Challenge to legislative suspension of statutory indemnity: inadmissibility of judicial review of laws in administrative litigation

Decizia nr. 2828/2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Guvernul României şi Casa Judeţeană de Pensii Argeş, solicitând instanţei, în principal, anularea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 283/2011 şi menţinerea în plată a indemnizaţiei suspendate în baza Legii nr. 283/2011 şi în subsidiar, menţinerea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 283/2011.

În motivarea acţiunii, reclamantul a afirmat că nici în Legea nr. 341/2004 şi în nicio altă prevedere legala nu exista posibilitatea suspendării unui drept câştigat, afară dacă acesta ar fi dobândit fraudulos.

A susţinut reclamantul că măsura privind suspendarea plăţii indemnizaţiei, stabilită prin lege specială, aflată în plată la data introducerii Legii nr. 283/2011, nu se poate face decât prin încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, conform căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

Decizia de suspendare a plăţii indemnizaţiei conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004, prevăzută prin Legea nr. 283/2011, art. 18 încalcă un principiu fundamental şi anume: principiul drepturilor câştigate.

Reclamantul a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 18 din Legea nr. 283/2011, faţă de art. 53 din Constituţia României.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, invocând excepţia nulităţii acţiunii pentru lipsa timbrajului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, solicitând respingerea acţiunii ca inadmisibilă, în raport de prevederile art. 8 alin. (1), coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 6996 din 07 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Casa Judeţeană de Pensii Argeş - Piteşti, în ceea ce priveşte solicitarea de anulare a art. 18 din Legea nr. 283/2011 şi a respins ca neîntemeiată cererea de menţinere în plată a indemnizaţiei suspendate în baza art. 18 din Legea nr. 283/2011.

De asemenea, prin încheierea din 07 decembrie 2012 a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 283/2011 faţă de prevederile art. 53 din Constituţia României, invocată de reclamant.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că legea nu constituie nicidecum un act administrativ cenzurabil pe calea contenciosului administrativ, fiind de observat că principala caracteristică a actului administrativ este aceea că este emis în vederea organizării executării legii sau executării în concret a legii.

Acţiunea în contencios administrativ având ca obiect anularea unei dispoziţii cuprinse într-un act normativ cu rang de lege sau ordonanţă este inadmisibilă, instanţa de judecată neavând căderea să dispună o atare măsură, căci altfel s-ar substitui autorităţii legiuitoare, unica în măsură să modifice sau să abroge o dispoziţie legală, sau Curţii Constituţionale, autoritate îndrituită să exercite controlul de constituţionalitate asupra dispoziţiilor legale sau din ordonanţele emise de Guvern.

Constatând inadmisibilitatea cererii având ca obiect anularea prevederilor art. 18 din Legea nr. 283/2011, instanţa a respins ca neîntemeiată solicitarea reclamantului de a-i fi plătită această indemnizaţie, începând cu data de 01 ianuarie 2012, având în vedere că prin efectul dispoziţiilor legale anterior menţionate a fost suspendată plata indemnizaţiilor cuvenite în temeiul Legii nr. 341/2004.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului declarat, recurentul-reclamant reiterează motivele invocate în sprijinul pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, iar în completare invocă faptul că instanţa nu a răspuns, respectiv nu a răspuns motivat la faptul „că nu există motiv şi argument de suspendare a unei legi pe motive economice”.

Arată recurentul, în esenţă, că prin sentinţa pronunţată se încalcă Directiva a 3-a CEDO, privind un proces echitabil şi corect, se suspendă un drept câştigat, îi este încălcat dreptul de proprietate, deoarece actul nu a fost anulat şi paguba nu a fost recuperată, se încalcă principiul drepturilor câştigate.

Recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinţei, cu scopul anulării actului administrativ şi intrării sale în plată la Casa de Pensii Argeş.

Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C.proc.civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat concursul instanţei de contencios administrativ în vederea valorificării, în contradictoriu cu autorităţile pârâte Guvernul României şi Casa Judeţeană de Pensii Argeş, a pretenţiilor sale constând în principal, în anularea aplicării prevederilor art. 18 din Legea nr. 283/2011, iar, în subsidiar, în menţinerea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 283/2011.

Raportat la petitul acţiunii şi temeiul de drept invocat, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte reţine caracterul inadmisibil al primelor două capete ale cererii introductive de instanţă, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.

Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice…”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol sunt asimilate actelor administrative unilaterale „şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”.

De asemenea, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înţelege „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Înalta Curte constată, aşadar, în acord cu hotărârea primei instanţe, că o astfel de cerere este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.

Legile nu pot fi contestate în justiţie similar actelor administrative, atributul de legiferare revenind exclusiv Parlamentului, potrivit art. 73 şi urm. din Constituţia României.

Instanţele judecătoreşti nu sunt competente să cenzureze legile adoptate de puterea legislativă, întrucât se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, puterea judecătorească având obligaţia doar de a veghea asupra aplicării corecte a acestora.

Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate de recurent cu privire la încălcarea de către instanţa de fond a principiului drepturilor câştigate, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului de proprietate.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate şi nu corespund realităţii criticile formulate de recurent cu privire la nemotivarea hotărârii instanţei de fond, reţinând că instanţa fondului a soluţionat în mod corect cauza, ţinând cont de dispoziţiile legale incidente.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În sensul strict al termenului, motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.

Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 6996 din 07 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2014.