Judge-assistant rank recognition under Law 56/1993: assimilation versus acquisition of Court of Appeal judicial grade

Decizia nr. 2020/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii şi procedura desfăşurată în faţa instanţei de fond

Prin Cererea înregistrată la data de 28 februarie 2011, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul C.S.M., a solicitat modificarea Hotărârii nr. 1.060 din 25 noiembrie 2010 a Plenului C.S.M. în sensul admiterii contestaţiei formulate împotriva Hotărârii nr. 857 din 9 septembrie 2010 a Secţiei pentru judecători a C.S.M. în sensul desfiinţării acestei din urmă hotărâri şi obligarea pârâtului la recunoaşterea gradului profesional de judecător de Curte de Apel şi la emiterea unei hotărâri în acest sens.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, prin Ordinul nr. 61 din 3 mai 2001 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost numită, în temeiul Legii Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, în funcţia de magistrat-asistent.

Reclamanta a susţinut că magistraţii-asistenţi numiţi în funcţie sub imperiul Legii nr. 56/1993 au dobândit, în temeiul acestor dispoziţii legale, grad de judecător de Curte de Apel, acesta fiind un drept câştigat de la data numirii în funcţie, conform principiilor generale ce guvernează executarea unui raport de serviciu.

Prin opinia sa, concretizată în Hotărârea Plenului nr. 1.060 din 25 noiembrie 2010 şi în Hotărârea nr. 857 din 9 septembrie 2010 a Secţiei pentru judecători, C.S.M. ignoră, însă, aceste dispoziţii şi principiului garantării drepturilor dobândite, creând o situaţie defavorizantă magistraţilor-asistenţi numiţi în funcţie în temeiul Legii nr. 56/1993.

Astfel, aşa cum rezultă din considerentele hotărârilor sus-menţionate, deşi se admite că prevederile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 asimilau magistratul-asistent, ca rang şi salarizare, judecătorului de Curte de Apel. Plenul C.S.M. - fără a face distincţia cuvenită între noţiunile de "funcţie" şi "grad profesional" (rang) - apreciază, contrar prevederilor legale respective, că numai în măsura în care aş fi fost numită în funcţia de judecător sau procuror prin modalităţile prevăzute de Legea nr. 92/1992 sau Legea nr. 303/2004 putea fi vorba despre recunoaşterea unui drept câştigat.

Într-adevăr, reclamanta nu a fost numită în funcţia de judecător sau procuror însă, aşa cum rezultă în mod expres din dispoziţiile Legii nr. 56/1993, prin similitudine - dată fiind natura atribuţiilor funcţiei de magistrat-asistent, i s-a acordat gradul profesional de judecător de Curte de Apel, a cărei recunoaştere o solicită prin prezenta cerere.

Dacă legiuitorul nu ar fi dorit să acorde acestei categorii de magistraţi din care face şi reclamanta parte, efectiv, gradul profesional (rangul) de judecător de Curte de Apel, ci doar o salarizare corespunzătoare acestei funcţii, era suficient să facă trimitere, în acest sens, la grila de salarizare avută în vedere, ceea ce, aşa cum s-a arătat mai sus, nu s-a întâmplat, legea referindu-se, în mod explicit şi imperativ, la "rangul de judecător de Curte de Apel".

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 12 mai 2011, pârâtul C.S.M. a invocat în principal excepţia inadmisibilităţii recursului cu consecinţa respingerii acestuia ca inadmisibil, precum şi excepţia de necompetenţă materială cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin Decizia nr. 4.284 din 22 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza fiind declinată în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a dispune astfel, instanţa supremă a reţinut că hotărârea atacată de reclamantă nu se referă la cariera şi drepturile judecătorilor, nefiind astfel incidente prevederile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, ci prevederile normei generale în materia contenciosului administrativ, recte art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentinţa civilă nr. 791 din 7 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii, iar acţiunea fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 4.842 din 5 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul reclamantei, sentinţa casată, iar cauza trimisă spre rejudecare.

În motivarea deciziei sale, instanţa de recurs a reţinut că abordarea judecătorului fondului este greşită în raport de obiectul concret al pretenţiilor reclamantei, întrucât aceasta nu solicită numirea în funcţia de judecător pe un anumit post în cadrul instanţelor judecătoreşti, adică nu doreşte schimbarea statutului său juridic conferit de ordinul de numire în funcţia de magistrat-asistent; pretenţiile reclamantei se concretizează în recunoaşterea unui drept, despre care aceasta afirmă că îl are dobândit ope legis, de la numirea în funcţia de magistrat-asistent.

Or, în acest context, instanţa de fond ar fi trebuit să analizeze, din perspectiva succesiunii legilor în timp, prin care a fost reglementat statutul magistratului-asistent, dacă dreptul pretins de reclamantă privind recunoaşterea gradului de judecător de Curte de Apel poate fi validat sau confirmat prin hotărârea judecătorească pronunţată.

II. Hotărârea Curţii de Apel

Prin Sentinţa civilă nr. 1.774 din 4 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul C.S.M.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 42 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, în forma în vigoare la momentul de referinţă, "Au calitatea de magistrat şi fac parte din corpul magistraţilor judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum şi magistraţii-asistenţi ai Curţii Supreme de Justiţie", prin urmare trei categorii de magistraţi.

Legea nr. 56/1993 conturează însă un statut distinct pentru magistraţii asistenţi în raport cu celelalte categorii de magistraţi, consacrat de dispoziţiile art. 37 alin. (3), potrivit cărora magistraţii-asistenţi sunt asimilaţi, ca rang şi salarizare, judecătorului de Curte de Apel, şi ale art. 36 din Legea nr. 56/1993, potrivit cărora magistraţii asistenţi se bucură de stabilitate (ca şi judecătorii stagiari sau procurorii; în timp ce judecătorii definitivi, inclusiv cei cu grad de Curte de Apel sunt inamovibili).

Mai mult decât atât, potrivit art. 2 din O.G. nr. 224/2000 pentru modificarea alin. (1) - (3) ale art. 37 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, ordonanţă care a modificat art. 37 de maniera redată mai sus, formă în vigoare la momentul emiterii ordinului reclamantei, "Magistraţii-asistenţi şi magistraţii-asistenţi şefi care până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înaintaţi pe loc, potrivit legii, în gradul de judecător de Curte de Apel, sunt asimilaţi, ca rang şi salarizare, funcţiei de preşedinte de tribunal".

Prin urmare, instanţa de fond constată că susţinerile reclamantei în sensul că ar fi dobândit însuşi gradul profesional de judecător de Curte de Apel sunt total lipsite de fundament legal, aceasta obţinând doar statutul de magistrat asistent (una din cele trei categorii de magistraţi statuate de lege), cu configuraţia juridică stipulată în art. 37 alin. (3), anume rangul (presupunând asimilarea cu judecătorii de Curte de Apel, exclusiv din perspectiva anumitor drepturi conferite expres de lege, altele decât cele de natură salarială) şi salarizarea la nivelul judecătorului de Curte de Apel.

Nu trebuie, de asemenea, omis faptul că o interpretare precum cea propusă de reclamantă, dincolo de injusteţea ei, ar antrena eludarea dispoziţiilor legale care prevăd condiţiile limitative de acces în magistratură şi de promovare la instanţele/parchetele superioare pentru judecători şi procurori.

În ce priveşte susţinerea reclamantei privind discriminarea sa în raport cu alţi magistraţi asistenţi cărora li s-a recunoscut gradul profesional de judecător de Curte de Apel, instanţa de fond a reţinut că, pentru existenţa unei discriminări, este necesar să se fi tratat diferit, fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii similare, comparabile.

Or, în privinţa persoanelor vizate de deciziile invocate de reclamantă, nu este întrunită o atare ipoteză.

De asemenea, instanţa de fond a constatat că jurisprudenţa care s-a conturat în materie este în sensul respingerii ca nefondate a unor atare pretenţii.

Instanţa de fond a reţinut că argumentele reclamantei privind nesocotirea principiilor neretroactivităţii legii şi al încrederii legitime nu sunt argumente valide, întrucât ele vizează aplicarea unor reglementări diferite, ulterioare momentului de referinţă.

Or, în speţă, Secţia de Judecători a C.S.M. a ajuns la concluzia netemeiniciei cererii reclamantei prin raportare exclusiv la prevederile legale de la momentul adoptării ordinului de angajare ca magistrat asistent, nicidecum la reglementări ulterioare, astfel încât să se pună problema aplicării legii în timp şi a principiului neretroactivităţii.

De asemenea, textul în discuţie nu a comportat nici măcar interpretări diferite de la adoptarea lui în noiembrie 2000 până la emiterea ordinului de angajare (mai 2001), astfel încât să se pună măcar în discuţie principiul aşteptării legitime.

3. Motivele de recurs

Împotriva sentinţei Curţii de Apel a declarat recurs reclamanta A. solicitând, în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii, anularea Hotărârii nr. 1.060/2010 a Plenului C.S.M. şi a Hotărârii nr. 857/2010 a Secţiei pentru Judecători a C.S.M. admiterea cererii cu consecinţa recunoaşterii gradului profesional de judecător de Curte de Apel dobândit în baza dispoziţiilor art. 36 şi 37 alin. (3) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993.

Susţine recurenta că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), obiectul cererii sale fiind clar, în sensul recunoaşterii gradului profesional de judecător de Curte de Apel dobândit ope legis, iar instanţa a avut în vedere ocuparea efectivă a funcţiei de judecător.

Recunoaşterea gradului profesional are semnificaţia stabilirii poziţiei, a rangului magistratului asistent în ierarhia magistraţilor, în corpul căror, la momentul emiterii ordinului său de numire în funcţie, legiuitorul a stabilit că făcea parte.

Hotărârea atacată este insuficient motivată şi cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), în considerentele acesteia judecătorul fondului reţinând, cu referire la textele legale invocate că magistraţii asistenţi puteau beneficia "doar" de rangul şi salarizarea unui judecător de Curte de Apel, fără a combate în drept şi argumentat soluţia de excludere de la beneficiul legal prevăzut.

De asemenea, recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, instanţa de fond raportând eronat solicitarea sa la dispoziţiile art. II din O.G. nr. 224/2000.

În fine, recurenta-reclamantă arată că hotărârea se fundamentează pe o interpretare greşită a legii. Magistraţii-asistenţi numiţi în funcţie, sub imperiul Legii nr. 56/1993 au dobândit şi au, în temeiul acestor dispoziţii legale, grad de judecător de Curte de Apel, acesta fiind un drept câştigat de la data numirii în funcţie, conform principiilor generale ce guvernează executarea unui raport de serviciu.

4. Apărările intimatului C.S.M.

Prin întâmpinarea depusă la data de 7 mai 2015 C.S.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând fiecăreia dintre criticile formulate de recurenta-reclamantă cu referire la prevederile legale aplicabile.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 1.060/2010, admiterea contestaţiei formulate împotriva Hotărârii Secţiei pentru Judecători nr. 857 din 9 ianuarie 2010 şi urmare a desfiinţării acesteia, admiterea Cererii sale înregistrată la 20 mai 2008 şi obligarea intimatului C.S.M. la recunoaşterea gradului profesional de judecător de Curte de Apel dobândit în baza dispoziţiilor art. 36, 37 alin. (3) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 şi la emiterea unei hotărâri în acest sens.

Soluţia primei instanţe de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii este împărtăşită de instanţa de control judiciar.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, solicitarea recurentei-reclamante, situaţia de fapt expusă de către aceasta prin raportare la dispoziţiile legale incidente cauzei.

În jurisprudenţa sa Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie include printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Convenţia nevizând garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci a celor concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv, decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate" adică examinate temeinic de către instanţa sesizată (hotărârile Van de Hurk c. Olandei - 19 aprilie 1994 şi Albina c. României - 28 aprilie 2005).

Totuşi pentru instanţa europeană, obligarea motivării hotărârilor judecătoreşti deşi inerentă procesului echitabil nu impune instanţelor formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument. În schimb mijloacele de apărare hotărâtoare pentru soluţia pronunţată presupun un răspuns specific şi explicit.

Înalta Curte reţine că motivarea sentinţei recurate cuprinde argumente punctuale, explicite care au condus instanţa la adoptarea soluţiei, cu analizarea fiecăreia dintre susţinerile recurentei-reclamante.

Nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut de instanţa de control judiciar, recurenta-reclamantă susţinând că aşa cum rezultă din considerentele expuse de judecătorul fondului, acesta a avut în vedere funcţia efectivă de judecător, deşi obiectul cererii sale constă în recunoaşterea gradului profesional de judecător de Curte de Apel.

În realitate, instanţa de fond a analizat solicitarea reclamantei, aşa cum a fost expusă prin cererea de chemare în judecată, făcând o corectă încadrare în drept a acesteia.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că Legea nr. 56/1993, în forma adoptată iniţial prevedea că magistraţii asistenţi erau numiţi dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în grad de 4 ani, iar după un stagiu de 4 ani în această funcţie puteau fi înaintaţi pe loc la gradul de preşedinte de Tribunal şi după alţi doi ani la gradul de judecător de Curte de Apel (art. 37 alin. (3)).

Legea nr. 53/1993 a fost modificată ulterior prin O.U.G. nr. 224/2000, recurenta-reclamantă fiind numită în funcţia de magistrat asistent la data de 3 mai 2001 prin Ordinul nr. 61 al Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, sub imperiul modificărilor intervenite.

Ulterior, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor magistratul asistent a dobândit statut juridic distinct de cel al judecătorilor şi procurorilor, inclusiv sub aspectul numirii şi al promovării în funcţie, în condiţiile art. 66 din lege.

Legea nr. 56/1993 consacră un statut distinct pentru magistraţii asistenţi în raport cu celelalte categorii de magistraţi, prin dispoziţiile art. 37 alin. (3), potrivit cărora magistraţii asistenţi sunt asimilaţi ca rang şi salarizare judecătorului de Curte de Apel şi ale art. 36, potrivit cărora magistraţii-asistenţi se bucură de stabilitate, asemenea judecătorilor stagiari sau procurorilor, în timp ce judecătorii definitivi, implicit cei cu grad de Curte de Apel sunt inamovibili.

De asemenea, dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 224/2000 ce au modificat alin. (1) - (3) ale art. 37 din Legea nr. 56/1993 (în vigoare la data emiterii ordinului de numire a reclamantei) prevăd că "Magistraţi-asistenţi şi magistraţi-asistenţi şefi care până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înaintaţi pe loc, potrivit legii în gradul de judecător de Curte de Apel, sunt asimilaţi, ca rang şi salarizare, funcţiei de preşedinte de tribunal".

În consecinţă, aşa cum judicios a reţinut judecătorul fondului este evident că reclamanta a obţinut doar statutul de magistrat asistent şi nu gradul profesional de judecător de Curte de Apel pentru că în caz contrar s-ar fi ajuns la încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile legale de acces în magistratură şi de promovare la instanţele/parchetele superioare pentru judecători şi procurori.

De asemenea, Înalta Curte reţine că susţinerea reclamantei privind discriminarea sa în raport cu alţi magistraţi asistenţi nu se poate constitui într-un motiv de nelegalitate al hotărârilor atacate.

Se impune a se sublinia că pentru a ne afla în prezenţa unei discriminări este necesar ca persoane aflate în situaţii similare, comparabile să fie tratate diferit, fără a exista o justificare rezonabilă, ceea ce nu se verifică în cauza de faţă.

Situaţia magistraţilor-asistenţi indicaţi de recurenta-reclamantă nu este comparabilă cu cea care constituie obiectul prezentului dosar, unul dintre magistraţii-asistenţi fiind numit sub imperiul unei alte reglementări legale, iar altul îndeplinind funcţia de judecător mai înainte de a fi numit magistrat asistent.

Cu alte cuvinte, nu există identitate sau similitudine între situaţia reclamantei şi situaţia acestora.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 3.640/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituie o deciziei singulară şi nu este de natură a contura o jurisprudenţă constantă în această materie, care să justifice existenţa unei discriminări.

Dimpotrivă, jurisprudenţa constantă în această materie este în sensul respingerii ca nefondate a unor astfel de cereri (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4.671/2011 şi Decizia nr. 3.045/2011).

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei civile nr. 1.774 din 4 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2015.

Procesat de GGC - N