Workplace harassment as discrimination: requirement that hostile conduct be based on a statutory protected criterion rather than specific labor dispute disputes

Decizia nr. 2832/2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi SC B. SRL, anularea hotărârii adoptate de Colegiul Director al C.N.C.D. sub nr. 37 la data de 30 ianuarie 2012, comunicată la data de 16 februarie 2012, prin constatarea nulităţii absolute a acesteia; obligarea C.N.C.D. la repararea pagubei cauzate, şi anume la emiterea unei noi hotărâri cu constatarea hărţuirii la locul de muncă de către conducerea SC B. SRL, conform art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, în mod cert şi concret; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 16 februarie 2012, Consiliul Naţional de Combaterea Discriminării i-a comunicat hotărârea nr. 37 din 30 ianuarie 2012, a cărui anulare o solicită prin prezenta, prin care Colegiul Director a hotărât că faptele prezentate în petiţie nu reprezintă hărţuire, conform art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 republicată, situaţie de natură să-i prejudicieze grav interesele şi drepturile recunoscute de lege.

Rezumând hotărârea nr. 37 din 30 ianuarie 2012, reclamanta a susţinut că în cuprinsul petiţiei nr. 972 din data de 26 august 2011 depusă la C.N.C.D., a arătat în mod evident că în anul 2008 a contestat decizia de concediere dispusă în mod abuziv şi nelegal de SC B. SRL.

A învederat că Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, a admis contestaţia sa şi a constatat ca fiind nelegală şi neîntemeiată concedierea emisă de SC B. SRL şi a dispus obligarea acesteia la reintegrarea în muncă a reclamantei, cu plata tuturor drepturilor salariale începând cu data concedierii din 24 aprilie .2008 până la reintegrarea efectivă în muncă, sentinţa nr. 6993 din 07 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti fiind depusă la dosar.

A arătat reclamanta că SC B. SRL în loc să procedeze la reintegrarea în muncă, i-a propus o sumă cu mult mai mică faţă de drepturile salariale ce i se cuveneau conform sentinţei civile nr. 6993 din 07 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, refuzând practic să o reintegreze în muncă, astfel că a fost nevoită să continue demersurile pentru puterea în executare a sentinţei amintite.

În fapt, a susţinut reclamanta, SC B. SRL nu a procedat la reintegrarea sa în muncă conform sentinţei civile, întrucât dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. f) C. muncii, prevăd că, la reintegrarea în muncă, contractul individual de muncă este nul de drept ca urmare a dispunerii printr-o hotărâre judecătorească de reintegrare în muncă, aşadar SC B. SRL era obligată la încheierea unui nou contract de muncă, valabil încheiat.

În perioada 01 august-30 septembrie 2011 reclamanta a susţinut că a lucrat fără un contract de muncă valabil încheiat.

Faţă de constatarea Colegiului Director, a arătat că legătura de cauzalitate între un eventual criteriu rezultă în mod vădit neîndoielnic din faptul că a contestat în instanţa de judecată decizia de concediere a societăţii, fapt ce a dus la reacţii vizibil duşmănoase din partea SC B. SRL, prin aplicarea asupra persoanei sale a unui tratament discriminatoriu şi crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant, inclusiv ajungând până la încălcarea demnităţii sale în muncă, fapte are în final s-au materializat cu concedierea sa la data de 30 septembrie 2011, cu toate că pârâta avea cunoştinţă că are un copil minor în întreţinere singură.

A mai arătat că, faţă de norma juridică a art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, reiese în mod evident că hărţuirea prin crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv s-a produs ca urmarea a criteriului mai sus arătat, anume, pentru că s-a adresat instanţelor de judecată, fapt arătat şi în petiţia ce a format obiectul Dosarului nr. x/2011, cât şi pentru faptul că a depus plângeri împotriva actelor abuzive la care a fost supusă de conducerea SC B. SRL.

Ambii pârâţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 5955 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi SC B. SRL şi a admis în parte cererea pârâtei SC B. SRL, obligând reclamanta la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că incriminând contravenţional „hărţuirea”, O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, stabileşte în art. 2 alin. (5):

„(5) Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau ce alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.”

A reţinut aşadar că şi pentru această formă de discriminare, legiuitorul a prevăzut o triplă cerinţă existenţa unui comportament reclamat; existenţa unei consecinţe (crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv) şi a unui factor determinant al comportamentului, constând în unul dintre criteriile enumerate în mod exhaustiv.

În mod corect s-a apreciat de către pârât că aspectele sesizate de către reclamantă nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, neputând face cenzura Consiliului Naţional privind Combaterea Discriminării, întrucât reclamanta nici nu a invocat, în fapt, un aspect care s-ar putea circumscrie unui criteriu de discriminare dintre cele enumerate anterior, ci numai pretinse abuzuri din partea angajatorului SC B. SRL în stabilirea programului şi a condiţiilor de muncă, determinate de litigiul de muncă derulat anterior şi finalizat cu anularea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantei.

Or, pentru ca o faptă să se circumscrie unei situaţii de discriminare şi să fie sancţionată contravenţional în baza O.G. nr. 137/2000 nu este suficient să presupună injusteţe sau/şi abuzuri, ci în mod necesar ca acestea să aibă la bază, să fie determinate de apartenenţa celui pretins a fi discriminat la una din categoriile ce determină criteriile de discriminare.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei referitoare la faptul că împrejurarea că a iniţiat litigiul de muncă împotriva angajatorului SC B. SRL reprezintă criteriul de discriminare care a stat la baza tratamentului ce i-a fost aplicat după reîncadrarea acesteia, la data de 01 august 2011, Curtea a subliniat că o faptă punctuală a reclamantei nu se poate constitui într-un criteriu de discriminare, întrucât numai o situaţie generică poate constitui un criteriu de discriminare, nu şi o situaţie particulară.

Curtea a apreciat că toate aspectele invocate de către reclamantă se circumscriu exclusiv răspunderii specifice dreptului muncii.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că instanţa de fond ar fi trebuit din oficiu să pună în discuţia părţilor necesitatea cadrului procesual şi a stabilirii lui corecte cu partea a căror drepturi şi interese legitime sunt vizate de actul administrativ a cărui legalitate se analizează în vederea pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În raport de art. 1 alin. (1) Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a procedat eronat la citarea SC B. SRL fară a stabili cadrul procesual corect, în speţă cu neobservarea formelor legale, încălcând formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

A susţinut recurenta că înscrisurile depuse la dosar în dovedirea cererii dovedesc în mod evident că în perioada 01 august-30 septembrie 2011 a lucrat ilegal, fără ca societatea să încheie un contract individual de muncă, pârâta procedând expres la o falsă reintegrare în muncă pentru a o supune în mod special la diverse acte de discriminare, tratamente diferenţiate şi hărţuire pentru a o determina să accept oferta de a nu executa sentinţa civilă.

A mai arătat recurenta că din actele depuse la dosarul C.N.C.D., respectiv programul de lucru al salariaţilor, rezultă că aceasta era singura salariată care a lucrat, la programul impus special de societate, câte 16 ore pe zi cu un repaus între turele de muncă de numai 8 ore, nefiind nici un alt salariat supus acestui program injust - ca situaţie comparabilă. Din fotografiile cu pantofi purtaţi, programul de lucru al salariaţilor şi cererea de plată a contravalorii tichetelor de masă adresată societăţii, rezultă în mod evident că faţă de ceilalţi salariaţi ai societăţii - ca situaţie comparabilă - recurenta a fost supusă unui tratament diferenţiat şi discriminatoriu, fiind hărţuită în mod constant la ordinele reprezentanţilor societăţii.

Recurenta a precizat că legătura de cauzalitate reiese din definiţia cuprinsă în art. 2 al O.G. nr. 137/2000, prin utilizarea sintagmei „orice comportament... pe orice alt criteriu”, dispunând că prin hărţuire se înţelege crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv „pe orice alt criteriu”. Legătura de cauzalitate presupune considerarea criteriilor sau a motivelor care au stat la baza actelor aplicate în cauzele de hărţuire care constituie un factor relevant sau determinant în cauză.

A opinat recurenta că, raportat la obiectul pricinii şi dispoziţiile legale incidente speţei, se poate constata că acţiunea este întemeiată şi că nu s-a judecat fondul cauzei întrucât actul procedural pe care trebuia să-l îndeplinească C.N.D.C. este legat de săvârşirea faptei care constituie discriminare în raporturile de muncă şi nu un litigiu de muncă, având în vedere că în perioada 01 august-30 septembrie 2011 a lucrat ilegal, societatea reintegrând-o special pentru a o supune la diverse tratamente inumane.

Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond şi sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată.

A susţinut recurenta că întrucât instanţa de fond a stabilit în mod eronat cadrul procesual, citând SC B. SRL cu încălcarea formelor legale prevăzute sub sancţiune nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., s-ar fi impus respingerea cheltuielilor de judecată prin anularea acestora.

De asemenea, instanţa fond, în mod netemeinic şi nelegal a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată fară a verifica şi proporţionalitatea onorariului de avocat în raport cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii.

Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cât priveşte susţinerile recurentei referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL, se reţine că aceasta este justificată, pe de o parte, de formularea de către reclamantă în cadrul cererii de chemare în judecată, a petitului vizând obligarea SC B. SRL la prezentarea înregistrărilor audio-video, solicitate ca probe concludente şi pertinente, precum şi obligarea, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată. Pe de altă parte, se constată că atât în petiţia înregistrată la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cât şi în hotărârea atacată, SC B. SRL este partea „reclamată”.

Faţă de hărţuirea recurentei la locul de muncă, se constată că în speţă nu a fost identificat criteriul în baza căruia să existe un comportament care să conducă la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Criteriile invocate de recurentă - comportamentul intimatei - nu au legătură de cauzalitate, de unde rezultă că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a se constata existenţa unei fapte de discriminare.

În accepţiunea ordonanţei OG nr. 137/2000, hărţuirea nu reprezintă o faptă de-sine-stătătoare, ci este o formă de discriminare, introdusă de legiuitorul român în procesul de transpunere a prevederilor directivelor Consiliului nr. 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane fără deosebire de origine rasială sau etnică şi nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 hărţuirea este definită ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant şi ofensiv.

Instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, reţinând legalitatea hotărârii C.N.C.D. contestate, din probatoriul administrat în cauză, faptul că nu rezultă o atitudine a societăţii pârâte faţă de reclamantă, care să se bazeze pe unul din criteriile legale prevăzute de O.G. nr. 137/2000.

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză şi cum s-a reţinut prin sentinţa criticată, atitudinea societăţii pârâte faţă de reclamantă, ulterioară derulării litigiului de muncă finalizat cu anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă al reclamantei, nu se bazează pe niciunul din criteriile legale care, ar fi de natură să califice această atitudine ca fiind de hărţuire.

Aspectele invocate de recurenta-reclamantă privind programul de lucru, neplata tichetelor de masă, nu se încadrează în criteriile legale prevăzute de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

Astfel, prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 şi la probatoriul furnizat de părţile implicate în procedura desfăşurată în faţa C.N.C.D., se poate concluziona în mod just că în speţă societatea pârâtă nu a adoptat faţă de reclamantă un comportament diferenţiat care să conducă la „crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv”.

Nici critica recurentei referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat) la care a fost obligată nu va fi primită, neexistând temei pentru aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., câtă vreme din actele dosarului rezultă fără echivoc că avocatul a reprezentat interesele intimatei-pârâte şi în faza administrativ jurisdicţională şi în faţa instanţei de fond.

Având în vedere cele expuse, dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, precum şi art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 cu modificările şi completările ulterioare, urmează a fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 5955 din 22 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2014.