pârâtei B., oferind susţinerea acestuia în procesul de încredinţare a copilului, iar, în acest context, a adresat o scrisoare către angajatorul pârâtei solicitând încetarea colaborării cu aceasta, în cuprinsul căreia a caracterizat-o pe pârâtă ca fiind „beţivă, cu un comportament sexual aberant, pe scurt o curvă etc.” şi şi-a justificat cererea prin aceea că „ne interesăm asupra unui fapt care considerăm că este de datoria noastră şi anume pedepsirea unei mame depravate, a unei persoane imorale care consideră că poate distruge sufletele unor copii, ale unor taţi, ale unor bunici, lăudându-se că deţine mulţi bani, murdari şi pe care nu-i merită”.

- Reclamantul critică sancţionarea sa de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării susţinând, în esenţă, că nu el este autorul respectivei scrisori ce i se atribuie.

Faţă de această situaţie de fapt, instanţa de fond a reţinut că atât din documentaţia avută în vedere de C.N.C.D. la emiterea hotărârii contestate, cât şi din celelalte înscrisuri depuse de părţi la dosarul cauzei, nu rezultă cu certitudine faptul că înscrisul intitulat „Notificare” ce a fost transmis angajatorului pârâtei B. ar fi fost întocmit de reclamantul A.

Astfel, C.N.S.C. a avut în vedere, o traducere în limba română realizată de traducătorul autorizat D. de pe scrisoarea redactată în limba franceză transmisă către E. SAS, angajatorul pârâtei B., şi în care se menţiona că aparţine Preşedintelului C. - A., fiind înscrisă şi menţiunea „semnătură indescifrabilă”.

Pârâtul a considerat în mod nejustificat că această traducere confirmă faptul că înscrisul aparţine reclamantului A., fără a solicita a se depune chiar înscrisul original de pe care s-a realizat traducerea.

Acest înscris a fost depus de pârâta B. la solicitarea instanţei, iar din cuprinsul acestuia rezultă, că nu este originalul notificării, ci o traducere a acesteia din limba română în limba franceză, traducere ce nu cuprinde semnătura reclamantului A., ci aceeaşi menţiune „signature illisible”.

În acest context, prima instanţă, având în vedere că nu există un exemplar al scrisorii respective care să poarte semnătura reclamantului A., a apreciat că nu se poate reţine cu certitudine că această scrisoare a fost emisă de către reclamant.

Este adevărat că există unele elemente de natură a duce la concluzia că reclamantul ar putea fi autorul respectivei scrisori, şi anume existenţa pe înscrisul respectiv a numelui reclamantului, a antetului asociaţiei pe care o conduce şi a ştampilei acestei asociaţii, respectiv menţionarea denumirii asociaţiei C. pe avizul de expediere şi pe plicul prin care a fost expediată scrisoarea, însă aceste elemente nu înlătură orice dubiu cu privire la persoana care este autorului respectivei scrisori.

Având în vedere principiul „in dubio pro reo” (dubiul profită făptuitorului) ce decurge din regula prezumţiei de nevinovăţie ce este aplicabilă şi în materie contravenţională, Curtea de apel a apreciat că, în mod neîntemeiat, pârâtul C.N.C.D. a reţinut că reclamantul A. este autorul scrisorii în baza căruia a fost sancţionat reclamantul pentru săvârşirii discriminării prevăzute de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea sentinţei atacate şi, în urma rejudecării, respingerea acţiunii reclamantului ca nefondată.

I. Recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării invocă în susţinerea recursului motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., fără însă a le dezvolta în fapt separat.

Astfel, prin cererea de recurs, recurentul-pârât în esenţă, reiterează argumentele aduse în faţa instanţei de fond în combaterea demersului judiciar al reclamantului, arătând că Hotărârea C.N.C.D. este legală şi temeinică şi a ţinut cont de probele aduse în susţinerea plângerii de către reclamantă, care, în opinia autorităţii, au fost veridice.

Se mai arată că, persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare, însă reclamantul nu a făcut nicio probă în acest sens.

Celelalte susţineri conţinute în cererea de recurs reprezintă motivele expuse în Hotărârea nr. 325/2011 a C.N.C.D. prin care s-a reţinut existenţa unei fapte de discriminare.

2. Recurenta-pârâtă B. îşi întemeiază recursul pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Prin criticile subsumate motivelor de recurs, recurenta –pârâtă afirmă că la dosar există înscrisuri, care coroborate cu faptul că alianţa C. a apărat interesele fostului său soţ în procesul de divorţ şi încredinţare minor, dovedesc situaţia că notificarea trimisă la E. SAS a fost întocmită de A. în calitate de Preşedinte al Alianţei C.

Susţine recurenta că instanţa de fond a greşit atunci când a aplicat principiul in dubio pro reo, în loc să aplice dispoziţiile art. 1997 şi 1998 vechiul C. civ. şi să considere traducerea notificării cu antetul Alianţei C. şi ştampila acesteia, un început de dovadă scrisă, care coroborat cu celelalte înscrisuri (Plicul şi AWB -ul în original cu adresa Alianţei C. şi a reclamantului, răspunsul societăţii franceze la notificare, etc.) fac dovada deplină a faptului că Preşedintele Alianţei este autorul înscrisului defăimător.

De asemenea, arată recurenta că reclamantul nu a produs nicio probă prin care să dovedească afirmaţia că nu este autorul notificării.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Analizând recursurile formulate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor incidente cauzei, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare.

Chestiunea de fapt care trebuie lămurită de instanţa de recurs este aceea dacă, în mod corect, prima instanţă a constatat, prin raportare la probele administrate în cauză, că nu s-a făcut dovada că reclamantul este autorul notificării prin intermediul căreia se pretinde că a fost săvârşită fapta de discriminare sancţionată de C.N.C.D. prin hotărârea contestată. Orice altă referire legată de existenţa sau nu a faptei de discriminare excede cadrului recursului formulat, având în vedere că instanţa de fond nu a analizat legalitatea actului administrativ atacat decât din perspectiva calităţii de subiect activ al contravenţiei în persoana reclamantului A.

Verificarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei recurate se va raporta la înscrisurile depuse în faţa instanţei de fond, având în vedere că în dosarul de recurs nu au fost solicitată spre administrare proba cu înscrisuri noi.

În primul rând, Înalta Curte constată, din ansamblul susţinerilor părţilor şi a probatoriului administrat în cauză, situaţia, potrivit căreia, pârâta B. nu a putut prezenta nici autorităţii pârâte C.N.C.D. şi nici instanţei de judecată un exemplar original al Notificării invocată ca temei de fapt al discriminării sau măcar o copie simplă a originalului (prin metoda xerox sau scanată), care să conţină semnătura celui despre care se pretinde că a întocmit-o, în speţă, a reclamantului A.

În al doilea rând, copiile actelor depuse la dosar de către pârâţi şi conformate cu originalul, cuprind neconcordanţe de formă, care conduc la existenţa unei îndoieli serioase asupra identităţii autorului notificării, aspecte pe care, instanţa de fond, în mod corect, le-a sesizat, sancţionând autoritatea pârâtă pentru lipsa de diligenţă în solicitarea de probe de la petenta B., pentru dovedirea neîndoielnică a săvârşirii faptei de discriminare de către A.

În acest sens, Înalta Curte constată, ca exemplu, că una dintre neconcordanţe este aceea dintre notificarea expediată către societatea franceză şi răspunsul pe care aceasta l-a trimis reclamantului.

Astfel, deşi notificarea a fost redactată în limba franceză, răspunsul a fost formulat în limba engleză şi, deşi prin notificare a fost indicată adresa Judecătoriei sectorului 2 pentru expedierea răspunsului, iar în A.R. este indicată adresa pentru primirea corespondenţei CP XX de la Oficiul poştal nr. YY, societatea franceză a indicat în răspuns adresa sediului Alianţei C., adresă care nu fusese menţionată pe documentul expediat.

Pe de altă parte, susţinerea recurenţilor că intimatul nu a făcut nicio probă pentru a-şi dovedi afirmaţia în sensul că nu este autorul notificării, nu poate fi reţinută.

Din actele dosarului de fond rezultă că la solicitarea reclamantului, curtea de apel a admis proba cu efectuarea unei adrese către Oficiul poştal nr. YY Bucureşti pentru a se comunica dacă reclamantul sau Alianţa C. deţin în folosinţă C.P. XX, indicată ca adresă de primire a corespondenţei în A.R.-ul de expediere a notificării către societatea franceză angajatoare a pârâtei B. Răspunsul Oficiului Poştal nr. YY Bucureşti a confirmat susţinerea reclamantului, în sensul că C.P. XX nu era închiriată de Alianţa C. sau de Preşedintele acesteia – A.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că nici critica recurentei B., în sensul că instanţa de fond nu a aplicat dispoziţiile art. 1997 şi 1998 vechiul C. civ., privind „începutul de dovadă scrisă” nu poate fi reţinută, deoarece această instituţie nu are aplicabilitate în materia contenciosului administrativ în cadrul căreia se soluţionează prezenta cauză şi oricum această apărare nu a fost invocată în prima etapă procesuală, spre a fi analizată de curtea de apel.

Instanţa de contencios administrativ, în speţă, este chemată să verifice legalitatea şi temeinicia unui act administrativ care constată existenţa săvârşirii unei contravenţii prevăzută de o lege specială, neaflându-ne pe tărâmul răspunderii delictuale, în care se solicită acordarea unor pretenţii izvorâte din delicte, astfel cum pretinde recurenta-pârâtă.

Având în vedere argumentele de fapt şi de drept expuse mai sus, Înalta Curte constată că, în mod temeinic şi legal, Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat favorabil demersul judiciar al reclamantului, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., împotriva sentinţei civile nr. 2045 din 19 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2014.