Res judicata in property transfer: identity of cause defeated by post-judgment performance of contractual handover procedures

Excepţia autorităţii de lucru judecat. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acţiune în constatare

-denunţare unilaterală

-antecontract de vânzare-cumpărare

-autoritate de lucru judecat

C. civ. din 1864, art. 1201

NCPC, art. 431 alin. (1), art. 432

Potrivit dispoziţiilor art. 1201 C. civ. de la 1864, este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.

Identitatea de cauză implică existenţa unei identităţi de fapte şi de reguli de drept aplicabile acestor fapte şi, prin urmare, autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă unei cereri dacă faptele pe care se fondează şi cele pe baza cărora a fost pronunţată hotărârea precedentă sunt diferite.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 501 din 8 martie 2016

Prin cererea înregistrată la 14.05.2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând să se constate denunţarea unilaterală de către reclamantă, în calitate de promitent-cumpărător, a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 1431966/IR-02201/PF02S0H00A3B1/27.11.2007, autentificat de BNP C. sub nr. 2956/27.11.2007, având ca obiect apartamentul H-0-1, sectorul 1, Bucureşti şi a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 1431966/IR-02201/PF02S0H00A311/27.11.2007, autentificat de BNP C. sub nr. 2957/27.11.2007, având ca obiect apartamentul H-1-1, sectorul 1, Bucureşti, în conformitate cu prevederile pct. 5.5.1. din antecontractele sus-menţionate, pentru nerespectarea termenului de predare stabilit la sfârşitul trimestrului III al anului 2009; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 84.725,77 euro, achitată cu titlu de avans pentru antecontractul de vânzare-cumpărare 1431966/IR- 02201/PF02S0H00A3B1/27.11.2007 şi a sumei de 79.658,31 euro, achitată cu titlu de avans pentru antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 1431966/IR-02201/PF02S0H00A311 din 27.11.2007, precum şi obligarea la plata dobânzii legale, prevăzute la pct. 5.5.1. din antecontracte, în sumă de 33.161,67 euro, respectiv 31.178,26 euro şi a sumei de 3.622,40 lei, reprezentând taxe notariale pentru încheierea în formă autentică a celor două antecontracte de vânzare-cumpărare.

La data de 03.07.2013, pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile ce au făcut obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare sus-menţionate şi obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 611.508,78 euro (echivalent a 2.721.276 lei la cursul valutar al BNR din data de 01.07.2013), reprezentând rest de preţ.

Prin sentinţa civilă nr. 7348 din 20.12.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de reclamanta-pârâtă, a constatat puterea de lucru judecat a celor reţinute de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială prin sentinţa comercială nr. 8864/05.07.2011, pronunţată în dosarul nr. x/3/2010, cu privire la respectarea termenului de finalizare şi de iniţiere a demersului de predare a celor două apartamente ce fac obiectul prezentului dosar, a respins ca nefondată cererea principală, astfel cum a fost precizată, a admis cererea reconvenţională şi a dispus ca hotărârea pronunţată să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile ce au format obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare autentificate de BNP C. sub nr. 2956/27.11.2007 şi nr. 2957/27.11.2007, respectiv apartamentul H-1-1, situat în incinta complexului rezidenţial din Bucureşti, sectorul 1, locurile de parcare nr. 9 şi 10, boxa nr. 16 şi cotele indivize ale zonelor comune şi terenului aferente apartamentului, astfel cum acestea sunt identificate în art. 1 din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2956/27.11.2007 de BNP C. şi apartamentul H-0-1, situat în incinta complexului rezidenţial din Bucureşti, sectorul 1, locurile de parcare nr. 7 şi 8, camera de depozitare 15 şi cotele indivize ale zonelor comune şi terenului aferente apartamentului, astfel cum acestea sunt identificate în art. 1 din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2957/27.11.2007 de BNP C.; a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante echivalentul în lei, la data plăţii efective, în funcţie de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR, al sumei totale de 611.508,78 euro, reprezentând rest de preţ aferent imobilelor sus-menţionate, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma totală de 74.456,76 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul are ca obiect decizia nr. 1238 din 11.12.2014, prin care Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta-pârâtă împotriva sus-menţionatei sentinţe.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material; au fost invocate, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., a susţinut că ambele instanţe de fond au adoptat aceeaşi soluţie juridică în legătură cu efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, cu privire la cererea reconvenţională, reţinând în mod greşit că nu există identitate de cauză, ci doar de părţi şi obiect, cu motivarea că pârâta-reclamantă a îndeplinit întreaga procedură şi a complinit toate lipsurile reţinute prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/3/2010 şi a executat toate obligaţiile izvorând din antecontracte, în speţă fiind invocată o situaţie de fapt diferită faţă de dosarul sus-menţionat.

În acest context, recurenta a arătat că situaţia de fapt nouă nu este de natură să modifice temeiul juridic al dreptului pretins, respectiv să constituie o cauză nouă, diferită de aceea din dosarul nr. x/3/2010 şi să înlăture efectul negativ al autorităţii de lucru judecat izvorând din sentinţa comercială nr. 8864/2011 şi din decizia civilă nr. 1238/2014, pronunţate în dosarul nr. x/3/2010.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 982 C. civ. şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 5 din antecontracte, care reglementează termenul de predare.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 982 C. civ. şi prevederile art. 5 din antecontractele încheiate de părţi şi a subliniat că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că acestea nu prevăd un termen de predare, ci doar un termen de finalizare şi un termen de semnare şi a negat scadenţa acestuia la sfârşitul trimestrului III al anului 2009, interpretând şi aplicând greşit atât legea, cât şi convenţia părţilor.

O altă critică formulată de recurentă vizează aplicarea greşită a prevederilor contractuale şi a normelor de drept material în ceea ce priveşte denunţarea unilaterală a antecontractelor.

În concret, a arătat că nici prima instanţă nu s-a pronunţat în legătură cu notificarea pe care i-a transmis-o intimatei la 17.04.2013, prin care, în conformitate cu prevederile art. 5.5.1, au fost denunţate unilateral cele două antecontracte, iar curtea de apel a făcut o demonstraţie matematică pentru a dovedi că sus-menţionata notificare nu respectă termenul de 10 zile în care putea fi comunicată, potrivit art. 5.5.1.

Astfel, a subliniat că instanţa de apel a ignorat perioada de graţie, cunoscută de ambele părţi ca urmare a transmiterii respectivei notificări, în funcţie de care trebuiau calculate perioadele succesive, aplicând în mod eronat în calculele sale perioada maximă de trei luni.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs (prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.), a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind îndeplinirea obligaţiilor intimatei.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că prima instanţă a reţinut îndeplinirea obligaţiilor pârâtei, respectiv îndeplinirea obligaţiei de finalizare la 13.04.2009, ca efect al puterii de lucru judecat izvorând din sentinţa comercială nr. 8864/2011.

Astfel, arată că tribunalul a reţinut că pârâta a convocat-o la 25.04.2013, pentru a participa la data de 08.05.2013 la predarea apartamentelor şi a notificat-o la 27.05.2013 pentru a se prezenta la data de 31.05.2013 în faţa notarului public, pentru încheierea în forma autentică a contractelor de vânzare-cumpărare, aceeaşi situaţie de fapt fiind reţinută şi în considerentele deciziei recurate.

A apreciat recurenta că, în condiţiile în care sunt admise motivele de recurs arătate în precedent, denunţarea unilaterală a celor două antecontracte de vânzare-cumpărare este validă şi produce efecte, astfel că procedura urmată de intimată după data de 17.04.2013, în baza prevederilor art. 5.9., nu mai produce efecte.

În final, a subliniat că motivele de recurs vizează soluţia instanţei de apel, în ansamblul său, inclusiv în ceea ce priveşte pretenţiile pecuniare constând în restituirea avansurilor şi obligarea la plata dobânzii şi că nu a formulat motive speciale privind cele două capete de cerere principale deoarece soluţionarea lor depinde de admiterea motivelor de recurs dezvoltate subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., timbrarea recursului vizând inclusiv pretenţiile băneşti formulate prin cererea principală.

La 27.04.2015, intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 12.05.2015 recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 09.06.2015, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului, iar prin încheierea din 20.10.2015 a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru soluţionarea acestuia pe fond la 19.01.2016, când, pentru legala îndeplinire a procedurii de citare a recurentei, prin administrator judiciar, a amânat judecarea cauzei la 08.03.2016.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport cu motivele invocate, a reţinut următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat şi când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se impun câteva precizări referitoare la normele care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Atât Codul civil de la 1864, în vigoare la data perfectării antecontractelor de vânzare-cumpărare în discuţie, cât şi Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare la data promovării prezentului litigiu prevăd interdicţia dublei judecăţi între aceleaşi părţi, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Astfel, potrivit art. 1201 C. civ. de la 1864, „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”, iar potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 „nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.”

Manifestarea procesuală a autorităţii de lucru judecat sub forma excepţiei procesuale (art. 432 C. proc. civ.) presupune deci tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Actele dosarului relevă că între reclamantă şi pârâtă a existat un litigiu în legătură cu antecontractele de vânzare-cumpărare autentificate de BNP C. sub nr. 2956/27.11.2007 şi sub nr. 2957/27.11.2007, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2010 înregistrat iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială şi finalizat prin sentinţa comercială nr. 8864/05.07.2011 şi decizia civilă nr. 239/18.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în sensul respingerii ca neîntemeiate, atât a cererii prin care reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând rezoluţiunea sus-menţionatelor antecontracte şi restituirea sumelor achitate în baza acestora, cât şi a cererii reconvenţionale prin care pârâta-reclamantă a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi obligarea reclamantei-pârâte la plata costurilor suportate în legătură cu imobilele ce fac obiectul antecontractelor precizate şi a restului de preţ.

În speţă, SC A. SRL a susţinut că greşit i-a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de ea cu privire la cererea reconvenţională, prin raportare la hotărârea sus-menţionată, subliniind că, în mod eronat, a reţinut curtea de apel că nu există identitate de cauză, ci doar de părţi şi obiect, cu motivarea că pârâta-reclamantă a îndeplinit întreaga procedură şi a complinit toate lipsurile reţinute prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/3/2010 şi a executat toate obligaţiile izvorând din antecontracte, în speţă fiind invocată o situaţie de fapt diferită faţă de dosarul sus-menţionat.

Sub acest aspect, relevante sunt cele reţinute de instanţele de judecată prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/3/2010 cu privire la cererea reconvenţională formulată de SC B. SRL.

Astfel, atât prima instanţă, cât şi instanţa de control judiciar învestite cu soluţionarea cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2010 au apreciat că se impune respingerea cererii reconvenţionale, întrucât nu a fost respectată procedura prevăzută la pct. 5.6 al art. 5 din antecontracte şi nu s-au remediat neconformităţile constatate, curtea de apel conchizând că trebuie urmată procedura de predare a imobilelor şi numai după acest moment instanţa poate să decidă pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Instanţa de apel a reţinut prin decizia recurată că, ulterior soluţionării dosarului nr. x/3/20101, SC B. SRL a parcurs procedura reglementată de pct. 5.6 al art. 5 din antecontractele de vânzare-cumpărare, în sensul că a convocat SC A. SRL la 25.04.2013, pentru a participa la data de 08.05.2013 la predarea apartamentelor şi a notificat-o la 27.05.2013 pentru a se prezenta la data de 31.05.2013 în faţa notarului public pentru semnarea contractelor de vânzare-cumpărare în formă autentică; constatând că SC A. SRL nu a dat curs notificărilor, conform prevederilor pct. 5.9 lit. iii) al art. 5 din antecontractele de vânzare- cumpărare, SC B. SRL a considerat că procesul-verbal de predare a fost semnat fără nicio obiecţie şi a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Potrivit susţinerilor recurentei, situaţia de fapt nouă nu este de natură să modifice temeiul juridic al dreptului pretins, respectiv să constituie o cauză nouă, diferită de cea din dosarul nr. x/3/2010 şi să înlăture efectul negativ al autorităţii de lucru judecat izvorând din sentinţa comercială nr. 8864/2011 şi din decizia civilă nr. 1238/2014, pronunţate în dosarul nr. x/3/2010.

În dezacord cu recurenta, Înalta Curte subliniază că autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă unei cereri dacă faptele pe care se fondează şi cele pe baza căreia a fost pronunţată hotărârea precedentă sunt diferite.

Aceasta, întrucât cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează practic în situaţia de fapt calificată juridic.

Altfel spus, identitatea de cauză implică existenţa unei identităţi de fapte şi de reguli de drept aplicabile acestor fapte.

Cum, în speţă, ulterior soluţionării dosarului nr. x/3/2010, SC B. SRL a parcurs procedura reglementată de art. 5 din antecontractele de vânzare-cumpărare, schimbându-se astfel situaţia de fapt, Înalta Curte constată că în mod legal a apreciat curtea de apel că este corectă soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, întrucât nu este îndeplinită condiţia identităţii de cauză.

Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestuia recurenta a înţeles să critice decizia atacată prin prisma faptului că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele materiale şi prevederile contractuale vizând termenul de predare, denunţarea unilaterală şi îndeplinirea obligaţiilor intimatei.

Înalta Curte constată, însă, că în ceea ce priveşte aspectele vizând termenul de predare şi îndeplinirea obligaţiei de finalizare a lucrărilor, în dosarul nr. x/3/2010 s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că SC B. SRL a respectat termenul de finalizare şi predare a imobilelor ce fac obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare în litigiu.

Aşa fiind, în mod legal instanţa de apel a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat, care se impune în al doilea proces şi are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazisă.

Altfel spus, în ipoteza efectului pozitiv al lucrului judecat, prezumţia impusă de dezlegarea problemei litigioase asigură, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Prin urmare, chestiunea dezlegată irevocabil prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/3/2010, care au statuat că SC B. SRL a respectat termenul de finalizare şi predare a imobilelor ce fac obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare în litigiu se impune ca un „dat” în temeiul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat pe acest aspect.

În plus, recurenta nu prezintă o veritabilă critică de nelegalitate care să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte constată că nici aceste critici nu sunt apte să conducă la casarea deciziei recurate.

În sfârşit, celelalte critici subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la împrejurarea că prima instanţă nu s-a pronunţat în legătură cu notificarea pe care i-a transmis-o intimatei la 17.04.2013, prin care, în conformitate cu prevederile art. 5.5.1 din contract, au fost denunţate unilateral cele două antecontracte, iar curtea de apel a făcut o demonstraţie matematică pentru a dovedi că sus-menţionata notificare nu respectă termenul de 10 zile în care putea fi comunicată potrivit art. 5.5.1 din contract, nu configurează niciun temei de nelegalitate, în mod concret, distinct de faptul că se referă la aprecierea probelor, care se subsumează netemeiniciei hotărârii, astfel că nu pot forma obiectul controlului de legalitate pe calea recursului.

Astfel, Înalta Curte subliniază că aceste critici nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în lipsa indicării normei de drept material încălcate sau greşit aplicate ele relevând, în realitate, nemulţumirea recurentei faţă de modul de administrare sau interpretare a probelor ori faţă de modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt.

Separat de aspectele menţionate mai sus, trebuie subliniat că din succesiunea actelor dosarului reiese că recurenta a reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate, pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.

Faţă de considerentele sus-arătate, decizia atacată se dovedeşte a fi legală, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul.