Tax evasion acquittal upheld: non-declaration without concealment negates offense; civil claim left unresolved.

Decizia nr. 385/A/2015

Deliberând asupra apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, apelantul intimat inculpat A. şi apelanta parte civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei penale nr. 67/F din data de 09 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 67/F din data de 09 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013 (x/2013), în baza art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. (1969), l-a condamnat pe inculpatul A. la 1 an şi 8 luni închisoare. A aplicat art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 81 C. pen. (1969), a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani şi 8 luni, potrivit art. 82 C. pen. (1969). A atras atenţia cu privire la dispoziţiile art. 83 C. pen. (1969). În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

A obligat inculpatul la plata sumei de 885.812 RON către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. A instituit măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului până Ia concurenţa sumei datorate părţii civile.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din data de 15 iulie 2013, emis în Dosarul nr. x/P/2012, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

În rechizitoriu s-a reţinut, în esenţă, că inculpatul A., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, nu a declarat veniturile realizate în perioada 01 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2010, sustrăgându-se de Ia plata impozitului pe venit şi, în plus, nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA şi, implicit, nu a depus deconturi de TVA în perioada menţionată, sustrăgându-se de la plata TVA aferentă operaţiunilor desfăşurate.

În perioada 07 iulie 2011 – 11 noiembrie 2011, organele fiscale au efectuat o verificare la cabinetul individual de avocatură A., ocazie cu care au constatat că inculpatul A. a realizat următoarele venituri şi cheltuieli în exercitarea profesiei de avocat:

Anul

Venit brut

Cheltuieli

Venit impozabil

2006

218.157

54.432

163.725

2007

306.812

29.929

276.883

2008

509.386

19.235

490.151

2009

501.677

36.166

465.511

2010

368.378

40.623

327.755

Potrivit art. 83 din Legea nr. 571/2003, inculpatul avea obligaţia să depună Ia organul fiscal competent o declaraţie privind veniturile pentru fiecare an fiscal până la data de 25 mai, inclusiv, a anului următor celui de realizare a venitului.

Inculpatul nu a depus declaraţii privind venitul realizat în perioada 2006 - 2010, sustrăgându-se de Ia plata sumei de 268.693 RON, cu titlu de impozit/venit.

Potrivit art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 (varianta în vigoare în anul 2006) sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată persoanele impozabile a căror cifră de afaceri anuală este inferioară plafonului de 200.000 RON, iar, potrivit alin. (3) din acelaşi articol, persoanele impozabile care depăşesc în cursul unui an fiscal plafonul de scutire sunt obligate să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată, în regim normal, în termen de 10 zile de la data constatării depăşirii.

Din actele existente la dosar a reieşit faptul că, în anul 2006, inculpatul a realizat venituri în cuantum de 218.157 RON, depăşind astfel plafonul de scutire prev. de art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Ca atare, în cursul anului 2007, inculpatul trebuia să se înregistreze ca plătitor de TVA, iar, începând cu data de 01 februarie 2007, acesta ar fi trebuit să emită facturi pentru serviciile prestate, în care să evidenţieze TVA. În plus, acesta ar fi trebuit să înregistreze în evidenţa contabilă, să calculeze, să declare şi să achite TVA pentru operaţiunile desfăşurate.

Inculpatul A. nu s-a conformat dispoziţiilor legale, nu a înregistrat obligaţia de plătire de TVA, nu a întocmit şi depus deconturi de TVA, sustrăgându-se astfel de la plata de TVA în sumă de 373.585 RON.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă cu suma de 1.042.098 RON din care:

- 373.585 RON, reprezentând TVA de plată - debit principal;

- 220.737 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente TVA de plata;

- 56.038 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente TVA de plată;

- 268.693 RON, reprezentând majorări de întârziere calculate până la data de 02 iulie 2013.

Actul de inculpare s-a întemeiat pe următoarele mijloace de probă: sesizarea penală, procesul-verbal, raportul de inspecţie fiscală, emise de Administraţia Finanţelor Publice sector 1; cererea de constituire de parte civilă; declaraţiile inculpatului A.; documente, extrase de cont depuse de inculpatul A.; extrasele de cont ridicate de la unităţile bancare; înscrisurile ridicate de la B SA, C. SA, SC D. SA, SC E. SA şi F. SA şi cazierul judiciar al inculpatului.

În faza cercetării judecătoreşti a fost audiat inculpatul A. şi a fost efectuat un raport de expertiză contabilă la solicitarea inculpatului, Parchetul fiind de acord cu efectuarea expertizei; s-au depus înscrisuri de către inculpat, respectiv acte privind evidenţa încasărilor serviciilor prestate de către inculpat în calitatea sa de avocat.

În declaraţia dată în faza cercetării judecătoreşti, inculpatul a arătat că nu a avut intenţia să comită infracţiunea de evaziune fiscală, fapt care rezultă din aceea că a ţinut evidenţele în mod corect, iar faptul că nu au fost achitate obligaţiile fiscale s-a datorat încrederii pe care a avut-o în anumite persoane la care a apelat pentru a le trimite Ia organele fiscale pentru a depune evidenţele.

Instanţa de fond, ca urmare a cercetării judecătoreşti, în urma analizării probelor administrate în cauză, a reţinut următoarele:

Inculpatul A. este avocat în cadrul Baroului Bucureşti, iar în perioada 2006 - 2010 nu a achitat obligaţiile fiscale către stat, aspect ce rezultă din procesul-verbal din 13 ianuarie 2012, întocmit de Administraţia Finanţelor Publice sector 1 Bucureşti.

De asemenea, din raportul de expertiză contabilă realizat în faza cercetării judecătoreşti, reiese că inculpatul nu şi-a achitat obligaţiile către bugetul de stat în sumă de 885.812 RON.

Astfel, în raportul de expertiză contabilă menţionat anterior, se arată că inculpatul a realizat următoarele venituri:

I. Venituri realizate

Venituri realizate în perioada 2006-2010 - 1.651.972 RON

Cheltuieli deductibile efectuate în aceeaşi perioadă - 172.548 RON

Venit impozabil aferent - 1.479.424 RON

Impozit pe venit aferent perioadei 2006-2010 - 236.708 RON

II. TVA

TVA de plată aferent perioadei 2007-2010 - 268.109 RON

III. Obligaţii accesorii aferente venit net impozabil - 165.438 RON

Obligaţii accesorii aferente TVA - 215.557 RON

Adunând sumele datorate bugetului de stat, respectiv impozitul pe venit, taxa pe valoarea adăugată şi obligaţiile accesorii, instanţa de fond a constatat că inculpatul nu a achitat suma de 885.812 RON.

De asemenea, a arătat că este real faptul că Direcţia Generală a Finanţelor Publice a comunicat un prejudiciu de 1.042.098 RON, însă aceeaşi instanţă a considerat că este ţinută de constatările expertului contabil, aceasta fiind o persoană neutră de cauză, iar partea civilă nu a adus obiecţiuni pertinente prin care să infirme concluziile expertului contabil.

Aşa fiind, instanţa de fond a constatat că, fapta inculpatului A., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, care, în perioada 2006-2010, nu a depus declaraţii de venit, nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA, nu a evidenţiat TVA în facturile fiscale emise şi nu a depus deconturi de TVA, ascunzând practic sursa impozabilă şi sustrăgându-se de la plata sumei de 885.812 RON, reprezentând impozit pe venit, TVA şi majorări de întârziere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

De asemenea, instanţa de fond a arătat că, potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiunea de evaziune fiscală ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, exact ceea ce a făcut inculpatul care, timp de ani de zile nu şi-a declarat veniturile realizate către Administraţia Financiar, deşi avea această obligaţie şi nu poate invoca că nu ar fi cunoscut legea.

A considerat că se impune reţinerea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), deoarece inculpatul a comis actele materiale în baza aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale, aspect ce rezultă din modul în care acesta a acţionat.

Instanţa de fond a apreciat că legea penală mai favorabilă pentru inculpat o reprezintă prevederile vechiului C. pen. în vigoare până la data de 01 februarie 2014.

De asemenea, la individualizarea pedepsei care urma a fi aplicată inculpatului, a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), ţinând seama de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, de pericolul social al faptei, de împrejurările în care a fost comisă infracţiunea de evaziune fiscală, de valoarea prejudiciului, dar şi de datele inculpatului, de circumstanţele sale personale, acesta neavând antecedente penale şi prezentându-se la toate termenele de judecată.

Instanţa de fond a apreciat că se impune reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, potrivit art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. (1969), ţinând cont de conduita bună a inculpatului înainte de săvârşirea infracţiunii şi, de asemenea, de atitudinea inculpatului după săvârşirea infracţiunii. A arătat că se impune şi reţinerea alin. (2) al art. 9 din Legea nr. 241/2005, deoarece în cauză este vorba de un prejudiciu mai mare de 100.000 euro.

De asemenea, instanţa de fond a apreciat că scopul pedepsei ce urma a fi aplicată inculpatului putea fi atins prin suspendarea condiţionată, potrivit art. 81 şi art. 82 C. pen. (1969), având în vedere persoana inculpatului şi datele ce-l caracterizau pe acesta.

Instanţa de fond a mai arătat că nu a putut primi apărările inculpatului în sensul că s-ar impune achitarea în baza art. 16 lit. a) C. proc. pen., pentru că fapta nu există, deoarece, din probele administrate a rezultat fără niciun dubiu că inculpatul nu a declarat veniturile realizate în perioada 2006-2010, deşi avea această obligaţie către organele fiscale.

Susţinerea inculpatului că nu s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale şi ca a ţinut evidenţa contabilă nu poate duce la exonerarea acestuia de răspundere penală, în condiţiile în care, fiind real faptul că inculpatul a întocmit evidenţele contabile, totuşi, acesta, deşi cunoştea că trebuie să declare veniturile, nu a făcut acest lucru. De asemenea, instanţa de fond a arătat că nu poate constitui un motiv de exonerare de răspundere penală afirmaţiile inculpatului că a avut încredere în tot felul de cunoştinţe pentru a trimite actele la organele fiscale, însă pe urmă nu a mai verificat dacă acestea au dus documentele respective către instituţiile fiscale.

Referitor la susţinerea inculpatului că fapta sa ar constitui doar contravenţie, deoarece a întocmit evidenţele necesare, dar nu au fost depuse la instituţiile fiscale, situaţie în care nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, instanţa de fond a constatat că nici această apărare a inculpatului nu poate fi primită în condiţiile în care nu poate fi vorba de o simplă întârziere în ceea ce priveşte depunerea actelor şi declaraţiilor de venit la administraţia financiară, fiind cert că inculpatul, care timp de ani de zile nu a declarat veniturile realizate, a încercat să ascundă sursa impozabilă. Totodată, instanţa fondului a mai arătat că, s-ar fi putut pune problema unei simple contravenţii, dacă inculpatul ar fi avut doar întârzieri scurte în a declara veniturile şi a depune actele contabile, iar faptul că inculpatul a ţinut evidenţele contabile şi a depus toate actele la Baroul de avocaţi este un aspect care caracterizează activitatea acestuia de avocat, dar în niciun caz nu poate fi folosită această situaţie ca o motivare pentru înlăturarea răspunderii privind încălcarea obligaţiilor de declarare şi înregistrare a veniturilor.

II. Împotriva sentinţei penale nr. 67/F din data de 09 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2013 (x/2013), au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, apelantul intimat inculpat A. şi apelanta parte civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Cu ocazia dezbaterilor, expuse pe larg în încheierea de amânare a pronunţării din data de 14 octombrie 2015, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat admiterea apelului său, criticând hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, în ceea ce priveşte nelegalitatea şi netemeinicia, criticile vizând cuantumul pedepsei aplicate şi suma stabilită drept despăgubiri civile de către instanţa fondului.

Astfel, procurorul a solicitat aplicarea unei pedepse de 3 ani închisoare, considerând că acest cuantum corespunde gravităţii faptei, iar, sub aspectul modalităţii de executare, a arătat că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ar corespunde mai bine scopului pedepsei, ar fi un avertisment serios, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 861 C. pen. (1969), şi ar prezenta o garanţie că, pe viitor, inculpatul nu ar mai încălca legea penală.

Cu privire la latura civilă, a arătat că inculpatul a fost obligat la plata unei sume de bani către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, sumă care include şi anumite dobânzi şi penalităţi, calculate, însă, numai până la data de 31 octombrie 2011, dată la care s-a desfăşurat inspecţia fiscală, astfel încât şi expertiza a reţinut tot această dată drept dată finală de calcul a dobânzilor şi penalităţilor, în contextul în care există prevederi în C. proc. fisc. care obligă la plata, atât a obligaţiei fiscale principale, care este prejudiciul cauzat în speţă, dar şi la dobânzi şi penalităţi, aşa cum prevede art. 1205 C. proc. fisc. din 31 iulie 2007, în vigoare la data comiterii faptelor.

Prin urmare, procurorul a arătat că era necesar ca inculpatul să fie obligat la plata prejudiciului cert cauzat, care rezultă din expertiză, în cuantum de 885.812 RON, care include TVA-ul şi impozitul pe venit de la plata căruia inculpatul s-a sustras, dar şi la obligaţiile fiscale accesorii aferente, în condiţiile C. proc. fisc., până la achitarea debitului principal.

Apelantul intimat inculpat A. a solicitat admiterea apelului său, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) şi art. 17 C. proc. pen., a solicitat achitarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, susţinând că fapta nu există, întrucât întreaga activitate de avocat desfăşurată în perioada respectivă a fost concretizată în contracte de asistenţă juridică, evidenţiate în documente financiar-contabile, fiind emise facturi fiscale, înregistrate cronologic, şi nefiind identificate aspecte care să atragă răspunderea penală raportat ia modalitatea de evidenţiere a actelor contabile.

În motivele scrise de apei, apelanta parte civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desfiinţarea hotărârii atacate în ceea ce priveşte latura civilă, respectiv să se dispună obligarea inculpatului la acoperirea întregului prejudiciu cauzat bugetului de stat, în cuantum de 1.042.098 RON (şi nu doar 885.812 RON), precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii, conform dispoziţiilor legale în materie, calculate pe fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare a termenului de scadenţă şi până la achitarea integrală a sumei datorate, în baza hotărârii judecătoreşti definitive, care va reprezenta titlu executoriu, astfel cum a fost indicat în cererea precizatoare.

III. APELUL

În faţa Înaltei Curţi cauza a avut următoarele termene: 30 septembrie 2015 - când cauza a fost amânată pentru pregătirea apărării inculpatului; 14 octombrie 2015 - nu s-a solicitat administrarea vreunei probe de către când au avut loc dezbaterile.

IV. Înalta Curte, analizând apelurile declarate în prezenta cauză, constată că apelul declarat de către inculpatul A. este întemeiat, motiv pentru care îl va admite, iar apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sunt neîntemeiate, motiv pentru care le va respinge, pentru considerentele ce se vor arăta.

Acuzaţia în materie penală formulată împotriva inculpatului A. constă în aceea că în calitate de avocat în cadrul Baroului Bucureşti, nu a declarat veniturile realizate în perioada 01 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2010, sustrăgându-se de la plata impozitului pe venit şi, în plus, nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA şi, implicit, nu a depus deconturi de TVA în perioada menţionată, sustrăgându-se de ta plata TVA aferentă operaţiunilor desfăşurate.

Instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului A., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, care în perioada 2006-2010, nu a depus declaraţii de venit, nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA, nu a evidenţiat TVA în facturile fiscale emise şi nu a depus deconturi de TVA, ascunzând practic sursa impozabilă şi sustrăgându-se de la plata sumei de 885,812 RON, reprezentând impozit pe venit, TVA şi majorări de întârziere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

În jurisprudenţa sa Înalta Curte a statuat că potrivit dispoziţiilor art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de îndeplinirea obligaţiilor fiscale: ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile.

În accepţiunea legii, acţiunea de ascundere se poate realiza în fapt prin întocmirea sau deţinerea de documente false privind provenienţa, apartenenţa sau circulaţia bunului. Ca atare elementul material al acestei infracţiuni constă în sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prin ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile. În cazul acestei infracţiuni, fapta ilicită, ce caracterizează latura obiectivă constă în ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Sub aspectul formei de vinovăţie infracţiunea se comite dosar cu intenţie directă calificată de scop (în acest sens decizia nr. 2885/2012 pronunţată în Dosar nr. x/85/2011).

Asemănător, Înalta Curte a reţinut că evaziunea fiscală reprezintă conform art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Infracţiunea are ca element material al situaţie premisă existenţa unei obligaţii legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activităţi prestate sau bunuri deţinute. Omisiunea plăţii unei taxe datorate nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală, dacă bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse. în acest caz ia naştere pentru cel care nu a efectuat plata doar obligaţia de plată a taxei respective, nu şi răspunderea penală. Atunci când o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de T.V.A., evaziunea fiscală există doar dacă bunul sau sursa impozabilă au fost ascunse (în acest sens decizia nr. 3907/2012 pronunţată în Dosar nr. x/62/2011).

Prin jurisprudenţa evocată, Înalta Curte a arătat că în ceea ce priveşte nedeclararea veniturilor unei persoane fizice, trebuie făcută distincţia între veniturile pentru care există obligaţia declarării cât şi aceea a evidenţierii şi veniturile pentru care există doar obligaţia declarării. Pentru veniturile pentru care există atât obligaţia evidenţierii cât şi a obligaţia declarării, în cazul nedeclarării acestora vor putea fi îndeplinite doar elementele constitutive ale infracţiunii reglementate de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, fără a se putea reţine un concurs de infracţiuni între cea prevăzută Ia art. 9 lit. a) şi cea de la art. 9 lit. b).

Dacă veniturile au fost evidenţiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, atunci nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. a), deoarece nu se poate spune că s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile în condiţiile în care organele fiscale pot lua la cunoştinţă de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului, aşa cum de altfel este şi situaţia inculpatului.

Raportarea acestei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie în materia infracţiunilor de evaziune fiscală, la acuzaţia în materie penală formulată de către procuror împotriva inculpatului A. relevă faptul că atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, Ministerul Public nu a adus argumente de drept care să conducă la o reorientare a jurisprudenţei Înaltei Curţi în această materie.

Dimpotrivă, se constată că atât procurorul, cât şi instanţa de fond au ignorat jurisprudenţa Înaltei Curţi, deoarece deşi a fost invocată de către inculpat nu a fost analizată şi nu s-au oferit argumente de drept care să justifice neluarea în seamă a acestei jurisprudenţe.

Rolul instanţei supreme este cel de unificare a practicii judiciare. Principiile de previzibilitate a soluţiilor judecătorilor, obligă instanţele judecătoreşti să explice în fiecare caz în parte care sunt motivele pentru care orientarea jurisprudenţială a Înaltei Curţi nu este aplicabilă speţei sau care sunt argumentele pentru care această orientare trebuie revizuită, cu atât mai mult, atunci când aceasta este invocată în cauză de către părţi.

O astfel de analiză ar fi permis atât instanţei de fond cât şi Ministerului Public o clarificare mai riguroasă sub aspectul dreptului substanţial a acuzaţiei formulată împotriva inculpatului A., deoarece Înalta Curte a arătat că în cazul veniturilor pentru care există doar obligaţia declarării, cum ar fi cea de plătitor TVA, dacă acestea nu au fost declarate vom putea fi în prezenţa infracţiunii prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Cu privire la această chestiune de drept, se observă că Ministerul Public a formulat acuzaţia în materie penală la adresa inculpatului A. astfel: nu a declarat veniturile realizate în perioada 01 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2010, sustrăgându-se de la plata impozitului pe venit şi, în plus, nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA şi, implicit, nu a depus deconturi de TVA în perioada menţionată, sustrăgându-se de la plata TVA aferentă operaţiunilor desfăşurate, fapta fiind încadrată în prevederile art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

Faţă de acuzaţia în materie penală aşa cum este formulată, Înalta Curte reţine că, deşi se face referire la cele două aspecte - cea referitoare la impozitul pe venit - atât obligaţia declarării cât şi aceea a evidenţierii, respectiv cea referitoare la plata TVA - numai obligaţia declarării. Ministerul Public a înţeles să le exercite sub aceeaşi încadrare juridică prevăzută la art. 9 lit. a) referitoare la ascunderea sursei impozabile pe tot parcursul procesului penal - faza de urmărire penală, faza judecăţii în fond şi fază judecăţii în apel.

Mai mult, Ministerul Public nu a făcut nici un fel de analiză asupra incidenţei modificărilor legislative succesive referitoare la obligaţia de solicitare de înregistrare ca plătitor de TVA în raport de care se poate angaja răspunderea penală, fiind avut în vedere doar punctul de vedere al organului fiscal, cu toate că perioada cuprinsă în acuzaţia penală vizează perioada a 4 ani calendaristici în care au avut loc succesive modificări legislative în domeniul fiscal, deşi contribuabilul nu a fost supus niciunui control, iar toate veniturile au fost constatate ca fiind înregistrate în contabilitatea acestuia.

Se reţine că Ministerul Public a preluat constatarea organului fiscal potrivit căruia depăşind plafonul de 200.000 RON menţionat în art. 152 din Legea nr. 571/2003 - în vigoare la 02 mai 2006 - inculpatul ar fi avut obligaţia să se înregistreze ca plătitor de TVA, fără a observa ca această sumă a fost modificată câteva luni mai târziu, prin Legea nr. 343/2006 din 17 iulie 2006, la 35.000 euro.

Totuşi, această analiză a fost efectuată în cursul procesului penal, în faţa instanţei de fond, cu ocazia efectuării expertizei contabile în care se precizează că numai pentru perioada a trei ani, 2007-2010 ar fi existat obligaţiei de înregistrare ca plătitor de TVA.

Cu toate acestea, instanţa de fond a reţinut ca fapta inculpatului A., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, care în perioada 2006-2010, nu a depus declaraţii de venit, nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA, nu a evidenţiat TVA în facturile fiscale emise şi nu a depus deconturi de TVA, ascunzând practic sursa impozabilă şi sustrăgându-se de la plata sumei de 885.812 RON, reprezentând impozit pe venit, TVA şi majorări de întârziere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

În atare condiţii, Înalta Curte nu are posibilitatea ca în apel să adauge la acuzaţia iniţială această operaţiune fiind contrară prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aşadar, cum în speţa s-a stabilit că inculpatul A. a înregistrat în contabilitate toate veniturile sale, aspect de altfel recunoscut încă din timpul urmăririi penale, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, nici sub aspectul laturii obiective şi nici sub aspectul laturii subiective, singura soluţie ce se impune în legătură cu această infracţiune fiind achitarea.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 67/F din data de 09 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013 (x/2013).

Va desfiinţa în totalitate sentinţa penală atacată şi, rejudecând în fond:

În temeiul art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii continuate de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (1969) şi art. 5 C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă formulată de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 260 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare, ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul A., vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 67/F din data de 09 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013 (x/2013).

Desfiinţează în totalitate sentinţa penală atacată şi, rejudecând în fond:

În temeiul art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii continuate de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (1969) şi art. 5 C. pen.

II. În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., lasă nesoluţionată acţiunea civilă formulată de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

III. În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în sumă de 260 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare, ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul A., rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 octombrie 2015.