ICC Award Annulled for Ignoring Time-Bar Upheld; Substituted Merits Ruling Rejecting Claim as Prescribed Stands

Arbitraj. Incidenţa prescripţiei ca motiv de anulare a unei hotărâri arbitrale. Admisibilitate din perspectiva dispoziţiilor art. 364 lit. i) din Codul de procedură civilă din 1865

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic : acţiune în anulare

-hotărâre arbitrală

-prescripţie

-motiv de ordine publică

C. proc. civ. din 1865, art. 364 lit. i)

Decretul nr. 167/1958, art. 1 alin. (2), art. 16 alin. (3), art. 18

Prescripţia reglementată prin Decretul nr. 167/1958 este concepută ca o instituţie de ordine publică, guvernată de norme imperative, concluzie care se desprinde din conţinutul prevederilor art. 1 alin. (2), potrivit cărora orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă, şi din cele ale art. 18, care instituie obligaţia instanţelor de judecată şi a organelor arbitrale ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris.

Prin urmare, susţinerea conform căreia prescripţia nu ar reprezenta un motiv de ordine publică şi nu se circumscrie cazului de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. este neîntemeiată.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 878 din 17 mai 2016

Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin sentinţa civilă nr. 49 din 25.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, s-a admis acţiunea în anulare formulată de petenta A. SA împotriva hotărârii arbitrale pronunţate la 26 septembrie 2012 de Curtea Internaţională de Arbitraj din Paris - Camera Internaţională de Comerţ, locul arbitrajului Bucureşti, în cazul CIC nr. 17289/GZ, în contradictoriu cu intimata B. SPA Italia şi intimatul Ministerul Fondurilor Europene - Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare.

S-a anulat hotărârea arbitrală pronunţată la data de 26.09.2012 de Camera Internaţională de Comerţ şi, evocând fondul, s-a respins ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamanta B. SPA Italia în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Fondurilor Europene (O.P.C.P.) şi A. SA Craiova.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a reţinut următoarele considerente:

În cadrul primului arbitraj desfăşurat între părţi (ICC Case 14885/GZ) reclamanta din cadrul acelui dosar, B., a depus la data de 16.02.2009 o cerere prin care solicita Tribunalului Arbitral să oblige Angajatorul (MF-OPCP) la restituirea scrisorii de garanţie de bună execuţie, în cazul în care Contractorul va fi solicitat de către C. la restituirea sumei garantate. Însă, această cerere a B. a fost depusă în afara cadrului procesual deja stabilit prin Termenii de Referinţă, adică tardiv, astfel încât Tribunalul Arbitral nu a autorizat-o şi nu a luat-o în considerare la pronunţarea hotărârii.

Pârâta MF-OPCP a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al B., motivat de faptul că acţiunea acesteia a fost depusă cu nerespectarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. (11.05.2007 - executarea scrisorii de garanţie - 27.07.2010 - depunerea acţiunii pe rolul ICC Paris).

Prin convenţia arbitrală părţile au stabilit în mod expres că legea aplicabilă litigiului este legea română.

Potrivit art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent.

Instanţa a reţinut că nu există niciuna din aceste situaţii - B. nu a introdus o cerere de chemare în judecată, nici una de arbitrare; a formulat o cerere reconvenţională într-un arbitraj anterior - în data de 16.02.2009, cerere care nu a respectat regulile procedurale, astfel încât instanţa arbitrală nu a luat-o în discuţie, ignorând-o pur şi simplu. Conchide instanţa că această cerere nu poate avea caracter întrerupător de prescripţie.

S-a înlăturat opinia îmbrăţişată de instanţa arbitrală, (exprimată de către un teoretician reputat al dreptului), deoarece adaugă la lege atunci când consideră că cererea reconvenţională depusă într-un litigiu precedent întrerupe termenul de prescripţie, „deşi nu a fost admisă din motive strict formale”. Se arată că pentru a fi operat întreruperea prescripţiei, această cerere ar fi trebuit analizată şi admisă. Acest lucru nu s-a întâmplat, ea fiind, efectiv, ignorată de prima instanţă arbitrală.

Nu se poate aprecia că cererea depusă tardiv la data de 16.02.2009 întrerupe cursul prescripţiei, atâta timp cât aceasta nu a fost admisă, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ci totalmente înlăturată de către tribunal.

Aşadar, Curtea constată că prin respingerea excepţiei privind prescripţia, invocată de MF-OPCP, Tribunalul Arbitral a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 3 şi ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. de la 1865 (în cauză se aplică dispoziţiile vechiului Cod civil şi ale vechiului Cod de procedură civilă- care erau în vigoare la data litigiului, motiv pentru care Curtea a înlăturat susţinerile apărătorului B., în sensul că s-ar aplica în speţă noile reglementări), hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Prescripţia, astfel cum a fost reglementată prin Decretul nr. 167/1958 era o excepţie de fond, absolută şi, implicit, de ordine publică, astfel că a fost în mod nelegal ignorată de instanţa arbitrală.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 366 C. proc. civ., Curtea a admis acţiunea în anulare, a anulat hotărârea arbitrală pronunţată în data de 26.09.2012 de către Camera Internaţională de Comerţ (locul arbitrajului - Bucureşti, în cazul CIC nr. 17289/GZ) şi, pe fond, a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamanta B. SPA Italia, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Fondurilor Europene (O.P.C.P.) şi A. SA Craiova.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de apel la data de 16.06.2015, petenta A. SA a solicitat completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 49 din 25.03.2015 pronunţată în dosarul nr. x/54/2012, în sensul admiterii cheltuielilor de judecată şi obligarea intimatelor la plata acestora întrucât acţiunea A. a fost admisă.

Prin sentinţa civilă nr. 164 din 09.09.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 49/25.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, formulată de petenta A. SA şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus completarea sentinţei civile nr. 49/25.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în sensul că s-a dispus obligarea intimatei B. SPA Italia la plata către A. SA a sumei de 57.463 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a motivat că petenta A. SA a achitat o taxă de timbru în cuantum de 57.463,14 lei şi că această sumă a fost solicitată de către petentă cu titlu de cheltuieli de judecată, însă Curtea a omis să se pronunţe asupra acestei cereri, astfel încât, potrivit art. 2812 alin. (1) C. proc. civ. a procedat la completarea hotărârii.

Împotriva sentinţei civile nr. 49 din 25.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi a sentinţei civile nr. 164 din 09.09.2015 pronunţată de aceeaşi instanţă a declarat recurs pârâta B. SPA Italia.

Prin cererea de recurs împotriva sentinţei civile nr. 49 din 25.03.2015 recurenta a solicitat, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe.

În subsidiar, a solicitat modificarea hotărârii, cu consecinţa respingerii acţiunii în anulare, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale.

A criticat hotărârea recurată pentru motive de netemeinicie conform art. 3041 C. proc. civ. şi pentru motive de nelegalitate, arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:

Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii prin omisiunea de a acorda părţilor cuvântul asupra fondului cererii arbitrale, în pofida faptului că instanţa avea reprezentarea că nu mai are nevoie de probe şi că nu va mai acorda un nou termen de judecată. Nefiind adusă în discuţie o astfel de chestiune, recurenta susţine că a fost într-o imposibilitate obiectivă de a argumenta temeinicia soluţiei Tribunalului arbitral şi de a combate punctul de vedere prezentat de A.

O altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs vizează faptul că sentinţa Curţii de Apel Bucureşti a fost pronunţată în contradictoriu cu o entitate inexistentă. Aceasta deoarece în temeiul O.U.G. nr. 6/2013 a avut loc un transfer al calităţii procesuale pasive de la fostul Minister al Finanţelor Publice - Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare - la Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Instrumente Financiare Nerambursabile, iar entitatea menţionată în sentinţa recurată este Ministerul Fondurilor Europene - Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare.

Prin al doilea motiv de recurs s-a criticat hotărârea atacată, ca fiind nemotivată.

În susţinerea acestui motiv s-a arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra inadmisibilităţii invocării prevederilor legale relative la prescripţie din perspectiva art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Hotărârea nu este motivată în legătură cu această chestiune invocată şi nu îndeplineşte cerinţele legale prevăzute de art. 261 C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO. S-a mai invocat faptul că dincolo de nepronunţarea asupra excepţiei inadmisibilităţii invocării prescripţiei, instanţa a omis să arate motivele pentru care a apreciat să se raporteze la reglementarea instituţiei prescripţiei din momentul încheierii contractului dintre părţi, iar nu la varianta sa normativă prezentă, având în vedere că aceasta a fost invocată cu titlu de ordine publică, iar nu de reglementare imperativă.

Recurenta susţine că noţiunea de ordine publică reprezintă un element evolutiv care se apreciază la momentul pronunţării hotărârii sale de către instanţa de judecată, iar Curtea de apel a omis să arate motivele pe care se sprijină pentru a înlătura această împrejurare.

Printr-un alt motiv de recurs s-a susţinut că prescripţia nu reprezintă un motiv de ordine publică pentru anularea unei hotărâri arbitrale în accepţiunea dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Cu titlu preliminar a precizat că în conformitate cu prevederile art. 369 C. proc. civ. „un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate”.

Dată fiind naţionalitatea străină a recurentei B. Spa procedura arbitrală ce a avut loc între părţi în dosarul ICC nr. 17289/GZ are natură internaţională, iar acest caracter este impregnat inclusiv hotărârii arbitrale pronunţate şi orice interpretare a normei trebuie să fie în concordanţă cu natura internaţională a arbitrajului.

Susţine că, în aceste condiţii, incidenţa prescripţiei ca motiv de anulare a hotărârii arbitrale trebuie analizată prin prisma noţiunii de ordine publică de drept internaţional privat, iar nu din perspectiva ordinii publice de drept intern român.

Recurenta susţine că prescripţia nu este inclusă în noţiunea de ordine publică de drept internaţional privat.

Mai mult, niciunul dintre motivele prevăzute la art. 364 C. proc. civ. nu poate viza greşita soluţionare în fapt sau în drept întrucât s-ar ajunge la transformarea acţiunii în anulare într-un veritabil apel, ceea ce nu a fost dorit de legiuitor.

Chiar dacă prin Decretul nr. 167/1958 s-a instituit un regim juridic de ordine publică în ceea ce priveşte reglementarea prescripţiei extinctive, modul de aplicare al acestor dispoziţii legale este o problemă de judecată lăsată la aprecierea organului de jurisdicţie, respectiv a Tribunalului arbitral.

Susţine că în doctrină şi jurisprudenţă s-a apreciat că termenele de prescripţie, deşi incluse în sfera ordinii publice de drept intern, acestea nu sunt incluse şi în sfera noţiunii de ordine publică de drept internaţional privat. Pe de altă parte, având în vedere că părţile sunt libere să aleagă ca litigiul lor să fie judecat în echitate, acestea pot renunţa la aplicarea normelor de prescripţie situaţiei lor litigioase. În această situaţie, tribunalul arbitral sau instanţa de judecată nu pot considera ex officio cererea ca fiind prescrisă.

Recurenta a concluzionat, pentru argumentele expuse, că normele din materia prescripţiei nu se încadrează în motivul de anulare a hotărârilor arbitrale prevăzut de dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Recurenta a mai motivat că ordinea publică se apreciază în funcţie de momentul pronunţării sentinţei asupra hotărârii arbitrale. Instanţa trebuia să analizeze ordinea publică nu prin prisma reglementărilor existente la momentul judecării procesului arbitral, ci prin prisma reglementărilor actuale, care nu mai reglementează instituţia prescripţiei ca fiind de ordine publică, iar acest aspect se apreciază la momentul pronunţării hotărârii asupra acţiunii în anulare. Astfel stând lucrurile, prescripţia nu putea fi invocată, ab initio, pentru a solicita şi obţine anularea sentinţei arbitrale.

Recurenta a precizat că modul de aplicare şi interpretare a normelor din materia prescripţiei nu putea face obiectul analizei instanţei statale deoarece reprezintă o problemă de judecată de competenţa exclusivă a Tribunalului arbitral, astfel că instanţa statală nu putea să se pronunţe cu privire la aceasta.

Problema prescripţiei este un aspect de drept substanţial, astfel că acest motiv nu putea să intre sub incidenţa art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Recurenta a mai criticat hotărârea recurată ca fiind nelegală pentru că este rezultatul readministrării probelor din dosarul arbitral.

Prin acţiunea în anulare, intimata a repus în discuţie probatoriul administrat în cadrul arbitrajului, ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii contrare. Astfel de critici nu puteau fi invocate în cadrul acţiunii în anulare şi nu puteau fi avute în vedere la pronunţarea hotărârii recurate. Se arată că alegerea între cele două opinii legale administrate în dosarul arbitral echivalează cu readministrarea probatoriului, aspect inadmisibil în cadrul mijlocului specific al acţiunii în anulare pentru că s-ar converti acţiunea în anulare într-o veritabilă cale de atac. Optând pentru cealaltă opinie legală instanţa a reevaluat probatoriul administrat, confundând fondul acţiunii în anulare cu fondul arbitrajului.

Pe fondul excepţiei prescripţiei, recurenta a susţinut că cererea formulată de B. SPA în cadrul dosarului arbitral ICC nr. 14885/FM a întrerupt prescripţia, nefiind necesar ca cererea să fi fost admisă în cadrul primului arbitraj pentru a întrerupe prescripţia. Formularea cererii în primul arbitraj chiar cu depăşirea termenilor de referinţă nu poate fi echivalentă unei atitudini inactive, a unei persoane care nu face nimic pentru a întrerupe prescripţia.

Termenul de prescripţie se consideră întrerupt chiar din momentul adresării cererii unui organ necompetent, iar nu din momentul transmiterii cererii de către acesta din urmă organului competent.

Din această perspectivă, arată că, după cum a reţinut şi Tribunalul arbitral, legiuitorul, atunci când a promulgat Decretul nr. 167/1958, şi-a imaginat un sistem juridic ermetic, în care cazurile pot fi transferate de la instanţele fără competenţă la instanţele competente ex officio.

Reglementând lucrurile în această manieră, la vremea adoptării legii, legiuitorul a urmărit să preîntâmpine situaţiile în care creditorul iese din pasivitate şi solicită autorităţilor judiciare recunoaşterea drepturilor sale, dar dintr-o eroare adresează cererea sa unui organ necompetent.

Astfel, la momentul promulgării de către legiuitor a Decretului nr. 167/1958, acesta nu şi-a imaginat situaţia unui arbitraj internaţional (prohibit la acea vreme), ceea ce face inaplicabilă situaţiei recurentei cerinţa ca cererea să fi fost admisă.

Având în vedere imposibilitatea obiectivă a Tribunalului arbitral de a transfera cererea suplimentară B. unui alt organ jurisdicţional sau de a se pronunţa asupra sa în afara Termenilor de Referinţă, în mod corect s-a stabilit că cerinţa ca „cererea să fie admisă” pentru a opera întreruperea prescripţiei nu se aplică.

Prin urmare, în raport de raţiunile legiuitorului la momentul edictării Decretului şi de specificul arbitrajului, acest act normativ nu putea avea în vedere ipoteza particulară în discuţie, astfel că era suficient numai să se formuleze cererea, nefiind necesar ca aceasta să fi fost şi admisă în cadrul primului arbitraj.

Consideră a fi fără relevanţă împrejurarea că primul Tribunal arbitral nu a putut decide pe fond asupra cererii recurentei, aplicând prevederile art. 19 din Regulamentul ICC. Dacă o cerere similară ar fi fost adresată, conform legii române, unei instanţe de judecată, aceasta ar fi trebuit să decidă asupra cererii ori să stabilească instanţa competentă să decidă.

Din perspectiva arbitrajului, prezintă importanţă nu numai admiterea cererii pentru a întrerupe prescripţia, ci însăşi adresarea unei astfel de cereri Tribunalului arbitral, chiar dacă din motive pur formale aceasta nu a putut fi tranşată de către Tribunalul arbitral.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta B. SPA împotriva sentinţei civile nr. 164 din 09.09.2015 prin care s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 49 din 25.03.2015, s-au motivat următoarele:

Sentinţa recurată s-a pronunţat în contradictoriu cu o entitate inexistentă cu referire la Oficiul de Plăţi şi Contractare Phare. Din această perspectivă au fost reiterate argumentele prezentate în cadrul primului motiv de recurs împotriva sentinţei civile nr. 49/2015.

Recurenta susţine că instanţa a stabilit, în mod greşit, obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată, exclusiv în sarcina B.

Aceasta deoarece punând în sarcina exclusivă a B., în integralitate, cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în primă instanţă de A., instanţa a creat o discriminare nejustificată, în mod obiectiv, între cele două părţi litigante care au avut calitatea de intimate la judecata în primă instanţă.

Tot în acelaşi sens recurenta arată că, într-adevăr, prima instanţă a pierdut din vedere faptul că, în prezentul litigiu, nu numai B. a avut calitatea de intimată, ci şi intimatul Ministerul Fondurilor Europene. Or, conform prevederilor art. 277 C. proc. civ., dacă există mai mulţi pârâţi, ei vor putea fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, în funcţie de poziţia lor în proces.

Faptul că o parte a cheltuielilor de judecată ar fi trebuit stabilită în sarcina intimatului Ministerul Fondurilor Europene rezultă şi din pasivitatea procesuală de care a dat dovadă această entitate pe parcursul procesului.

Prin urmare, recurenta consideră că se impune obligarea intimatului Ministerul Fondurilor Europene la acoperirea, în mod egal, a cheltuielilor de judecată solicitate de către A., respectiv a taxei judiciare de timbru în cuantum de 57.463,14 RON şi a timbrului judiciar în cuantum de 5 lei.

Recurenta susţine inexistenţa culpei procesuale a intimatei B., întrucât o atare culpă, conjugată cu unicitatea procesului civil, constituie regula ce se degajă din prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care impun, cu necesitate, ca aceste cheltuieli să fie recuperate de partea care le solicită, dacă ea a câştigat.

În acest sens, recurenta apreciază că teza pe care urmăreşte să o acrediteze prima instanţă, în sensul că simpla declanşare a procedurii arbitrale ar fi suficientă prin ea însăşi pentru a conduce la obligarea B. la plata cheltuielilor de judecată, nu poate fi primită, întrucât, în cauza de faţă, în raport de specificul procedurii arbitrale, nu se putea reţine o culpă procesuală a B. în etapa jurisdicţională a anulării hotărârii arbitrale.

Astfel, în măsura în care se va admite recursul B. formulat împotriva sentinţei civile nr. 49/25.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi se va casa această hotărâre, recurenta apreciază că este îndreptăţită la recuperarea tuturor cheltuielilor de judecată, atât cele efectuate cu ocazia judecării în fond, în faţa primei instanţe, cât şi la cele ocazionate de judecata recursului, urmând recurenta să fie exonerată de la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru achitată de A. pentru judecata acţiunii în anulare în primă instanţă.

Prin urmare, în absenţa culpei procesuale a recurentei se impune exonerarea acesteia de la plata cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa de către prima instanţă şi obligarea A. la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de demersul procesual al acesteia.

Intimaţii-pârâţi A. SA şi Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat legal prin Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinare şi concluzii scrise, au solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a reţinut următoarele:

Primul motiv de recurs circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Principiul contradictorialităţii presupune dreptul părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de oricare participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu şi, totodată, obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate cererile şi împrejurările de fapt şi de drept invocate, iar hotărârea adoptată trebuie să se întemeieze numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Verificând hotărârea atacată prin raportare la exigenţele pe care le impune respectarea principiului disponibilităţii părţilor se constată că instanţa de anulare a hotărârii arbitrale a acordat părţilor cuvântul asupra acţiunii în anulare cu care a fost învestită, dezbaterile asupra incidenţei motivului de anulare prevăzut la art. 364 lit. i) C. proc. civ. şi asupra prescripţiei fiind consemnate în încheierea de dezbateri din 11.03.2015. În consecinţă, hotărârea adoptată de instanţă se întemeiază pe motive care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii a părţilor.

Critica subsumată aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la pronunţarea hotărârii în contradictoriu cu o entitate inexistentă, este nefondată.

Este adevărat că în temeiul art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 6/2013 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, a avut loc o transmisiune legală a calităţii procesuale active de la Ministerul Finanţelor Publice - Autoritatea de Management Ex - ISPA şi Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare (acestea din urmă fiind structuri fără personalitate juridică) către Ministerul Fondurilor Europene.

Potrivit art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 6/2013, Ministerul Fondurilor Europene se substituie în toate drepturile şi obligaţiile decurgând din toate actele normative, contractele, convenţiile, înţelegerile, protocoalele, memorandumurile şi acordurile în care Ministerul Finanţelor Publice, prin Autoritatea de Management Ex - ISPA şi Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare, este parte.

Hotărârea atacată este pronunţată în contradictoriu cu Ministerul Fondurilor Europene, instituţie cu personalitate juridică, care a devenit parte în litigiul dedus judecăţii în temeiul prevederilor legale mai sus precizate.

Referirea recurentei la omisiunea de a fi introdusă în cauză structura fără personalitate juridică este lipsită de interes deoarece potrivit art. II alin. (5) din O.U.G. nr. 6/2013 „drepturile şi obligaţiile rezultate din hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile prevăzute la alin. 4 urmează a fi aduse la îndeplinire de către Ministerul Fondurilor Europene”.

Reţinând că hotărârea este pronunţată în contradictoriu cu instituţia publică asupra căreia s-au transferat legal drepturile şi obligaţiile în legătură cu litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau arbitrale din România, în cauză nu există nicio vătămare a recurentei care să atragă nulitatea actelor de procedură şi a hotărârii atacate.

Printr-un alt motiv de recurs, care poate fi încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a criticat hotărârea atacată sub aspectul neîndeplinirii cerinţelor legale privind motivarea hotărârii judecătoreşti, conform dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO.

În concret, s-a referit la neanalizarea excepţiei inadmisibilităţii invocării prescripţiei şi la omisiunea expunerii motivelor pentru care instanţa s-a raportat la instituţia prescripţiei din momentul încheierii contractului dintre părţi, iar nu la varianta sa normativă prezentă, având în vedere că aceasta a fost invocată cu titlu de ordine publică.

Analizând considerentele care au stat la baza adoptării hotărârii recurate rezultă că instanţa a răspuns implicit argumentelor aduse de recurentă în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii analizei prescripţiei în cadrul motivului de anulare prevăzut de art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. În acest sens, instanţa de anulare reţine că prescripţia reglementată prin Decretul nr. 167/1958 este o excepţie de fond, absolută şi de ordine publică care se circumscrie cazului de nelegalitate prevăzut de art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., stabilind că, în cauză, se aplică dispoziţiile Codului civil de la 1864 şi ale Codului de procedură civilă de la 1865, în vigoare la data litigiului.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa nu a arătat motivele pentru care s-a raportat la reglementarea instituţiei prescripţiei în vigoare la momentul încheierii contractului este de observat că instanţa de anulare s-a limitat a preciza că aplică dispoziţiile legale de la data litigiului. În complinirea motivării din această perspectivă instanţa supremă reţine cu caracter obligatoriu dezlegarea dată prin Decizia nr. 1/2014 pronunţată în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512, art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripţiile extinctive începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 01.10.2011.

În considerentele care au fundamentat Decizia nr. 1/2014 pronunţată în recursul în interesul legii s-a reţinut că noul regim juridic al prescripţiei extinctive, al cărei efect specific constă şi în aceea că prescripţia nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată de partea interesată in limine litis, iar nu şi de către organul de jurisdicţie, este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 01.10.2011.

Prin urmare, raportarea instanţei de anulare la reglementarea instituţiei prescripţiei de la momentul încheierii contractului respectă principiul consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi corespunde opţiunii clare a legiuitorului, care, din nevoia de securitate şi stabilitate juridică, în conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului Cod civil, a înţeles să dea întâietate aplicării legii vechi în privinţa prescripţiilor începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, în ideea respectării intereselor şi aşteptărilor legitime ale particularilor, garantate, printre altele şi prin acţiunea principiului supravieţuirii legii vechi.

Motivul de recurs prin care se susţine că prescripţia nu reprezintă un motiv de ordine publică pentru anularea unei hotărâri arbitrale în accepţiunea dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ. şi că nu este inclusă în ordinea publică de drept internaţional privat este neîntemeiat.

Prin contractul încheiat între părţi s-a stabilit că legea aplicabilă este legea română.

Susţinerea recurentei potrivit căreia caracterul internaţional al arbitrajului ar exclude aplicarea normelor de prescripţie situaţiei litigioase şi ar permite tribunalului arbitral să judece în echitate, neputând considera ex officio cererea prescrisă, este neîntemeiată deoarece nu există autorizarea expresă a părţilor pentru ca tribunalul arbitral să statueze în echitate asupra disputei dintre părţi şi să nu aplice litigiului legea stabilită de acestea prin contract.

Instituţia prescripţiei reglementată prin Decretul nr. 167/1958, în vigoare până la 01.10.2011, este concepută ca o instituţie de ordine publică, guvernată de norme imperative, concluzie care se desprinde din conţinutul prevederilor art. 1 alin. (2) din decret, potrivit cărora orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă şi din cele ale art. 18 din decret, care instituie obligaţia instanţelor de judecată şi a organelor arbitrale ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris.

Pentru aceste raţiuni susţinerea conform căreia prescripţia nu ar reprezenta un motiv de ordine publică şi nu se circumscrie cazului de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. este neîntemeiată.

Soluţionând acţiunea în anulare instanţa de fond nu a reevaluat probatoriul administrat aşa cum arată recurenta, ci a verificat hotărârea arbitrală prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. referitor la încălcarea dispoziţiilor legale cu caracter imperativ, aşa cum sunt cele care privesc instituţia prescripţiei extinctive în reglementarea Decretului nr. 167/1958.

Din această perspectivă nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la întreruperea cursului prescripţiei prin cererea depusă de recurentă în cadrul primului arbitraj desfăşurat între părţi.

Această cerere formulată de către recurentă în cadrul primului arbitraj a fost depusă în afara cadrului procesual stabilit prin termenii de referinţă, adică tardiv, astfel încât Tribunalul arbitral nu a autorizat-o şi nu a luat-o în considerare la pronunţarea hotărârii.

Potrivit art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent.

În cauză nu se verifică niciuna dintre situaţiile prevăzute de lege pentru a reţine efectul întreruptiv al cererii depuse în cadrul primului arbitraj fără respectarea termenilor de referinţă.

Cererea a fost tardiv depusă în primul arbitraj şi a primit sancţiunea specifică decăderii cu consecinţa de a nu fi luată în analiză.

Susţinerea recurentei potrivit căreia, din perspectiva arbitrajului prezintă importanţă nu numai admiterea cererii, ci doar adresarea unei cereri Tribunalului arbitral, chiar şi în afara termenilor de referinţă, nu poate fi primită pentru că s-ar nesocoti dispoziţiile cu caracter imperativ prevăzute la art. 16 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la întreruperea cursului prescripţiei în condiţiile în care cererea depusă în cadrul primului arbitraj nu a produs nici un efect.

Pentru considerentele ce preced, recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 49 din 25.03.2015 este nefondat.

Recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 164 din 09.09.2015 prin care s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 49/25.03.2015, în sensul că a fost obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată de către A. SA este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de anulare a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. şi a obligat-o pe recurentă, (în calitate de intimată în cadrul acţiunii în anulare) la plata cheltuielilor de judecată întrucât este partea care a pierdut procesul şi se află în culpă procesuală.

Nu poate fi reţinută deopotrivă culpa procesuală a intimatului Ministerul Fondurilor Europene ţinând seama de poziţia procesuală a acestuia atât în cadrul acţiunii arbitrale, cât şi în cadrul acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale.

Referirea la pronunţarea hotărârii de către Curtea de apel, cu ocazia soluţionării acţiunii în anulare, în contradictoriu cu o entitate inexistentă este neîntemeiată, considerentele reţinute în cadrul analizei recursului împotriva sentinţei civile nr. 49/2015, sub acest aspect, rămân valabile.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B. SPA împotriva sentinţei civile nr. 49 din 25.03.2015 şi a sentinţei civile nr. 164 din 9.09.2015, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/54/2012.