Ownership declaration over office units quashed and remanded for appellate court to remedy inadequate reasoning.

Decizia nr. 540/2016

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/3/2011, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi SC D. SA pentru a se constata inexistenţa unui titlu de proprietate şi al dreptului de proprietate al pârâţilor B. şi C. asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1 compus din:

- spaţiile cu destinaţia de birouri de tip A2, B2, C2 şi D2 situate la etajul 2 tronsonul 5 cu o suprafaţă construită desfăşurată de 612,82 mp,cu suprafaţă utilă de 478,30 mp şi 81,74 mp teren construit;

- spaţiile de tip A1, B1, C1 şi D1 de la etajul 1 tronsonul 5 cu o suprafaţă desfăşurată de 612,82 mp şi o suprafaţă utilă de 478,30 mp şi teren construit de 81,74 mp;

- spaţiile de tip A5, B5, C5 şi D5 situate la etajul 5 tronsonul 5 cu o suprafaţă construită desfăşurată totală de 612,82 mp şi o suprafaţă utilă de 478,30 mp şi teren construit de 81,74 mp

Reclamanta a solicitat să se constate că este proprietara imobilului întrucât deţine posesia asupra acestuia de la data de 6 ianuarie 1999 şi a plătit impozite. Reclamanta a arătat că pârâţii B. şi C. au înscris provizoriu dreptul de proprietate asupra imobilului invocând un contract de vânzare cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 6 noiembrie 2003 la B.N.P.A., E. încheiat cu SC F. SA.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480, art. 969 şi urm., art. 948 şi urm., art. 1020 şi art. 1074 şi urm., art. 1294 şi urm. C. civ., art. 251 şi urm. C. com., art. 1402-1404 şi urm. C. civ., art. 1491 C. civ.

La data de 12 aprilie 2011 reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând chemarea în judecată a SC F. SA în calitate de pârâtă în locul pârâţilor B. şi C. şi solicitând obligarea pârâtei SC F. SA să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul ca urmare a convenţiei autentificate din 30 septembrie 2010 la B.N.P., SC E. SA şi Asociaţii şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, reclamanta a formulat cerere de chemare în garanţie a SC D. SA care va avea numai calitatea de chemată în garanţie, şi a solicitat obligarea acesteia la plata sumei reprezentând preţul plătit, respectiv contravaloarea a 1.470.546 dolari SUA, la care să se adauge excedentul de valoare şi toate spezele procesului de faţă.

Cererea de chemare în judecată a fost iniţial înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 3 august 2010 sub nr. x/3/2010, însă prin încheierea din data de 7 iunie 2011 s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei comerciale şi cauza a fost trimisă la una din secţiile civile. Dosarul a fost repartizat, secţiei a III-a civilă, a Tribunalului Bucureşti fiind înregistrat la nr. x/3 din 14 octombrie 2011.

La data de 25 iunie 2013 reclamanta a înlocuit, în baza art. 132 alin. (2) pct. 2 şi 4 C. proc. civ., capătul de cerere privind revendicarea spaţiilor cu cererea de a se constata dreptul de proprietate asupra acestora, motivat de faptul că a intrat în posesia spaţiilor ca urmare a întoarcerii executării silite.

La data de 25 iunie 2013 pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la dispoziţiile Deciziei civile nr. 60 din 20 mai 2002 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ale Deciziei civile nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin notele scrise depuse la dosar la data de 18 noiembrie 2013 pârâta a invocat autoritatea de lucru judecat ca mijloc de apărare în conformitate cu dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2052 din 25 noiembrie 2013 Tribunalul București, secția III-a civilă, a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale active şi autorităţii de lucru judecat invocate de pârâta SC F. SA, ca neîntemeiate, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cadrul cererii principale a pârâtei SC D. SA ca rămasă fără obiect, a admis cererea principală astfel cum a fost modificată şi restrânsă formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC F. SA şi chemata în garanţie SC D. SA, a constatat că reclamanta este proprietară a imobilului situat în Bucureşti, sector 1 compus din spaţiile cu destinaţia de birouri de tip A2, B2, C2, D2 situate la etajul 2 tronsonul 5 cu o suprafaţă construită desfăşurată totală de 612,82 mp, cu suprafaţă utilă de 478,30 mp şi 81,74 mp teren construit, spaţiile de tip A1, B1, C1, D1 de la etajul 1 tronsonul 5 cu suprafaţă desfăşurată de 612,82 mp, cu suprafaţă utilă de 478,30 mp şi 81,74 mp teren construit şi spaţiile de tip A5, B5, C5, D5 situate la etajul 5 tronsonul 5 cu suprafaţă construită desfăşurată totală de 612,82 mp, cu suprafaţă utilă de 478,30 mp şi 81,74 mp teren construit; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă în contradictoriu cu SC D. SA ca rămasă fără obiect şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâta SC F. SA la plata către reclamantă a sumei de 105.400,23 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, iar reclamanta la plata către chemata în garanţie a sumei de 9.920 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă, raportat la împrejurarea că reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată din acţiune în realizarea dreptului în acţiune în constatare, că este neîntemeiată întrucât potrivit art. 111 C. proc. civ. partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, însă reclamanta SC A. SRL, în prezent, se află în posesia imobilului dar pretinde că este tulburată de către pârâta SC F. SA în exercitarea dreptului său de proprietate prin încheierea unor contracte translative de proprietate de către autorii pârâtei şi înscrierea acestor drepturi în cartea funciară. În consecinţă, reclamanta poate formula o cerere în constatare, ce poate fi calificată ca provocatorie, în baza art. 111 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta SC F. SA prin notele de şedinţă depuse la data de 25 iunie 2013, raportat la Decizia civilă nr. 60 din 20 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie şi la Decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta a fost considerată ca neîntemeiată, întrucât faţă de Decizia civilă nr. 60 din 20 mai 2002 condiţia triplei identităţi nu este îndeplinită pentru că nu există identitate de cauză întrucât la pronunţarea acestei decizii s-au avut în vedere tranzacţia încheiată la data de 25 martie 1998 consfinţită prin sentinţa civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi contractul de vânzare cumpărare din 19 mai 1998 care, ulterior, au fost anulate; în ceea ce priveşte Decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin aceasta s-a casat Decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de exercitare a retractului litigios, astfel că nu este îndeplinită condiţia identităţii de obiect pentru că în cauza în care s-a pronunţat Decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 obiectul litigiului îl constituie constatarea nulităţii tranzacţiei încheiate între reclamantă şi autoarea pârâtei, SC F. SRL, la data de 1 octombrie 1999, repunerea în situaţia anterioară, radierea menţiunilor din cartea funciară şi evacuarea.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC D. SA în cadrul cererii principale de chemare în judecată tribunalul a constat că aceasta a rămas fără obiect şi o va respinge întrucât reclamanta a formulat o cerere de chemare în garanţie împotriva acesteia, reclamanta solicitând prin cererea de modificare a cererii depusă la termenul din data de 12 aprilie 2011 menţinerea acesteia în cauză doar în calitate de chemată în garanţie.

În ceea ce priveşte fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a apreciat că prin contractele de asociere în participaţiune şi actele adiţionale la acestea s-a transmis dreptul de proprietate asupra spaţiilor ce fac obiectul litigiului de faţă în aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ.

Astfel, deşi contractele sunt denumite generic contracte de asociere în participaţiune, atât din cuprinsul clauzelor acestora, cât şi din actele adiţionale rezultă că voinţa reală a părţilor a fost aceea de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în condiţiile achitării sumelor necesare pentru finalizarea în vederea exploatării acestuia.

În aplicarea principiului voinţei reale a părţilor în interpretarea contractelor, prevăzută de art. 977 din V.C.C., care se aplică în raport de dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 71/2011, s-a avut în vedere faptul că reclamanta a împuternicit-o pe chemata în garanţie să cumpere cota sa parte, respectiv spaţiile în litigiu şi terenul aferent potrivit clauzelor contractului de asociere din 15 iunie 1993.

Între reclamantă şi chemata în garanţie SC D. SA s-au încheiat contracte prin care se transmite proprietatea asupra spaţiilor comerciale cu condiţia plăţii de către reclamantă a sumelor necesare finanţării lucrărilor pentru finalizarea acestora, condiţie ce rezultă că a fost îndeplinită din tranzacţia încheiată între cele două părţi la data de 11 mai 2004. Chemata în garanţie SC D. SA nu a invocat nici un drept de proprietate asupra imobilului, iar prin contractele încheiate a fost finalizată construcţia prin contribuţia asociaţilor care şi-au împărţit rezultatele asocierii.

De altfel, în considerentele sentinţei civile nr. 8195 din 26 octombrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care s-a constatat nul contractul de vânzare cumpărare autentificat la 19 mai 1998 la B.N.P., G., încheiat între SC D. SA şi SC F. SRL privind spaţiile comerciale ce fac obiectul prezentului litigiu, se reţine, cu putere de lucru judecat, că reclamanta este proprietara spaţiilor comerciale. Acesta a fost argumentul avut în vedere de către instanţa învestită cu cererea de constatare a nulităţii contractului când a pronunţat sentinţa civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001.

Titlul de proprietate al pârâtei SC F. SA, respectiv convenţia autentificată din 30 septembrie 2010 de către B.N.P., E., astfel cum a fost rectificată, se întemeiază pe un contract de vânzare cumpărare ce a fost declarat nul (contractul din 1998), astfel că şi actele subsecvente acestuia sunt nule, conform principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial: resoluto iure dantisresolviturjusaccipientis.

Susţinerea pârâtei conform căreia contractul de vânzare cumpărare din 1998 a fost declarat nul, în forma sa nerectificată, nu a fost avută în vedere întrucât rectificarea contractului s-a realizat ulterior pronunţării sentinţei civile şi rămânerii irevocabile a acesteia, prin Decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, respectiv la data de 2 februarie 2005, astfel că părţile au convenit modificări aduse unui contract nul ce nu mai putea produce efecte juridice.

Argumentul invocat de pârâtă conform căruia evacuarea reclamantei din spaţiile comerciale ce fac obiectul cauzei este o dovadă că reclamanta nu are un titlul de proprietate nu a fost reţinut întrucât dovada existenţei dreptului de proprietate nu se face decât prin acte de proprietate şi, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti pronunţate în contestaţia la executare formulată de reclamantă împotriva procedurii de executare silită demarate împotriva sa, respectiv sentinţa civilă nr. 17627 din 14 octombrie 2011 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi Decizia civilă nr. 700/R din 12 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantei i s-a admis contestaţia la executare, s-a dispus întoarcerea executării silite şi reintrarea în posesia imobilului.

Nici faptul că reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată privind restituirea prestaţiilor achitate în baza contractelor de asociere de la SC D. SA sau exercitarea retractului litigios nu au fost avute în vedere pentru a se reţine existenţa unui titlu valabil de proprietate al pârâtei.

Renunţarea chematei în garanţie SC D. SA la însuşi dreptul de a solicita repunerea părţilor în situaţia anterioară ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare din 1998 nu înseamnă că pârâta deţine proprietatea imobilului, întrucât actul juridic prin care se transfera dreptul de proprietate în patrimoniul acesteia a fost constatat ca fiind nul. Repunerea în situaţia anterioară nu reprezintă decât o consecinţă a nulităţii actului juridic, iar înscrierea dreptului pârâtei în cartea funciară s-a realizat în baza unor acte juridice nule, astfel că această operaţiune nu are forţă probantă în dovedirea dreptului de proprietate al pârâtei. Prin urmare, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din N.C.C.

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel SC F. SA, arătând că, dacă contractele de asociere în participaţiune sunt acte translative de proprietate sau titluri de proprietate, acesta ar fi un motiv de a fi recunoscute în cadrul unei acţiune în constatare ca drepturi preexistente. Or, în speţă, deşi învestită cu o acţiune în constatare, instanţa nu a pronunţat o hotărâre de recunoaştere a dreptului reclamantului şi chiar a constituit drepturi în patrimoniul acesteia ca şi când ar fi fost chemată să se pronunţe într-o hotărâre de realizare de drepturi (sau care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare).

De asemenea, aprecierile instanţei de fond în interpretarea contractelor de asociere în participaţiune sunt greşite, în realitate aceste contracte fiind contracte de finanțare. Totodată, natura juridică a aporturilor în cadrul contractelor de asociere în participaţiune s-a făcut printr-o gravă eroare cu privire la natura juridică a aporturilor aduse de asociaţi în cadrul asocierii în participaţiune, confundându-se în mod grav instituţia contractului de asociere în participaţiune (aportul trebuie să fie determinat şi determinabil, posibil şi licit). Corespunzător aportului în asociere, ar fi însemnat că, în calitate de asociat se conferă şi dreptul la împărţirea beneficiilor, ceea ce nu este real.

Nici transmiterea dreptului de proprietate nu poate fi presupusă, aşa cum greşit a procedat instanţa de fond (nerezultând aceasta din contractele de asociere în participaţiune) intenţia de a transmite dreptul de proprietate asupra clădirii neputând fi presupusă în lipsa unor prevederi exprese, cuprinse în contracte încheiate în forma autentică.

SC A. SRL nu a dobândit nici un drept de proprietate asupra spaţiilor individuale la subsol, mezanin şi parter (tronson 5), dovedit fiind că o acţiune cu acest motiv a fost respinsă - sentința civilă nr. 577 din 21 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3989 din 05 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Toate aceste aspecte au fost însă ignorate de instanţa de fond.

Contractul de vânzare-cumpărare din 08 septembrie 1994 (dintre SC D. SA şi SC A. SRL) nu este un contract translativ de proprietate, aşa cum nelegal a reţinut prima instanţă.

Instanţa de fond a făcut o eroare de judecată când a apreciat că actele de asociere în participaţiune sunt translative de proprietate (SC A. SRL nu a fost niciodată proprietar tabular asupra spaţiilor în litigiu deţinute de SC F. SA).

De asemenea, au fost depăşite limitele deduse judecăţii, prima instanţă pronunţându-se asupra valabilităţii titlului lui SC F. SA.

Instanţa de fond greşit a respins excepţia autorităţii de lucru judecat la care s-a renunţat expres prin încheierea din şedinţa de la data de 18 noiembrie 2013 şi a ignorat mijlocul de probă al autorităţii lucrului judecat.

Rezumând, aspectul că aceste contracte de asociere în participaţiune nu sunt acte translative de proprietate ale lui SC A. SRL era deja reglementat conform art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. (2) C. civ.

Societatea apelantă a menţionat şi că în mod greşit au fost interpretate probele la fond (tranzacţia din 11 mai 2004 a fost reţinută ca probă absolută, deşi era extrajudiciară) s-a ignorat o probă importantă şi anume adresa din 03 martie 2000 a SC D. SA (în care se arată fără dubii că nu s-au plătit cotele H., pentru a se putea pune în discuţiune dreptul de proprietate); că, vădit neîntemeiat, instanţa fondului a obligat apelanta la plata a 105.400,23 lei cu titlu de cheltuieli de judecată pe capătul de cerere privind revendicarea, în condiţiile în care însăşi reclamanta a înţeles să renunţe la acest capăt de cerere în cursul procesului (motive de apel dosar curte filele 11-27).

Prin Decizia nr. 559/A din 12 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC F. SA, împotriva sentinţei civile nr. 2052 din 25 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SRL şi intimata chemată în garanţie, SC E. SA S.A., precum şi cererea de solicitare a cheltuielilor de judecată, ca nefondate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Contractul din 1998 a fost declarat nul în mod irevocabil, deoarece prin sentința civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002 (definitivă şi irevocabilă) Tribunalul București s-a reţinut că spaţiile care constituie obiectul acţiunii nu se mai află în patrimoniul SC F. SRL Şi convenţia autentificată din 30 septembrie 2010 de B.N.P., E. este nulă, ca act subsecvent contractului din 1998 declarat nul.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002, definitivă şi irevocabilă, a Tribunalului București, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut expres că imobilul (constând în spaţiile ce sunt obiect al prezentei judecăţi) nu se afla în patrimoniul SC F. SRL, astfel încât nu s-a recunoscut un drept de proprietate asupra spaţiilor în favoarea SC F. SRL, al cărei succesoare este SC F. SA.

Prin sentința civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002 (definitivă şi irevocabilă) s-a statuat că SC F. SRL nu este proprietara spaţiilor pe care le-a tranzacţionat cu SC A. SRL, deci convenţia din 30 septembrie 2010 autentificată de B.N.P., E. nu poate constitui titlu pentru apelantă.

Dreptul de proprietate al SC A. SRL a fost recunoscut atunci când s-a reţinut că punerea în executare a sentinţei civile nr. 1034/2002 este imposibilă deoarece proprietară este SC A. SRL şi nu poate fi evacuată din spaţiile pe care le posedă. Această calitate a fost confirmată şi prin Decizia civilă nr. 425 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București prin care s-a respins apelul împotriva sentinţei civile nr. 1034/2002 (înlocuind Decizia civilă nr. 17/2003 care a fost anulată ca urmare a admiterii recursului). La fel s-a reţinut şi prin Decizia civilă nr. 7922 din 07 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, din hotărârile judecătoreşti menţionate că SC F. SA este succesoarea în drepturi a soţilor Copos şi nu poate invoca drepturi în plus sau drepturi diferite de la aceştia.

Este de remarcat în acelaşi sens şi sentința civilă nr. 17627 din 14 octombrie 2011 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 700/R din 12 martie 2013 a Tribunalului București.

Invocarea Deciziei civile nr. 5973/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a dezlegat un litigiu de retract litigios nu are relevanţă pe fondul dreptului (evacuarea nu era cerută şi nu poate fi cerută, ca o consecinţă a desfiinţării tranzacţiei dintre părţi).

Toate acestea sunt confirmate prin Decizia civilă nr. 425/2009 a Curţii de Apel București (ajungându-se tot la concluzia că SC A. SRL nu era proprietara spaţiilor).

Prin urmare, nu se susţine depăşirea limitelor judecătoreşti (faţă de aceste mijloace de probă).

Mai mult, sentința civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului București (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială) a stabilit cu autoritate de lucru judecat că spaţiile de la etajele 1, 2 şi 5 ale Tronsonului 5 al blocului D1 din Bucureşti, sector 1 sunt proprietatea SC I. SRL Ca atare, contractul din 1998 (dintre SC D. SA şi SC F. SRL) este nul absolut.

Excepţia autorităţii lucrului judecat (faţă de hotărârile civile irevocabile citate) duce la concluzia că prevederile art. 1200 alin. (4) şi 1202 C. civ. conduc la inadmisibilitatea unei situaţii contrare (motivele de apel formulate la cap. A lit. a) - e) apar ca inadmisibile).

În ceea ce priveşte contractul din 1994, considerat un contract de vânzare-cumpărare în care transmiterea proprietăţii se făcea de drept în măsura spaţiilor achitate, problema de lucru judecat între părţi a fost rezolvată prin Decizia civilă nr. 700/R/2013 a Tribunalului București.

De altfel, chemata în garanţie SC E. SA (filele 126-136) a precizat că motivele de apel se referă numai la cererea de chemare în judecată, nu la modul de soluţionare al cererii de chemare în garanţie. Cum motivele de apel nu privesc cererea de chemare în garanţie, sentința civilă în raport de aceasta este definitivă, iar pe fondul cauzei se solicită respingerea cererii de chemare în judecată. Această respingere nu poate fi pronunţată atâta timp cât chemata în garanţie nu a formulat apel cu acest motiv.

Se mai reţine şi caracterul legal al sentinţei civile nr. 2052 din 25 noiembrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, în raport de cererea de chemare în garanţie, (motivare care nu conferă prin ea însăşi legalitatea unei hotărâri judecătoreşti, mai ales fiind cunoscut ca hotărârile judecătoreşti sunt „lege aplicată la speţe”).

Totodată, se invocă caracterul nefondat al cererii de chemare în garanţie, deşi nu s-a formulat apel de către chemata în garanţie (invocându-se lipsa parcurgerii procedurii prealabile, petitul subsidiar al cererii de chemare în garanţie - inadmisibil - în raport de relaţia contractuală dintre intimata - reclamantă şi chemata în garanţie.

Având în vedere mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei, cât şi motivele de apel formulate, concluziile tuturor părţilor raportate la soluţia primei instanţe, şi faţă de probatoriile existente (materializate în mijloacele de probă) instanţa de apel concluzionează că toate susţinerile din apel (aşa cum s-a precizat mai sus) nu sunt întemeiate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-pârâtă SC F. SA, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ..

În aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a solicitat casarea Deciziei civile nr. 559/A din 12 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanţa de apel nu a păşit la judecata cauzei în apel, deoarece nu s-a pronunţat asupra niciuneia din criticile formulate prin apel, aportul instanţei de apel la soluţionarea cauzei fiind inexistent ca raţionament juridic, la care se adaugă şi faptul că multe dintre fraze sunt eliptice.

Astfel, după ce pag. 6-20 redau amănunţit hotărârea primei instanţe, la paginile 20-21 instanţa de apel reţine în mod selectiv şi lapidar doar o parte din motivele de apel formulate de SC F. SA în vreme ce toate argumentele intimatei H. sunt redate pe larg, inclusiv la persoana I singular.

Instanţa de apel nu arată, măcar tangenţial sau implicit, de ce motivele de apel ale SC F. SA au fost găsite ca neîntemeiate, astfel încât în cauză nu există o motivare a hotărârii, ceea ce constituie un motiv întemeiat de casare, întrucât au fost nesocotite prevederile imperative ale art. 261 pct. 5C. proc. civ. care impun instanţelor de judecată să se pronunţe motivat asupra tuturor cererilor formulate de părți, pentru a da instanţelor de judecată superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar. Instanţa de apel nu doar că nu a răspuns motivelor de apel, dar raţionamentul său este inteligibil sub aspectul judecăţilor de valoare făcute sau, mai bine zis, nefăcute, dar şi sub aspectul exprimării, al scrierii şi al înșiruirii logice de propoziţii şi fraze.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În mod vădit eronat, instanţa de apel a reţinut că „contractul din 1998 a fost declarat nul în mod irevocabil deoarece, prin sentinţa civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002, definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Bucureşti a reţinut că spaţiile care constituie obiectul acţiunii nu se mai află în patrimoniul SC F. SRL”.

Afirmaţia instanţei este ilogică deoarece contractul a fost declarat nul cu un an înainte de pronunţarea sentinţei nr. 1034 din 20 iunie 2002 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În plus, este eronată şi lipsită de temei legal afirmaţia instanţei de apel că, prin sentinţa civilă nr. 1034/2002, Tribunalul Bucureşti ar fi reţinut că spaţiile care constituie obiectul acţiunii nu se mai află în patrimoniul SC F. SRL Instanţa de apel se mulţumeşte să rețină în mod trunchiat unele aspecte din Hotărârea nr. 1034/2002 interpretându-le însă în favoarea H., deşi prin această hotărâre titlul acesteia a fost desfiinţat. Aşadar, efectele sentinţei civile nr. 1034/2002 nu pot fi interpretate în nicio variantă în favoarea H.

De altfel, dacă ar fi aprofundat cauza, instanţa de apel ar fi reţinut dezlegările de drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Decizia nr. 7922 din 07 noiembrie 2011, unde a statuat că „pronunţarea unei hotărâri de expedient nu este rezultatul unei judecăţi a instanţei, ci a unui contract al părților”.

Ca atare, prin hotărârile anterioare instanţele de judecate nu au stabilit un drept de proprietate în favoarea H. şi, cu atât mai puțin, inexistenţa unui drept de proprietate al SC F. SA, așa cum în mod greşit reţine instanţa de apel, pentru că, dacă ar fi făcut-o, acţiunea care face obiectul prezentului dosar ar fi fost lipsită de interes practic şi juridic.

Prin urmare, ceea ce reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin două hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile este tocmai aspectul esențial şi de necombătut că dreptul de proprietate nu a fost tranşat la vreun moment dat în favoarea H., sens în care invocarea de către instanţa de apel a acestor hotărâri ca stabilind dreptul de proprietate în favoarea H. este în mod vădit defectuoasă, nelegală şi lipsită de vreun temei legal.

Instanţa de apel a încălcat în mod flagrant dispoziţiile art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. (2) C. civil, referitoare la autoritatea de lucru judecat, faţă de sentinţa civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, deşi nu a respins acţiunea reclamantei H. pentru autoritate de lucru judecat, cu motivarea că dreptul de proprietate al acesteia asupra spatiilor litigioase a fost stabilit deja printr-o sentinţă definitivă anterioară. Autoritatea de lucru judecat nu putea fi reţinută oricum în cauză, în condiţiile în care nu există identitate de părţi, obiect şi cauză. În realitate, sentinţa civilă nr. 8195/2001 nu stabileşte vreun drept de proprietate al H. asupra spaţiilor aflate în discuţie, ci dispune anularea unui contract de vânzare-cumpărare.

Prin sentinţa irevocabilă nr. 11301 din 28 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, SC D. SA a renunţat în mod expres în favoarea autorilor SC E. SA la însuși dreptul pretins în acest litigiu, respectiv la repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare - cumpărare din 19 mai 1998, sens în care este în afara oricărui dubiu că dreptul de proprietate asupra spaţiilor în dispută a rămas în patrimoniul SC E. SRL, autoarea SC F. SA. Acest aspect a fost recunoscut şi de către SC D. SA pe cale de întâmpinare, cu ocazia judecării fondului cauzei. Simplă anulare a unui contract, neurmată de repunerea părților în situaţia anterioară, nu poate fi constitutivă de drepturi.

Invocând aceeaşi sentinţă civilă nr. 1034/2002, instanţa de apel apreciază, în afara limitelor învestirii sale, că titlul de proprietate al SC F. SA, respectiv convenţia autentificată sub nr. 1668/30 septembrie 2010 la B.N.P., E., este un act nul.

Instanţele de fond şi apel nu au fost învestite cu vreun capăt de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a convenţiei autentificate sub nr. 1668/30 septembrie 2010 la BNP E., sens în care instanţa de apel nu putea face o astfel de apreciere, decât cu încălcarea vădită a principiului dreptului la apărare al părților, al principiului contradictorialității şi al disponibilităţii părților în faţa instanţei de judecată.

În prezent, convenţia din 30 septembrie 2010 aparţine circuitului civil şi se bucură de validitatea sa deplină, în contextul în care nicio instanţă nu a pronunţat vreo soluţie contrară. Nulitatea convenţiei autentificate din 2010 nu poate fi apreciată pe cale de deducţie sau simpla prezumare, în cadrul unor considerente ale instanţei de fond sau apel, astfel încât, şi din această perspectivă, hotărârea instanţei de apel este total lipsită de temei legal.

Dreptul de proprietate al SC F. SA este înscris în Cartea Funciara prin Încheierea nr. 385240 pronunţată în Dosar nr. x din 06 octombrie 2010 de Oficiul de Cadastru şi de Proprietate Imobiliară Bucureşti sector 1. Acest fapt a fost reconfirmat prin extrasele C.F. pentru informare eliberate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, sector 1 Bucureşti sub nr. 12768, nr. 12767 şi nr. 12764 la data de 25 februarie 2015, iar prin sentinţele civile nr. 11330 din 09 iunie 2011 şi nr. 8361 din 09 mai 2012 ambele pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămase definitive şi irevocabile, instanţa de judecată a respins plângerile SC I. SRL formulate în temeiul Legii nr. 7/1996.

În lipsa oricărui temei legal, instanţa de apel a apreciat că în speţă nu poate fi reţinută Decizia nr. 5973/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât aceasta nu face decât să dezlege un litigiu de retract litigios, însă a dat eficienţă juridică Deciziei nr. 425/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, decizie pronunţată de o instanţă inferioară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în rejudecare, în acelaşi dosar de retract litigios, această soluţie fiind dată cu respectarea dezlegărilor de drept impuse prin Decizia de casare nr. 5973/2006.

În mod cu totul surprinzător pentru raţionamentul anterior al instanţei de apel, dar corect juridic, analizând Decizia nr. 425/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa reţine că „se ajunge tot la concluzia ca SC I. SRL nu era proprietara spaţiilor”. În această situaţie, nu se explică soluţia de respingere a apelului formulat de SC F. SA, motivarea instanţei fiind contradictorie şi lipsită de logică juridică.

Excepţia autorităţii de lucru judecat, faţă de hotărârile civile irevocabile reţinute, nu a fost invocată ca atare nici de către SC A. SRL, nici de către instanţă, din oficiu.

Instanţa de apel nu face diferenţa între prezumţia absolută de lucru judecat şi excepţia autorităţii de lucru judecat. Astfel, reţine că excepţia autorităţii de lucru judecat determină imposibilitatea de a se da câștig de cauză SC F. SA, fără să se aducă măcar un argument juridic în sprijinul acestei afirmaţii. Autoritatea de lucru judecat intervine în raport de o hotărâre strict determinată şi trebuie analizată sub condiţia existentei unei identităţi de obiect, părți şi cauză, iar nu în raport cu o listă de hotărâri judecătoreşti.

Mai mult decât atât, instanţa de fond nu a reţinut ea însăși vreo autoritate de lucru judecat faţă de lista de hotărâri deja existentă în cauze conexe purtate între părți, astfel încât criticile SC F. SA formulate asupra inexistentei vreunui titlu de proprietate al SC H. SA sunt admisibile şi pertinente. Dacă instanţa de apel ar fi reţinut în cauză autoritatea de lucru judecat, ar fi trebuit să dea eficienţă efectului său negativ, respingând acţiunea H., în condiţiile în care ar fi apreciat că dreptul său de proprietate a fost deja consacrat în mod definitiv în procesele anterioare.

Dimpotrivă, contradictorialitatea raţionamentului instanţei de apel este vădită: deşi constată că hotărârile anterioare au rezolvat definitiv aspectul fondului dreptului, în sensul că H. este în mod indubitabil proprietara spatiilor litigioase, instanţa de apel mai pronunţă încă o hotărâre, cu toate că reţine că toate aspectele fuseseră dezlegate anterior.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Este fondată critica recurentei cu privire la nemotivarea de către instanţa de apel a tuturor criticilor aduse sentinţei primei instanţe şi lipsa unei motivări clare cu privire la motivele de apel analizate.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii de fond în expunerea scrisă a motivelor de apel au vizat următoarele aspecte: greşita apreciere asupra caracterului de acte translative de proprietate sau titluri purtătoare de drepturi preexistente a contractelor de asociere în participațiune când, în realitate, acestea sunt contracte de finanţare, iar transmiterea dreptului de proprietate nu poate fi presupusă cu atât mai mult cu cât aceste contracte nu sunt încheiate în formă autentică; prima instanţă de fond a confundat în mod grav instituţia juridică a contractului de asociere în participațiune, schimbând natura juridică acestuia; deşi învestită cu o acţiune în constatare, instanţa de judecată a fondului nu a pronunţat o hotărâre de recunoaştere a dreptului reclamantului, chiar a constituit drepturi în patrimoniul acesteia, ca şi când ar fi fost chemată să pronunţe o hotărâre în realizare de drepturi, prin aceasta depăşind limitele judecăţii deoarece s-a pronunţat asupra unor aspecte neantamate de către părţi, respectiv asupra valabilităţii titlului SC F. SA, afirmând ca „înscrierea dreptului apelantei - pârâte în cartea funciară s-a realizat în baza unor acte juridice nule"; a respins excepţia autorităţii de lucru judecat la care s-a renunţat în mod expres, prin încheierea de şedinţă din data de 18 noiembrie 2013 şi a ignorat mijlocul de probă al puterii de lucru judecat.

Grupate sub aspectul motivelor de netemeinicie, au fost aduse critici hotărârii primei instanţei şi în ceea ce priveşte greşita apreciere a probelor. S-a arătat că tranzacţia extrajudiciară din data de 11 mai 2004 a fost reţinută ca probă absolută, instanţa de judecată nemanifestând rol activ şi neinterpretând în mod judicios probele aflate la dosarul cauzei, dar ignorând o probă importantă, respectiv adresa din 03 martie 2000 a SC D. SA care atestă fără dubii că nu s-au plătit cotele H. pentru a se putea pune în discuţie transferul dreptului de proprietate (aflata la pag. 574 vol. IIal Dosarului nr. x/3/2011al tribunalului Bucureşti), iar apelanta a fost obligată în mod nelegal la cheltuieli de judecată în cuantum de 105.400,23 lei pe capătul de cerere privind revendicarea, în condiţiile în care reclamanta a înţeles să renunţe la acest capăt de cerere în cursul procesului.

Acestor critici instanţa de apel le-a răspuns doar parţial, printr-o motivare lipsită de rigoare juridică, uneori inteligibilă, datorită unor fraze al căror înţeles juridic nu poate fi descifrat.

Deşi faţă de obiectul cauzei se impune identificarea titularului dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, iar apelanta contestă atât caracterul translativ de proprietate al contractelor de asociere în participaţiune, astfel cum a fost recunoscut de către prima instanţă, cât şi natura juridică a aporturilor aduse de asociaţi în cadrul asocierii în participaţiune, instanţa de apel nu a răspuns acestor critici, deşi erau esenţiale pentru ca instanţa de control judiciar să poată stabili legalitatea sentinţei apelate. De asemenea, nu s-a răspuns nici criticilor referitoare la greşita obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la dezlegările pe care alte instanţe le-au dat, în cauze conexe, unor aspecte legate de îndreptăţirea părţilor din prezentul litigiu asupra imobilului din prezentul litigiu, instanţa de apel face o analiză sumară şi lipsită de coerenţa necesară justificării unui raţionament juridic conclusiv, pe baza căruia se pronunţă asupra valabilităţii unor înscrisuri (spre pildă a convenţiei din 30 septembrie 2010 autentificată de B.N.P., E.) sau a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8195/2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.

Motivarea hotărârii reprezintă opera judecătorului care trebuie să demonstreze în mod logic deplina concordanţă dintre soluţie şi realitate, constituind o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie şi oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Analiza pe care judecătorul o face, în legătură cu motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în sensul unei anumite soluţii, trebuie să fie clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, să aibă deci putere de convingere. La fel de exactă trebuie să fie şi motivarea în ceea ce priveşte cererile pe care le-a respins.

Argumentareaunei hotărâri judecătoreşti presupune în primul rând stabilirea corectă, în formă concisă şi clară a situaţiei de fapt, în ordine logică sau cronologică.

Deşi în cursul judecăţii în primă instanţă a fost analizată evoluţia actelor juridice cu privire la imobilele în litigiu şi instanţa s-a pronunţat asupra caracterului translativ de proprietate, iar în apel au fost aduse critici sub acest aspect, instanţa de apel nu le-a analizat, deşi trebuia să motiveze, în raport de fiecare act încheiat cu privire la spaţiile cu destinaţia de birouri şi terenurile aferente (de tip A2, B2, C2 şi D2 situate la etajul 2 tronsonul 5 cu o suprafaţă construită desfăşurată de 612,82 mp şi cu o suprafaţă utilă de 478,30 mp şi 81,74 mp teren construit, a spaţiilor de tip A1, B1, C1 şi D1 de la etajul 1 tronsonul 5 cu o suprafaţă desfăşurată de 612,82 mp şi o suprafaţă utilă de 478,30 mp şi teren construit de 81,74 mp şi a spaţiilor de tip A5, B5, C5 şi D5 situate la etajul 5 tronsonul 5 cu o suprafaţă construită desfăşurată totală de 612,82 mp şi o suprafaţă utilă de 478,30 mp şi teren construit de 81,74 mp) dacă s-a născut dreptul de proprietate şi în favoarea căreia dintre părţile contractante, dacă acest drept a fost sau nu transmis ulterior prin actele încheiate de părţile din prezentul litigiu.

În acest context,în absenţa motivării instanţei de apel asupra caracterului constitutiv şi apoi translativ de proprietate al contractelor încheiate cu privire la imobile, cuspecificarea situaţiei de fapt corectă, care trebuie identificată în formă concisă şi clară, în ordine cronologică, faţă de fiecare dintre actele juridice invocate de părţi,nu pot fi analizate criticile recurentei de la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. sub aspectul caracterului translativ de proprietate al contractelor de asociere în participaţiune şi al actelor adiţionale.

Motivarea în fapt a hotărârii judecătoreşti are drept scop să învedereze că situaţiile particulare care au fost stabilite în concret în proces, se încadrează în prevederile generale şi abstracte ale legii. Trecerea de la motivarea în fapt la cea în drept trebuie să se facă prin reproducerea textelor legale aplicabile, arătându-se apoi de ce faptele reţinute fac parte din categoriile la care se referă textele la care s-a apelat.

Atunci când judecătorul face aprecieri personale, trebuie să indice elementele pe care se întemeiază aprecierea sa. Or instanţa de apel nu a dezvoltat convingător argumentele pe baza cărora a tras concluzii cu privire la dovedirea dreptului de proprietate al reclamantei. Mai mult, motivarea sa este contradictorie deoarece, deşi respinge apelul declarat de pârâta SC F. SA, menţinând soluţia de admitere a acţiunii şi de constatare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, afirmă că reclamanta “SC H. SA nu era proprietara spaţiilor”.

O astfel de motivare parţială şi neconvingătoare slăbeşte fermitatea şi puterea de convingere pe care trebuie să o aibă o hotărâre şi împiedică efectuarea controlului de legalitate, putând fi apreciată ca o neîndeplinire de către judecător a obligaţiei prevăzută în art. 261 pct. 5 C. proc. civ. de a motiva în fapt şi drept hotărârea, echivalând cu o soluţionare a procesului fără a se intra în cercetarea fondului pricinii, care nu se poate înlătura decât prin casarea hotărârii.

De aceea, Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentei încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă soluţia nu va fi de modificare a hotărârii, ci de casare cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care prevede că „(…), în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad”.

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va analiza toate criticile din apel, după stabilirea corectă, în formă concisă şi clară a situaţiei de fapt, în ordine cronologică, prin prezentarea semnificaţiei juridice a fiecărui act încheiat cu privire la imobilul în litigiu, luând în considerare şi criticile invocate în prezentul recurs din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte efectele pe care le produc alte hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate în cauze conexe prezentului dosar, acestea vor fi analizate în raport de identitatea de părţi, obiect şi cauză cerută pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte alte chestiuni litigioase invocate pe cale de apărare în cauzele conexe, care prezintă relevanţă în prezenta cauză, se va avea în vedere că puterea acestora de lucru judecat (din perspectiva obligativităţii, ca efect al puterii lucrului judecat) se manifestă numai în măsura în care analiza acestora s-a realizat cu respectarea principiului dreptului la apărare al părților, al principiului contradictorialității, în cel puţin o fază devolutivă a procesului, care să permită părţilor să administreze probe asupra chestiunii litigioase. Simpla dezlegarea de către instanţă a unei astfel de chestiuni în considerentele hotărârii, fără a fi pusă în discuţia părţilor pentru a le permite să formuleze critici şi probe în apărare şi fără o motivare convingătoare din partea instanţei, nu poate beneficia de puterea lucrului judecat.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta SC F. SA împotriva Deciziei nr. 559/A din 12 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, urmează a fi admis şi, pe cale de consecinţă, va fi casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC F. SA împotriva Deciziei nr. 559/A din 12 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,11 martie 2016.