Objective environmental liability requires proof of causal link between polluting act and damage

Acțiune în despăgubiri. Prejudiciu de mediu. Răspundere obiectivă. Neanalizarea existenței legăturii de cauzalitate între fapta imputată și rezultatul produs.

Cuprins pe materii : Dreptul mediului. Poluare. Răspundere delictuală.

Index alfabetic : accident de mediu

-despăgubiri

-prejudiciu

-răspundere obiectivă

OUG nr. 195/2005, art. 95

NCC, art. 1349

Răspunderea obiectivă instituită prin dispozițiile art. 95 alin. (1) din OUG nr. 195/2005, independentă de elementul vinovăţiei (culpei) nu înseamnă şi o răspundere independentă de elementul legăturii de cauzalitate, în condițiile în care importanța sa este considerabilă din chiar perspectiva antrenării unei răspunderi civile delictuale obiective.

Astfel, în condițiile în care instanța a respins ca neutile cauzei probele solicitate de pârât prin care urmărea demonstrarea lipsei legăturii de cauzalitate între fapta ilicită atribuită în responsabilitatea sa şi prejudiciul produs reclamantei, motivând că aspectele ce se dorea a fi dovedite prin acestea erau irelevante faţă de temeiul juridic incident cauzei - art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005, care ridică la rang de principiu caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciul produs prin poluare, independent de culpă - şi de constatarea accidentului de poluare de către Garda Naţională de Mediu, sunt întemeiate criticile formulate prin motivele de recurs relativ la lipsa de preocuparea a instanței de a analiza existența acestui element al răspunderii civile delictuale.

Secția I civilă, decizia nr. 1255 din 1 iunie 2016

Prin sentinţa civilă nr. 29 din 01.04.2015, Tribunalul Vrancea, Secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârâtă, respectiv cea de netimbrare a acţiunii, a lipsei de interes în formularea acţiunii, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi pe cea a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei. Totodată, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. B. S.A., astfel cum a fost precizată la termenul din 18.03.2015, pe care a obligat-o la plata în favoarea reclamantei a sumei de 180.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri civile şi a sumei de 26.552 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Vrancea a reţinut, în esenţă, că în cursul lunii octombrie 2011, luciul de apă al heleşteului de peşte amenajat de către reclamantă pe suprafaţa de teren de 1 ha, situat în punctul X - teren ce i-a fost concesionat de către Consiliul Local al comunei Homocea, conform contractului de concesiune din 10.03.2002 - a fost poluat cu produse petroliere de către pârâtă.

Această împrejurare a fost constatată de Garda Naţională de Mediu prin Raportul de inspecţie din 1.11.2011, precum şi prin procesul-verbal de constatare din 31.10.2011, încheiat de A.N. Apele Române, ambele autorităţi constatând poluarea. Garda Naţională de Mediu, prin Comisariatul Judeţean Vrancea, a consemnat - la constatări - faptul că luciul de apă se află la circa 300 m de Sonda nr. y (ce aparţine pârâtei), fapt constatat şi în mod direct de către instanţa de judecată, cu prilejul cercetării locale.

Aceeaşi autoritate - Garda Naţională de Mediu, a reţinut că în zonă s-au mai produs poluări ale luciului de apă, pârâta B. fiind sancţionată în luna septembrie 2011 pentru poluarea unui alt luciu de apă de circa 100 mp din imediata apropriere a Staţiei de uscare.

Cum în cauză nu s-a relevat faptul că în imediata apropiere a heleşteului amenajat de reclamantă, ar acţiona vreun alt operator în domeniul extracţiei petroliere şi în considerarea vecinătăţii cu Sonda nr. y exploatată de pârâtă, s-a apreciat ca fiind logică îndreptarea pretenţiilor reclamantei către pârâtă.

Aceeaşi concluzie, a poluării luciului de apă de către pârâta în cauză, a fost dedusă şi din

adresa din 18.03.2013 a I.PJ. Vrancea - Poliţia Municipiului Adjud, iar faţă de constatările A.N. Apele Române şi ale Comisariatului Judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu s-au stabilit în sarcina pârâtei responsabilităţi concrete şi termene stricte pentru îndeplinirea acestora. Cu toate acestea, cu prilejul cercetării locale, efectuate la data de 31.10.2014, s-a putut constata (de către toţi participanţii) faptul că prundişul şi nisipul extras din iazul (heleşteul) amenajat de reclamantă prezenta urme pregnante de produs petrolier cu miros caracteristic, urmările accidentului de poluare nefiind înlăturate.

În fine, reţine instanţa de fond că pârâta nici nu a negat faptul că poluarea s-ar datora activităţii de la sonda ce-i aparţine, doar că a încercat să o justifice prin activitatea infracţională a unor autori necunoscuţi ce ar fi rupt flanşele de la capul de erupţie al sondei şi astfel s-a produs respectivul accident de poluare.

În stabilirea responsabilităţii accidentului de mediu, prima instanţă a avut în vedere, pe de o parte, adresa emisă de S.C. B. S.A., semnată de directorul de operaţiuni, din care rezultă disponibilitatea acoperirii despăgubirilor după evaluarea efectelor poluării, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 95 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, conform cărora, "Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, indiferent de culpă".

Raportându-se la aceste elemente, tribunalul a apreciat că apărările şi excepţiile invocate de către pârâtă sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, reclamanta având calitate procesuală activă şi justificând interesul de a acţiona de vreme ce, aşa cum rezultă din expertiza de protecţia mediului, şi la această dată poluarea cu produse petroliere în heleşteul amenajat depăşeşte cu peste 300% valorile maxime admise.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că, atât timp cât s-a stabilit cu certitudine producerea unui accident de mediu, accident însuşit de către pârâtă, în temeiul răspunderii obiective şi nu a celei subiective întemeiate pe culpă şi pe existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi urmarea produsă, antrenarea răspunderii pârâtei se impune de la sine.

Tribunalul a respins obiecţiunile formulate de pârâtă cu privire la expertiza protecţia mediului (care concluziona că şi la momentul actual se înregistrează depăşiri ale limitelor maxime admise cu peste 300%), justificat de faptul că probele au fost prelevate în prezenţa tuturor părţilor implicate, ulterior fiind supuse analizei de specialitate a unui laborator independent.

Cu privire la întinderea răspunderii, instanţa a apreciat că suma de 20.000 lei/an stabilită de expert cu titlu de câştig din exploatarea peştelui, este una rezonabilă în raport cu dimensiunile heleşteului şi a dispus acordarea acesteia şi pentru viitor, dar în limita sumei totale solicitate de reclamantă cu titlu de prejudiciu efectiv şi prejudiciu viitor, şi anume de 130.000 euro (în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii).

Cu privire la costurile privind curăţarea solului, subsolului şi a luciului de apă, în lipsa unei contraoferte din partea pârâtei, tribunalul a apreciat că sumele indicate în adresa S.C. C., respectiv costurile de decontaminare a solului prin sortare şi spălare piatră pentru dimensiunile acestui eleşteu, în sumă de 3 milioane euro, iar pentru tratare apă contaminată de 720.000 euro (fără T.V.A.), sunt reale, justificate, dar faţă de împrejurarea că reclamanta şi-a limitat pretenţiile la suma de 50.000 euro, a reţinut că se impune a-i fi acordată doar suma precizată ca atare (la cursul oficial al BNR din ziua plăţii).

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel pârâta S.C. B. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În esenţă, apelanta a criticat pentru superficialitate şi caracter părtinitor constatările instanţei de fond, reclamând încălcarea flagrantă a dreptului său la apărare, pentru următoarele aspecte:

Total eronat s-a reţinut că poluarea s-a datorat activităţii de la Sonda y, respectiv prin ruperea

flanşelor de la capul de erupţie al sondei, deşi nu există nicio constatare a experţilor desemnaţi în cauză referitoare la existenţa unei legături de cauzalitate între activitatea de la Sonda y şi pretinsa poluare.

Potrivit concluziilor celor două expertize în petrol şi gaze efectuate, dar şi înscrisurilor de la dosarul cauzei, nu s-a identificat nicio avarie la sondă sau conductă şi, deşi s-au finalizat la cererea reclamantei trei rapoarte de inspecţie de către Garda Naţională de Mediu, niciunul nu se pronunţă asupra existenţei vreunei avarii la conducta/sonda y.

Reclamanta este singura răspunzătoare pentru prejudiciul pretins, fapta ilicită fiind săvârşită chiar de către aceasta şi a constat în amplasarea de construcţii în imediata vecinătate a unui obiectiv petrolier al B., cu ignorarea flagrantă a dispoziţiilor legale şi distanţelor de siguranţă privind obiectivele petroliere. Instanţa de fond a apreciat cu totul superficial că un document întocmit pro cauza - autorizaţia din 5.06.2012, prin care reclamanta a fost autorizată să desfăşoare activităţi în piscicultura - conferă legalitate deplină dreptului reclamantei de a amplasa construcţii în vecinătatea unor instalaţii petroliere. În plus, s-a trecut cu uşurinţă peste aspectul că la data promovării acţiunii, reclamanta nu era autorizată să desfăşoare activităţi în acvacultura, că aceasta nu a făcut dovada înregistrării contractului de concesiune, în baza dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 şi Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a Birourilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară aprobat prin Ordinul nr. 633/2006, astfel încât amplasamentul concesiunii invocate de reclamantă să reiasă cu claritate din înscrisurile respective. Este discutabil cum ar putea o autoritate să-şi dea avizul pentru acvacultura câtă vreme o altă autoritate de stat ar fi constatat că apa nu este adecvată pentru creşterea peştilor, aceasta în contextul în care acţiunea reclamantei a fost introdusă la data de 4.04.2012, susţinând poluarea masivă a lacului în luna octombrie 2011, în condiţiile în care a obţinut autorizaţia în data de 5.07.2012.

De altfel, reclamantei îi lipseşte şi autorizaţia de construcţie, dar şi acordul vecinului (în speţă, al apelantei-pârâte) pentru amplasarea iazului piscicol în vecinătatea obiectivului petrolier. Procedând la amplasarea heleşteului în mod deliberat în zona de siguranţă a sondei şi fără a avea acordul apelantei, reclamanta dovedeşte că a cunoscut şi acceptat orice risc legat de activitatea sondei, ceea ce înlătură răspunderea pârâtei.

Prejudiciul a fost stabilit într-un mod nelegal, lipsind analiza legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi pretinsul prejudiciu înregistrat de reclamantă. Atât timp cât nu s-a făcut dovada că facturile invocate de reclamantă au fost plătite, greşit este reţinut prejudiciul pretins suferit de reclamantă, incluzându-se şi cheltuielile efectuate de aceasta cu taxele datorate primăriei.

Cu privire la, capătul 2 de cerere, cel vizând obligarea la achitarea despăgubirilor prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr.283/2004 pentru prejudiciul produs ca urmare a efectuării lucrărilor de intervenţii în caz de avarie, s-a criticat acordarea de către instanţa de fond a ceea ce nu s-a cerut.

Opinia expertului în protecţia mediului nu poate fi luată în considerare, fiind total eronată şi nefundamentată, expertul efectuând analiza probelor cu încălcarea gravă a legislaţiei în domeniu (Ordinul nr.756/1997, prevederile Ordinului nr. 184/1997 pentru aprobarea procedurii de realizare a bilanţurilor de mediu).

Un calcul privind despăgubirea nu se poate baza pe o singură cerere de ofertă de la o firmă (aflată în insolvenţă), ci presupune un studiu complex efectuat doar de autorităţile competente pentru proiecţia mediului sau un expert autorizat în astfel de lucrări.

Apelul declarat a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 2/A din 13.01.2016 a Curţii de Apel Galaţi, care a reţinut că O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului are rol de lege specială în materia incidentă litigiului, aceasta fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 998 C.civ.

Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005, răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă iar prevenirea şi repararea prejudiciului se realizează conform acestui act normativ şi reglementărilor specifice.

Astfel fiind şi având în vedere constatarea accidentului de poluare (de către autoritatea Garda Naţională a Mediului - Comisariatul Judeţean Vrancea), instanţa de apel a apreciat că nu se impune administrarea probelor solicitate în apel de către pârâtă, aspectele pretins a nu fi fost corect lămurite de către instanţa de fond fiind irelevante în speţă.

Cât timp, iniţial, pârâta a recunoscut producerea accidentului de poluare ca atare şi, mai mult, şi-a exprimat disponibilitatea acoperirii prejudiciului după evaluarea efectelor accidentului de poluare, cererea de administrare a unor noi probe prin care se tinde a se dovedi lipsa culpei sale în poluarea iazului amenajat de reclamantă, respectiv efectuarea unei expertize care să stabilească dacă beciul din beton al sondei putea sau nu să preia cantitatea de condensat extras la interval de 24 sau 12 ore, ori depoziţia martorului - operatorul ce inspecta periodic activitatea sondei, apar ca total neutile şi neconcludente.

S-a arătat că în dreptul mediului, faptele generatoare de răspundere includ fie conduitele ilicite prin care se produc pagube mediului şi reprobabile prin ilicitarea lor, fie o seamă de acţiuni curente, normale şi licite, dar care pot constitui uneori cauze ale vătămărilor mediului.

Cea de a II-a categorie, a acţiunilor curente, în afara oricărei culpe, angajează răspunderea pe temeiul riscului (răspunderea obiectivă).

În speţă, s-a reţinut corect că fapta nu a fost săvârşită cu intenţia de a se aduce prejudicii factorilor de mediu (concretizat în contaminarea iazului amenajat de reclamantă) dar a constituit o exercitare a activităţii în condiţii necorespunzătoare de diligență şi prudenţă ce a determinat respectivele efecte negative şi reprezintă o abatere de la cerinţele social-economice de ocrotire a mediului, abaterea atrăgând răspunderea persoanei vinovate.

În urma interpretării judicioase a probelor administrate în cauză - cele trei procese-verbale de constatare încheiate de Garda Naţională de Mediu - Comisariatul Judeţean Vrancea, precum şi de către A.N. Apele Române, recunoaşterea iniţială a pârâtei, cercetarea locală, cele trei expertize efectuate în cauză - instanţa de fond a reţinut corect producerea accidentului de poluare ce antrenează răspunderea obiectivă a pârâtei.

Ambele autorităţi în domeniu au constatat poluarea, Garda Naţională de Mediu, prin Comisariatul Judeţean Vrancea consemnând la constatări faptul că luciul de apă se află la circa 300 m de Sonda y aparţinând pârâtei, aceasta fiind şi singurul operator în domeniul extracţiei produselor petroliere din zonă.

Fără a oferi nicio justificare sau explicaţie lămuritoare, instanţa de apel a reţinut că apelanta a invocat într-o manieră eronată, improprie cauzei, lipsa raportului de cauzalitate, a culpei, ori a lipsei autorizaţiei în baza căreia reclamanta a amenajat iazul la o distanţă necorespunzătoare, că nu s-ar fi invocat o eventuală constituire a unui servituţi de trecere.

În legătură cu susţinerile apelantei legate de greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, s-a apreciat că aceasta fie neagă incidenţa în cauză a normelor specifice răspunderii civile obiective prevăzute de O.U.G. nr. 195/2005, fie invocă neaplicarea unor dispoziţii ce nu au incidenţă în cauză.

Tocmai pretinsa culpă a reclamantei, ce şi-a amenajat iazul respectiv la o distanţă mai mică decât cea corespunzătoare, ori acel drept de servitute de trecere neconstituit în favoarea acesteia, trebuie interpretată prin prisma normelor referitoare la raporturile de vecinătate a căror esenţă priveşte concilierea intereselor agentului poluant cu cele ale victimei poluării, stabilindu-se astfel atât limitele admisibile ale poluării cât şi obligaţia corelativă ca daunele să fie suportate de cel ce poluează.

Specifică în materia răspunderii civile obiective este şi modalitatea de cuantificare a prejudiciului, care trebuie evaluat pecuniar, prin estimarea tuturor cheltuielilor necesare pentru restabilirea (refacerea) echilibrului natural lezat.

Deşi prejudiciul trebuie să fie cert, în materia răspunderii civile obiective, antrenată de producerea unui accident de poluare, sunt certe atât prejudiciile actuale cât şi cele viitoare, dacă există certitudinea că ele se vor produce şi sunt elemente necesare pentru a le determina întinderea lor.

Potrivit art. 6 şi 94 din O.U.G. nr.195/2005, persoana fizică şi juridică responsabilă de producerea prejudiciului va fi obligată la repararea prejudiciului, precum şi la costurile necesare, aferente înlăturării urmărilor produse, în vederea restabilirii situaţiei anterioare.

Faptul că pârâta a negat ulterior producerea prejudiciului şi a încercat în mod constat să justifice producerea accidentului fie prin săvârşirea unei infracţiuni (de rupere a flanşelor de la capătul sondei), fie prin atitudinea necorespunzătoare a reclamantei, şi astfel nu a putut sa accepte obligarea sa la repararea prejudiciului (corect cuantificat prin expertizele contabile efectuate în cauză) nu poate justifica primirea criticilor formulate, soluţia pronunţată de instanţa de fond fiind pe deplin justificată, corect şi amplu argumentată, prin referire la normele legale incidente în speţă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate şi a încheierii din data de 07.12.2015 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a doua, fiind necesară completarea probatoriului sau, în subsidiar, modificarea în întregime hotărârii, prin admiterea apelului şi respingerea în tot a acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului declarat, recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, pentru următoarele motive:

1) În mod nelegal instanţa a recalificat temeiul de drept al acţiunii, în condiţiile în care prin cererea introductivă s-a arătat că temeiurile de drept ale pretenţiilor intimatei-reclamante sunt reprezentate de dispoziţiile art. 1349,1357, 1385,1386 noul Cod civil şi cele art. 8 şi 9 din Legea nr. 238/2004.

Atât instanţa de fond cât şi cea a controlului judiciar din apel au recalificat cererea intimatei în mod nelegal, fără să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă a cererii de chemare în judecată, în timp ce intimata nici măcar prin concluziile scrise nu a indicat ca temei juridic O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului. Cu toate acestea, ambele instanţe s-au pronunţat având în vedere dispoziţiile O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului, încălcând astfel principiul contradictorialităţii prin posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului.

Principiul presupune dreptul părţilor de a discuta şi a argumenta orice chestiune de drept invocată în cursul procesului, inclusiv de instanţă şi obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, ea neputându-şi întemeia hotărârea decât pe motive de fapt şi de drept care au fost puse în prealabil în discuţia părţilor.

În funcţie de calificarea juridică a acţiunii, pârâta ar fi fost în măsură să se apare prin propunerea de probe şi indicarea de argumente juridice.

Prin modul în care au procedat, instanţele i-au încălcat grav dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil ocrotit prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.

2) Instanţa a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, acordând intimatei ceea ce nu a cerut (art. 304 pct.6 teza a doua C.proc.civ.) deoarece s-a procedat la recalificarea nelegală a cererii, prin judecarea sa în raport de dispoziţiile O.U.G. nr.195/2005, iar nu de dispoziţiile legale indicate de intimată, respectiv art.8 şi 9 din Legea petrolului nr. 238/2004.

De asemenea, intimata nu a învestit instanţa cu o cerere privind costurile lucrărilor de eliminare deşeuri ecologizare heleşteu peşte, aşa cum s-a pronunţat instanţa de fond, ci numai cu o cerere în despăgubiri în temeiul Legii petrolului nr. 238/2004, dispoziţii care nu-şi au aplicabilitatea în speţă întrucât accesul, la sonda y nu se face pe terenul intimatei şi nu s-a constituit în acest sens un drept de servitute de trecere în condiţiile art. 8 alin. (1), recurenta fiind proprietară a terenului şi a sondei, accesul către sonda realizându-se exclusiv pe terenul proprietatea sa.

3) Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanţa de judecată a recalificat temeiul de drept al cererii intimatei, înlocuind dispoziţiile Legii petrolului nr. 238/2004 cu dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2005, apreciindu-se că în cauză subzistă caracterul obiectiv ai răspunderii pentru prejudiciu, potrivit regulilor speciale în materia dreptului mediului, înlăturând toate argumentele şi probele susţinute de pârâtă. Se înţelege însă din considerentele hotărârii instanţei de apel că aceasta s-a pronunţat prin luarea în considerare şi a temeiului de drept invocat de intimată, respectiv răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 998 C.civ.

Astfel fiind, motivarea instanţei este contradictorie întrucât cele două răspunderi civile delictuale nu pot fi reţinute simultan, dat fiind caracterul de normă specială derogatorie a O.U.G. nr. 195/2005 faţă de dispoziţiile dreptului comun, art. 998 Cod civil 1864. În speţă pot fi aplicabile fie dispoziţiile legii speciale derogatorii, fie dispoziţiile generale de drept comun. A reţine că „legislaţia specială în materie este constituită din O.UG. 195/2005 privind protecţia mediului, aceasta fiind întemeiată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 Cod civil" reprezintă o motivare contradictorie, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

4) Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, respingând probele solicitate de apelantă, motiv pentru care au fost încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

În primul rând, instanţa face o confuzie între expertiza cerută prin cererea de apel şi reiterată în şedinţa publică din 13.01.2016 şi proba cu înscrisuri reprezentând expertiza extrajudiciară realizată de F., transmisă prin poştă la dosarul cauzei, înainte de termenul din data de 13.01.2016.

Prin cererea de apel şi în cadrul şedinţei publice din 13.01.2016, apelanta a solicitat expertiza în petrol şi gaze care să stabilească dacă raportat la cantitatea de condensat pe care o produce sonda în 24 ore, respectiv cantitatea de condensat produsă în 12 ore (timpul maxim între două vizite consecutive ale personalului de operare ce culege date pentru raportările zilnice respectiv pentru verificarea integrităţii sistemelor) scurgerile ce au apărut la dezetanşeizarea accidentală a flanşei la data de 07.12.2011 au fost preluate integral de beciul sondei.

Instanţa de apel se pronunţă numai cu privire la expertiza extrajudiciară, motivând respingerea probei prin aceea că în cauză s-au efectuat expertizele necesare, iar experţii care le-au întocmit au răspuns obiectivelor şi nu se impune refacerea acestora.

Or, din această motivare nu se înţelege dacă s-a respins proba cu expertiza judiciară sau înscrisul reprezentând expertiza extrajudiciară şi, în orice caz, rezultă că instanţa nu s-a pronunţat asupra administrării probei cu expertiza în petrol şi gaze, probă de o însemnătate deosebită pentru a lămuri dacă poluarea s-ar datora activităţii de la Sonda y, prin ruperea flanşelor de la capul de erupţie al sondei de către persoane necunoscute. O atare lămurire era necesară deoarece nu există nicio constatare a experţilor desemnaţi în cauză referitoare la existenţa unei legături de cauzalitate între activitatea de la Sonda y şi pretinsa poluare.

5) Instanţa a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal prin aceea că nu a analizat legătura de cauzalitate între fapta recurentei şi pretinsa poluare, indiferent de temeiul juridic al acţiunii pe care l-ar fi reţinut.

Recurenta susţine că şi în cazul răspunderii civile delictuale obiective, reglementată de norma specială O.U.G. nr. 195/2005, pentru a se antrena răspunderea pârâtului este necesar să se stabilească fără echivoc legătură de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs.

Or, apărările sale invocate pe acest aspect în apel au fost tratate extrem de generic de instanţă, fără a intra în amănunte, apreciindu-se doar că apelanta a invocat într-o manieră eronată, improprie cauzei, lipsa legăturii de cauzalitate. Acest considerent generic denotă că, de fapt, instanţa de apel nu a analizat niciun argument din cele ce au fost invocate prin cererea de apel, în condiţiile în care, potrivit concluziilor celor două expertize în petrol şi gaze efectuate, dar şi înscrisurilor de la dosarul cauzei, nu s-a identificat nici o avarie la sonda sau conductă.

Urmare a sesizării intimatei S.C. A. S.R.L., Garda de Mediu a finalizat trei rapoarte de inspecţie, niciunul dintre acestea nereţinând existenţa unei avarii la conducta/sonda y.

În procesul-verbal din 25.11.2011 se consemnează că s-au efectuat verificări asupra traseului conductei de transport extracţie de la Sonda y pe o lungime de aproximativ 100 m, nefiind identificate defecţiuni ale conductei. Se menţionează că verificarea a avut loc în prezenţa reprezentanţilor de la S.C. A. S.R.L. şi, de asemenea, că nu s-au aplicat sancţiuni. Dacă susţinerile intimatei ar fi avut o bază reală, organul de control ar fi aplicat şi o sancţiune, dar nu a fost cazul.

Starea tehnică a conductei de amestec a sondei a fost apreciată ca fiind corespunzătoare în toate actele de control încheiate.

Niciuna dintre instanţe nu a făcut referire la concluziile expertizei G. care menţionează că „s-a vizualizat traseul cel mai probabil pe care s-ar fi putut produce o scurgere provenită din careul sondei şi deplasată către eleşteu, găsindu-se pe acest potenţial traseu la circa 50 m. de sondă o excavaţie făcută de o draglină în care există apă cu miros de hidrocarburi dar nu identic cu cel al condensatului din Sector B. dovedind că aceste hidrocarburi existau în sol şi provin din alte surse şi nu din scurgerile recente de în acea vreme".

De asemenea, nici un expert desemnat nu a concluzionat, prin prezentarea unei dovezi clare, faptul că produsul petrolier produs de Sonda y ar avea caracteristici similare celui identificat în suprafaţa de teren a intimatei.

Faptul că instanţa de judecată a concluzionat că pretinsa poluare s-ar datora activităţii de la Sonda y, respectiv prin ruperea flanşelor de la capul de erupţie, denotă faptul că instanţa a înlăturat nu numai concluziile expertizei efectuată de F., dar şi concluziile contraexpertizei efectuată de G. fără nicio argumentaţie.

6) Instanţa a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, cu încălcarea dispoziţiilor generale care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Ca şi în cazul legăturii de cauzalitate, instanţa de apel motivează extrem de generic, fără a intra în amănunte, apreciind că apelanta "invocă într-o manieră eronată, improprie prezentei cauze, lipsa culpei".

Or, chiar şi în cazul în care s-ar admite prin absurd că instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei cereri al cărei temei juridic îi reprezintă O.U.O. nr. 195/2005, aceasta tot era ţinută să analizeze în mod temeinic fapta victimei.

Chiar dacă legea specială instituie o răspundere cu caracter obiectiv, independent de culpă, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală de drept comun, se menţin celelalte condiţii în care se antrenează răspunderea autorului faptei, după cum se menţin şi cauzele care înlătură răspunderea civilă, fiind tot cele prevăzute în dreptul comun, în lipsa unei reglementari exprese în norma specială.

Poluatorul este exonerat de răspundere în cazul în care prejudiciul ecologic a fost cauzat prin fapta grav culpabilă a victimei. Legiuitorul instituie o răspundere cu caracter obiectiv independent de culpa făptuitorului, dar nu independent şi de culpa victimei înseşi.

Prin urmare, chiar dacă instanţa nu era obligată să cerceteze culpa apelantei, aceasta avea obligaţia să analizeze şi să se pronunţe asupra faptelor grav culpabile ale reclamantei, invocate de apelantă şi dovedite, în speţă.

Recurenta critică neanalizarea şi nepronunţarea instanţei de apel asupra criticilor formulate împotriva sentinţei instanţei de fond, prin care invoca faptul că intimata este singura răspunzătoare pentru prejudiciul pretins.

Arată că a susţinut că fapta ilicită a fost săvârşită chiar de către reclamantă şi a constat în amplasarea de construcţii în imediata vecinătatea unui obiectiv petrolier aparţinând S.C. B. S.A., cu ignorarea flagrantă a dispoziţiilor legale şi distanţelor de siguranţă privind obiectivele petroliere.

Un document întocmit şi emis pro causa - autorizaţia din 05.06.2012 - nu poate conferi legalitate faptei intimatei de amplasare a construcţiilor în imediata vecinătate a unor instalaţii petroliere.

Autorizaţia a fost întocmita pro causa întrucât la data introducerii acţiunii intimata nu era autorizată să desfăşoare activităţi de acvacultura, autorizarea fiind dobândită pe parcursul soluţionării litigiului.

Deşi în cuprinsul autorizaţiei se arată că intimata este autorizată să deruleze activităţi de piscicultura, potrivit menţiunilor din extrasul de la Registrul Comerţului (în care sunt indicate obiectele de activitate ale intimatei) intimata nu este autorizată să desfăşoare activităţi precum acvacultura.

De asemenea, drepturile pretins dobândite prin contractul de concesiune nu au fost înscrise în cartea funciară, deşi dreptul de concesiune este un drept real iar în lipsa formalităţilor de publicitate imobiliară el nu poate fi opus terţilor. Pentru a fi opozabilă terţilor, concesiunea se supune regimului de carte funciară, în baza unei documentaţii de carte funciară stabilită în acord cu dispoziţiile Legii nr.7/1996 şi, respectiv, Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a Birourilor de Cadastru şi Publicitate Imobiliară aprobat prin Ordinul nr. 633/2006 de directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, astfel încât amplasamentul concesiunii să reiasă cu claritate din aceste înscrisuri.

În condiţiile în care intimata a obţinut aviz la data de 05.07.2012, se deduce că pretinsa "poluare masivă" din „cursul lunii octombrie 2011" nu avea cum să afecteze ceva care nu exista, respectiv heleşteul cu profil de activitatea piscicolă care nu funcţiona legal anterior datei de 05.07.2012.

În plus, dacă locul în care urma să se amenajeze heleşteul ar fi fost poluat la data de 05.07.2012, este greu de crezul că autoritatea competentă Administraţia Naţională Apele Române ar fi emis avizul de funcţionare.

Toate acestea demonstrează că intimata a nu invocat un drept legitim, nefiind lămurit cum reclamanta obţine totuşi o licenţa de la autoritate de stat care, dacă ar fi constat existenţa poluării la data emiterii avizului, în mod normal nu ar fi trebuit să-l emită.

Lipsa autorizaţiei de construcţie şi a acordului vecinului pentru amplasarea construcţiei în vecinătatea obiectivului petrolier al S.C. B. S.A.

Deşi intimata pretinde că a edificat pe terenul concesionat "investiţii constând în special în săpături, amenajări de maluri, drenaje şi foraj estimate la valoarea de 300.000 euro", aceasta nu prezintă niciun document din care să rezulte că lucrările de construcţie ar fi fost realizate în baza unor autorizaţii legale de construcţie şi funcţionare şi având acordul recurentei, în calitate de vecin.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 privind construcţiile, respectiv Normativului de conţinut al documentaţiilor tehnice de fundamentare necesare obţinerii avizului de gospodărire a apelor şi a autorizaţiei de gospodărire a apelor din 28.06.2006, pentru edificarea unor asemenea construcţii este necesară obţinerea autorizaţiilor de construcţie şi a celei de funcţionare, de la autorităţile în domeniu.

Potrivii Legii nr. 50/2001, acordul vecinilor este necesar la momentul în care se doreşte realizarea unor construcţii noi. Pentru această situaţie era necesar acordul recurentei, mai ales în cazul în care noua construcţie poate cauza daune referitoare la rezistenţa mecanică şi stabilitatea construcţiilor existente pe proprietatea recurentei - sonda de extracţie produse petroliere.

Deşi s-a solicitat intimatei pe parcursul litigiului, aceasta nu a făcut dovada legalităţii construcţiilor.

Intimata se face vinovată şi de încălcarea normelor aplicabile construcţiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze naturale, iar sub acest aspect recurenta a făcut trimitere la conţinutul art.12 din Procedura din 30 iulie 2003 de emitere a avizului în vederea autorizării executării construcţiilor amplasate în vecinătatea obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze naturale, aprobată prin Ordinul nr. 1203/2003 al Ministerului Transportului, Construcţiilor şi Turismului care instituie obligaţiile persoanelor fizice şi juridice care realizează lucrări de construcţii amplasate în vecinătatea obiectivelor sistemelor din sectorul petrol şi gaze. Potrivit normativului menţionat, aceste obligaţii sunt: a) de a solicita avizul operatorilor din sectorul petrol şi gaze naturale, conform cerinţelor din certificatul de urbanism; b) de a respecta întocmai condiţiile impuse prin avizul operatorilor din sectorul petrol şi gaze naturale; c) de a nu interveni în niciun fel asupra obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze naturale.

Intimata a nu a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii impuse, nesolicitând recurentei avizele menţionate la art.12 din Ordinul menţionat, deşi îi revenea această obligaţie.

Din cuprinsul contractului de concesiune încheiat la 10.03.2002 rezultă că scopul contractului a fost „amenajare heleşteu de peşte în punctul X.", ceea ce dovedeşte că atât S.C A. S.R.L., cât şi Primăria Burcioaia au cunoscut existenţa sondei S.C. B. S.A. precum şi faptul că legea impune condiţii stricte privind distanţele de siguranţă.

Intimata a construit fără obţinerea avizelor specifice la o distanţa mai mică faţă de obiectivul petrolier, nerespectând legea şi normele privind siguranţa în construcţii.

Potrivit notei tehnice din 07.11.2006, emisă de ANRG pentru proiectarea şi execuţia conductelor de alimentare din amonte baze naturale şi de transport gaze naturale, în Anexa nr. 3 a punctul 23 se prevede distanţa minimă de siguranţă între conducte subterane şi supraterane faţă de balastiere = 1000/2000 metri.

Aceasta dovedeşte că s-a procedat la amplasarea deliberată în zona de siguranţă a sondei (şi fără a se cere acordul S.C. B. S.A.), deşi se cunoştea prezenţa şi poziţia sondei, că intimata şi-a asumat cu bună ştiinţă orice risc legat de activitatea în zona de siguranţă a sondei, iar S.C. B. S.A. nu poate fi făcut în vreun fel responsabil din moment ce nici măcar acordul nu i-a fost cerut.

Intimata a depozitat pietriş chiar pe conducta de gaze a S.C. B. S.A. punând în pericol grav securitatea instalaţiei petroliere şi posibilitatea de acces pentru lucrări, aspect constatat prin procesul verbal din 25.11.2011 al Gărzii Naţionale de Mediu.

Aceeaşi constatare a fost făcută şi de instanţa de fond în procesul verbal de cercetare la faţa locului.

Or, un operator nu poate fi făcut răspunzător pentru consecinţele exercitării abuzive, cu ignorarea completă de către un terţ a dispoziţiilor legate, prin amplasarea ilegală, în imediată proximitate a unui obiectiv petrolier, a unor construcţii şi desfăşurarea de activităţi pentru care nu s-au obţinut avizele şi autorizaţiile în condiţiile legii.

7) Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, nici dispoziţiile art. 6 şi nici cele ale art. 94 din O.U.G. nr.195/2005 nefiind incidente speţei deoarece reglementează cu totul alte aspecte decât determinarea prejudiciului în cazul poluărilor de mediu.

Cu privire la determinarea prejudiciului, instanţa face doar afirmaţii de o maximă generalitate, arătând că „trebuie stabilit pecuniar", că sunt certe atât prejudiciile „actuale dar şi viitoare”, că persoana responsabilă de producerea prejudiciului va fi obligată la repararea prejudiciului, precum şi la costurile aferente înlăturării urmelor produse, fără să analizeze aspectele concrete invocate prin cererea de apel legate de modul de determinare al cuantumului prejudiciului.

Recurenta a criticat absenţa înscrisurilor pe care expertul contabil şi-a fundamentat concluziile, înscrisuri ce au fost depuse la dosar abia la solicitarea sa. În legătură cu înscrisurile respective a reclamat neanalizarea apărărilor sale vizând faptul că nu s-a făcut proba plăţii facturilor, ceea ce demonstrează nedovedirea unui prejudiciu cert.

Nu au fost depuse dovezi ale situaţiilor de lucrări (devize de lucrări) cu privire la începerea lucrărilor, procese verbale de recepţie a lucrărilor etc.

Deşi pretinsul prejudiciu calculat de expert este de 8,908 RON pentru taxele cu concesiunea, tribunalul îl reţine ca fiind de 89.084 RON, majorând artificial şi nelegal pretinsul prejudiciu ajungând la o valoare de 10 ori mai mare. Deşi greşeala evidentă a primei instanţe a fost semnalată inclusiv în concluziile orale din faţa instanţei de apel, aceasta nu s-a pronunţat.

Expertul contabil a ales o soluţie /propunere din partea unei societăţi aflate în procedura de insolvență, administratorul judiciar al acesteia neaprobând soluţiile tehnice stabilite pentru instanţa de judecată. SC C. S.A., care a furnizat expertului contabil răspunsul privind valoarea estimată a lucrărilor de refacere este o societate aflată în procedură de insolvență, ceea ce înseamnă că dreptul de reprezentare în relaţiile eu terţii aparţine exclusiv administratorului judiciar, sens în care actul semnat de directorul, tehnic al societăţii şi implicit valoarea lucrărilor de refacere teren avansată de acesta, nu are nicio valoare juridică, fiind lovit de nulitate absolută.

Un calcul privind despăgubirea nu se poate baza pe o simplă cerere de ofertă de la firmă (aflată în insolvență), ci presupune un studiu complex efectuat doar de autorităţile competente pentru protecţia mediului sau un expert autorizat în astfel de lucrări.

În cauză nu sunt întrunite nici condiţiile generale ale prejudiciului în vederea acordării unor pretinse despăgubiri, conceptul de prejudiciu implicând o strictă legătură cu protejarea legală a unui drept, neputându-se susţine că s-a cauzat un prejudiciu prin raportare la investiţia efectuată de către intimata, câtă vreme aceasta nu avea un drept protejat legal cu privire la investiţie (efectuată fără obţinerea avizelor şi autorizaţiilor legale şi fără a avea autorizate obiectele de activitate aferente exploatării acestei presupuse investiţii).

Nu a fost demonstrată nici existenţa prejudiciului viitor întrucât în cauză nu este îndeplinită condiţia caracterului cert al acestuia, intimata indicând doar un prejudiciu eventual, cu un caracter complet incert, nesigur, care nu poate face obiectul unei despăgubiri.

8) Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, privind obligarea pârâtei la achitarea despăgubirilor prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea petrolului nr. 238/2004 pentru prejudiciul produs ca urmare a efectuării lucrărilor de intervenţie în caz de avarie, hotărârea recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale, care nici măcar nu sunt incidente cauzei întrucât accesul la sondă nu se face pe terenul intimatei şi nu s-a constituit în acest sens un drept de servitute de trecere în condiţiile art. 8 alin. (1). SC B. este proprietară atât a terenului cât şi a sondei, iar accesul se face exclusiv pe terenul proprietatea sa, astfel încât nu este necesar un acord cu proprietarul terenului.

9) Încheierea din data de 07.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi este nelegală, instanţa încălcând dispoziţiile art. 105 alin. (2) C.proc.civ. (art. 304 pct. 5 C.proc.civ.) prin faptul că nu a efectuat actul comunicării încheierii faţă de recurentă, în condiţiile în care a respins că inadmisibilă cererea de suspendare a executării sentinţei civile nr. 29 din 1.04.2015 pronunţată de Tribunalul Vrancea.

Potrivit dispoziţiilor art. 280 alin. (3) C.proc.civ, cererea de suspendare se judecă de instanţa de apel, iar dispoziţiile art. 403 alin.(3) rămân aplicabile, ceea ce înseamnă că asupra cererii de suspendare instanţa, în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat.

Însăşi instanţa de apel menţionează dreptul de recurs în 15 zile de la comunicare şi, cu toate acestea, recurentei nu i s-a comunicat încheierea de şedinţă, punând-o în imposibilitate de a formula recurs prin raportarea la considerentele încheierii de respingere a suspendării, încălcându-se în mod evident dispoziţiile art. 105 alin.(2), motiv de recurs încadrat în dispoziţiile 304 pct. 5 C.proc.civ.

Analizând recursul declarat, Înalta Curte apreciază ca acesta este întemeiat în limitele ce se vor arăta în cele ce urmează:

Examinând cu prioritate recursul declarat împotriva încheierii din 7.12.2015 a Curţii de Apel Galaţi, prin care a fost soluţionată, în condiţiile art.280 C.proc.civ., cererea incidentală a recurentei, formulată în apel, de suspendare a executării vremelnice a hotărârii de primă instanţă, se reţine că unica critică a acestuia a vizat aspectul necomunicării către parte a respectivei încheieri, ceea ce a pus-o pe recurentă în imposibilitate de a formula recurs prin raportare la considerentele încheierii, invocându-se încălcarea dispoziţiilor art.105 alin. (2) C.proc.civ.

Instanţa de recurs reţine că, potrivit propriilor menţiuni ale încheierii atacate, dar şi dispoziţiilor art.280 alin.(3) coroborate cu cele ale art.403 alin.(3) C.proc.civ., recurenta avea dreptul la comunicarea încheierii, moment de la care începând urma să curgă termenul de 15 zile de exercitare (separată) a căii de atac a recursului împotriva încheierii.

Înalta Curte observă că, într-adevăr, în dosarul Curţii de Apel Galaţi, ulterior pronunţării încheierii din 7.12.2015 a acestei instanţe, nu există ataşată nicio dovadă a comunicării încheierii faţă de niciuna din părţile implicate, aspect care nu determină însă nelegalitatea încheierii înseşi, pentru a se justifica solicitarea pronunţării unei soluţii de casare a acesteia, după cum s-a arătat în finalul motivelor de recurs.

Comportamentul nelegal al instanţei de apel, manifestat prin neefectuarea actului procedural al comunicării încheierii dată asupra cererii recurentei de suspendare a executării vremelnice a hotărârii de primă instanţă nu demonstrează însă nelegalitatea soluţiei adoptate în privinţa acesteia, ci apără pe recurentă de eventualitatea invocării excepţiei de tardivitate şi a celei de inadmisibilitate a recursului la încheiere, exercitat deodată cu recursul împotriva soluţiei de fond a judecăţii din apel (excepţii care, tocmai în considerarea acestor circumstanţe ale cauzei, nici nu au fost ridicate de instanţa de recurs).

Înalta Curte mai are în vedere că, ulterior pronunţării instanţei de apel asupra cererii apelantei de suspendare a executării vremelnice a hotărârii de primă instanţă (la 7.12.2015), dosarul cauzei a mai rămas pe rolul curţii de apel până la data de 13.01.2016 când a avut loc soluţionarea cererii de apel prin decizia civilă nr.2/A/2016, interval de timp în care partea fie putea cunoaşte direct considerentele încheierii din 7.12.2015 (în realitate, un singur paragraf), fie putea adresa curţii de apel o solicitare verbală ori scrisă de comunicare a încheierii respective.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.5 C.proc.civ., invocat cu referire la încheierea instanţei de apel din 7.12.2015, nu va fi reţinut în circumstanţele mai sus redate întrucât acesta se referă la ipotezele în care prin hotărârea dată (încheierea menţionată), instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.(2) C.proc.civ.

Conform art.105 alin.(2), actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Or, în acord cu explicaţiile anterioare, neefectuarea de către instanţa de apel a actului procedural al comunicării încheierii putea, cel mult afecta dreptul recurentei la exercitarea căii de atac a recursului împotriva încheierii, consecinţă care în speţă nu s-a produs, vătămarea ce s-ar fi putut pricinui părţii fiind înlăturată ori surmontată chiar prin posibilitatea recunoscută a exercitării recursului la încheiere, deodată cu fondul, aşadar în condiţiile art.316 coroborate cu cele ale art. 282 alin.(2) C.proc.civ.

Atâta timp cât partea a avut acces la dosar ulterior pronunţării din 7.12.2015, în condiţiile procedurale obişnuite, nu se poate admite că necomunicarea încheierii instanţei de apel din 7.12.2015 a pus-o pe aceasta într-o situaţie de imposibilitate absolută a cunoaşterii considerentelor ce au stat la baza adoptării soluţiei asupra cererii sale de suspendare a executării vremelnice a sentinţei Tribunalului Vrancea.

Întrucât neregularitatea procedurală semnalată prin recursul părţii şi constatată de instanţa de recurs nu a pricinuit părţii o vătămare ce nu s-ar putea înlătura decât prin anularea actului atacat, Înalta Curte va reţine ca fiind nefondat recursul declarat împotriva încheierii instanţei de apel pronunţată la 7.12.2015 (în absenţa unor critici care să vizeze fondul dezlegărilor din încheiere şi care să susţină motive de nelegalitate a acesteia).

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr.2/A/2016, se reţine că primele trei critici de recurs formulate invocă nelegalitatea hotărârii de apel pentru motive ce ţin de cadrul procesual în care a fost soluţionat litigiul. În esenţă, cea dintâi critică, întemeiată pe art.304 pct.9 C.proc.civ., reclamă încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare prin recalificarea de către instanţă a temeiului de drept al acţiunii şi judecarea acesteia prin aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2005, în absenţa punerii în prealabil în discuţia părţilor a acestui temei de drept. Cea de-a doua critică, întemeiată pe art.304 pct.6 C.proc.civ., a invocat judecarea eronată a litigiului în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2005, iar nu în raport de cele indicate de intimată - art.8 şi 9 din Legea petrolului nr.238/2004, în timp ce a treia critică a semnalat prezenţa unor motive contradictorii în hotărâre, decurgând din aplicarea simultană de către instanţă atât a dispoziţiilor speciale ale O.U.G. nr. 195/2005, cât şi ale dreptului comun, respectiv art.998-999 C.civ.

Nici una din aceste critici nu este întemeiată.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că la 04.04.2012 reclamanta SC A. SRL a sesizat Tribunalul Vrancea cu soluţionarea unei acţiuni pentru repararea prejudiciului actual şi a celor viitoare, decurgând din poluarea solului şi luciului de apă prin deversarea de produse petroliere pe terenul de aproximativ 1 ha, deţinut cu titlu de concesiune, şi pentru achitarea despăgubirilor decurgând din aplicarea art.8 şi 9 din Legea nr.283/2004, pentru prejudiciile decurgând din lucrările de intervenţie în caz de avarie.

Temeiul de drept al acţiunii a fost indicat ca fiind dat de dispoziţiile art. 1349, 1357,1385,1386 din Codul civil şi de art.8 şi 9 din Legea nr.283/2004.

Prin înscrisul depus la dosarul de primă instanţă pentru termenul din 7.11.2012, reclamanta a precizat că renunţă la judecată în privinţa celui de al doilea capăt de cerere, împrejurare de care

instanţa a luat act la termenul menţionat.

Soluţionând cauza, prima instanţă a calificat faptele deduse ei spre soluţionare ca reprezentând un accident de mediu, iar pentru stabilirea responsabilităţii producerii acestuia a făcut aplicarea dispoziţiilor arl.95 alin.(1) din O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului, care instituie o răspundere obiectivă, independentă de culpă pentru prejudiciile aduse mediului.

Astfel fiind, excepţiile şi apărările formulate de pârâtă în cauză au fost apreciate ca neîntemeiate, instanţa stabilind că atâta timp cât răspunderea poluatorului este una obiectivă, iar nu subiectivă, singura ei misiune este de a determina întinderea răspunderii prin raportare la întinderea prejudiciului produs.

La rândul său, instanţa de apel a reţinut că faptele deduse judecăţii antrenează răspunderea obiectivă a pârâtei în temeiul art.95 din O.U.G. nr.195/2005, răspundere specială care este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală prevăzută de art.998 C.civ.

Întrucât se reclamă încălcarea de către instanţă a normei de procedură, prin judecarea litigiului şi reţinerea incidenţei art.95 din O.U.G. nr.195/2005, cu consecinţa încălcării principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al recurentei, cea dintâi critică de recurs va fi analizată în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.5 C.proc.civ., în care se încadrează în mod real, iar nu în raport de motivul de recurs indicat de parte - art. 304 pct.9 C.proc.civ., critica neinvocând un caz de greşită interpretare sau aplicare a legii în sens de drept material.

În examinarea criticii, se are în vedere că revine instanţei de judecată sarcina calificării juridice a împrejurărilor de fapt deduse judecăţii, chiar în absenţa neindicării de către parte a unui text de lege ori a indicării greşite a acestuia.

Faptul că prin cererea de chemare in judecată ori pe parcursul soluţionării acesteia, reclamanta nu a indicat ca temei legal al pretenţiilor sale şi dispoziţiile O.U.G. nr.195/2005, nu constituia un impediment legal pentru instanţa de a face în cauză aplicarea acestor dispoziţii legale, de vreme ce faptele reclamate şi cercetate se înscriu în ipoteza normei legate [art.95 alin.(1), care stabileşte condiţiile răspunderii în cazul accidentelor de mediu].

Nu se poate reţine o prejudiciere a recurentei, care a susţinut că funcţie de calificarea juridică pe care instanţele au dat-o acţiunii, ea nu a mai putut propune probe sau formula argumentele juridice în apărare.

Aşa cum s-a reţinut prin considerentele hotărârilor ambelor instanţe de fond, consecinţa aplicării dispoziţiilor art.95 (1) din O.U.G. nr. 195/2005, a fost aceea a reţinerii unei răspunderi obiective a poluatorului, independent de culpa acestuia, fără ca celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale din dreptul comun să fie înlăturate.

Prin urmare, doar o parte a apărărilor invocate de recurentă prin întâmpinarea sa de la fond au devenit lipsite de relevanţă urmare a reţinerii de către instanţe a acestui temei de drept, respectiv cele prin care invoca lipsa culpei sale ori fapta terţului pentru care nu răspunde (cazul de furt prin ruperea flanşelor de la capul de erupţie, constatată la 7.12.2011).

În plus, recurenta a avut beneficiul unei căi de atac devolutive împotriva hotărârii de primă instanţă care a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art.95 (1) din O.U.G. nr.195/2005, putând propune probe şi formula apărări atât în raport de calificările juridice date faptelor de către prima instanţă, cât şi pe fondul dreptului, în privinţa consecinţelor decurgând din aceste calificări.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată cea dintâi critică de recurs, pe care a încadrat-o în dispoziţiile art.304 pct.5 C.proc.civ., neinvocându-se un caz de încălcare a formelor legale care să fi pricinuit părţii o vătămare ce nu s-ar putea înlătura decât prin sancţiunea anulării lor.

Şi cea de-a doua critică este nefondată întrucât procedând la calificarea juridică a faptelor

deduse judecăţii, prin reţinerea incidenţei şi a dispoziţiilor art.95 (1) din O.U.G. nr.195/2005, în virtutea funcţiei jurisdicţionale (juris dictio) care presupune tocmai spunerea dreptului asupra situaţiilor de fapt, nu se poate susţine că instanţele de judecată au acordat reclamantei ceea ce nu a cerut (motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.6 C.proc.civ.).

De asemenea, nu se poate reţine această critică nici cu referire la susţinerea că în loc să judece cererea reclamantei în raport de dispoziţiile art.8 şi 9 din Legea petrolului nr.238/2004 (dispoziţiile legale despre care recurenta a susţinut constant că nu-şi au incidenţă în cauză), instanţele au procedat la recalificarea juridică a acesteia prin reţinerea incidenţei prevederilor O.U.G. nr. 195/2005, precizându-se în cele de mai sus că reclamanta, a renunţat la judecarea celui de-al doilea capăt al cererii (întemeiat pe dispoziţiile Legii nr.238/2004) la termenul din 7.11.2012.

Este adevărat că nu a existat o solicitare expresă din partea reclamantei privind plata costurilor lucrărilor de eliminare a deşeurilor petroliere ce afectează heleşteul, însă o atare pretenţie se înscrie In conţinutul cererii introductive de instanţă, de reparare a prejudiciului actual şi a celui viitor decurgând din poluarea solului şi luciului de apă al heleşteului amenajat de reclamantă.

Prin urmare, nici sub acest aspect nu se poate reţine critica întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct.6 C.proc.civ.

Hotărârea instanţei de apel nu conţine nici motive contradictorii din punct de vedere al dreptului aplicabil, instanţa de apel reţinând corect raportul dintre norma specială şi norma generală, în sensul că dispoziţiile art.95 alin. (1) din O.U.G. nr.195/2005, care instituie un caz de răspundere obiectivă a poluatorului, independent de elementul vinovăţiei, se completează cu cele ale dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale date de dispoziţiile art.1349 C.civ.

Astfel fiind, Înalta Curte nu va reţine nici critica întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct.7 C.proc.civ.

Prin cea de-a patra critică a recursului s-a invocat nelegalitatea hotărârii, dată fiind respingerea probelor solicitate de recurentă în apel, susţinându-se fie că din motivarea curţii de apel nu se înţelege dacă s-a respins proba cu expertiză judiciară ori înscrisul constând în expertiza extrajudiciară, fie că în mod cert instanţa nu s-a pronunţat asupra administrării probei cu expertiza în petrol şi gaze.

Raportat la aspectele criticate, şi acest motiv apare ca fiind nefondat întrucât penultimul paragraf al filei 2 a deciziei atacate, în care este redată poziţia instanţei de apel în raport cu probele propuse de apelantă, dovedeşte pronunţarea explicită a curţii de apel în sensul respingerii atât a probei cu expertiza extrajudiciară, a probei cu martori, cât şi a celeia cu expertiza judiciară, apreciate ca fiind neutile cauzei în considerarea expertizelor deja efectuate la instanţa de fond şi a cercetării locale.

Cum se va arăta în cele ce urmează, respingerea acestor probe propuse în apel de recurentă, dobândeşte relevanţă în analiza următoarei critici de recurs, respectiv aceea relativă la neanalizarea de către instanţă a legăturii de cauzalitate între fapta imputată şi rezultatul prejudiciabil produs.

Prin ultimele trei critici ale recursului, recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii atacate ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor generale care reglementează răspunderea civilă delictuală, prin neanalizarea legăturii de cauzalitate între fapta imputată ei şi rezultatul (consecinţa) produs, cel al poluării masive a heleşteului, prin neverificarea cerinţelor legale ale prejudiciului ori a apărărilor despre care recurenta a pretins că se înscriu în noţiunea de faptă a victimei.

Înalta Curte apreciază criticile ca fiind întemeiate în condiţiile în care constată că astfel de apărări au fost susţinute de recurentă încă de la momentul formulării întâmpinării acesteia în faţa primei instanţe, fără să rezulte că, măcar una din ele ar fi trecut prin filtrul vreuneia din cele doua instanţe de fond, în condiţiile în care importanţa acestora este considerabilă din punct de vedere al antrenării chiar a unei răspunderi civile delictuale obiective, după cum s-a reţinut că este cazul în speţă.

Astfel, faţă de faptele imputate prin cererea de chemare în judecată - poluarea masivă cu produse petroliere a terenului de 1 ha, concesionat reclamantei şi amenajat ca heleşteu, în urma unei grave defecţiuni la conducta de transport y, aparţinând B. SA, ce a survenit în cursul lunii octombrie 2011, atribuită lipsei efectuării lucrărilor de întreţinere şi/sau reparaţii - pârâta s-a apărat arătând că deşi au fost făcute mai multe verificări de către diverse autorităţi ale statului cu atribuţii în protecţia mediului, niciuna nu a constatat existenţa defecţiunilor la instalaţiile ce deservesc sonda de extracţie şi depozitare ţiţei şi, mai ales, că niciuna nu a dispus sancţionarea sa pentru acuzaţia de poluare ce i s-a adus de către reclamantă. Recurenta a făcut referire la cele trei rapoarte de inspecţie întocmite de Garda de Mediu, precizând că niciunul nu se pronunţă asupra existenţei unei avarii la conducta/sonda y, ci dimpotrivă, că în ultimul dintre acestea chiar se reţine că „s-au efectuat verificări asupra traseului conductei de transport extracţie de la Sonda y pe o lungime de 100 m, nefiind identificate defecţiuni ale conductei".

În sfârşit, verificările Gărzii de Mediu realizate în urma sesizării reclamantei din 1.11.2011 au condus la constatarea poluării cu produse petroliere a heleşteului deţinut de aceasta, fără însă ca respectivele constatări din teren să conducă şi la identificarea făptuitorului.

Tot astfel, recurenta a susţinut că expertizele în petrol şi gaze nu justifică o legătură de cauzalitate între fapta imputată ei şi situaţia bunurilor aparţinând intimatei, ori că nici un expert desemnat nu a concluzionat, prin prezentarea unei dovezi clare, a faptului că produsul petrolier extras

de sondă ar avea caracteristici asemănătoare celui identificat în suprafaţa de teren a intimatei.

Cazul de poluare reclamat, a cărui cauză generatoare a fost pus de reclamantă pe seama unor defecţiuni grave la conducta de transport ce deserveşte Sonda y, a fost atribuit de prima instanţă evenimentului recunoscut de pârâtă ca petrecut la 7.12.2011 (aşadar ulterior momentului indicat prin cererea de chemare în judecată), constând în ruperea flanşelor conductei de către hoţi.

În continuare, astfel cum rezultă din raţionamentul dezvoltat de ambele instanţe de fond, faptul incontestabil al poluării heleşteului deţinut de reclamantă, unit cu recunoaşterea de către pârâtă a cazului de poluare accidentală petrecut la 7.12.2011, corelat cu aspectul vecinătăţii heleşteului faţă de Sonda y şi cu inexistenţa în zonă a altui operator în domeniul extracţiei de produse petroliere, au constituit elemente pe baza cărora a fost atribuită pârâtei responsabilitatea stării grave de poluare cu hidrocarburi grele a terenului deţinut de reclamantă, în absenţa oricărei analize a legăturii de cauzalitate între fapta imputată pârâtei şi starea terenului poluat.

Înalta Curte reţine că această atribuire a responsabilităţii s-a întemeiat în mod considerabil pe recunoaşterea pârâtei, deşi înscrisurile care conţineau această asumare/recunoaştere au fost emise (şi conţineau informaţii) tocmai spre a anunţa măsurile de decontaminare a zonei întreprinse de societatea pârâtă.

Nemanifestând preocupare faţă de verificarea legăturii de cauzalitate între fapta asumată/imputată pârâtei şi rezultatul regăsit în starea terenului deţinut de reclamantă (prima instanţă apreciind chiar că răspunderea obiectivă este una independentă atât de culpă, cât şi de legătura de cauzalitate), instanţele nu au manifestat interes nici în a determina în ce au constat măsurile de decontaminare luate de pârâtă ulterior datei de 7.12.2011 şi care a fost rezultatul atins.

Tot astfel, deşi afirmă că inclusiv expertiza judiciară petrol şi gaze a expertului G. le-a fundamentat soluţia, instanţele de fond au trecut cu vederea concluziile acesteia care, astfel după cum susţine şi recurenta şi similar concluziilor expertizei întocmite de expert F. (administrată în dosarul de asigurare de dovezi al Judecătoriei Vrancea, dar înlăturată din analiză de tribunal pentru caracterul său subiectiv şi părtinitor) nu fundamentează o legătură de cauzalitate între starea de poluare a heleşteului şi activitatea desfăşurată în zonă de pârâtă, chiar prin includerea evenimentului de furt din conducte, semnificative fiind observaţiile de la punctele B9, B11, B12 şi concluzia C10.

Mai mult, Înalta Curte reţine că probele a căror administrare a fost voită de către pârâtă în calea de atac a apelului şi care urmăreau în mod evident demonstrarea lipsei legăturii de cauzalitate între faptul ilicit atribuit în responsabilitatea SC B. SA prin hotărârea tribunalului - poluarea accidentală prin deversările din conducte în urma furtului de ţiţei - şi prejudiciul produs reclamantei, respectiv probele cu martori şi cu expertiza judiciară, au fost respinse de instanţa de apel ca neutile cauzei.

În considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel explică decizia sa de respingere a probelor propuse de apelantă, susţinând că aspectele ce se dorea a fi dovedite prin acestea erau irelevante faţă de temeiul juridic incident cauzei - art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005, care ridică la rang de principiu caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciul produs prin poluare, independent de culpă - şi de constatarea accidentului de poluare de către Garda Naţională de Mediu - Comisariatul judeţean Vrancea.

Or, aşa după cum a criticat recurenta, răspunderea obiectivă, independentă de elementul vinovăţiei (culpei) nu înseamnă şi o răspundere independentă de elementul legăturii de cauzalitate, fiind de remarcat că prin niciunul din procesele-verbale întocmite de Garda Naţională de Mediu, poluarea nu a fost atribuită pârâtei (ci, dimpotrivă, s-a reţinut că în urma constatărilor din teren nu a putut fi identificat făptuitorul), singurul aspect constatat fiind cel al existenţei cazului de poluare a heleşteului, în timp ce probele din apel, contrar aprecierilor instanţei, nu tindeau la demonstrarea lipsei culpei societăţii pârâte, ci a lipsei legăturii de cauzalitate, aşa cum rezultă din teza probatorie a părţii susţinută la termenul de soluţionare a apelului.

În mod incontestabil însă, lipsa oricărei preocupări a instanţei de apel faţă de elementul legăturii de cauzalitate a răspunderii civile obiective angajată faţă de recurentă e demonstrată de împrejurarea că apărările acesteia, invocate în calea de atac a apelului, prin care susţinea chiar lipsa acestei legături de cauzalitate, au fost înlăturate faţă de o pretinsă manieră improprie de invocare, rămânând, în realitate, neexaminate.

Tot neexaminate au rămas şi apărările pârâtei prin care aceasta a susţinut că reclamanta poartă răspunderea amplasării şi amenajării heleşteului pentru peşte în imediata vecinătate a sondei, în absenţa autorizărilor, a acordului său şi a avizelor impuse de lege pentru ridicarea de construcţii în vecinătatea obiectivelor/sistemelor din sectorul petrol şi gaze.

Deşi astfel de apărări au fost valorificate de recurentă ca şi cauză de înlăturare a răspunderii sale, sub forma faptei victimei, a cărei reţinere nu poate avea loc pe tărâmul unei răspunderi obiective (fapta victimei constituind o cauză de înlăturare a vinovăţiei autorului faptului prejudiciabil, element inexistent, precum s-a reţinut, în cazul unei răspunderi obiective), nu mai puţin se constată că aceleaşi apărări au fost invocate şi ar fi trebuit analizate în legătură cu condiţiile de reparare a prejudiciului. Astfel, se reţine că, deşi pe tot parcursul judecăţii pârâta a invocat lipsa autorizaţiei de construcţie pentru amplasarea şi amenajarea heleşteului, iar absenţa sa a fost semnalată chiar în expertiza G., niciuna dintre instanţe nu a dat importanţa cuvenită apărării pârâtei prin care a susţinui că reclamanta nu acţionează pentru apărarea unui drept sau interes proteguit legal deoarece construcţia acesteia a fost executată nelegal. Această condiţie a reparării prejudiciului decurge din principiul general al dreptului civil potrivit căruia nimeni nu-şi poate invoca propria culpă pentru a obţine protecţia unui drept subiectiv civil.

Cu toate acestea, chiar în prezenţa unor astfel de apărări, ambele instanţe au stabilit că reclamanta este îndreptăţită a fi despăgubită, pe lângă lipsa de folosinţă a terenului concesionat (începând cu data autorizării sale pentru desfăşurarea de activităţi piscicole, respectiv 5.07.2012, şi pentru viitor), şi cu valoarea întregii investiţii constând în contravaloarea lucrării de amenajare a heleşteului în perioada 2002-2005 (424.078 lei) şi în cheltuielile legate de concesionarea terenului (taxe, redevenţe, impozite în valoare de 89.085 lei), costuri estimate la un total de 130.000 euro.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, dacă prima instanţă şi-a limitat cercetarea judecătorească în legătură cu aceste apărări ale societăţii pârâte exclusiv la aceea vizând lipsa autorizărilor legale pentru exercitarea de către reclamantă a activităţilor în domeniul pisciculturii (analiză incompletă faţă de invocarea necesităţii deţinerii şi a altor autorizări, cum ar fi cea în construcţii prevăzută de Legea nr. 50/1991), instanţa cu apel nu face nicio analiză directă a acestora.

În plus, de o manieră contradictorie, instanţele au stabilit că se cuvine dezdăunarea reclamantei în mod concomitent, atât prin acordarea întregului cost al investiţiei (autorizată fiind să o exploateze pentru o perioadă de 49 de ani, conform contractului de concesiune încheiat cu Comuna Homocea) - deşi ideea care ar fundamenta o atare dezdăunare, admisibilă doar dacă, eventual, s-ar fi stabilit imposibilitatea totală şi absolută a exploatării acesteia, lipseşte aprecierii instanţelor şi, implicit, ambelor hotărâri de fond - cât şi prin acordarea costului ecologizării heleşteului, în limita sumei de 50.000 euro, în condiţiile în care ideea ce fundamentează acordarea unei atare despăgubi are la bază intenţia şi posibilitatea (ulterior ecologizării) exploatării în continuare a investiţiei, idee care contravine sau se opune dezdăunării pentru costurile investiţiei,

Astfel fiind, întrucât lipseşte cu desăvârşire o statuare a instanţei de apel asupra motivelor de apel prin care pârâta a dezvoltat apărări relative la legătură de cauzalitate între evenimentul recunoscut şi atribuit ei şi consecinţa incontestabilă a poluării masive a heleşteului deţinut de reclamantă (singurul element al cauzei confirmat prin probele utilizate de instanţă în fundamentarea soluţiei), ori a cerinţelor prejudiciului invocat, astfel cum a fost el determinat şi acordat (reparat) prin dispoziţia instanţelor - se apreciază că exercitarea unui control de legalitate în recurs este imposibil de exercitat, din acest punct de vedere pricina înfăţişându-se ca nefiind examinată complet în fond.

Pentru aceste motive, în temeiul art.304 pct.9 coroborat cu art.312 alin.(5) C.proc.civ., a fost admis recursul declarat, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare în privinţa tuturor aspectelor semnalate în considerentele expuse mai sus.

Cu ocazia completării cercetării judecătoreşti instanţa de apel va putea administra orice probatorii prin care să lămurească pricina sub toate aspectele. Deşi recurenta a criticat şi sub alte aspecte elementul „prejudiciu", Înalta Curte apreciază că importanţa acestor critici este una secundară aspectelor semnalate deja şi care vor intra în analiza instanţei de apel, urmând a fi avute în vedere la rejudecare, în temeiul art. 315 alin.(3) C.proc.civ., doar în măsura în care acestea îşi menţin actualitatea.

În sfârşit, se reţine ca fiind nefondată şi lipsită de legătură cu pricina critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct.9 C.proc.civ., prin care s-a susţinut greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Legea nr.238/20004, dispoziţii legale cărora nici una dintre instanţele de fond nu le-a mai făcut aplicare în cauză, dată fiind renunţarea la judecată din partea reclamantei, în privinţa celui de-al doilea capăt al cererii iniţiale.