State aid tax exemptions for industrial park companies require prior European Commission authorization; appeal dismissed, upholding tax authority's collection of property taxes

Decizia nr. 2736/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel pe rolul Curţii De Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/64/2010, reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Braşov - Direcţia Fiscală, a solicitat anularea dispoziţiei nr. 29 din 23 februarie 2010 şi a deciziei de impunere din 30 decembrie 2009 emise de pârâtă.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că societatea reclamantă a fost înfiinţată în anul 2002, fiind încadrată ulterior în Parcul Industrial B. constituit potrivit contractului de privatizare din 2003 şi a O.U.G. nr 115 din 24 octombrie 2004, acest titlu fiind acordat, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Ordinul nr. 255/2004, societăţii administrator B. SA pe toată durata de existenţă a acesteia. Data acordării titlului de parc industrial nu reprezintă şi data constituirii acestuia, cum s-a reţinut în raportul de inspecţie fiscală.

A arătat reclamanta că toate societăţile aflate în perimetrul parcului industrial B. au beneficiat şi beneficiază în continuare de facilităţile fiscale stipulate, iniţial, de O.G. nr. 65/2003, modificate de C. fisc., începând cu data de 01 ianuarie 2007.

S-a arătat că, potrivit dreptului comunitar, în cauză este vorba de ajutor de stat întrucât legiuitorul naţional a dispus, prin dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 9 C. fisc., ca prin efectul legii, societăţile comerciale situate în parcuri industriale să nu datoreze impozit pe clădiri.

Reclamanta a mai arătat că există o diferenţă majoră de control al autorizării ajutoarelor de stat acordate de legiuitor sub forma subvenţiilor şi acelei din cazul ajutoarelor de stat acordate sub forma scutiri de la plata unor impozite.

S-a susţinut că în prezenta cauză ajutoarele de stat au fost acordate de furnizorul acestora, respectiv de către Consiliul Local Braşov, prin hotărârea nr. 273 din 31 martie 2008, al cărei obiect a fost aprobarea schemei privind ajutoarele de stat sub forma scutiri de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri pentru societăţile situate în parcul industrial B., precum şi notificarea Comisiei Europene în vederea autorizării acestei scheme. Această hotărâre este obligatorie, având caracter normativ.

Prin acţiune s-a arătat că impozitele locale nu pot fi datorate doar ca urmare a neautorizări ajutoarelor de stat din moment ce lipsa autorizării nu atrage descalificarea din categoria ajutoarelor de stat a măsurilor fiscale dispuse prin act normativ şi neparcurgerea unei proceduri administrative nu este de natură să modifice prin act normativ, ci este de natură doar să atragă aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege.

În concluzie, reclamanta a subliniat că ajutoarele de stat dispuse prin art. 250 şi art. 257 C. fisc. de care aceasta a beneficiat, au fost autorizate ca măsuri generale aplicabile societăţilor din parcurile industriale de către Comisia Europeană, aspect care rezultă din Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, dar şi din faptul că adoptarea şi modificarea C. fisc. au fost impuse de Uniunea Europeană în perioada de preaderare a României.

În cauză a formulat întâmpinare pârâtul Consiliul Local al Municipiului Braşov - Direcţia Fiscală care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

S-a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr 554/2004, arătându-se că sumele stabilite prin actul administrativ fiscal contestat, în cuantum de 465.335 RON (creanţa principală) şi, respectiv, 480.068 RON (accesorii calculate până la data de 30 decembrie 2009) nu reprezintă altceva decât „creanţe anuale declarate” existente în evidenţele fiscale, iar nu constatate în urma inspecţiei fiscale. Singura sumă ce poate face obiectul acţiunii este cea de 116.825 RON stabilită în urma inspecţiei fiscale, în raport de care competenţa materială de soluţionare aparţine Tribunalului Braşov.

A fost invocată şi excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii întrucât, faţă de împrejurarea că situaţia fiscală creată în urma inspecţiei fiscale este mai favorabilă reclamantei decât cea anterioară, reclamanta nu justifică folosul practic urmărit prin promovarea acţiunii.

În şedinţa publică din data de 08 octombrie 2010, Curtea a respins excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Braşov invocată de pârâtul Consiliul Local Braşov.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28 ianuarie 2011, s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea Dosarului nr. x/62/2009 aflat la acel moment în recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Urmare a soluţionării definitive şi irevocabile a cauzei anterior menţionate, judecarea prezentei cauze a fost reluată la data de 18 noiembrie 2010.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 112 din 28 mai 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală Braşov şi, în consecinţă; s-a anulat în parte decizia de impunere din 30 decembrie 2009 şi dispoziţia din 23 februarie 3010 emise de pârâtă sub aspectul creanţelor principale şi accesorii stabilite pentru anul 2009 cu privire la impozitul pe teren şi impozitul pe clădiri. S-a respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă. A fost obligată reclamanta la plata sumei de 9.713 RON cu titlu de diferenţă onorariu definitiv pentru expert C.

S-a reţinut că decizia de impunere din 30 decembrie 2009 emisă de Direcţia Fiscală Braşov priveşte creanţele datorate bugetului local în urma inspecţiei fiscale şi conţine impozitele pe clădiri, pe teren şi asupra vehiculelor lente pentru anii 2004-2009 şi accesoriile la acestea.

De asemenea, a avut in vedere prima instanţă că prin raportul de inspecţie fiscală din 30 decembrie 2009, se menţionează faptul că perioada supusă inspecţiei fiscale este 01 ianuarie 2004-30 septembrie 2009, iar obligaţiile fiscale care fac obiectul acestui control sunt impozitul pe teren, impozitul pe clădiri şi impozitul pe vehicule lente.

Astfel, Direcţia Fiscală Braşov a apreciat că societatea controlată avea obligaţia legală de a plăti impozitele pe clădiri şi terenuri.

Raportat la precizările făcute de pârâtă şi verificate de instanţă precum şi la raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză, s-a constatat că, deşi pentru anii 2004, 2005, 2007, 2008 şi 2009, o parte dintre declaraţiile de impunere, respectiv deciziile de impunere, au făcut obiectul analizei instanţei, doar în Dosarele nr. x/62/2009 al Tribunalului Braşov şi nr. x/62/2009 al Curţii de Apel Braşov, s-au pronunţat hotărâri având autoritate de lucru judecat faţă de constatările organului fiscal în prezenta cauză.

Pentru anii 2004, 2005, 2006 şi 2007, impozitele pe clădiri şi terenuri s-au stabilit în baza declaraţiilor date de reclamantă.

Împotriva declaraţiilor date în anii 2004, 2005 şi 2007, reclamanta a formulat acţiuni în constatarea nulităţii acestora, niciuna nefinalizându-se în sensul admiterii constatării nulităţii.

Au fost avute in vedere dispoziţiile art. 78 din O.G. nr 92/2003 în forma în vigoare la momentele emiterii declaraţiilor de impunere „declaraţia fiscală întocmită potrivit art. 74 alin. (2) este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare”, astfel că s-a apreciat că aceste declaraţii au acelaşi regim juridic ca cel al deciziilor de impunere, sub rezerva verificării cuantumului impozitelor în termenul de prescripţie prevăzut de lege.

De asemenea au fost avute in vedere şi dispoziţiile art. 90 din O.U.G. nr. 92/2003 în varianta în vigoare la momentul efectuării controlului, astfel că, referitor la anii 2004-2007, s-a apreciat că prin prezenta acţiune se putea contesta doar modificarea cuantumului impozitelor şi stabilirea accesoriilor.

În privinţa anului 2008, atât cu privire la impozitul pe teren cât şi cu privire la cel pe clădiri, instanţa s-a pronunţat în Dosarul nr. x/62/2009 care a avut ca obiect acţiunea în anularea deciziei de impunere din 18 ianuarie 2008. Prin sentinţa civilă nr. 244/CA din 04 martie 2009 Tribunalul Braşov a respins acţiunea, iar prin decizia civilă nr. 435/R din 11 iunie 2009, Curtea de Apel Braşov a admis recursul Direcţiei Fiscale Braşov şi a modificat hotărârea în sensul respingerii acţiunii.

Ca urmare, constatându-se că modalitatea de stabilire a impozitelor pe clădiri şi teren aferente anului 2008, a fost supusă controlului judecătoresc, s-a arătat in considerente, că doar eventuala modificare a cuantumului sumelor putea fi verificată urmare a formulării acţiunii ce face obiectul prezentei cauze, însă prin cererea de chemare în judecată nu s-a criticat cuantumul sumelor corectate.

Cu privire la anul 2009, având in vedere că decizia de impunere din 07 aprilie 2009 a fost anulată irevocabil prin decizia civilă nr. 1932 din 31 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că Direcţia Fiscală Braşov nu mai putea stabili alte impozite aferente aceleiaşi perioade.

A mai reţinut prima instanţă că, deşi s-a solicitat anularea în tot a deciziei de impunere, reclamanta nu a formulat vreo critică la adresa impozitului pe autovehicule lente stabilit pentru anul 2006.

Întrucât reclamanta a căzut în pretenţii cu privire la sumele stabilite pentru anii 2004-2008, a fost obligată, faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., la suportarea diferenţei neachitate de onorariu expert.

Recursul

Reclamanta SC A. SA a atacat cu recurs sentinţa menţionată, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., invocând şi prevederile art. 3041 C. proc. civ.

Deşi nu a structurat motivele de recurs, în motivarea căii de atac, recurenta-reclamată a arătat, în esenţă, că hotărârea pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât în temeiul dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., societăţile comerciale situate în parcuri industriale nu datorează impozit pe clădiri şi că scutirea se aplică prin efectul legii.

Recurenta a precizat că acest aspect este arătat de către Consiliul Concurenţei în ultimul paragraf al adresei din 01 martie 2007, prin care s-a menţionat că investigaţia privind ajutoarele de stat acordate parcului industrial B., începută dar nefinalizată până la data de 1 ianuarie 2007, a încetat de plin drept prin apariţia O.U.G. nr. 117/2006.

A mai arătat recurenta că, în privinţa măsurilor fiscale prevăzute de art. 250 şi 257 C. fisc., prin aderarea României la Uniunea Europeană, competenţa în materie revine exclusiv Comisiei Europene.

Ulterior anului 2007, Direcţia Fiscală Braşov a procedat la emiterea deciziilor de impunere, respectiv a unei decizii cu număr unic pentru anul 2007 şi a unor decizii individuale pentru fiecare societate în parte în anii următori.

După anul 2007, au fost emise două hotărâri de către Consiliul Local Braşov prin care au fost aprobate schemele de ajutor de stat pentru anii 2004-2008 pentru toate societăţile aflate în interiorul parcului industrial B., acestea fiind transmise Consiliului Concurenţei spre avizare şi în vederea retransmiterii către Comisia Europeană pentru autorizare.

A arătat recurenta că, ulterior, Consiliul Concurentei a returnat Direcţiei Fiscale Braşov documentaţia cu menţiunea că aceasta fusese întocmită greşit, moment de la care a început a purta o corespondenţă cu aceste instituţii, însă în final, schemele au rămas neautorizate, deşi responsabil de facilitarea autorizării acestora era Consiliul Concurenţei.

De asemenea, recurenta a arătat că facilităţile fiscale acordate parcurilor industriale în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. au natura juridică de ajutoare de stat şi comportă caracteristici reglementate de dispoziţiile art. 107 parag. 1 din T.F.U.E. (fost art. 87 din T.C.E.): să fie acordate din resurse de stat, să existe un avantaj economic pentru beneficiar, să fie selective, să aibă efect potenţial asupra concurenţei şi comerţului între statele membre.

Totodată, a arătat că facilităţile fiscale acordate parcurilor industriale în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. au natura juridică de ajutoare de stat existente, acestea fiind definite ca orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, înţelegând prin acesta schemele de ajutor de stat şi ajutoarele de stat individuale puse în aplicare anterior intrării în vigoare a Tratatului şi a căror aplicare s-a menţinut şi după această dată.

Făcând referire la Regulamentul C.E. nr. 659/1999 al Consiliului publicat în Jurnalul Oficial nr. L83 din 27 martie 1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1791/2006, incident în materia ajutoarelor de stat sub aspectul cadrului legislativ comunitar şi la Anexa nr. V din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, recurenta a susţinut că facilităţile fiscale acordate societăţilor din cadrul parcului industrial B. în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. sunt ajutoare de stat existente acordate cu respectarea dispoziţiilor art. 107 şi 108 din T.F.U.E., respectiv a celor prevăzute în Anexa nr. V pct. 2 lit. c) din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157/2005.

A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii, în sensul anulării în totalitate a deciziei de impunere din 30 decembrie 2009 şi a dispoziţiei din 23 februarie 2010 emise de pârâtă.

Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ cu acţiunea având ca obiect anularea dispoziţiei din 23 februarie 2010 şi a deciziei de impunere din 30 decembrie 2009 privind creanţele datorate bugetului local în temeiul C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea pentru considerentele prezentate rezumativ în decizia de faţă.

Această soluţie este corectă şi este împărtăşită de către instanţa de control judiciar.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză şi răspunzând la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă SC A. SA îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parcului Industrial B., aşa cum acesta este delimitat prin H.G. nr. 1019/2004.

Intimata Direcţia Fiscală Braşov a emis decizia de impunere din 30 decembrie 2009 pentru stabilirea impozitului pe terenuri, clădiri şi vehicule lente aferente anilor 2004-2009, calculat în temeiul C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare.

Prin dispoziţia din 23 februarie 2010, Direcţia Fiscală Braşov - Biroul Soluţionare Contestaţii a respins contestaţia formulată de SC A. SA împotriva deciziei de impunere anterior arătate.

Problema ce se impune a fi dezlegată în cauza de faţă este aceea dacă recurenta-reclamantă beneficiază de scutiri de impozite şi taxe, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., ca urmare a faptului că îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui parc industrial, cum susţine în motivele de recurs.

Codul fiscal stabileşte cadrul legal pentru impozitele şi taxele care constituie venituri la bugetul de stat şi bugetele locale, arătând contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora.

Conform art. 1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 571/2003, în materie fiscală dispoziţiile Codului fiscal prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, iar în caz de conflict între acestea se aplică dispoziţiile Codului fiscal. Dacă orice prevedere a acestui cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat.

Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 148 alin. (2) din Constituţia României.

Tratatul C.E. reglementează, în cuprinsul art. 107 (fost art. 87), ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

În raport de aceste prevederi ale Tratatului C.E., o măsură de sprijin financiar constituie ajutor de stat dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: implică folosirea directă sau indirectă de resurse publice; este selectivă, fiind acordată numai anumitor agenţi economici; conferă un avantaj beneficiarului; distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa pe pieţele relevante pe care acţionează agenţii economici respectivi sau afectează comerţul cu Statele membre.

În vederea aplicării art. 107-109 din Tratatul Funcţionării Uniunii Europene (fost art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene), prin O.U.G. nr. 117/2006, aprobată prin Legea nr. 137/2007, au fost reglementate procedurile naţionale în materia ajutorului de stat.

Conform normei imperative conţinută de art. 1 alin. (5) C. fisc., „orice măsură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul autorului de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007”.

În consecinţă, dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l), invocate de recurenta-reclamantă ca temei legal al cererii sale, urmează a fi coroborate cu cele ale art. 1 alin. (5) C. fisc. şi ale O.U.G. nr. 117/2006.

Sintagma „potrivit legii” nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, ci vizează şi dispoziţiile referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale, precum şi prevederile legale în materia ajutorului de stat.

Facilităţile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. reprezintă o formă de ajutor de stat, întrucât nu se acordă pentru toate societăţile comerciale ce funcţionează la nivel naţional, ci numai acelora care funcţionează în parcul industrial, fiind un avantaj acordat acestor societăţi, cu posibilitatea distorsionării concurenţei.

Reclamanta-recurentă face parte din categoria persoanelor juridice care, pentru că îşi desfăşoară activitatea într-un parc industrial, poate beneficia de o asemenea scutire, însă numai după parcurgerea procedurii instituite de O.U.G. nr. 117/2006.

În raport cu prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse obligaţiei de notificare către această instituţie europeană sau, în situaţia exceptărilor, fără a îndeplini condiţiile specifice de acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.

După aderarea României la Uniunea Europeană, în raport de dispoziţiile art. 286 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., Consiliul Local Braşov a adoptat H.C.L. nr. 273 din 31 martie 2008 prin care a notificat Consiliul Concurenţei în vederea transmiterii acestui act spre autorizare Comisiei Europene cu privire la schema de ajutor de stat pentru societăţile care îşi desfăşoară activitatea în Parcul industrial administrat de către SC B. SA.

Consiliul Concurenţei, pe baza informaţiilor transmise, a constatat însă că ajutorul notificat de Direcţia Fiscală Braşov nu vizează realizarea de noi investiţii sau crearea unor noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare pentru a se acorda ajutor de stat regional pentru realizarea de noi investiţii, ci îmbracă forma unui ajutor de operare, respectiv ajutor regional, destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii, care poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute în „Liniile directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007-2013 (2006/C54/2008) - Regulamentul cadru privind ajutorul pentru dezvoltarea regională”.

Cu toate că societatea recurentă a fost înştiinţată cu privire la aceste aspecte, aceasta nu şi-a manifestat intenţia de a beneficia de un astfel de ajutor şi de a se continua demersurile pentru autorizare.

Prin H.C.L. Braşov nr. 274 din 31 martie 2008, s-a aprobat şi o schemă de ajutor de minimis în vederea scutirii de la plata obligaţiilor fiscale la bugetul local al municipiului Braşov pentru societăţile comerciale care îşi desfăşoară activitatea în cadrul parcurilor industriale de pe raza municipiului.

Pentru a beneficia de ajutor de minimis, recurenta avea obligaţia să urmeze procedura prevăzută la art. 16 Cap. IX din hotărâre şi să depună o cerere însoţită de documentele justificative, procedură care nu a fost însă urmată de către societate.

Instanţa de control judiciar apreciază că interpretarea dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului Uniunii Europene nu conduc la dezlegarea pricinii, având în vedere că în cauză nu se poate considera că ne aflăm în faţa unui ajutor de stat existent.

Facilităţile fiscale/ajutoare de stat de care ar fi beneficiat societăţile comerciale care îşi desfăşoară activitatea în parcul industrial nu se acordă ope legis.

Aşa cum s-a arătat anterior, sintagma „potrivit legii” utilizată în art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) se interpretează în coroborare cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) C. fisc., conform căruia „orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007.

Pe de altă parte, este incontestabil faptul că, ulterior datei de 01 ianuarie 2007, conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006, competenţa de constatare ca ilegal a unui ajutor de stat, precum şi procedurile de recuperare şi rambursare a ajutorului ilegal au fost transferate Comisiei Europene, Consiliul Concurenţei îndeplinind doar rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană şi furnizorii de ajutor de stat.

Însă, în prezenta cauză nu s-a pus problema constatării ca ilegale sau a recuperării unor ajutoare ilegale de care ar fi beneficiat reclamanta-recurentă. Mai precis, prin decizia de impunere în discuţie au fost stabilite, cu respectarea competenţelor atribuite de C. proc. fisc., obligaţiile fiscale datorate de aceasta bugetului local, reprezentând impozit pe clădiri şi teren, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada acordării ajutorului de stat, conform prevederilor legale incidente în materie.

În consecinţă, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, coroborat cu art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA Braşov prin administrator judiciar D. IPURL împotriva sentinţei nr. 112 din 28 mai 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 septembrie 2015.