Evocation of merits after total annulment for failure to cite mandatory party under New Civil Procedure Code

Apel. Anularea în tot a hotărârii de primă instanță. Rejudecarea fondului.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul.

Index alfabetic : anularea în tot a sentinței

-efect devolutiv

-evocarea fondului

NCPC, art. 476, art. 478, art. 480

În situația în care a intervenit un caz de anulare a sentinței primei instanțe, instanța de apel este obligată să facă aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C.proc.civ., cu consecința judecării procesului prin evocarea fondului și nu să soluționeze cauza în limitele fixate prin cererea de apel, în aplicarea art. 477 alin.(1) C.proc.civ., care prevede că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului in limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărârea care a fost atacată. Aplicarea acestor din urmă dispoziții se face atunci când nu există un motiv de anulare a hotărârii primei instanțe, care să impună procedura de urmat prevăzută de art. 480 alin. (3) C.proc.civ.

Secția I civilă, decizia nr.499 din 8 martie 2016

Prin decizia nr.170 din data de 25.03.2015, Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 403 din 24.03.2014 pronunţată de Tribunalul Bacău în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Şcolar Judeţean Z., Şcoala C., Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 403/2014 pronunţată de Tribunalului Bacău a fost respinsă excepţia autorităţii lucrului judecat; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului pentru capetele 2 şi 3 de cerere; au fost respinse capetele 2 şi 3 de cerere formulate faţă de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Şcolar Judeţean Z., Şcoala C. şi Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, ca neîntemeiată.

Apelul formulat de reclamantă a fost admis prin decizia civilă nr. 458 din 12.12.2014, avându-se în vedere soluţionarea cauzei de prima instanță fără citarea pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, citare obligatorie conform dispoziţiilor art. 27 alin.(3) și (4) din O.U.G. nr. 137/2000.

Prin decizia civilă nr.170 din 25.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bacău s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, iar prin încheierea de şedinţă din 24.04.2015 s-a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul acestei decizii, în sensul că în loc de „Respinge apelul ca nefondat” se va scrie corect „Respinge acţiunea ca nefondată”.

Împotriva deciziilor civile nr. 458/2014 și nr.170/2015, precum și încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 24.04.2015, pronunţate de Curtea de Apel Bacău a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:

1. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Prin decizia civilă nr. 458/2015 se reține că prin cererea de apel s-a criticat judecarea cauzei fără citarea Consiliului pentru Combaterea Discriminării, cu încălcarea art. 27 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 137/2000, însă instanţa de apel a respins cererea sa de introducere în cauză a Consiliului faţă de împrejurarea că în cadrul apelului nu pot fi chemate în judecată alte părţi decât cele faţă de care a înţeles reclamanta să se judece în contradictoriu la instanţa de fond şi pentru că în apel nu se poate lărgi cadrul procesual. Prin dispoziția dată prin această decizie se încalcă puterea de lucru judecat a propriei decizii luate la un termen anterior, când s-a respins cererea sa în același sens.

Deşi a solicitat expres la termenul din 08.12.2014 admiterea apelului şi retrimiterea cauzei spre soluţionare şi rejudecare pe fond la Tribunalul Bacău întrucât judecata nu a avut loc la fondul cauzei în contradictoriu cu Consiliul pentru Combaterea Discriminării, instanța de apel a reținut că trimiterea spre rejudecare nu poate fi dispusă din oficiu, ci numai dacă părţile o cer.

2. Art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. prevede că se poate cere casarea unei hotărâri când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin decizia civilă nr. 170/2015 i se respinge acţiunea fără a se respecta art. 1, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 6, art. 7, art. 8, art. 9, art. 14, art. 20, art. 22 şi urm. din C.proc.civ. şi fără a se apleca instanța asupra normelor de drept interne şi internaţionale, nejudecându-se cauza în fond și pronunţându-se în baza altor sentinţe anterioare, fără vreo legătură cu cauza civilă, în despăgubiri, deoarece capătul său de cerere principal din prezenta cauză este în sensul obligării pârâților la plata daunelor morale şi materiale către sine și către copilul său, în valoare de 50.000 euro (225.000 lei), actualizate cu dobânda de referinţă a BNR, cu subsidiar alte capete de cerere.

Instanţa de apel, prin ambele decizii pronunțate, preia în întregime motivarea sentinţei apelate, nestatuând în fapt şi în drept, printr-o nouă judecată asupra fondului, cu încălcarea efectului devolutiv al apelului stipulat de art. 476 alin. (1) C.proc.civ. şi omiţând a se pronunţa asupra excepţiei pe care a invocat-o în apel, prin care a solicitat admiterea excepţiei nesoluţionării pe fondul cauzei, nefăcând totodată nicio referire asupra cererii sale din apel privind menţinerea dispozitivului sentinţei civile nr. 403/D/2014 sub aspectul modului de soluționare a excepției.

Dacă prin decizia civilă nr. 458/2014 se anulează în tot sentinţa apelată, prin decizia nr. 170/2015 nu mai trebuia reiterată, chiar cu adăugiri care erau total străine de natura pricinii, motivarea instanţei de fond.

Preluând motive contradictorii şi numai străine de natura cauzei din sentinţa apelată, instanţa de apel încalcă art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - dreptul la un recurs efectiv - după ce a fost lipsită de primul grad de jurisdicţie, și art. 6 din Convenție prin netrimiterea spre rejudecare a cauzei primei instanţe, deşi era obligată să facă acest lucru potrivit art. 477 alin.(1) C.proc.civ., care prevede că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului in limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărârea care a fost atacată. S-a anulat în totalitate sentinţa apelată, deşi a solicitat anularea sentinţei apelate cu menţinerea menţiunii în ceea ce priveşte respinge excepţiei autorității de lucru judecat.

Fără a se pronunţa şi fără a admite excepţia nesoluţionării pe fondul cauzei, instanţa de apel nu putea reţine cauza spre judecarea pe fond, cu atât mai mult cu cât fondul cauzei nu se judecase cu citarea obligatorie a unei părți. Devoluţiunea operează cu privire la întreaga cauză atunci când se tinde la anularea hotărârii, iar odată cu introducerea în cauză a C.N.C.D., cauza trebuia obligatoriu trimisă spre rejudecare primei instanţe. De vreme ce invocase în apelul său că C.N.C.D. trebuia obligatoriu citat conform Ordonanţei nr. 137/2000, republicată, inclusiv de către instanţa de fond, acesta constituia un motiv de ordine publică care impunea retrimiterea cauzei spre rejudecare.

Reţinând cauza spre rejudecare, cu introducerea în cauză a C.N.C.D. direct în apel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (1) C.proc.civ., la care chiar aceasta făcuse referire când i-a respins cererea de introducere în cauză a acestei instituții, direct în apel.

Instanţa de apel, deşi a citat şi C.N.C.D. ca intimat în apel, prin decizia civilă nr.170/2015 nu a făcut nicio referire la faptul că acesta a fost citat și nici la susţinerile acestuia, cu referire în mod expres la adresa din 28.01.2015, care cuprinde susțineri eronate şi nelegale - „pentru ca o faptă să fie calificată că fiind faptă de discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: 1) existenţa unui tratament preferenţiat (...); 2) existenţa unui criteriu de discriminare (...); 3) tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege; 4) tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim". Deşi legea nu prevede obligativitatea îndeplinirii celor 4 condiţii cumulativ, în speţă acestea erau îndeplinite şi, cu toate acestea, pronunţând o hotărâre contradictorie şi numai pe motive străine de natura pricinii, instanţa de apel nu se pronunţă asupra prejudiciului creat minorei X. Aceasta deşi prin aceeaşi adresă C.N.C.D. arată că "(.. .) considerăm că aspectele semnalate ar putea constitui acte/fapte de discriminare exclusiv în cazul în care, în urma instrumentării probatoriului din dosarul cauzei, se evidenţiază că tratamentul diferenţiat a avut la bază handicapul elevei X.". Intimatul C.N.C.D. se contrazice în afirmaţiile sale cu Hotărârea din 27.06.2011 a Colegiului Director al C.N.C.D. care „recomandă unităţii de învăţământ să adopte măsurile necesare pentru a asigura exercitarea dreptului la educaţie al copilului cu dizabilitate - Sindrom Down" (de fapt, măsurile educative luate de către şcoală au fost lăsarea copilului în starea de

repetenţie în august 2011).

Instanţa de apel pronunţă o hotărâre numai pe motive străine de natura pricinii, reținând că „(...) cele statuate de instanţa de contencios administrativ, prin dispozitivul şi considerentele sentinţei civile nr. 34/2012, cu privire la situația de discriminare invocată, intră sub incidenţa puterii de lucru judecat".

Decizia nr. 170/2015 cuprinde motive contradictorii şi numai motive străine de natura cauzei, deoarece faptele pentru care a formulat acţiunea în despăgubiri au fost comise de către cei 3 intimaţi în perioadă 13.09.2010 - august 2011 şi nu pe fapte ulterioare, iar întreaga motivare a deciziei nr. 170/2015 se bazează pe presupusa sa culpă că nu ar fi dus copilul la şcoală după 15.09.2011 - „elevul aflat în situația de abandon şcolar poate fi înscris, la cerere, în forme de învăţământ seral, cu frecvenţă redusă sau la distanţă, pentru care se constituie formaţiuni aparte", or, reclamanta nu a făcut dovada iniţierii unui astfel de demers către entitatea şcolară sau Inspectoratul Şcolar Judeţean Z. sau a unui răspuns negativ din partea acestora la eventualul demers efectuat, reînscrierea elevei în clasa a V-a inform solicitată prin acţiunea excedând textului normativ". Nici o cerere a sa nu excedează vreunui text normativ, iar la data de 13.09.2010 şi în august 2011 când a fost lăsat repetent, copilul nu se afla în situaţia de abandon şcolar pentru a se întreprinde vreun demers de înscrierea a sa la seral, frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă.

3. Potrivit art. 488 alin. (1) C.proc.civ., prin ambele decizii pronunțate instanţa de apel încalcă normele de drept material.

Decizia nr. 170/2015 nu i-a fost comunicată cu încheierea din 11.03.2015, ca parte integrantă din decizie, când au avut loc dezbaterile în contradictoriu pe fondul cauzei, deşi se face referire la aceasta în practicaua deciziei. Lipseşte astfel din decizie ceea ce s-a dezbătut în sala de judecată la 11.03.2015, nefiind consemnată nicio susţinere a părţilor la dezbaterile în contradictoriu.

Instanţa de apel nu putea pronunţa o decizie definitivă prin care să citeze părţile la un termen ulterior, fiind obligatoriu de dat o încheiere, deoarece decizia prin care a fost anulată hotărârea apelata şi a fost reţinută cauza de către instanţa de apel pentru judecarea în fond a pricinii are caracterul unei hotărâri parţiale şi nu este susceptibilă a fi atacată separat cu recurs, ci doar odată cu hotărârea prin care se finalizează judecata în apel, numai această ultimă hotărâre având caracter definitiv. În caz contrar, erau aplicabile dispoziţiile art. 498 C.proc.civ., care prevede că rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. Instanţa de apel, admiţând apelul și anulând în totalitate sentinţa apelată, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, a considerat implicit că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului și era obligatoriu ca evocarea fondului cauzei să se facă la acelaşi termen şi să se pronunţe o singură decizie.

Sunt două decizii contradictorii, prin care se admite și se respinge apelul.

Instanţa de apel pronunţă încheierea prin care constată, în mod nelegal, eroarea de judecată ca fiind o eroare materială, deoarece era obligată, în limitele stabilite de lege, de a se pronunţa asupra admiterii sau respingerii apelului formulat împotriva sentinţei. În cazul în care a admis apelul, instanța nu mai avea cum respinge acţiunea, deoarece pronunţă două decizii contradictorii.

Încheierea din 24.04.2015 este dată cu încălcarea gravă a normelor de drept material, deoarece nu reprezintă o eroare materială care putea fi corectată la cererea părţii sau din oficiu, în condiţiile art. 442 C.proc.civ. Este o eroare de judecată, deoarece instanţa de apel era obligată să se pronunţe întâi asupra apelului, prin admitere sau respingere și apoi în sensul admiterii său respingerii acţiunii, prin aceeaşi decizie definitivă. Încheierea nu face referire că ar face parte integrantă din dispozitivul deciziei civile nr. 170/2015 prin care se dispune respingerea apelului şi nu cuprinde menţiunea că este definitivă.

Omisiunea de pronunţare asupra respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat şi asupra admiterii excepției nesoluţionării de fondul cauzei invocate de către apelantă au condus la încălcarea art. 481 C.proc.civ., care reglementează neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac.

Totodată, în decizia civilă nr. 170/2015 instanţa de apel adaugă, cu încălcarea legii şi depăşirea limitelor cu care a fost învestită să judece cauza, că „De altfel, eleva nu a fost înmatriculată nici în anii 2012/2013/2013/2014” (conform adresei emisă de școala).

Instanţa de apel respinge apelul/acţiunea sa, motivând soluţia dată în baza unor articole care nu au nici o legătură cu prezenta cauză.

Nu poate fi eroare materială, ci eroare de judecată invocarea articolelor din Codul civil – art.

1200 C.civ. referindu-se la comunicarea ofertei, acceptarea şi revocarea, neavând alin. (4), iar art. 1202 la clauze standard.

Instanţa de apel respinge apelul/acţiunea sa, motivând soluţia dată doar în baza anumitor articole de lege care au fost invocate de către intimaţi, fără nicio referire la temeiurile de drept pe care s-a întemeiat acţiunea şi care au fost expuse și în apel, prin răspunsurile sale la întâmpinările celor trei intimaţi-pârâţi de la primă instanţă şi din apel, răspunsuri la care nici instanţa de fond și nici instanţa de apel nu face vreo referire.

Soluţia C.N.C.D., dacă a fost confirmată de o hotărâre judecătorească în dosarul nr. x/32/2011 al Curţii de apel Bacău, Secţia contencios administrativ, îşi produce în continuare efectele, iar prin aceasta s-a constatat fapta de discriminare în ceea ce o priveşte.

Dacă C.N.C.D. nu se putea pronunţa asupra unei fapte penale a defunctului dir. B., cu atât mai puţin se putea pronunţa asupra daunelor solicitate pe calea unei acţiuni în instanţa civilă.

Daunele morale solicitate în dosarul nr. x/32/2011 s-au respins deoarece acest capăt de cerere era supus legii speciale a contenciosului administrativ şi nu legii civile. Ca atare, capătul de cerere privind daunele morale erau subsecvente anulării actului administrativ contestat, a cărui anulare se solicita în instanţa de contencios administrativ.

Deoarece nu mai este posibilă punerea în situaţia anterioară comiterii nenumăratelor fapte ilicite, iar prejudiciul şi legătura de cauzalitate au fost dovedite, acordarea de daune morale şi materiale de 50.000 euro este justificată, fiind minima ce poate fi solicitată, având în vedere prejudiciile create reclamantei și fiicei sale.

Instanţa civilă le neagă dreptul la a recurge la acţiunea civilă pentru repararea prejudiciului creat prin faptele lor de cei 3 intimaţi-pârâţi, dreptul la satisfacţie echitabilă și orice prevedere legislativă civilă, inclusiv Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acuzându-o că nu ar fi dus copilul la şcoală.

Nu a retras copilul de la şcoală, acesta a refuzat să mai meargă la școală, ori, dacă în cauzele privind minorii în vârstă de 10 ani instanța este obligată să le ceară părerea, reclamanta, ca mamă, trebuia să se supună dorinţelor copilului său.

Dacă recurenta ar fi avut vreo culpă că nu a dus copilul la şcoală sau că nu a întreprins vreun demers de înscriere a copilului la seral, învăţământ la frecvenţă redusă sau la distanţă, înainte să fie născută situaţia de abandon şcolar - respectiv cei 2 ani de situaţie de repetenţie, anul şcolar 2010-2011 şi anul şcolar 2011-2012 (obligaţie inventată de către intimaţi şi de ambele instanțe) şi s-ar fi considerat că nu ar fi trebuit să fie despăgubită pentru prejudiciile create, totuşi, ar fi trebuit să i se acorde despăgubiri morale măcar copilului, care a suferit prejudicii morale profunde şi inestimabile pentru tot restul vieţii.

Ambele instanţe erau obligate să aplice dreptul comun, astfel cum au fost chemate să judece, în limitele conferite de lege şi în baza principiului disponibilităţii părţii, deoarece este antrenată răspunderea civilă delictuală, în condițiile art. 1349 și art. 1357 C.civ.

Dacă instanţa civilă învestită cu o cerere în pretenţii civile trebuie să judece conform art. 1365 C.civ. (Efectele hotărârii penale - instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale si nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite), cu atât mai mult nu este legată de o soluţie dată în contencios administrativ, de anulare a unui act administrativ unilateral, în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Intimatul-pârât Ministerul Educației Naționale răspunde pentru capetele 2 şi 3 din acţiune în temeiul art. 1369 C.civ., care reglementează răspunderea altor persoane.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

1. Critici de recurs ce pun în discuție încălcarea unor norme procedurale, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., invocate, în parte, sub incidența unor alte norme.

Instanța de apel a procedat la judecata procesului, arătând argumentele de fapt și de drept care susțin soluția și care pot fi aceleași cu cele ale primei instanțe dacă acestea sunt îmbrățișate de instanța de apel, dar urmare a propriului raționament.

Reclamanta recurentă nu poate reclama nepronunțarea asupra cererilor din apel, întrucât cauza s-a judecat nu în virtutea efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 476 alin.(1) C.proc.civ., cum susține, ci prin evocarea fondului, urmare anulării totale a sentinței primei instanțe pentru necitarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) și aplicării dispozițiilor art. 480 alin. (3) C.proc.civ.

Reținând cauza spre rejudecare, cu introducerea în cauză a C.N.C.D., instanța de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (1) C.proc.civ., care prevede că în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața instanței, neputându-se pune problema nici a încălcării unei dispoziții a sa anterioară, întrucât nu a avut loc o introducere a Consiliului, ca parte, în faza procesuală a apelului (ce presupune cenzurarea sentinței primei instanțe), ipoteză în care s-ar fi încălcat aceste dispoziții, ci în fața instanței de apel, care prin anularea sentinței primei instanțe procedează la rejudecarea fondului.

Prin judecarea procesului și netrimiterea cauzei la prima instanță, a cărei hotărâre a anulat-o, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (și nu art. 13, a cărui discuție este înlăturată în contextul circumscrierii reclamării în art. 6), întrucât norma convențională nici măcar nu pretinde în materie civilă dublul grad de jurisdicție, legiuitorul ordinar putând chiar suprima oricând dreptul la apel în anumite pricini – cauza Brualla Gomez de la Torre c. Spaniei, Hotărârea din 19 decembrie 1997.

Instanța de apel era obligată, potrivit normei interne, să trimită cauza pentru rejudecare primei instanțe și acest lucru o singură dată, în cazul în care părțile ar fi solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare – potrivit art. 480 alin. (3) C.proc.civ.

Reclamanta susține că a solicitat expres la termenul din 08.12.2014 admiterea apelului şi retrimiterea cauzei spre soluţionare şi rejudecare pe fond la Tribunalul Bacău, întrucât judecata nu a avut loc la fondul cauzei în contradictoriu cu Consiliul pentru Combaterea Discriminării, însă o astfel de cerere nu este de măsură a atrage aplicarea dispozițiilor art. 480 alin.(3) C.proc.civ., care impune cerințele necesare pentru trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În condițiile în care a intervenit un caz de anulare a sentinței primei instanțe, instanța era obligată să facă aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C.proc.civ., cu consecința judecării procesului prin evocarea fondului, și nu să soluționeze cauza în limitele fixate prin cererea de apel, în aplicarea art. 477 alin.(1) C.proc.civ., care prevede că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului in limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărârea care a fost atacată. Aplicarea celor din urmă dispoziții legale se face atunci când nu există un motiv de anulare a hotărârii primei instanțe, care să impună procedura de urmat, prevăzută de art. 480 alin. (3) C.proc.civ.

Neanalizarea apărărilor uneia dintre părți, în speță ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării reclamă recurenta, numai partea respectivă are interes în a o susține – motiv pentru care nu va fi analizată critica aferentă, inclusiv sub aspectul apărărilor formulate de către recurentă, din perspectiva legalității și contradictorialității.

Recurenta reclamantă nu justifică niciun interes în formularea criticii privind faptul că nu i-a fost comunicată şi încheierea din 11.03.2015, de dezbateri, atât timp cât nu susține nicio apărare pe aceasta.

În ceea ce privește natura hotărârii intermediare pronunțată de instanța de apel, pronunţarea unei decizii este impusă de art. 424 alin. (3) C.proc.civ.

În justificarea soluției trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, recurenta reclamantă face trimitere la o normă din materia recursului, specifică acestei căi de atac, inaplicabilă în fața instanței de apel.

Contrar celor susținute în cererea de recurs, rejudecarea cauzei și evocarea fondului de către instanța de apel nu se putea face la același termen la care s-a admis apelul și s-a anulat sentința primei instanțe, față de motivul care a justificat această soluție și care impunea legala citare a unei instituții.

Deciziile pronunțate de instanța de apel nu sunt contradictorii prin admiterea apelului și respingerea acțiunii.

Îndreptarea erorii materiale a fost făcută cu respectarea art. 442 C.proc.civ., față de cadrul procesual al litigiului. Așa cum s-a arătat mai sus, după admiterea apelului pentru necitarea C.N.C.D., nu se putea decât rejudeca acțiunea, iar aceasta nu în limitele stabilite prin cererea de apel, întrucât nu mai exista o hotărâre supusă controlului judiciar în urma anulării sentinței primei instanțe. Admiterea apelului reclamantei, singurul de altfel declarat în cauză, s-a făcut fără a se analiza criticile formulate prin acesta cu privire la sentința primei instanțe, contestată pe această cale, soluția fiind impusă de necitarea de către tribunal a C.N.C.D.

Faptul că în această încheiere nu se face referire că ar face parte integrantă din dispozitivul

deciziei civile nr. 170/2015 prin care se dispune respingerea apelului şi că este definitivă nu este în măsură să îi afecteze valabilitatea.

Omisiunea pronunțării asupra unor cereri din apel nu a dus la încălcarea art. 481 C.proc.civ., care reglementează neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac.

Pe de o parte, sentința primei instanțe a fost anulată integral, potrivit art. 480 alin. (3) C.proc.civ., iar, pe de altă parte, acțiunea a fost respinsă de prima instanță, iar instanța de apel a dispus aceeași soluție, cu ocazia rejudecării cauzei. Considerentul din decizia civilă nr. 170/2015, în sensul că eleva nu a fost înmatriculată nici în anii 2012/2013//2014, nu este în măsură să atragă aplicarea acelorași dispoziții procedurale și nici nu a fost reținut cu încălcarea legii și a limitelor cu care a fost învestită instanța, acesta reprezentând un argument suplimentar în conturarea concluziei instanței, a cărui realitate nici nu a fost contestată – în justificarea acestuia făcându-se referire la adresa emisă de școala.

2. Critici de recurs ce se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Din decizia apelată rezultă că instanța a statuat în fapt și în drept asupra cererii de chemare în judecată, arătând motivele pentru care pretențiile formulate nu au fost primite, iar considerentele care susțin decizia nu sunt contradictorii şi străine de natura cauzei, în sensul motivului de recurs invocat. În soluționarea cauzei nu era necesar să se facă referire la toate temeiurile invocate de această parte, care au fost astfel implicit înlăturate.

Așa cum rezultă din decizie, instanța a judecat cauza în fond în limitele în care a fost sesizată, cu sublinierea considerentele avute în vedere, iar referirile făcute la hotărârile judecătorești anterioare și efectele acestora erau necesare, întrucât situația conflictuală ce a generat faptele imputate nu poate fi analizată decât în interdependență și ținând cont de cauza acestora.

În acest context, recurenta reclamantă subliniază faptul că cererea sa principală din prezenta cauză este în sensul obligării pârâților la plata daunelor morale şi materiale către sine și către copilul său, în valoare de 50.000 euro (225.000 lei), actualizate cu dobânda de referinţă a BNR, cu subsidiar alte capete de cerere, omițând însă cauza acestei cereri, reținută în motivarea deciziei ca fiind identică în parte cu cea din litigiul anterior și necontestată.

Contrar celor susținute prin cererea de recurs, considerentele deciziei se referă la pretențiile formulate şi nu se rezumă (exclusiv) la reținerea unei culpe a recurentei reclamante în sensul că nu ar fi dus copilul la şcoală după 15.09.2011 (ipoteză relevantă însă din perspectiva întregului obiect al cererii de chemare în judecată). Analiza instanței a intervenit asupra tuturor faptelor aflate în interdependență, presupus ilicite, care au conturat soluția pronunțată, de natură a infirma susținerile recurentei reclamante.

3. Nu s-a încălcat în cauză normele de drept material invocate, pentru a se putea reține motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.

În contestarea normele de drept civil reținute în motivarea deciziei, recurenta reclamantă arată că acestea se referă la cu totul alte instituții juridice, fără a contesta raționamentul juridic al instanței de apel care a făcut aplicarea dispozițiilor din vechiul Cod civil, arătând și considerentele care susțin această concluzie – așa cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ.

Potrivit acestei norme procedurale, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, în vreme ce în alin. 3 se arată că aceste mențiuni sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Recurenta reclamantă susține că în cauză este antrenată răspunderea civilă delictuală, în condițiile art. 1349 și art. 1357 C.civ.

În justificarea acestui motiv, reclamanta susține că daunele morale solicitate în prezentul dosar, pe calea acțiunii civile, sunt diferite de cele solicitate în dosarul nr. x/32/2011, în care i s-au respins deoarece acest capăt de cerere era supus legii speciale a contenciosului administrativ, fiind subsecvent anulării actului administrativ contestat, precum și că hotărârile pronunțate în respectivul

dosar nu au vreo legătură cu cauza civilă, în despăgubiri, de față.

Instanța de apel nu a respins însă cererea privind daunele ca efect al puterii lucrului judecat al soluției pronunțate în ceea ce le privește prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior, ci drept consecință a reținerii acestuia relativ la cauza care susține această cerere în dosarul de față - decizia fiind supusă controlului judiciar pe calea recursului, așa cum prevede art. 483 alin. (1) C.proc.civ. Aceasta este concluzia reținută de instanța de apel, care rezultă din raționamentul

concretizat în considerente, orice considerent contrar fiind numai urmarea unei erori.

Sub acest aspect a fost justificată legătura dintre cele două litigii, necontestată sub aspectul legalității, așa cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ.

Astfel, instanța de apel a reținut că între reclamantă şi pârâţi s-au derulat mai multe litigii, situaţia conflictuală dintre aceştia, generată de situaţia de discriminare invocată de reclamantă, fiind dedusă judecăţii în cadrul dosarului nr. x/32/2011 al Curţii de Apel Bacău, cele statuate de instanţa de contencios administrativ cu privire la situaţia de discriminare invocată intrând sub incidenţa puterii de lucru judecat.

În justificarea soluției, în celălalt dosar s-a reținut că reclamanta a formulat contestaţie împotriva Hotărârii din 27.06.2011 a C.N.C.D. (în soluţionarea memoriului din 23.09.2010), prin care s-a stabilit, printre altele, că faptele de discriminare reclamate nu se confirmă. Acţiunea promovată de reclamantă a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 34/2012 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia contencios administrativ, hotărârea fiind confirmată de Î.C.C.J., prin decizia civilă nr. 5108/2013.

Din considerentele acestor hotărâri rezultă că situaţia de discriminare invocată de reclamantă nu a fost confirmată în raport de aspectele invocate şi ansamblul probator administrat în cauză, neputându-se reţine incidenţa dispoziţiilor O.G. nr.137/2009, ale art. 14 din C.E.D.O., respectiv o discriminare a fiicei reclamantei în cadrul unităţii şcolare, în contextul în care accesul reclamantei a fost restricţionat doar în ceea ce priveşte prezenţa acesteia în clasă la orele de curs ale minorei, interdicţie, de altfel, acceptată de reclamantă. Totodată, s-a mai reţinut că, urmare a situaţiilor conflictuale anterior arătate, reclamanta a dus-o pe minoră la cursuri din ce în ce mai rar, iar ulterior susţinerii examenului de încheiere a situaţiei şcolare, în august 2011, minora a fost declarată repetentă, urmând a fi înscrisă în anul şcolar următor tot în clasa a V-a, conform înştiinţării din 31.08.2011.

S-a mai reținut de instanța de apel că prin hotărârile anterior menţionate s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că în speţă nu poate fi reţinută o situaţie de discriminare în care să fi fost plasată minora, în cadrul procesului educativ, iar în considerarea efectelor puterii de lucru judecat ce vizează constatarea inexistenţei faptei ilicite de discriminare, se apreciază a fi neîntemeiată şi cererea de acordare a daunelor, fundamentată pe discriminarea reclamată în speţă.

Aceeași este situația și în cazul criticii referitoare la efectele hotărârilor din contencios administrativ în ceea ce privește prejudiciul sau vinovăţia autorului faptei ilicite, cu referire, prin analogie, la efectele hotărârii penale în fața instanței civile sub aceleași aspecte.

Aceasta deoarece elementul răspunderii civile delictuale care nu a fost reținut de instanța de apel este cel reprezentat de fapta ilicită, ce este distinct de cele două la care se face referire.

Recurenta reclamantă a mai arătat că sunt întrunite toate elementele răspunderii (ca o critică la apărările formulate de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării), însă criticile formulate nu sunt în măsură să susțină această apărare, astfel cum s-a arătat mai sus. Mai mult, se contestă caracterul cumulativ al elementelor răspunderii civile delictuale, cu încălcarea dispozițiilor legale în materie.

Recurenta reclamantă mai arată că instanţa le neagă dreptul la a recurge la acţiunea civilă pentru repararea prejudiciului creat prin faptele celor trei intimaţi-pârâţi, dreptul la satisfacţie echitabilă și orice prevedere legislativă civilă, inclusiv Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acuzându-o că nu ar fi dus copilul la şcoală.

Prin modul de soluționare a cauzei nu le este încălcat părților dreptul de acces la o instanță, din

perspectiva art. 6 prag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acesta nu este, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, un drept absolut, putând fi supus unor restricții, printre care și cea determinată de securitatea raporturilor juridice – ce împiedică repunerea în discuție a unei chestiuni dezlegată definitiv într-un alt litigiu.

În susținerea criticii referitoare la fapta ce i-a fost imputată privind prezența elevei la cursurile școlare nu s-au arătat dispozițiile legale reclamate a fi încălcate și dezvoltarea lor, așa cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ.

Pe de altă parte, demersurile subliniate de instanța de apel în sarcina reclamantei recurente se referă și la situația de abandon școlar, astfel cum este aceasta definită art. 68 alin. 5 din ROFUIP aprobat prin Ordinul nr. 4925/2005 al Ministrului Educaţiei şi Cercetării, la care s-a și făcut trimitere în justificarea deciziei, din perspectiva căreia nu s-au formulat, de asemenea, critici de nelegalitate, așa cum impune norma procedurală susmenționată.

Astfel, instanța de apel a constatat că, în contextul conflictual existent, de la data de

04.11.2010, reclamanta a hotărât ca minora că nu mai frecventeze cursurile şcolare fără a motiva acest lucru, situaţie reţinută şi în considerentele sentinţei penale nr. 67/2012, pronunţată de Tribunalul Bacău, în care se arată şi faptul că nefrecventarea cursurilor şcolare nu se poate imputa conducerii unităţii şcolare, a Inspectoratului Şcolar Judeţean sau cadrelor sau personalului şcolii. Ca urmare a acestui fapt, minora a acumulat în decursul anului şcolar 2010-2011, 374 de absenţe, dintre care 360 nemotivate, 14 absenţe motivate, situaţie de care reclamanta a fost înştiinţată.

În aplicarea art. 64 din ROFUIP, aprobat prin Ordinul nr. 4925/2005 al Ministrului Educaţiei şi Cercetării, cu modificările şi completările ulterioare aplicabile la data acţiunii, care prevede că „ sunt declaraţi amânaţi, semestrial sau anual, elevii cărora nu li se poate definitiva situaţia şcolară la una sau mai multe discipline dacă au absentat, motivat sau nemotivat la cel puţin 50% din numărul de ore de curs prevăzut într-un semestru la disciplinele respective”, eleva a fost amânată pentru susţinerea examenelor de încheiere a situaţiei şcolare, la patru discipline (limba franceză, desen şi educaţie plastică, biologie şi muzică) în perioada 29.-08-30.08.2011, rezultatele obţinute situându-se sub nota 5. Pe cale de consecinţă, eleva a fost declarată repetentă, în temeiul art. 76 lit. a din ROFUIP, anterior arătat potrivit căruia „ sunt declaraţi repetenţi elevii care au obţinut medii anuale sub 5/calificativul „insuficient” la mai mult de două discipline de învăţământ” - ca atare, pentru anul de referinţă 2010/2011, nu se poate reţine că unitatea şcolară ar fi procedat la exmatricularea elevei.

Ca urmare a situaţiei şcolare din anul 2010/2011, eleva a fost înmatriculată din nou în clasa a V-a la aceeaşi şcoală, pentru anul şcolar 2011/2012, an în care aceasta nu a urmat nicio oră de curs, cumulând un număr de 452 de absenţe nemotivate, la sfârşitul anului fiind declarată repetentă şi în situaţie de abandon şcolar în baza art. 68 alin. 5 din ROFUIP aprobat prin Ordinul nr. 4925/2005 al Ministrului Educaţiei şi Cercetării, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare la data acţiunii, conform căruia „elevul care nu frecventează cursurile de zi ale unei clase de învăţământ obligatoriu, depăşind cu mai mult de 2 ani vârsta clasei respective, se află în situaţia de abandon şcolar”.Acest text normativ menţionează faptul că „elevul aflat în situaţia de abandon şcolar poate fi înscris, la cerere, în forme de învăţământ seral, cu frecvenţă redusă sau la distanţă, pentru care se constituie formaţiuni aparte”.

În acest context s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada iniţierii unui astfel de demers către entitatea şcolară sau Inspectoratul Şcolar Judeţean sau, a unui răspuns negativ din partea acestora la eventualul demers efectuat, reînscrierea elevei în clasa a V-a, în forma solicitată prin acţiune, excedând textului normativ și că, de altfel, eleva nu a fost înmatriculată nici în anii 2012/2013, 2013/2014.

Atât timp cât fapta ilicită imputată care ar fi generat dreptul la acordarea daunelor nu s-a confirmat, nu prezintă relevanță că daunele se cuvin recurentei reclamante sau fiicei sale minore.

În cadrul cererii de recurs se reclamă faptul că în conflictul anterior dedus judecății s-a reținut fapta de discriminare a reclamantei-recurente, însă cele reţinute de instanţa de apel, în aprecierea probatoriului, nu confirmă acest lucru, iar o reapreciere a acestuia nu este permisă în faţa instanţei de recurs de dispoziţiile art. 488 alin. 1 C.proc.civ.

În ceea ce privește excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât Ministerului Educaţiei, Tineretului şi Sportului pe anumite capete de cerere - obligarea pârâţilor la repunerea în situaţia anterioară faptei de discriminare şi reînscrierea minorei în clasa a V-a, instanţa a reţinut că acestea exced competenţelor acestuia, în raport de dispoziţiile Legii nr. 1/2011, Legea educaţiei naţionale (art. 14 conform căruia acesta proiectează, redactează şi aplică strategiile naţionale în domeniile educaţiei), precum şi celor stabilite prin H.G. nr. 185/2013, art. 6, cu republicările ulterioare (art. 2-5) – fără a se respecta dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ. referitoare la cerințe de validitate impuse în motivarea cererii de recurs.

Constatând, prin urmare, că nu pot fi reținute motivele de recurs invocate – motivarea deciziei fiind conformă [art. 488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ.], dispoziţiile procedurale [în parte, nejustificându-se invocarea acestora faţă de cadrul litigiului - art. 488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ.] şi cele de drept material fiind corect aplicate [art. 488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ.], Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin.(1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul.