Extortion by media figures: Scope of cassation review and applicability of aggravated penalty where the victim holds a public office

Decizia nr. 356/RC

Asupra recursurilor în casaţie de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1186 din 18 decembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, printre altele, s-a dispus respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpaţi, din infracţiunile prev. de art. 194 pct. 1 şi 2 C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunile prev. de art. 194 pct. 1 şi 2 C. pen.

În baza art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 74 alin. (2) C. pen. rap. la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj (fapta descrisă la capitolul 2 al rechizitoriului).

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 74 alin. (2) C. pen. rap. la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj (fapta descrisă la capitolul 3 al rechizitoriului).

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite cele două pedepse aplicate prin prezenta, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 C. pen. rap. la art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive de la data de 22 iunie 2010 la data de 25 iunie 2010.

În baza art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 74 alin. (2) C. pen. rap. la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj (fapta descrisă la capitolul 3 al rechizitoriului).

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Prin aceeaşi sentinţă a fost condamnat şi inculpatul C.

În baza art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. rap. la art. 19 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 4.500 euro în echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii.

În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 998 - 999 C. civ. anterior a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă D., obligând în solidar pe inculpaţii A. şi C. la plata sumelor de 30.000 euro în echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii şi 42.000 lei, reprezentând daune materiale, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 1 iulie 2009 până la data plăţii efective, respectiv 10.000 euro în echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii, reprezentând daune morale.

În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. pen. rap. la art. 353 alin. (1) C. proc. pen., art. 163 C. proc. pen. şi art. 20 din Legea nr. 78/2000 s-a menţinut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 163/P/2009 din data de 14 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - asupra bunurilor imobile ale inculpatului C.

În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. pen. rap. la art. 353 alin. (1) C. proc. pen., art. 163 C. proc. pen. şi art. 20 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A. până la concurenţa sumelor de 44.500 euro în echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii şi 42.000 lei.

În baza art. 191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 70.000 lei, iar pe inculpaţii C. şi B. la plata sumei de 50.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat care se vor achita în contul deschis la Trezorerie, beneficiar Judecătoria Sector 1.

În baza art. 193 alin. (2) C. proc. pen., fiecare dintre inculpaţii A. şi C. au fost obligaţi la plata sumei de 14.380 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către partea civilă D..

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţă prin prisma probatoriului administrat în cauză, a constatat următoarele:

În privinţa infracţiunii de şantaj săvârşită de inculpaţii A. şi C. faţă de partea vătămată D.

S-a reţinut că evenimentele relevante în cauza dedusă judecăţii debutează în cursul lunii mai a anului 2009, când numita E., angajată în funcţia de reporter la televiziunea F., s-a deplasat, la indicaţiile inculpatului A., asociat majoritar al SC G. SRL şi realizator de emisiuni în cadrul televiziunii F., în judeţul Arad, fiind însoţită de un cameraman.

Astfel, din declaraţiile martorei E. rezultă că aceasta a făcut deplasarea în judeţul Arad pentru a realiza o anchetă jurnalistică despre D., primarul comunei Zărand, la indicaţiile inculpatului A., folosind autoturismul postului de televiziune, pus la dispoziţie de acesta.

Obiectul investigaţiei jurnalistice îl reprezenta activitatea primarului din Zărand, partea vătămată D., despre care ar fi existat informaţii că desfăşoară operaţiuni ilicite cu terenuri agricole.

În vederea realizării anchetei jurnalistice, martora E. a luat legătura cu mai multe persoane din comuna Zărand, respectiv cu angajaţi ai primăriei din localitate şi cu rude ale primarului, dar şi cu un consilier local din oraşul Ineu.

În acest sens, martora H., naşa de cununie a părţii vătămate, a declarat că în perioada menţionată anterior a fost vizitată la locuinţa sa din comuna Zărand, de reporterul E., care i-a adresat diverse întrebări legate de averea primarului comunei, precum şi de eventuale procese în justiţie pe care acesta le-ar avea cu cetăţeni din comună, cauzate de însuşirea prin mijloace ilicite de către primar a unor terenuri agricole ale acestora. Aceeaşi martoră a precizat că E. a întrebat-o, de asemenea, dacă partea vătămată D. deţine, împreună cu fostul prim-ministru I., 70 de căsuţe de vacanţă în localitatea Nadăş, jud. Arad.

Martora J., referent fiscal în cadrul Primăriei comunei Zărand, a confirmat faptul că E. era interesată de aspecte legate de afaceri ilicite ale primarului D., fiind chestionată de către aceasta de aceeaşi manieră ca şi martora H..

Ancheta jurnalistică nu a avut rezultatul scontat, martora E. înregistrând doar un colaj de imagini statice, reprezentând casa familiei D., precum şi diverse alte proprietăţi ale acestuia.

După ce s-a întors în Bucureşti, martora E. a avut o discuţie cu inculpatul A. şi cu martora K., administrator al SC G. SRL şi director general al postului F., în care le-a prezentat acestora rezultatul anchetei jurnalistice.

Din materialul probator administrat în cauza s-a reţinut că nu rezultă cu certitudine dacă E. i-a predat materialele filmate personal inculpatului A., având în vedere că ambii au declarat că nu-şi mai amintesc acest aspect. Totuşi, martora E. a arătat că, de regulă, materialele realizate de reporteri erau predate personal inculpatului A., iar în unele situaţii erau înmânate producătorului emisiunii în cadrul căreia materialul urma să fie difuzat.

S-a constatat că realizarea anchetei jurnalistice referitoare la pretinsele activităţi ilicite ale părţii vătămate D. de către martora E. rezultă fără putinţă de tăgadă şi din declaraţiile martorei K., persoană din conducerea postului de televiziune F., care a precizat că avea cunoştinţă despre faptul că reporterul E. urma să se deplaseze în zona Aradului pentru a realiza o anchetă jurnalistică.

În altă ordine de idei, instanţa de fond a reţinut că partea vătămată, astfel cum reiese din propriile sale declaraţii, a fost înştiinţată de către mai mulţi locuitori ai comunei Zărand, printre care şi martorele J. şi H., despre faptul că o echipă a postului de televiziune F. a sosit în comuna Zărand şi efectuează o anchetă jurnalistică având conotaţii defavorabile acestuia.

În acest context, partea vătămată a luat decizia de a-l contacta pe inculpatul C., domiciliat în municipiul Arad, asociatul unic şi administrator al SC L. SRL, despre care avea cunoştinţă că este realizatorul unei emisiuni cu profil de clarviziune şi ocultism, difuzată pe postul F., având în vedere că era singura persoană aflată în anturajul inculpatului A. pe care o cunoştea. Din declaraţiile părţii vătămate a reieşit că a procedat astfel întrucât dorea să afle detalii legate de investigaţia pornită de postul F. care îl viza, iar inculpatul C. era singurul care îi putea comunica aceste lucruri.

În ceea ce priveşte relaţia sa cu inculpatul C., D. a arătat în declaraţiile sale că îl cunoştea pe acesta de aproximativ două luni, întrucât soţia sa apelase la serviciile sale de clarvăzător, în contextul în care o avertizase că fiul său va deceda în urma unui accident rutier, solicitându-i suma de 25.000 euro pentru a preveni producerea acestui eveniment.

De altfel, partea vătămată a declarat în cursul cercetării judecătoreşti, că bănuieşte faptul că ideea de a-l şantaja a încolţit în mintea inculpatului C. încă din momentul în care i-a dat suma de 25.000 euro pentru a salva viaţa fiului său, iar acesta i-a spus inculpatului A. că ştie un primar cu bani "pe care l-ar putea stoarce".

În urma discuţiei avute cu C., partea vătămată a obţinut promisiunea acestuia că se va interesa în legătură cu demersul jurnalistic al postului F. Din declaraţiile părţii vătămate D. rezultă că această discuţie a avut loc la cabinetul unde inculpatul îşi desfăşura activitatea de clarvăzător, arătând că în cursul întâlnirii cu inculpatul C., acesta l-a apelat telefonic în mod repetat pe inculpatul A. şi pe secretara acestuia, însă, pentru că nu au răspuns, l-a sunat pe numitul M., şoferul inculpatului A., rugându-l să-i transmită acestuia că doreşte să vorbească cu el.

La scurt timp, A. l-a sunat pe C., la discuţia care a urmat asistând şi partea vătămată D., în condiţiile în care telefonul inculpatului C. avea accesat funcţia speaker. În acest mod, partea vătămată a aflat că inculpatul A. a fost cel care a trimis o echipă a televiziunii F. cu scopul de a realiza o anchetă jurnalistică în legătură cu activitatea sa în calitate de primar al comunei Zărand, determinată de existenţa unor sesizări împotriva sa.

În cursul declaraţiei date în faţa instanţei de judecată, partea vătămată şi-a exprimat convingerea că interlocutorul lui C. era chiar inculpatul A., precizând că acesta are un timbru inconfundabil, cu atât mai mult cu cât a urmărit de nenumărate ori emisiunile sale. În cursul aceleiaşi zile, inculpatul C. i-a propus să se întâlnească într-un loc situat la ieşirea din Municipiul Arad spre Oradea, în apropierea reprezentanţei N. Cu ocazia întâlnirii, inculpatul C. i-a adus la cunoştinţă părţii vătămate că a discutat cu A. despre ancheta jurnalistică a postului F. din comuna Zărand, iar acesta i-a transmis că va opri publicarea materialului compromiţător rezultat din ancheta jurnalistică ce-l vizează pe D. în situaţia în care va primi suma de 200.000 euro.

Tot din declaraţiile părţii vătămate a rezultat că a fost nevoit să accepte propunerea făcută de inculpatul C., transmiţându-i însă acestuia că suma solicitată este mult prea mare raportat la posibilităţile sale financiare, iar inculpatul C. promiţându-i că va încerca să negocieze cu A. plata unei sume mai mici. După alte câteva minute, partea vătămată s-a întâlnit din nou în acelaşi loc cu C., iar acesta i-a transmis că inculpatul A. şi-a diminuat pretenţiile, de la suma de 200.000 euro la suma de 150.000 euro.

În cele din urmă, D. a fost de acord cu plata acestei sume, cu condiţia de a o achita în mai multe tranşe. Acesta şi-a explicat atitudinea de a accepta oferta celor doi inculpaţi prin faptul că declanşarea anchetei jurnalistice de către postul F. i-a creat o temere puternică, în sensul că aceasta reprezintă începutul unei campanii de denigrare a sa, cu atât mai mult cu cât martorele H. şi J. îl informaseră în legătură cu natura întrebărilor pe care reporterul E. le adresase acestora, ce vizau aspecte vădit defavorabile activităţii sale de primar, astfel cum s-a arătat anterior.

Partea vătămată a mai arătat că persoanele intervievate de către martora E. i-au transmis că au aflat de la aceasta că a fost trimisă de inculpatul A. pentru a realiza un reportaj care să evidenţieze astfel de aspecte negative ale activităţii sale, precizând că "m-am simţit ameninţat, în pericol, cu atât mai mult cu cât E. a precizat că serialul O. ar fi nimic faţă de ceea ce urmează să facă A. cu mine", "echipa F. prin vocea E., mi-a transmis că o să facă prăpăd prin localitate" şi că "Am fost de acord cu pretenţiile inculpatului A. astfel cum mi-au fost transmise prin intermediul inculpatului C., întrucât ştiam de ce este capabil F.-ul, pornind de la serialul O. care a fost produs de acest post de televiziune, pentru că mi-a fost teamă să nu fiu făcut de râs în localitatea în care exercit funcţia de primar din 1996, pentru că sunt un primar vertical şi nu am avut niciodată probleme cu nimeni, pentru că îmi era teamă de o înscenare."

De altfel, independent de activitatea părţii vătămate D. în funcţia de primar al comunei Zărand, existenţa unei stări de temere a acestuia în legătură cu declanşarea unei campanii media de denigrare a persoanei sale este cu atât mai evidentă cu cât postul de televiziune F. era recunoscut la momentul desfăşurării evenimentelor deduse judecăţii pentru realizarea unor astfel de acţiuni, fapt notoriu, dovedit printre altele şi de numărul mare de sancţiuni aplicate de către Consiliul Naţional al Audiovizualului.

În această situaţie, partea vătămată D. s-a văzut nevoit să-i achite inculpatului A., prin intermediul inculpatului C., în două tranşe succesive, suma de 20.000 euro, respectiv suma de 10.000 euro şi 42.000 lei, declaraţiile părţii vătămate în acest sens coroborându-se cu declaraţiile martorului P., prieten al acesteia, care a afirmat că D. l-a rugat să-i împrumute suma de 20.000 euro, pe care trebuia să o înmâneze lui C., iar acesta, la rândul său, urma să-i dea lui A., în scopul de a evita denigrarea sa la postul de televiziune F.

Totodată, martorul P. a susţinut că i-a împrumutat lui D. suma de 10.000 euro, pe care-i avea în casă, precum şi suma de 40.000 lei, pe care i-a scos de la banca R., învederând că partea vătămată i-a comunicat faptul că urma să plece chiar în ziua în care i-a dat banii respectivi la Bucureşti pentru a-i preda lui C. La rândul său, D. a susţinut că a împrumutat banii necesari pentru achitarea celei de-a doua tranşe de la numitul P..

Referitor la împrejurările în care i-a remis efectiv sumele de bani inculpatului C., partea vătămată a declarat că aceste evenimente au avut loc într-o parcare situată în faţa Hotelului "S." din Municipiul Bucureşti. În ambele ocazii, inculpatul C. i-a transmis că va preda de îndată banii inculpatului A., motivând că acesta avea mare nevoie de ei pentru construirea noului sediu al postului F. din Bucureşti.

Partea vătămată a arătat că a achitat prima tranşă la aproximativ două săptămâni după întâlnirea cu C. în cursul căreia a aflat pretenţiile inculpatului A., fiind în prealabil sunat de către inculpatul C., care i-a solicitat să pregătească suma de 20.000 euro. Această sumă a fost remisă inculpatului C. într-un plic, în parcarea Hotelului "S.". A doua tranşă, constând în sumele de 20.000 euro şi 42.000 lei, a fost remisă inculpatului C. după aproximativ o lună de la achitarea primei tranşe, la insistenţele acestuia, asigurându-l că sumele de bani vor ajunge la inculpatul A.. Cu această ocazie, D. l-a rugat pe C. să încerce să-l convingă pe A. să prelungească termenele de plată, deoarece îi este imposibil să plătească la intervale atât de scurte de timp.

Cu toate acestea, la aproximativ două săptămâni de la plata celei de-a doua tranşe, inculpatul C. i-a solicitat din nou părţii vătămate plata a încă 20.000 euro. Întrucât partea vătămată nu dispunea de această sumă, s-a hotărât să sesizeze organele de urmărire penală, astfel cum rezultă din plângerea formulată la data de 1 iulie 2009 şi ataşată la dosar, realizând că îi va fi imposibil să plătească întreaga sumă solicitată de către inculpaţii A. şi C..

Aspectele învederate de către partea vătămată D. în plângerea şi declaraţiile date ulterior în faţa organelor judiciare sunt confirmate de procesele-verbale de redare a convorbirilor şi comunicărilor interceptate în cauză, aceste mijloace de probă certificând faptul că inculpatul C., în mod direct, iar inculpatul A., atât în mod direct cât şi indirect, exercită presiuni asupra părţii vătămate cu scopul de a o determina pe aceasta să le remită diverse sume de bani, ca preţ al nedifuzării unor materiale compromiţătoare pe postul de televiziune F..

S-a menţionat că din conţinutul convorbirilor relevante în speţă dintre partea vătămată şi inculpatul C., dintre acesta din urmă şi inculpatul A., dintre inculpaţi şi terţe persoane, se evidenţiază, prin coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, manoperele efectuate în vederea îndeplinirii rezoluţiei infracţionale, respectiv obţinerea unor foloase materiale prin specularea stării de temere insuflate părţii vătămate ca urmare a actelor de presiune psihică exercitate asupra acesteia.

Astfel, în perioada iulie - septembrie 2009 partea vătămată este supusă în mod repetat actelor de şantaj efectuate de inculpaţii A. şi C., care îmbracă diverse forme, de la insinuări voalate până la ameninţări directe cu realizarea unei campanii media de denigrare, toate subsumându-se unicului scop de a îl determina pe D. să cedeze acestor presiuni şi să plătească suma de 110.000 euro, rămasă neachitată din totalul celor 150.000 euro, reprezentând contravaloarea "bunăvoinţei" acestora.

Din convorbirile telefonice şi ambientale purtate între inculpatul C. şi D. a reieşit intenţia vădită a primului de a acredita ideea că unicul său interes este acela de a ajuta partea vătămată în relaţia cu inculpatul A., în scopul de a reuşi să câştige încrederea acesteia, element esenţial în acţiunea de a o determina să remită, în cele din urmă, întreaga sumă de bani solicitată.

În acest sens s-a avut în vedere convorbirea înregistrată în mediul ambiental, purtată în Municipiul Bucureşti, la data de 9 iulie 2009, începând cu ora 14:58, între partea vătămată D. şi inculpatul C., legată de sumele de bani restante, precum şi despre aplanarea disensiunilor apărute în relaţia cu inculpatul A. legate de întârzierile în plata banilor.

În prealabil, instanţa de fond a analizat cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpaţi, din infracţiunea prev. de art. 194 pct. 1 şi 2 C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea prev. de art. 194 pct. 1 şi 2 C. pen., cerere formulată la termenul de judecată din data de 11 noiembrie 2013.

Aşadar, s-a constatat că cererea inculpaţilor vizează reţinerea în sarcina acestora a infracţiunii de şantaj în forma sa reglementată de dispoziţiile C. pen., cu excluderea variantei agravate reglementate de dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Legiuitorul a instituit prin introducerea art. 131 din Legea nr. 78/2000 o variantă agravată a infracţiunii de şantaj reglementată de dispoziţiile C. pen., considerând că fapta este mai gravă în situaţia în care este implicată o persoană care deţine una dintre calităţile speciale enumerate de dispoziţiile art. 1 din acelaşi act normativ.

Din redactarea normei de incriminare, rezultă că legiuitorul nu distinge între subiectul activ, adică persoana care comite infracţiunea, şi subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana care suferă rezultatul socialmente periculos al faptei, astfel încât varianta agravată a infracţiunii de şantaj prevăzută de dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 78/2000 subzistă ori de câte ori cel puţin una dintre persoanele implicate are una dintre calităţile enumerate la art. 1, conform principiului de drept ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus ("Acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă").

De altfel, s-a arătat că practica judiciară este unanimă în a considera că este suficient ca subiectul pasiv al infracţiunii de şantaj să aibă una dintre calităţile enumerate de art. 1 din Legea nr. 78/2000 pentru a fi incidentă agravanta prevăzută de dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 78/2000.

În consecinţă, calitatea părţii vătămate D., de persoană care exercită o funcţie publică în cadrul autorităţilor publice locale, respectiv a funcţiei de primar al localităţii Zărand, atrage incidenţa disp. art. 131 din Legea nr. 78/2000.

Aşadar, instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului A., care în perioada mai - septembrie 2009, în calitate de asociat majoritar al SC G. SRL şi realizator de programe la postul de televiziune F., a exercitat acte repetate de constrângere, prin ameninţare, atât în mod direct, în cadrul emisiunii "A." din 21 iulie 2009 difuzată de antemenţionatul post, cât şi indirect, prin intermediul coinculpatului C., asupra lui D., primar al comunei Zărand, jud. Arad, în scopul de a îl determina pe acesta să-i remită suma de 150.000 euro, din care au fost date efectiv sumele de 30.000 euro şi 42.000 lei, întruneşte sub aspect obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj prev. de art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000.

Elementul material al infracţiunii constă în constrângerea părţii vătămate, prin acte de ameninţare repetate, realizate atât în mod direct cât şi în mod indirect, în scopul de a o determina să-i remită suma de 150.000 euro, sumă care constituie un folos material injust pe care inculpatul urmărea să-l obţină.

Ameninţarea constă în darea în vileag a unor fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru partea vătămată, cum ar fi susţinerile că ar fi coruptă, că ar fi săvârşit tranzacţii ilicite cu terenuri agricole aparţinând cetăţenilor comunei, păgubindu-i pe aceştia, că are o avere importantă obţinută ilicit şi că face trafic de influenţă pe lângă unii miniştri.

Urmarea imediată a infracţiunii constă în atingerea adusă valorii sociale protejate prin norma de incriminare, respectiv libertatea morală a persoanei. Totodată, prin săvârşirea infracţiunii au fost afectate, în secundar, şi relaţiile sociale referitoare la patrimoniul părţii vătămate, în condiţiile în care aceasta a remis efectiv inculpaţilor sumele de 30.000 euro şi 42.000 lei.

S-a apreciat că legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată a infracţiunii este evidentă, încălcarea libertăţii morale a părţii vătămate fiind efectul ameninţărilor exercitate la adresa sa.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul A. a săvârşit fapta cu intenţie directă, urmărind să obţină în mod injust un folos material.

În privinţa infracţiunii de şantaj săvârşită de inculpaţii A. şi B. faţă de Ş. în privinţa cererii de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpaţi, din infracţiunea prev. de art. 194 pct. 1 şi 2 C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea prev. de art. 194 pct. 1 şi 2 C. pen., cerere formulată la termenul de judecată din data de 11 noiembrie 2013, instanţa de fond a făcut trimitere la considerentele expuse sub acelaşi aspect în privinţa infracţiunii de şantaj săvârşite împotriva părţii vătămate D..

S-a menţionat că singura completare care se impune a fi făcută este aceea referitoare la faptul că ceea ce atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 78/2000 este calitatea martorului Ş., fost director general al unei societăţi comerciale.

Aşadar, fapta inculpatului A., constând în aceea că, în cursul lunii aprilie 2005, în calitate de asociat majoritar (deţinând 95% din părţile sociale) al SC G. SRL şi realizator de programe la postul "F.", a exercitat acte repetate de constrângere, prin ameninţare, atât în mod direct, în cadrul emisiunii "A." din seara zilei de 20 aprilie 2005, cât şi indirect, prin intermediul inculpatului B., realizatorul emisiunii "T." difuzată pe acelaşi post de televiziune, asupra martorului Ş., director general al SC Ţ. SRL, în scopul de a-l determina pe acesta să-i dea suma totală de 100.000 euro, din care a primit efectiv suma de 4.500 euro, întruneşte sub aspect obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj prev. de art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000.

S-a reţinut că elementul material al infracţiunii constă în constrângerea martorului Ş., prin acte de ameninţare repetate, realizate atât în mod direct cât şi în mod indirect, în scopul de a îl determina să-i remită suma de 100.000 euro, sumă care constituie un folos material injust pe care inculpatul urmărea să-l obţină.

Ameninţarea constă în darea în vileag a unor fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, respectiv fraude în organizarea jocului televizat "U." şi aprecieri cu caracter defăimător despre trecutul martorului Ş..

Urmarea imediată a infracţiunii constă în atingerea adusă valorii sociale protejate prin norma de incriminare, respectiv libertatea morală a persoanei. Totodată, prin săvârşirea infracţiunii au fost afectate, în secundar, şi relaţiile sociale referitoare la patrimoniul persoanei vătămate, în condiţiile în care s-a achitat efectiv suma de 4.500 euro.

Astfel, legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată a infracţiunii este evidentă, încălcarea libertăţii morale a părţii vătămate fiind efectul ameninţărilor exercitate la adresa sa, iar sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că inculpatul A. a săvârşit fapta cu intenţie directă, urmărind să obţină în mod injust un folos material.

Fapta inculpatului B., constând în aceea că, în cursul lunii aprilie 2005, în calitate de jurnalist - realizatorul emisiunii "T.", difuzată pe acelaşi post de televiziune "F.", a exercitat acte repetate de constrângere, prin ameninţare, atât singur, cât şi împreună cu inculpatul A., atât în mod nemijlocit, cât şi prin emisiunea pe care a realizat-o pe postul F. în ziua de 11 aprilie 2005 asupra martorului Ş., director general al SC Ţ. SRL, în scopul de a-l determina pe acesta să-i dea suma totală de 100.000 euro inculpatului A., această sumă urmând să fie împărţită între cei doi învinuiţi, sumă din care s-au plătit efectiv 4.500 euro, întruneşte sub aspect obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj prev. de art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000.

S-a reţinut că elementul material al infracţiunii constă în constrângerea martorului Ş., prin acte de ameninţare repetate, realizate atât în mod direct cât şi în mod indirect, în scopul de a îl determina să-i remită inculpatului A. suma de 100.000 euro, sumă care constituie un folos material injust pe care inculpatul urmărea să-l obţină.

Ameninţarea constă în darea în vileag a unor fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, respectiv fraude în organizarea jocului televizat "U." şi aprecieri cu caracter defăimător despre trecutul martorului Ş..

Urmarea imediată a infracţiunii constă în atingerea adusă valorii sociale protejate prin norma de incriminare, respectiv libertatea morală a persoanei. Totodată, prin săvârşirea infracţiunii au fost afectate, în secundar, şi relaţiile sociale referitoare la patrimoniul persoanei vătămate, în condiţiile în care s-a achitat efectiv suma de 4.500 euro.

Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată a infracţiunii este evidentă, încălcarea libertăţii morale a părţii vătămate fiind efectul ameninţărilor exercitate la adresa sa.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul B. a săvârşit fapta cu intenţie directă, urmărind să obţină în mod injust un folos material.

Cu privire la individualizarea pedepselor şi proporţionalizarea sancţiunilor aplicate inculpaţilor A., C. şi B., instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 72 alin. (1) şi ale art. 52 C. pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 52 şi 72 C. pen., instanţa a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite, circumstanţele personale ale inculpaţilor, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală şi limitele de pedeapsă stabilite de lege. Gradul de pericol social al faptelor comise a fost apreciat în baza art. 181 alin. (2) C. pen., fiind avute în vedere modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, împrejurările concrete în care s-au comis, precum şi urmările produse.

Astfel, instanţa a apreciat că infracţiunile de şantaj săvârşite de către inculpaţi prezintă un grad de pericol social deosebit de ridicat, având în vedere importanţa valorilor sociale lezate, complexitatea manoperelor utilizate pentru îndeplinirea rezoluţiei infracţionale, dar şi urmările însemnate produse asupra persoanelor vătămate.

S-a apreciat că faptele sunt cu atât mai grave cu cât inculpaţii s-au folosit de calitatea de realizatori de programe TV pentru îndeplinirea rezoluţiei infracţionale, speculând anumite împrejurări care le creau părţilor vătămate o stare de vulnerabilitate. Statutul de realizatori de programe de televiziune şi implicit, acela de jurnalişti, le impunea inculpaţilor obligaţia, într-un grad chiar mai ridicat decât altor categorii de persoane, de a nu săvârşi acte ce intră în sfera noţiunii de şantaj, în scopul de a dobândi, în mod injust, importante beneficii materiale.

Inculpaţii au ignorat cu desăvârşire rolul fundamental pe care presa trebuie să-l joace într-o societate democratică, acela de informare corectă a publicului şi, într-o anumită măsură, chiar de educare a sa, folosindu-se în mod josnic de beneficiile pe care statutul de persoane publice îl conferă acestora, de notorietatea şi încrederea de care se bucurau în rândul unui segment al populaţiei, deturnându-le de la scopul lor în vederea realizării propriilor interese materiale.

În sprijinul acestei idei, instanţa remarcă dispoziţiile art. 2 parag. 5 pct. 1 din C. deontologic al jurnalistului, care prevăd că "Folosirea statutului de jurnalist pentru a obţine beneficii personale sau în favoarea unor terţe părţi constituie o gravă încălcare a normelor etice şi este inacceptabilă."

În cazul infracţiunii comise împotriva părţii vătămate D., inculpaţii A. şi C. au profitat de faptul că, pentru un primar, încrederea comunităţii locale este esenţială pentru normala desfăşurare a activităţii de administrare a localităţii, lansând informaţii cu caracter defăimător la adresa acestuia pentru a-i ştirbi autoritatea în faţa cetăţenilor comunei Zărand, toate aceste acte subsumându-se unicului scop de a determina obţinerea unor foloase materiale, în mod vădit necuvenite.

În privinţa infracţiunii comise împotriva martorului Ş., inculpaţii A. şi B. au deturnat profesia de jurnalist de la scopul său, profitând de faptul că un joc de noroc televizat, aşa cum a fost "U.", depinde într-o proporţie majoritară de încrederea telespectatorilor în corectitudinea modului de desfăşurare, absenţa fraudelor în organizare şi un profil moral corespunzător al celor ce îl organizează.

Utilizând acelaşi mod de operare ca şi în cazul şantajului îndreptat împotriva părţii vătămate D., respectiv prin proferarea de ameninţări cu lansarea unei campanii furibunde de denigrare la adresa jocului "U." şi a persoanei care îl organizează, cei doi inculpaţi l-au constrâns pe Ş. să accepte remiterea unor sume de bani în schimbul nedifuzării pe postul F. a pretinselor materiale compromiţătoare, reuşind astfel să înfrângă voinţa acestuia.

S-a mai menţionat că gravitatea faptelor este generată, totodată, de numărul mare de acte materiale specifice şantajului întreprinse de inculpaţi, pe parcursul unor perioade relativ îndelungate, aspect care demonstrează perseverenţa şi hotărârea pe care au manifestat-o în vederea îndeplinirii scopului socialmente periculos al faptelor.

Instanţa de fond a remarcat, totodată, modul insidios de operare al inculpaţilor, aceştia utilizând o gamă variată de tehnici de manipulare a victimelor, astfel cum au fost prezentate anterior, în funcţie de starea psihică în care se aflau acestea în diverse momente ale desfăşurării activităţii infracţionale, începând cu ameninţări cu caracter voalat şi trecând, în mod treptat, la abordări mult mai agresive, constând în ameninţări făţişe, unele dintre ele proferate chiar prin intermediul postului de televiziune F..

S-a arătat că susţinerile inculpaţilor referitoare la moralitatea îndoielnică a părţilor vătămate, chiar dacă ar fi reale, nu prezintă absolut nicio relevanţă pentru soluţionarea prezentei cauze, acest aspect nefiind apt să cauţioneze acţiunile de şantaj împotriva acestora şi nereprezentând o împrejurare pe care instanţa să o valorifice în favoarea inculpaţilor, în contextul în care, de regulă, acest gen de infracţiuni se bazează pe anumite slăbiciuni ale persoanelor şantajate.

Gravitatea faptelor este augmentată de împrejurarea că, pe lângă lezarea relaţiilor sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei, prin săvârşirea acestora au fost afectate, în secundar, şi relaţiile sociale referitoare la patrimoniul persoanelor vătămate, în condiţiile în care acestea au remis sume importante de bani în urma acţiunilor de constrângere la care au fost supuse.

Judecătoria Sectorului 1 a avut în vedere şi caracterul oarecum atipic al infracţiunilor comise de către inculpaţi, fiind foarte rar întâlnite, posibil chiar inexistente, în practica judiciară, situaţii în care realizatori de emisiuni televizate, sau chiar alte categorii de oameni de presă, să comită acte care se circumscriu infracţiunii de şantaj chiar în timpul exercitării profesiei sau îl legătură cu aceasta.

S-a arătat că în privinţa limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, infracţiunile de şantaj prev. de art. 194 pct. 1 şi 2 C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000 sunt pedepsite cu închisoarea de la 7 ani la 12 ani.

În consecinţă, prin coroborarea tuturor aspectelor învederate anterior, referitoare la circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor şi la circumstanţele personale ale inculpaţilor, instanţa de fond a aplicat acestora câte o pedeapsă cu închisoarea pentru fiecare infracţiune săvârşită, îndreptată sub minimul special prevăzut de lege, în condiţiile reţinerii circumstanţelor atenuante indicate în precedent, cu executarea acesteia în regim de detenţie. Instanţa a apreciat că se impune executarea efectivă, în mediul carceral, a pedepselor, ţinând cont de toate argumentele prezentate mai sus, referitoare la gradul de pericol social al faptelor şi la periculozitatea inculpaţilor.

Astfel, punând în balanţă ansamblul acestor considerente, prin prisma dispoziţiilor legale invocate anterior, instanţa a apreciat că în cauză se impune aplicarea fata de inculpatul A. a câte unei pedepse de 3 ani închisoare pentru fiecare dintre cele două infracţiuni reţinute în sarcina sa, fără aplicarea vreunui spor.

De asemenea, instanţa a aplicat inculpatului C. o pedeapsă de 3 ani închisoare sub aspectul infracţiunii de şantaj reţinute în sarcina sa, iar inculpatului B. o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu executare în regim de detenţie.

Cuantumul acestor pedepse este, în opinia instanţei, în concordanţă cu criteriile de individualizare prevăzute de art. 52 şi 72 C. pen., acestea fiind apte să atingă scopul punitiv, dar şi pe cel educativ-preventiv al sancţiunilor de drept penal.

În privinţa pedepselor accesorii şi complementare, s-a apreciat că se impune faţă de inculpaţi interzicerea drepturilor de a fi aleşi în autorităţile publice sau în funcţii elective publice sau de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi după executarea pedepsei principale, pentru o perioadă de 3 ani în cazul inculpaţilor A. şi C., respectiv pe o durată de 2 ani în cazul inculpatului B..

De asemenea, instanţa a interzis inculpaţilor, atât ca pedeapsă accesorie, cât şi ca pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a ocupa funcţia de care s-au folosit la săvârşirea infracţiunilor de şantaj, interdicţie reglementată de dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen.

În concret, instanţa a interzis inculpaţilor exercitarea dreptului de a ocupa funcţia de realizatori de programe televizate, de care s-au folosit la săvârşirea infracţiunilor, atât ca pedeapsă accesorie, cât şi ca pedeapsă complementară, în acest ultim caz pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale în cazul inculpaţilor A. şi C., respectiv pe o durată de 2 ani în cazul inculpatului B..

Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut că în cursul urmăririi penale, partea vătămată D. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 30.000 euro şi 42.000 lei, reprezentând prejudiciul material cauzat.

În faza de judecată, anterior citirii actului de sesizare, partea vătămată D. şi-a precizat cererea de constituire de parte civilă formulată anterior, solicitând obligarea inculpaţilor A. şi C. la plata sumei de 30.000 euro şi 42.000 lei, reprezentând suma remisă efectiv acestora, la care se adaugă dobânda legală aferentă în cuantum de 16.113,22 lei cu titlu de beneficiu nerealizat, precum şi a sumei de 200.000 euro, reprezentând daune morale. De asemenea, partea civilă a solicitat obligarea celor doi inculpaţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Ulterior, partea civilă şi-a precizat acţiunea civilă sub aspectul dobânzii legale aferente daunelor materiale, solicitând dobânda legală calculată de la data de 1 iulie 2009 până la data plăţii efective.

În concret, pentru considerentele exprimate anterior sub aspectul laturii penale a cauzei, instanţa a apreciat că în speţă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în sarcina inculpaţilor A. şi C., prin fapta lor ilicita cauzând pârtii civile atât un prejudiciu de ordin material, cât şi unul de ordin moral.

În ceea ce priveşte prejudiciul, ca un element esenţial al răspunderii delictuale, s-a reţinut că acesta constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite comisă de o altă persoană. Cu privire la prejudiciu, practica judiciară şi doctrina de specialitate au stabilit că acesta trebuie să aibă un caracter cert şi, în mod evident, să nu fi fost reparat încă. Totodată, în materia răspunderii civile delictuale operează principiul reparării integrale a prejudiciului.

În privinţa daunelor materiale solicitate de către partea civilă D., s-a constatat că acestea sunt în totalitate justificate, reprezentând practic contravaloarea sumelor de bani remise de către acesta ca urmare a infracţiunii de şantaj îndreptate împotriva sa.

Totodată, instanţa a apreciat că este întemeiat şi capătul de cerere referitor la dobânda legală aferentă debitului principal, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului. Această sumă va fi calculată în concordanţă cu cererea părţii civile, începând cu data de 1 iulie 2009 şi până la la data plăţii efective, în condiţiile în care în materia răspunderii civile delictuale este aplicabil principiul conform căruia debitorul este de drept în întârziere de la data săvârşirii faptei ilicite.

Referitor la prejudiciul moral reclamat, în esenţă, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale solicitate de partea civilă, instanţa le-a considerat ca fiind nejustificat de mari, motiv pentru care va admite în parte acest capăt de cerere, considerându-se că suma de 10.000 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii, reprezintă o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit de partea civilă D..

Referitor la cealaltă faptă dedusă judecăţii, instanţa a constatat că în declaraţia lui Ş. dată la 16 iulie 2010, acesta a arătat că nu are pretenţii la despăgubiri civile în cauză şi nici nu doreşte să participe în calitate de parte vătămată în cauză. Pentru aceste motive, Ş. a participat în prezentul dosar în calitate de martor.

În acest context, în baza art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. rap. la art. 19 din Legea nr. 78/2000, instanţa a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 4.500 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii, întrucât această sumă de bani a fost dobândită prin săvârşirea infracţiunii de şantaj.

Având în vedere soluţia pronunţată asupra laturii civile, precum şi faptul că măsura asigurătorie luată în cauză în cursul urmăririi penale avea ca raţiune asigurarea posibilităţii efective a părţii civile de a-şi recupera prejudiciul în cazul admiterii acţiunii civile, în baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. pen. rap. la art. 353 alin. (1) C. proc. pen., art. 163 C. proc. pen. şi art. 20 din Legea nr. 78/2000, instanţa a menţinut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 163/P/2009 din data de 14 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - asupra bunurilor imobile ale inculpatului C..

De asemenea, întrucât în cazul săvârşirii unei infracţiuni de corupţie sau infracţiuni conexe luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie şi ţinând cont de principiul solidarităţii între debitori, care guvernează răspunderea civilă delictuală, instanţa a apreciat că se impune dispunerea unei măsuri asigurătorii şi faţă de inculpatul A., tocmai pentru a asigura posibilitatea efectivă a părţii civile de a se dezdăuna de la oricare dintre inculpaţi.

În consecinţă, în baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. pen. rap. la art. 353 alin. (1) C. proc. pen., art. 163 C. proc. pen. şi art. 20 din Legea nr. 78/2000, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A., până la concurenţa sumelor de 44.500 euro în echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii şi 42.000 lei (sume echivalând cu pretenţiile civile admise de instanţă la care se adaugă suma de 4.500 euro confiscată).

Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA şi inculpaţii A., B. şi C..

Prin Decizia penală nr. 348/A din 4 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, printre altele, au fost admise apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA şi de apelantul inculpat C. împotriva Sentinţei nr. 1186 din 18 decembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând, s-au decis următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpatul A. din infracţiunile prev. de art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. 1969 rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000 şi art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. 1969 rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. 1969 în infracţiunile prev. de art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 131 din Legea nr. 78/2000 şi art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 131 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen.

În baza art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 131 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj (fapta descrisă la capitolul 2 al rechizitoriului).

În baza art. 67 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani de la executarea pedepsei.

În baza art. 67 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., constând în interzicerea desfăşurării oricărei activităţi în presa scrisă sau audio-video, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani de la executarea pedepsei.

În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen., ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 131 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj (fapta descrisă la capitolul 3 al rechizitoriului).

În baza art. 67 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani de la executarea pedepsei.

În baza art. 67 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., constând în interzicerea desfăşurării oricărei activităţi în presa scrisă sau audio-video, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani de la executarea pedepsei.

În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen., ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 39 lit. b) C. pen. au fost contopite cele două pedepse, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an, în final inculpatul urmând să execute 5 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. rap. la art. 67 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani de la executarea pedepsei principale rezultante.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. rap. la art. 67 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., constând în interzicerea desfăşurării oricărei activităţi în presa scrisă sau audio-video, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani de la executarea pedepsei principale rezultante.

În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen., ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale rezultante.

În baza art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive de la data de 22 iunie 2010 la data de 25 iunie 2010.

În baza art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. 1969 rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 74 alin. (2) C. pen. 1969 rap. la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj (fapta descrisă la capitolul 3 al rechizitoriului).

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. 1969 s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. 1969, aceasta din urmă constând în interzicerea desfăşurării oricărei activităţi în presa scrisă sau audio-video, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. 1969, aceasta din urmă constând în interzicerea desfăşurării oricărei activităţi în presa scrisă sau audio-video pe o durata de 5 ani după executarea pedepsei principale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 275 alin. (2), (4) C. proc. pen. au fost obligaţi apelanţii A. şi B. la câte 500 lei, cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare ocazionate cu soluţionarea apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul C..

În baza art. 276 alin. (6) C. proc. pen. a fost obligat apelantul inculpat A. la 19.377 lei către partea civilă D., reprezentând cheltuieli judiciare în apel.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Bucureşti, în esenţă, a considerat că încadrarea juridică dată faptelor de către prima instanţă este corectă, precum şi că în speţă, aşa cum a apreciat şi prima instanţă, sunt incidente dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 78/2000, avându-se în vedere şi Decizia nr. 695 din 17 octombrie 2006 a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de apel a apreciat că aceasta a fost, în mare parte, mod corect reţinută de prima instanţă, săvârşirea faptelor de şantaj rezultând din probele administrate, însă Curtea de Apel constată, din analiza probatoriului administrat, un alt mod de operare decât cel reţinut de prima instanţă, care însă nu influenţează cu nimic asupra elementelor constitutive ale infracţiunii şi nici asupra încadrării juridice.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că în cauză se conturează un mod comun de operare, utilizat în cazul ambelor infracţiuni.

Mai întâi, contrar celor arătate de prima instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că iniţiativa faptelor de şantaj aparţine inculpaţilor "colaboratori" ai F.. S-a arătat că aceştia sunt cei care identifică potenţialele victime, din rândul persoanelor pe care le cunosc sau despre care au informaţii că ar fi şantajabile. Apoi, abordează aceste victime, cărora le insuflă ideea că inculpatul A. are informaţii despre anumite date ce i-ar putea compromite şi pe care ar urma să le prezinte pe post, însă ar fi dispus să renunţe la a da publicităţii aceste informaţii, în schimbul unor sume de bani. Acest mod de operare este, în opinia Curţii, stabilit printr-o înţelegere prealabilă, generală, cu inculpatul A. şi cu conducerea F.. Dacă victimele nu cedează şi nu oferă sumele de bani pretinse, fiind necesară utilizarea de presiuni asupra lor, abia atunci situaţia este adusă la cunoştinţa inculpatului A., căruia i se arată că s-ar putea obţine sume de bani de la victimă, iar acesta procedează la "plasarea" unei informaţii sau a unui anunţ pe postul F., în aşa fel încât victima să fie convinsă că, dacă nu răspunde cererii, emisiunea denigratoare la adresa sa va fi difuzată. Cea mai mare parte din bani ajunge la "colaborator", în timp ce inculpatul A. primeşte o cotă mai scăzută din produsul şantajului, la care se adaugă încheierea forţată a contractelor de publicitate cu postul F., pentru sume modice, în general 5.000 de euro.

Instanţa de apel a observat că aceşti "colaboratori" încercau în fază iniţială să obţină sumele de bani numai pentru ei, apelând la inculpatul A. numai dacă victima nu ceda de la început şantajului. Aşa a procedat şi inculpatul C., care, la ceva timp după ce a obţinut aproximativ 40.000 de euro de la partea civilă D., îi spune inculpatului A. că a primit 10.000 de euro, pe care î-i poate da inculpatului A., însă acesta, "modest", îi spune că se mulţumeşte cu 6.000 (convorbire telefonică de la data de 18 iulie 2009).

S-a precizat că, în analiza situaţiei de fapt instanţa de apel a avut în principal în vedere probele obiective existente la dosarul cauzei, în concret transcrierile convorbirilor telefonice sau înregistrările efectuate în mediu ambiental, al căror conţinut nu a fost contestat de inculpaţi şi numai în subsidiar declaraţiile de martori, audiaţi fie în cursul judecăţii în primă instanţă, fie în cursul judecăţii în apel, pe care fie nu le va avea în vedere la soluţionarea prezentei cauze, fie le va înlătura parţial, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

1. Referitor la fapta comisă în anul 2005 - şantajul comis în dauna persoanei vătămate Ş.

Mai întâi, s-a observat că denunţul a fost formulat de numitul Ş. la data de 25 aprilie 2005, acesta arătând că este director general al SC Ţ. SRL de circa 5 luni.

Ulterior acestui denunţ procurorul a dispus în cauză în mod provizoriu înregistrarea convorbirilor în mediu ambiental, iar dispoziţia sa a fost confirmată de instanţă - încheierea de la 27 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Prima instanţă a reţinut că, în cursul anului 2005, inculpatul B., de profesie jurnalist, realiza pe postul de televiziune F. emisiunea intitulată "T.", în cadrul căreia se difuzau anchete jurnalistice pe diverse teme, în special vizând fapte de corupţie şi fraude.

Din declaraţiile inculpatului B. a reieşit că realiza această emisiune în baza unei înţelegeri verbale cu inculpatul A., fără a fi angajat al postului de televiziune F. şi fără a avea vreun alt gen de angajament cu această entitate, desfăşurându-şi activitatea în calitate de jurnalist freelancer. Aceasta presupunea faptul că nu era remunerat de către postul F. în schimbul realizării emisiunii "T.", însă nici nu plătea vreo sumă de bani pentru spaţiul de emisie, iar costurile de producţie le suporta din resursele financiare proprii.

Tot din declaraţiile inculpatului B. a rezultat că în aceeaşi perioadă a iniţiat o anchetă jurnalistică în privinţa jocului televizat denumit "U.", organizat de SC Ţ. SRL Bucureşti, care se difuza pe postul de televiziune V..

Conform susţinerilor inculpatului B., în urma investigaţiei jurnalistice a constatat că jocul "U." prezenta mai multe nereguli, care afectau corectitudinea desfăşurării procedurii de selectare a câştigătorilor. În acest sens, inculpatul a constatat că o parte a cupoanelor completate de jucători nu ajungeau în urna în care se realiza extragerea aleatorie a cupoanelor câştigătoare, fiind aruncate la gunoi, iar majoritatea celor declaraţi câştigători nu primeau premiile care li se cuveneau.

În acest context, în data de 7 aprilie 2005, inculpatul B. l-a contactat telefonic pe martorul Ş. (persoană vătămată care nu s-a constituit parte vătămată în cadrul procesului penal, conform C. proc. pen. din 1969, fiind audiat în calitate de martor şi care a decedat fără a putea fi audiat de instanţă), directorul general SC Ţ. SRL Bucureşti, organizatorul jocul "U.".

S-a reţinut că acest aspect nu este contestat de inculpatul B., care recunoaşte că a luat legătura cu reprezentanţii SC Ţ. SRL şi că s-a întâlnit cu aceştia, exact în situaţiile descrise în rechizitoriul parchetului.

Din declaraţiile denunţătorului Ş. reiese însă că motivul pentru care inculpatul a contactat reprezentanţii societăţii este acela că în societate figura ca asociat numitul X., al cărui nume era legat de un alt joc care fusese difuzat la televiziune şi anume Y..

Din declaraţiile martorului Ş. a reieşit că la data anterior amintită, în timp ce se afla la sediul SC Ţ. SRL Bucureşti, a fost sunat de către inculpatul B., care în calitate de jurnalist i-a cerut detalii în legătură cu jocul "U.". Ş. i-a făcut legătura acestuia cu adjunctul său, numitul Z., cei doi întâlnindu-se în ziua următoare.

Tot din declaraţiile martorului Ş. a rezultat că inculpatul B. i-ar fi prezentat numitului Z. un material scris cu caracter denigrator la adresa martorului X., ce se referea la falimentul jocului intitulat "Y.", joc asemănător cu cel organizat de către societatea la care acesta avea calitatea de asociat.

Prin intermediul lui Z., martorul Ş. a aflat că B. ar fi solicitat în schimbul nepublicării materialului respectiv pe postul F., care ar fi adus prejudicii de imagine jocului "U.", încheierea unui contract de sponsorizare între SC Ţ. SRL şi postul de televiziune F., precum şi suma de 4.000 de euro lunar, care să-i revină acestuia cu titlu de "preţ pentru propria sa peniţă".

În aceste condiţii, părţile implicate au stabilit o întâlnire care să aibă loc în ziua următoare la sediul SC Ţ. SRL, situat în Bucureşti. Din declaraţiile martorului Ş. rezultă că întâlnirea respectivă nu a mai avut loc, pentru că Z. a solicitat o amânare, fapt care l-a deranjat pe inculpatul B., care a spus că "merge fiecare pe drumul lui şi cu asta, basta".

Din relatările martorului Ş. a reieşit că în data de 11 aprilie 2005, în jurul orelor 20,00, deci la două zile după momentul eşuării organizării unei întâlniri între conducerea SC Ţ. SRL şi inculpatul B., a vizionat pe postul de televiziune F. o ştire difuzată de către acesta din urmă, care conţinea informaţii denigratoare la adresa jocului "U.", inculpatul formulând acuzaţii grave la adresa organizatorilor acestui joc, în sensul că "U." ar fi reprezentat o escrocherie.

Curtea de Apel Bucureşti a observat că existenţa respectivei ştiri este dovedită printr-un mijloc de probă direct, respectiv declaraţia inculpatului B., dată în apel, în condiţiile în care organele de urmărire penală nu au putut identifica nici în arhiva postului F. şi nici în urma demersurilor efectuate la Consiliul Naţional al Audiovizualului înregistrarea emisiunii în discuţie din data de 11 aprilie 2005, însă instanţa a apreciat că afirmaţiile martorului Ş. sub acest aspect sunt verosimile, în contextul succesiunii evenimentelor relevante în cauză.

Instanţa de apel a apreciat, în acord cu cele arătate de prima instanţă, că acest episod din declaraţia denunţătorului este verosimil, într-adevăr, faţă de declaraţia inculpatului B. din faza de judecată a apelului. Relativ la critica adusă de inculpatul B., în sensul că martorul Z. nu a fost audiat, se constată că inculpatul B. nu contestă existenţa întâlnirii cu Z. ci afirmă că nu a avut loc nicio acţiune de şantaj la acel moment.

S-a menţionat că, într-adevăr, asupra acestui aspect există dubii, dat fiind faptul că declaraţiile martorului decedat Z. nu sunt susţinute de alte probe, însă existenţa întâlnirilor între martor, Z. şi inculpat, precum şi motivul pentru care aceştia au fost contactaţi sunt confirmate chiar de inculpatul B. în declaraţiile sale.

S-a arătat în hotărârea din apel că prima instanţă a reţinut că, din coroborarea declaraţiilor martorilor Ş., X., W., DD., EE., FF. şi GG. rezultă că în aceeaşi seară în care Ş. susţine că a avut loc emisiunea cu caracter defăimător realizată de inculpatul B., respectiv 11 aprilie 2005, a avut loc o petrecere la restaurantul "HH.", al cărui patron era martorul EE., prezentatorul jocului "U." difuzat pe postul V., la care au participat pe lângă martorii indicaţi anterior şi inculpatul A., petrecere organizată cu ocazia aniversării fiului lui Ş..

Iniţiativa chemării la petrecere a inculpatului A. ar fi avut-o martorul Ş., care ar fi dorit să-i solicite acestuia lămuriri în legătură cu ştirea apărută la postul F. în seara respectivă în legătură cu jocul "U.". Din declaraţiile coroborate ale martorilor DD., W. şi II. reiese că aceste trei persoane au fost cele care s-au deplasat în seara respectivă, la solicitarea martorului Ş., la sediul postului F., cu scopul de a-l invita la petrecerea organizată la restaurantul "HH.".

De asemenea, prima instanţă a reţinut că, din declaraţiile aceloraşi martori rezultă că martorul Ş. a apelat la DD. şi W. pentru a-l chema pe inculpatul A. la petrecere, având în vedere faptul că aceştia îl cunoşteau foarte bine prin prisma profesiilor acestora (grafician, respectiv regizor), iar II. a avut rolul de a-i transporta pe cei doi cu autoturismul până la sediul F. şi înapoi.

Aşadar, după ce inculpatul A. şi-a încheiat emisiunea "A." din noaptea respectivă, martorii DD. şi W. l-au invitat la petrecerea de la restaurantul lui EE., pentru a discuta cu Ş. despre ştirea difuzată la postul F. în legătură cu jocul "U.".

Mai întâi, Curtea de Apel Bucureşti a menţionat că nu se va avea în vedere la soluţionarea cauzei declaraţiile date de martorul II., nici în favoarea nici în defavoarea inculpaţilor, întrucât poziţia acestuia a fost oscilantă pe parcursul procesului penal, existând dubii asupra sincerităţii declaraţiilor sale, dubii ce profită inculpaţilor.

În al doilea rând, instanţa de apel a precizat că va avea în vedere numai acele declaraţii care se coroborează cu probele obiective administrate în cauză, respectiv transcrierile înregistrărilor convorbirilor telefonice ori în mediul ambiental, necontestate de inculpaţi din perspectiva conţinutului.

S-a menţionat că din declaraţiile martorului Ş., care se coroborează cu declaraţiile martorilor X. şi EE. rezultă că, întrebat fiind despre ameninţările şi afirmaţiile denigratoare făcute în seara respectivă pe postul F., inculpatul A. a răspuns că B., cel care a lansat acuzaţiile, nu este angajatul său, acesta producându-şi pe cont propriu emisiunea în spaţiul de emisie al postului F., iar în schimbul spaţiului de emisie îi plăteşte suma de 80.000 euro pentru fiecare emisiune. în aceste condiţii, inculpatul A. le-a sugerat lui Ş. şi X. să discute cu inculpatul B., întrucât nu avea cum să intervină. în momentul în care asociaţii SC Ţ. SRL l-au întrebat pe inculpatul A. în ce mod ar putea înceta ameninţările şi denigrările la adresa jocului "U.", acesta ar fi replicat că nu poate interveni în conţinutul emisiunii inculpatului B., însă a afirmat că ar exista posibilitatea de a renunţa la transmiterea pe postul F. a emisiunii realizată de acesta, singurul impediment fiind că ar trebui să-l despăgubească cu suma de 80.000 euro.

În declaraţia sa, martorul EE. a arătat că inculpatul A. i-a propus lui Ş. să încheie un contract de sponsorizare cu postul F. în valoare de 140.000 euro, bani care trebuiau plătiţi lui A. în schimbul stingerii conflictului, în sensul încetării afirmaţiilor denigratoare la adresa jocului "U.". Totodată, martorul EE. a afirmat că Ş. nu i-a dat un răspuns concret inculpatului A., arătând că se va mai gândi la propunerea acestuia.

În acelaşi sens au fost şi declaraţiile martorilor Ş. şi X., care au confirmat faptul că inculpatul A. le-a solicitat să încheie un contract publicitar cu F., în schimbul stopării apariţiei informaţiilor negative în legătură cu jocul "U.". De asemenea, aceştia au arătat că inculpatul A. le-a învederat că o parte din suma aferentă contractului îi va reveni inculpatului B..

Instanţa de apel a constatat că aceste declaraţii se coroborează cu transcrierile înregistrărilor în mediul ambiental, efectuate ulterior autorizării interceptării, inclusiv relativ la suma de aproximativ 100.000 de euro şi cu privire la încheierea unor contracte de publicitate, aspect care de asemenea se coroborează cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv contractele necompletate, însă cu număr de înregistrare, depuse la dosarul cauzei.

S-a reţinut că inculpatul A. nu a recunoscut existenţa acestei întâlniri, afirmând că la data menţionată de martori s-a născut fiica sa, astfel că nu era posibil să fie prezent şi la restaurantul "HH.". Inculpatul a depus la dosar copia certificatului de naştere a fiicei sale.

Instanţa de apel a constatat însă că, pe de o parte, înscrisul depus de inculpat nu face dovada faptului că nu s-ar fi întâlnit deloc cu martorii şi denunţătorul, ci posibilitatea că această întâlnire să fi avut loc în altă zi, iar pe de altă parte a reţinut că afirmaţiile martorilor sunt confirmate cel puţin în parte de celelalte probe administrate în cauză. în plus, cum corect a reţinut prima instanţă, naşterea fiicei sale nu exclude ipoteza prezenţei inculpatului pe parcursul zilei şi la un alt eveniment, cu atât mai mult cu cât acesta a fost în noaptea respectivă şi la sediul F., unde a moderat emisiunea "A.", astfel cum el însuşi a recunoscut.

La declaraţiile martorilor menţionaţi se adaugă şi declaraţiile martorilor W., DD. şi GG., care au confirmat prezenţa inculpatului în localul respectiv.

Curtea de Apel Bucureşti a mai observat că nu există nici un temei pentru a înlătura declaraţiile a nu mai puţin de şase martori, declaraţii concordante, apărările inculpatului în sensul că toate aceste declaraţii sunt mincinoase nefiind verosimile, în condiţiile în care acestea au fost constante şi se coroborează cu celelalte probe administrate.

Din probatoriul administrat instanţa de apel a reţinut două aspecte relevante pentru cauză şi care se coroborează cu alte probe administrate, care reies din declaraţiile martorilor Ş., DD. şi W.. Primul se referă la faptul că în timpul întâlnirii din data de 12 aprilie 2005 de la sediul SC Ţ. SRL, inculpatul A. a contactat telefonic o persoană de sex feminin care se afla la sediul F., întrebând-o pe aceasta care este costul pentru "no combat" la F.. în urma convorbirii, inculpatul a ajuns la concluzia că trebuie să primească cât mai repede posibil suma de 5.000 euro. Curtea reţine această afirmaţie întrucât se coroborează cu conţinutul celorlalte contracte - foarte numeroase - depuse la dosarul cauzei, din care reiese că suma stabilită pentru aceste contracte de publicitate cu F. este de 5000 de euro. De asemenea, după cum se va observa în analiza probatoriului relativ la fapta săvârşită în 2009, această sumă era stabilită de K., care desfăşura activitatea de conducere a F..

Al doilea aspect priveşte suma de 1500 de euro, achitată de denunţător, care rezultă din procesul-verbal de redare în formă scrisă a convorbirii telefonice purtate între inculpatul A. şi martorul Ş. în data de 26 aprilie 2005, începând cu orele 18,44, al cărei conţinut nu a fost contestat de inculpat, rezultă următoarele:

Ca situaţie de fapt, instanţa de apel, a mai reţinut că martorul Ş. i-a remis inculpatului A., într-un context nestabilit în totalitate, suma de 3.000 euro, inculpatul afirmând: "3.000 plus 1.500 din plic fac 4.500".

Având în vedere contextul în care a fost purtată convorbirea dintre aceştia, instanţa a apreciat în mod temeinic că afirmaţiile martorului Ş. referitoare la suma de 4.500 euro efectiv remisă inculpatului A. sunt verosimile. Convorbirea telefonică, citată în decizia instanţei, confirmă şi susţinerile martorului Ş. în privinţa faptului că această sumă a fost plătită în două tranşe, una de 1.500 euro, prin intermediar, iar cea de 3.000 înmânată personal de către Ş. lui A..

În acest sens, s-a reţinut că martorul Ş. face referire la suma de 1.500 euro, iar inculpatul A. vine în completarea sa şi afirmă că trebuie să scadă 4.500 euro din suma totală de 100.000 euro, bineînţeles, întrucât între timp primise încă o tranşă de bani, în cuantum de 3.000 euro.

De asemenea, convorbirea telefonică supusă analizei probează faptul că suma totală pe care martorul Ş. trebuia să o plătească inculpaţilor este de 100.000 euro, având în vedere afirmaţia pe care acesta o face referitoare la "suta de mii", aprobată în mod implicit de către inculpatul A., replica acestuia fiind că din această sumă se vor deduce cei 4.500 euro, care în mod limpede fuseseră deja remişi.

În aceeaşi zi, 26 aprilie 2005, în care are loc această convorbire telefonică, la aproximativ 15 minute de la acest episod, inculpatul B. s-a întâlnit cu martorii Ş. şi X. la sediul SC Ţ. SRL, de unde au plecat împreună cu autoturismul la Restaurantul "JJ.", situat în Bucureşti, unde au luat cina, aspect confirmat de planşa fotografică efectuată cu ocazia supravegherii operative a acestora.

De altfel, s-a menţionat că existenţa acestei întâlniri este recunoscută de inculpatul B., inclusiv în în declaraţiile date în faţa instanţei de apel.

Curtea de Apel Bucureşti a menţionat că în mod temeinic prima instanţă a reţinut că scopul întâlnirii era acela de a stabili împrejurările concrete în care martorul Ş. îşi va achita obligaţiile pe care şi le asumase faţă de inculpaţi, pentru a opri şantajul la care era supus de către aceştia. Discuţiile purtate cu această ocazie, atât în interiorul autoturismului utilizat pentru deplasare, cât şi în incinta Restaurantului "JJ.", relevă elemente probatorii care confirmă susţinerile martorului Ş. din cuprinsul plângerii depuse de acesta şi a declaraţiilor ulterioare date în faţa organelor de anchetă.

Coroborând conţinutul discuţiilor purtate de către inculpatul B. cu martorii Ş. şi X., astfel cum rezultă din procesele-verbale de transcriere ataşate la dosarul cauzei, cu cel al convorbirii purtate cu aproximativ o jumătate de oră înainte între inculpatul A. şi martorul Ş., s-a constatat că apar referiri la suma de 100.000 euro pe care Ş. trebuia să o remită inculpaţilor, expresiile utilizate de acesta fiind sugestive: "Ţi-am făcut rost de suta de mii", "E vorba de o sută de mii de euro". S-a menţionat că aceste afirmaţii nu sunt contrazise de către inculpatul B., care chiar precizează în cursul discuţiei, imediat după prima referire a martorului Ş. la suma de bani respectivă, "Dac-am bătut palma". S-a apreciat că utilizarea acestei sintagme de către inculpatul B. demonstrează, într-adevăr, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, că între aceştia avusese loc o înţelegere, care presupunea remiterea de către martorul Ş. a sumei de 100.000 euro. în mod evident, caracterul acestei înţelegeri nu putea fi unul licit, întrucât din niciun înscris aflat la dosarul cauzei nu reiese că ar fi vorba despre un contract, o convenţie, sau un alt tip de înţelegere care să aibă o bază legală. Or, a vorbi despre achitarea sumei de 100.000 de euro fără a exista la bază o convenţie scrisă conduce cu evidenţă la concluzia că scopul achitării acestei sume de bani nu este unul licit, iar din conversaţiile transcrise şi purtate între inculpaţi rezultă cu evidenţă că acest scop consta în denumitul "non combat", în concret ca postul F. şi inculpaţii să nu difuzeze informaţii negative la adresa jocului KK.

În plus, s-a observat că din afirmaţiile inculpatului B. sunt în sensul că "Dac-am bătut palma.. M-am urcat în barcă, ştiu ce-am de făcut.", rezultă cu evidenţă pe de o parte că are cunoştinţă de scopul achitării acestei sume de bani şi pe de altă parte că suma sau cel puţin o parte din ea îi profită şi lui, urmând a oferi ceva în schimb. Inculpatul B. îl asigură pe denunţător că onorarea obligaţiilor pe care şi le-a asumat îi va asigura liniştea, iar martorul Ş. insistă asupra acestei chestiuni.

S-a constatat că la afirmaţiile lui Ş., legate de temerea că nu se va respecta înţelegerea, inculpatul B. are o reacţie aprobatoare, aspect ce demonstrează veridicitatea susţinerilor martorului, reţinându-se, în acord cu prima instanţă, că în situaţia unei înscenări puse la cale de către Ş., astfel cum susţine apărarea, afirmaţiile acestuia nu ar fi fost fost atât de tranşante şi clare, tocmai pentru a induce în eroare interlocutorul asupra subiectului dezbătut. Or, având în vedere modul de formulare a frazelor de către martorul Ş. şi răspunsurile inculpatului B., existenţa unei erori a inculpatului B. asupra sensului acestora este exclus. Prima instanţă a reţinut în mod temeinic că un alt element semnificativ care se desprinde din discuţia purtată de cei doi este faptul că banii urmau să fie daţi a doua zi, respectiv în data de 27 aprilie 2005 ("mai e mâine momentul în care dăm banii şi, din acel moment, s-a terminat şi s-a şters absolut totu"). Nici această afirmaţie a lui Ş. nu este respinsă de către B., ci din contră.

Continuarea discuţiei relevă, de asemenea, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, elemente probatorii insurmontabile, care se coroborează pe deplin cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză şi care confirmă situaţia de fapt expusă anterior.

S-a apreciat că din această convorbire rezultă exact situaţia de fapt reţinută de Curte, în sensul că miza şantajului o constituia suma de bani ce urma să fie împărţită între inculpaţi şi o sumă modică ce reprezenta contractul de publicitate încheiat cu F.. Se observă că abia la acest moment inculpatul B. vine cu ideea unui contract în care să se treacă o clauză în sensul că F. se obligă să nu difuzeze niciun material negativ la adresa societăţii Ţ. SRL.

Faptul că denunţătorul Ş. şi SC Ţ. SRL nu aveau nici un interes să încheie un asemenea contract de publicitate a rezultat din simplul fapt că jocul KK. era difuzat pe un alt post de televiziune, respectiv V., neexistând nicio explicaţie logică pentru a face publicitate pe postul F. unei emisiuni difuzate pe V..

S-a observat de asemenea, că inculpatul B. a afirmat că pentru ca A. să dea un contract publicitate-sponsorizare, acesta se încheie pentru o sumă mică care "nu-l ajută şi nu-l încântă cu absolut nimic"! Deosebit de important este faptul că inculpatul B. afirmă următoarele: "Deci, nu-ţi ascund faptul că au fost oferte şi din partea lor, nu! Dar pitice! Da?" S-a apreciat că această frază rostită de inculpat înlătură apărarea acestuia în sensul că discuţia înregistrată şi datată 26 aprilie 2005 ar fi fost de fapt mai recentă şi postdatată de parchet, neexistând autorizaţie de interceptare. Apărarea inculpatului a fost înlăturată, întrucât afirmaţiile sale din cursul convorbirii se coroborează cu înscrisurile aflate la dosarul de urmărire penală, unde se află ataşat contractul de publicitate încheiat între SC G. SRL şi LL. SA, în 12 aprilie 2005 la SC G. SRL, pentru suma de 149.894.000 lei şi cu durata de un an şi contractul de publicitate încheiat între SC G. SRL şi LL. SA din 12 aprilie 2005 şi înregistrat în 18 aprilie 2005 la SC G. SRL, pentru suma de 5000 de euro şi cu durata de un an.

În plus, la finalul convorbirii, printre altele, inculpatul este sunat de cineva şi află faptul că la televiziuni tocmai a fost prezentată o ştire cu ziaristul MM., răpit de terorişti şi îmbrăcat în haine portocalii, împrejurare care a avut loc chiar la data de 26 aprilie 2005.

Cât priveşte convorbirile la care se face referire în cererea scrisă de probe, între denunţătorul Ş. şi numitul NN., s-a constatat că prima instanţă nu a făcut referire la acestea în cuprinsul considerentelor şi nici instanţa de apel nu le reţine ca fiind relevante, astfel că solicitarea inculpatului de expertizare a acestora este neconcludentă în cauză.

S-a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect că existenţa şantajului practicat de inculpaţi rezultă fără dubii din următoarea afirmaţie a martorului Ş., aprobată de către inculpatul B.: "Dar şi sub presiune şi ... Ştii ce-am zis: "Dom' le, bine! Suta asta de mii este pentru nocau ... non combat pe tot ce înseamnă OO. şi tot ce înseamnă A.".

Aşadar, inculpatul B. a recunoscut în mod expres că suma de 100.000 euro solicitată lui Ş. reprezintă contravaloarea non-combat-ului pe care el şi A. trebuiau să-l manifeste în relaţia cu acesta.

Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut şi alte afirmaţii relevante din convorbire, în care denunţătorul îl întreabă, spre exemplu, pe inculpatul B. dacă îl cunoaşte bine pe A. şi dacă-l poate stăpâni, inculpatul răspunzând că lucrează cu A. de o lună de zile dar îl cunoaşte de multă vreme şi îi ştie problemele de ordin financiar.

S-a apreciat totodată, că prima instanţă a reţinut de asemenea corect că finalul discuţiei din data de 26 aprilie 2005 dintre B. şi Ş. se referă la modalitatea concretă în care acesta din urmă îşi va onora obligaţiile faţă de inculpaţi, evidenţiindu-se faptul că ziua următoare trebuia să fie decisivă în ecuaţia şantajului, întrucât A. şi B. urmau să primească restul sumei de bani, până la 100.000 euro. Aceştia au stabilit să se întâlnească împreună cu inculpatul A. la sediul postului F.. Totodată, în prealabil, martorul Ş. trebuia să scoată banii de la o unitate bancară.

În privinţa întâlnirii din după-amiaza zilei de 27 aprilie 2005, dintre martorul Ş. şi inculpaţii A. şi B., prima instanţă a reţinut în mod legal că aceasta a avut loc, conform înţelegerii părţilor implicate, la sediul postului de televiziune F., convorbirile ce au avut loc fiind înregistrate şi redate în dosar.

S-a menţionat că elementele probatorii care rezultă din procesele-verbale de transcriere a înregistrărilor audio în mediul ambiental se coroborează într-adevăr cu declaraţiile martorului Ş. referitoare la conţinutul discuţiei, precum şi că s-a făcut din nou referire la suma de 100.000 euro, ca reprezentând contravaloarea pretenţiilor lui A. şi B., martorul Ş. chiar arătând că nu poate să le remită o sumă atât de mare în numerar, având în vedere normele legale în materia spălării banilor, iar B. chiar emiţând unele ipoteze pentru rezolvarea acestei probleme, cum ar fi: "Plătesc eu o amendă în baza contractului", "Creditezi societatea".

Examinând transcrierile convorbirilor, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că după sosirea inculpatului A. la locul întâlnirii, discuţia continuă în acelaşi sens, martorul Ş. scuzându-se că a discutat prin intermediul telefonului mobil, referindu-se bineînţeles la conversaţia referitoare la sumele de bani remise până în acel moment, cu privire la care inculpatul B. îi atrăsese atenţia, replica inculpatului A. fiind în sensul că telefonul său mobil este sigur, întrucât este pe cartelă. Această afirmaţie a inculpatului din cuprinsul convorbirii demonstrează că declaraţiile sale din faţa instanţei, în sensul că are un singur număr de telefon mobil, acela cunoscut angajaţilor săi, nu corespunde adevărului, în realitate discuţiile cu denunţătorul purtându-se pe un număr utilizat pe cartelă - astfel cum a fost identificat în dosar - aspect ce se coroborează cu răspunsul primit de la SC PP. SA, chiar la solicitarea inculpatului A., în care se arată că numărul ... este un număr utilizat cu cartelă, iar nu cu abonament nominal.

S-a mai menţionat în decizia instanţei de apel că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond este corectă, arătându-se că între X., Ş. şi B. are loc o convorbire telefonică, în urma căreia aceştia rup înţelegerea în baza căreia reprezentanţii SC Ţ. SRL trebuiau să plătească inculpaţilor suma totală de 100.000 euro, pentru ca postul F. să nu lanseze o campanie mediatică cu conotaţii negative despre jocul "U.". Conţinutul convorbirii, astfel cum este redat în procesul-verbal de transcriere ataşat la dosarul cauzei, reliefează solicitarea martorilor X. şi Ş. adresată inculpatului B., de a li se restitui suma de 4.500 euro remisă inculpatului A., reacţia lui B. fiind în contradicţie cu tot ceea ce discutase cu aceştia până în acel moment, în cursul acelei zile dar şi în zilele anterioare, simulând faptul că nu ştie despre ce este vorba, ceea ce întăreşte convingerea asupra scopului urmărit de inculpaţi.

De asemenea, s-a apreciat că în mod legal prima instanţă a constatat că nu a fost dovedită existenţa unei înregistrări ambientale a unei discuţii purtate de martorul Ş. cu inculpatul A., în legătură cu care parchetul susţine că ar fi fost fost depusă de martorul Ş. ca mijloc de probă aflat la dosarul cauzei şi care ar fi dispărut din materialul probatoriu al dosarului, astfel că nici acest mijloc de probă nici declaraţiile martorilor QQ., RR. şi SS. nu pot fi luate în considerare, cu atât mai mult cu cât la data comiterii infracţiunii deduse judecăţii făceau parte din structura de parchet care a formulat acuzaţiile în prezenta cauză.

În ce priveşte declaraţiile date de inculpaţi în faţa instanţei de apel, apărarea şi inculpatul A. a încercat să insinueze în faţa instanţei de apel că prima instanţă în mod nelegal nu l-ar fi audiat, în condiţiile în care acesta a precizat în mod expres în faţa primei instanţe încă din anul 2011, la fel cu ceilalţi inculpaţi, atunci când a fost întrebat dacă doreşte să dea declaraţii în cauză, că va da declaraţii atunci când consideră necesar, lucru pe care nu l-a făcut.

Instanţa de apel a procedat la audierea celor trei inculpaţi şi relativ la infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B. a confirmat declaraţiile denunţătorului Ş., în sensul că l-a sunat pe acesta, a discutat cu el, denunţătorul spunându-i să ia legătura cu numitul Z., şi de asemenea a confirmat declaraţiile denunţătorului în sensul că la data de 11 aprilie 2005 a avut o emisiune referitoare la jocurile U. în care a prezentat o investigaţie jurnalistică prin care arăta că unii câştigători nu şi-au primit premiul, a prezentat date financiare despre societatea care administra jocul, arătând că există o diferenţă între venituri şi premiile care se atribuiau, şi a spus despre denunţătorul Ş. că este devalizatorul ŞŞ. şi TT. cu peste 2000 de miliarde. A mai arătat inculpatul în declaraţia sa că la 10 - 14 zile de la emisiune a fost sunat de inculpatul A., care l-a întrebat dacă poate veni la sediul U., inculpatul B. deplasându-se acolo şi purtând o discuţie cu A. şi denunţătorul, inculpatul A. întrebându-l dacă intenţionează să mai scrie despre acest subiect.

Apărarea inculpatului a afirmat că intervenţia sa în discuţiile dintre denunţător şi inculpatul A. ar fi avut loc după emisiunea din data de 11 aprilie 2005 astfel că nu ar avea nicio legătură cu acţiunile inculpatului A., iar în realitate denunţătorul era cel care încerca să obţină ca jocul să fie difuzat pe F. sau ŢŢ., iar discuţiile din zilele următoare vizau acest aspect.

S-a apreciat însă, că apărarea inculpatului este infirmată de transcrierile convorbirile avute de acesta cu denunţătorul, analizate anterior; mai mult, declaraţiile inculpatului din faţa instanţei de apel nu fac decât să confirme veridicitatea declaraţiilor denunţătorului Ş.. în plus, inculpatul recunoaşte că a înmânat denunţătorului draftul de contract, însă acesta trebuia să aibă ca obiect difuzarea jocului pe postul F.; or, declaraţiile sale sunt infirmate chiar de conţinutul contractului depus la dosar, care este tip şi în care se consemnează că obiectul contractului îl constituie furnizarea de servicii de publicitate.

Nici celelalte apărări ale inculpatului din declaraţiile date în faţa instanţei de apel nu au fost primite, fiind infirmate de transcrierile înregistrărilor în mediul ambiental. De asemenea explicaţia inculpatului referitoare la semnificaţia sintagmei "non-combat" s-a apreciat că nu este plauzibilă, acesta afirmând că a folosit această sintagmă deoarece ar fi făcut aproape orice ca să obţină anumite informaţii cum ar fi de ce a fost graţiat personal de către preşedintele UU. şi cum a reuşit să obţină 2000 de miliarde de la trei bănci; or, pe de o parte afirmaţia sa nu se coroborează cu conţinutul discuţiilor avute cu denunţătorul, iar pe de altă parte în contextul în care anterior a arătat că nu intenţiona să mai facă nicio emisiune cu acest subiect, nu mai avea interes pentru a afla aceste informaţii.

În concluzie, s-a constatat că în mod temeinic prima instanţă a reţinut că vinovăţia inculpaţilor A. şi B. este dovedită sub aspectul infracţiunii de şantaj săvârşită de inculpaţi în luna aprilie 2005.

Relativ la apărarea inculpatului A., în sensul că soluţia de condamnare nu se putea întemeia exclusiv pe declaraţiile date de martorul Ş., în faza de urmărire penală, în condiţiile în care la instanţa de fond nu s-a prezentat şi nu a dat nicio declaraţie, Curtea de Apel Bucureşti a constatat, pe de o parte, că soluţia primei instanţe a avut la bază în mod special transcrierile convorbirilor telefonice ori în mediul ambiental, iar pe de altă parte că motivul obiectiv pentru care denunţătorul nu a fost audiat nici de prima instanţă nici de instanţa de apel este acela că a decedat. în consecinţă, în mod legal au fost avute în vedere declaraţiile date de acesta în cursul urmăririi penale, coroborate cu transcrierile convorbirilor, neexistând nici un temei pentru a înlătura declaraţiile acestuia.

Referitor la susţinerea martorului Ş., în sensul că inculpatul A., prin intermediul unei foi de hârtie ar fi scris o sumă de 80.000 şi 20.000, s-a reţinut ca fiind întemeiată apărarea inculpatului, în sensul că o va înlătura, în condiţiile în care această declaraţie nu se coroborează cu nici un element de fapt şi nu este confirmată prin nici un mijloc de probă.

Contrar celor arătate de apărare, s-a reţinut că transcrierile convorbirilor, aflate la dosarul cauzei, confirmă vinovăţia inculpatului A. sub aspectul infracţiunii de şantaj, constând în ameninţarea cu darea în vileag la televiziunea F. a unor informaţii compromiţătoare cu privire la persoanele implicate în conducerea SC Ţ. SRL, în schimbul obţinerii unor sume de bani.

2. Referitor la fapta de şantaj din anul 2009 pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii A. şi C., Curtea de Apel Bucureşti a constatat că aceasta a fost săvârşită prin acelaşi mod de operare, reţinându-se că şi în acest caz iniţiativa şantajului aparţine nu inculpatului A. ci inculpatului C., care îl cunoştea pe partea civilă D.

Din analiza convorbirilor telefonice şi a mesajelor tip SMS aflate la dosarul cauzei şi necontestate de inculpaţi a reieşit că în cursul lunii mai a anului 2009, numita E., angajată în funcţia de reporter la televiziunea F., s-a deplasat, la indicaţiile inculpatului C., în comuna Zărand, judeţul Arad, fiind însoţită de un cameraman, identificat ulterior în persoana martorului VV., audiat de instanţa de apel. Tot din transcrierile convorbirilor telefonice reiese că martora avea cunoştinţă de intenţiile inculpatului C., putându-se concluziona că scopul deplasării a fost acela de a crea părţii civile temerea că face obiectul unei anchete jurnalistice.

Împrejurarea că martora s-a deplasat la indicaţia inculpatului C. a rezultat cu evidenţă din transcrierile convorbirilor telefonice, astfel că instanţa de apel urmează a înlătura declaraţiile martorei E. în care aceasta a afirmat că a făcut deplasarea în judeţul Arad pentru a realiza o anchetă jurnalistică despre D., primarul comunei Zărand, la indicaţiile inculpatului A., folosind autoturismul postului de televiziune, pus la dispoziţie de acesta. în plus, tot din aceleaşi transcrieri se observă că martora spera să obţină şi ea o sumă de bani de la inculpatul C., pentru "serviciile" aduse, aceasta sunându-l insistent pe inculpat şi întrebându-l dacă a obţinut ceva de la partea civilă D., plângându-se totodată de lipsa banilor.

În plus, afirmaţiile martorei E. în sensul că a fost trimisă de inculpatul A. au fost contrazise de declaraţiile martorului VV., care a arătat că nu s-au deplasat la Arad cu maşina postului F., ci cu avionul. Martorul a arătat că nu ştia scopul deplasării, el având numai calitatea de operator, însă a confirmat declaraţiile martorilor din comuna Zărand, audiaţi de prima instanţă, relativ la modalitatea în care s-a desfăşurat vizita în comuna Zărand, inclusiv faptul că nu au reuşit să ia legătura cu partea civilă. După ce s-a întors în Bucureşti, martora E. a avut o discuţie cu inculpatul C., căruia i-a adus la cunoştinţă modalitatea de desfăşurare a deplasării, în continuare aşteptând rezultatul acesteia, ulterior 1-a sunat insistent pe inculpatul C. pentru a vedea dacă s-a obţinut vreo sumă de bani de la partea civilă. De altfel, inculpatul A. nu îl cunoştea pe partea civilă la acel moment, cel care îl cunoştea şi avea informaţii despre D. fiind inculpatul C..

După ce partea civilă a fost înştiinţată de către mai mulţi locuitori ai comunei Zărand, printre care şi martorele J. şi H., despre faptul că o echipă a postului de televiziune F. a sosit în comuna Zărand şi efectuează o anchetă jurnalistică având conotaţii defavorabile acestuia, acesta 1-a contactat pe inculpatul C., domiciliat în municipiul Arad, asociatul unic şi administrator al SC L. SRL, despre care avea cunoştinţă că este realizatorul unei emisiuni cu profil de clarviziune şi ocultism, difuzată pe postul F., având în vedere că era singura persoană aflată în anturajul inculpatului A. pe care o cunoştea. Din declaraţiile părţii vătămate reiese că a procedat astfel întrucât dorea să afle detalii legate de investigaţia pornită de postul F. care îl viza, iar inculpatul C. era singurul care îi putea comunica aceste lucruri.

În ceea ce priveşte relaţia sa cu inculpatul C., D. a arătat în declaraţiile sale că îl cunoştea pe acesta de aproximativ două luni, întrucât soţia sa apelase la serviciile sale de clarvăzător, în contextul în care o avertizase că fiul său va deceda în urma unui accident rutier, solicitându-i suma de 25.000 euro pentru a preveni producerea acestui eveniment. Chiar declaraţia persoanei vătămate este în sensul că bănuieşte faptul că ideea de a-l şantaja a încolţit în mintea inculpatului C. încă din momentul în care i-a dat suma de 25.000 euro pentru a "salva" viaţa fiului său; în contextul în care a achitat această sumă uriaşă pentru o înşelăciune atât de evidentă, partea civilă părea victima sigură; nici nu e de mirare, dat fiind faptul că inculpatul C., de altfel persoană cu cazier judiciar pentru infracţiunea de furt calificat, era prezentat în cadrul postului F. ca fiind "clarvăzător".

Denunţul privind şantajul a fost formulat de partea civilă la data de 1 iulie 2009, ulterior procedându-se la interceptarea convorbirilor telefonice ale acesteia şi ale inculpatului C. şi la înregistrări în mediul ambiental, în condiţii de legalitate - conform autorizaţiei din 2 iulie 2009 emisă de Tribunalul Bucureşti.

Astfel, începând cu data de 6 iulie 2009 şi până la 25 septembrie 2009 au fost interceptate convorbiri telefonice cu relevanţă în cauza prezentă.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat, mai întâi, că, într-adevăr, afirmaţia inculpatului că partea civilă ar fi avut o datorie de plătit este dovedită atât cu transcrierile convorbirilor telefonice cât şi cu declaraţia martorei XX., însă nu s-a putut stabili cuantumul acesteia şi mai ales din ce provine acea datorie; în plus, chiar dacă o parte din banii solicitaţi părţii civile constituiau o asemenea datorie, acest fapt nu înlătură existenţa infracţiunii de şantaj, aspect pe care Curtea îl va analiza pe larg din perspectiva încadrării juridice a faptelor.

Revenind la situaţia de fapt, s-a observat că iniţial, în declaraţia dată în faţa procurorului, inculpatul C. a afirmat că de fapt partea civilă dorea "să facă publicitate comunei la F.", motiv pentru care inculpatul C. ar fi luat legătura cu martora K. în vederea încheierii unui contract de publicitate. A mai arătat inculpatul că ar fi luat cunoştinţă de la partea civilă de faptul că o echipă a F. s-a deplasat pentru o investigaţie în comuna Zărand, însă nu a ştiut dacă s-a făcut vreun material şi dacă materialul a existat; declaraţia inculpatului în sensul că nu a avut cunoştinţă despre acest demers şi despre activitatea martorei E. este infirmată de conţinutul convorbirilor telefonice între aceasta şi inculpat.

Afirmaţia inculpatului că a luat legătura cu martora K. în vederea încheierii unui contract de publicitate cu F. este susţinută chiar de martora K., aşa cum reţine şi instanţa de judecată. Acest fapt face parte din înţelegerea generală între "colaboratori" şi conducerea F. ca, în situaţia în care este găsită o persoană şantaj abilă, acesteia să i se ceară să încheiere un contract de publicitate cu F.. De altfel, chiar martora K. arată că a avut cunoştinţă despre deplasarea făcută de martora E.

S-a menţionat că încheierea unui contract de publicitate cu F. făcea de fapt parte din obiectul şantajului reiese în mod logic şi din faptul că o comună din judeţul Arad nu avea nevoie de nici un fel de publicitate televizată, cu atât mai mult cu nu era şi nu este inclusă în vreun circuit turistic, iar pentru un asemenea contract banii trebuia atribuiţi şi evident, justificaţi din bugetul local.

În urma discuţiei avute cu C., persoana vătămată a obţinut promisiunea acestuia că se va interesa în legătură cu demersul jurnalistic al postului F., aspect ce reiese şi din declaraţiile părţii civile D. cât şi din transcrierile convorbirilor telefonice ulterioare; partea civilă s-a întâlnit cu inculpatul C., care i-a adus la cunoştinţă că a discutat cu A. despre ancheta jurnalistică a postului F. din comuna Zărand, iar acesta i-a transmis că va opri publicarea materialului compromiţător rezultat din ancheta jurnalistică ce-l vizează pe D. în situaţia în care va primi suma de 200.000 euro, ulterior suma a fost redusă la 150.000 euro, aspect ce rezultă de asemenea din transcrierile convorbirilor telefonice, coroborate cu declaraţiile părţii civile.

În cele din urmă, D. a fost de acord cu plata acestei sume, cu condiţia de a o achita în mai multe tranşe, remiţându-i inculpatului C., în două tranşe succesive, suma de 20.000 euro, respectiv suma de 10.000 euro şi 42.000 lei, declaraţiile părţii vătămate în acest sens coroborându-se cu conţinutul convorbirilor telefonice; ulterior, dându-şi seama că nu va putea achita sumele cerute, partea civilă a formulat denunţul din 1 iulie 2009.

S-a arătat că prima instanţă a reţinut însă corect că aspectele învederate de către partea civilă D. în plângerea şi declaraţiile date ulterior în faţa organelor judiciare sunt confirmate de procesele-verbale de redare a convorbirilor şi comunicărilor interceptate în cauză, aceste mijloace de probă certificând faptul că inculpatul C., în mod direct, iar inculpatul A., în mod direct şi indirect, exercită presiuni asupra părţii civile cu scopul de a o determina pe aceasta să le remită diverse sume de bani, ca preţ al nedifuzării unor materiale compromiţătoare pe postul de televiziune F., iar conţinutul convorbirilor relevante în speţă dintre partea vătămată şi inculpatul C., dintre acesta din urmă şi inculpatul A., dintre inculpaţi şi terţe persoane, evidenţiază, prin coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, manoperele efectuate în vederea îndeplinirii rezoluţiei infracţionale, respectiv obţinerea unor foloase materiale prin specularea stării de temere insuflate părţii vătămate ca urmare a actelor de presiune psihică exercitate asupra acesteia.

În opinia instanţei de apel a rezultat cu evidenţă că în perioada iulie - septembrie 2009 partea civilă este supusă în mod repetat actelor de şantaj efectuate de inculpaţii A. şi C., care îmbracă diverse forme, de la insinuări voalate până la ameninţări directe cu realizarea unei campanii media de denigrare, toate subsumându-se unicului scop de a îl determina pe D. să cedeze acestor presiuni şi să plătească suma de 110.000 euro, rămasă neachitată din totalul celor 150.000 euro, reprezentând contravaloarea "bunăvoinţei" acestora.

De asemenea, faptul că într-adevăr partea civilă a achitat aproximativ 40.000 de euro a reieşit din transcrierea convorbirii de la 6 iulie 2009, în care inculpatul C. nu neagă acest aspect, precum şi din transcrierea convorbirii de la data de 9 iulie 2009. Din această din urmă convorbire se confirmă şi faptul că suma iniţială cerută este de 200.000 de euro, scăzută la 150.000 de euro.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că această succesiune de convorbiri conturează modul în care inculpatul C. încearcă să manipuleze partea vătămată, iniţial acreditând ideea că inculpatul A. va da curs ameninţărilor referitoare la publicarea materialelor denigratoare, iar apoi sugerându-i acesteia că a reuşit să obţină o amânare a difuzării informaţiilor compromiţătoare şi că înţelegerea rămâne valabilă. Aceste manopere au în mod evident rolul de a spori temerea părţii vătămate şi în acelaşi timp de a-i atrage atenţia asupra iminenţei declanşării unei campanii mediatice îndreptată împotriva sa în situaţia în care nu se conformează pretenţiilor financiare ale inculpatului A.

Aceeaşi tehnică de manipulare a fost folosită de către inculpatul C. şi în convorbirile ce au loc în zilele următoare, astfel cum rezultă din procesul-verbal de redare în formă scrisă a convorbirii înregistrată în mediul ambiental din data de 13 iulie 2009, începând cu orele 18:13, discuţie ce are loc în habitaclul autoturismului lui C., pe raza Municipiului Arad.

A mai arătat instanţa de apel că din transcrierile convorbirilor ulterioare reiese însă că suma de 40.000 de euro nu a ajuns la inculpatul A., care la acel moment nu cunoştea demersurile şantajiste ale inculpatului C., ci a fost folosită de inculpatul C.. Acest fapt rezultă mai întâi din transcrierea convorbirii telefonice între inculpatul C. şi E. din aceeaşi zi, 13 iulie 2009, ora 22,37, când inculpatul C. o sună pe E., aceasta întrebându-l dacă are vreo veste bună, însă inculpatul îi spune că vestea este proastă, deoarece partea civilă nu a mai achitat vreun ban, urmând să o facă săptămâna viitoare şi că aceasta vrea să se vadă cu A., din reacţia martorei fiind evidentă împrejurarea că, la acel moment, inculpatul A. nu era încă implicat în şantaj, martora sfătuindu-l pe C. să îi spună că A. "nu se vede cu lumea" şi de asemenea să îi spună că nu ar vrea să-l întâlnească pe partea civilă. Anterior 21,22 inculpatul este sunat de numita YY., care îl întreabă dacă "s-a întâlnit cu gheiul acela" şi dacă i-a dat bani; apoi la 22,06 este sunat de martora E., însă inculpatul nu răspunde, la 22,16 martora îi trimite un sms - "Ce faci" iar ulterior are loc convorbirea de la 22,37. Rezultă cu evidenţă că martora era la curent cu demersurile inculpatului, context în care Curtea apreciază că aceasta nu putea fi reaudiată în cauză în cursul judecăţii în apel, întrucât declaraţiile date puteau fi autoincriminatoare; parte din declaraţiile acesteia urmează a fi înlăturate, după cum am expus anterior.

Întrucât partea civilă nu a mai achitat nicio sumă de bani, iar inculpatul C. avea nevoie de bani, după cum el însuşi precizează în sms-ul trimis E. la 18 iulie 2009, ora 14,40, la data de 18 iulie 2009 ora 18,33 C. începe demersurile pentru implicarea inculpatul A. în şantajul împotriva părţii civile. Abia atunci C. îi spune că ar fi primit 10.000 de euro (10 plasme) de la o persoană, pe care îi oferă lui A., însă acesta se mulţumeşte cu 6000 "aaa, vreo şase plasme mi-ar trebui dacă ai putea ..." La 19 iulie 2009 ora 19,17 inculpatul A. îl sună pe C. şi îi spune că intră până la 8, iar la 8 se vor uita la televizor şi vor vedea; în jurul orei 20,30 inculpatul C. îl sună insistent pe partea civilă, însă acesta nu răspunde. În acel moment inculpatul C. este împreună cu inculpatul A., după cum el însuşi arată în sms-ul trimis la ora 20,33 numitului ZZ. Apoi, văzând că partea civilă în continuare nu răspunde, îl sună pe fiul acestuia, care îi comunică faptul că D. nu are semnal, fiind la vânătoare în localitatea Nadeş, după cum obişnuieşte în fiecare zi de duminică. Inculpatul C. îi spune fiului părţii civile că e cu A. în birou şi că acesta voia să vorbească cu partea civilă. În continuare inculpatul C. primeşte mesaje de la mai multe persoane, cărora le spune că este cu A. şi nu a terminat; la ora 21,26 încearcă din nou să îl sune pe partea civilă, care nu răspunde, iar în cele din urmă la 21,29 cheamă un taxi şi părăseşte sediul F..

A doua zi, 20 iulie 2009, E. se interesează din nou prin sms care e situaţia; la 19,59 inculpatul C. îl sună pe A., care îi spune că va veni la F. la ora 22,00, inculpatul C. îi spune că va veni la el "să faci discursul acela, să ţi-l dau" - întâlnirea nu are loc, A. având un alt program, iar numitul "ZZ." îl sună pe inculpatul C. abia în noaptea aceea, pe data de 21 iulie 2009 la ora 1,19, spunându-i să vină că "a venit Dan", dar inculpatul C. îi spune că e târziu şi că se va duce a doua zi. La ora 19,21 pe 21 iulie 2009 inculpatul C. trimite un sms numitei K., pe care o întreabă dacă poate să treacă să îi dea lui Dan "discursu de la contractu".

Şi cu privire la această martoră instanţa de apel a constatat că există cel puţin bănuiala că era la curent cu demersurile inculpatului C., astfel că în cursul judecăţii în apel nu a procedat la reaudierea acesteia, apreciind că declaraţia ar putea fi una de autoincriminare.

Instanţa de apel a mai înlăturat şi apărarea inculpatului A. în sensul că la data de 21 iulie 2009 a fost plecat din ţară. De asemenea, s-a mai menţionat că ceea ce a spus A. în seara respectivă rezultă din înregistrarea întregii emisiuni din acea seară, ridicată cu ocazia percheziţiei efectuate la sediul postului F. în data de 21 iunie 2010, conform procesului-verbal de percheziţie şi ataşată la dosarul cauzei: "De asemenea, o să vorbim despre corupţie. Peste tot în ţară. Dar vom vorbi despre primarul din Zărand, jud. Arad, care a vândut peste 500 de ha din terenul oamenilor din comună unui italian. După un timp, a luat înapoi de la italian ... mă rog, terenul. Judecătorii de la Chişineu Criş au favorizat câştigarea unor procese ... se zice ... că are nişte vile ... mă rog, în pădure, baruri, mai multe locuinţe, pe care, de asemenea, le avem filmate. Multe voci care susţin că domn' primar ar face chiar trafic de influenţă cu anumiţi miniştri".

Astfel, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect că anunţul realizat de o manieră succintă de către inculpatul A. în cadrul emisiunii, referitor la ilegalităţile comise de primarul din comuna Zărand, neurmat de dezbaterea acestui subiect, astfel cum ar fi fost firesc să se întâmple, demonstrează faptul că scopul urmărit de acesta nu era acela de a realiza un demers jurnalistic corect, care să aducă în atenţia opiniei publice această chestiune, ci reprezenta o modalitate de a constrânge partea vătămată să cedeze şantajului la care aceasta era supusă; nedifuzarea materialului compromiţător în cursul serii de 21 iulie 2009 nu a fost determinată de intervenţia inculpatului C., la rugăminţile părţii vătămate, ci a făcut parte din planul stabilit anterior de către inculpaţi, care nu aveau niciun interes să dezvăluie în acel moment presupusele activităţi ilicite ale primarului din Zărand, întrucât acest fapt ar fi pus capăt înţelegerii cu partea vătămată şi, implicit, ar fi curmat orice şansă de a mai intra în posesia sumei de 110.000 euro pe care ar mai fi trebuit să o primească. Se remarcă sms-ul trimis de inculpatul C. părţii civile, căreia îi transmite să se culce, dându-i de înţeles că în emisiunea respectivă nu se va mai difuza nimic, ulterior confirmându-i părţii civile acest fapt.

În legătură cu discursul referitor la primarul din Zărand rostit în seara de 21 iulie 2009, inculpatul A. a declarat că, de fapt, era vorba despre un "promo", mai exact despre un anunţ cu privire la un subiect ce urma să fie dezvoltat în emisiunea respectivă sau într-o altă emisiune. Inculpatul a mai învederat că un "promo" nu obligă în niciun fel radiodifuzorul să aducă la cunoştinţă publicului subiectul anunţat, putând exista nenumărate motive pentru ca, în final, subiectul anunţat să nu mai fie difuzat (de exemplu - lipsa spaţiului de emisie, apariţia între timp a altor subiecte mult mai interesante pentru publicul telespectator, etc). De asemenea, inculpatul a susţinut că, în principiu, nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul respectivului "promo" pentru că, probabil, i-a fost dictat în căşti în timpul emisiunii sau i-a fost scris de cineva pe un bileţel şi transmis în timp ce prezenta emisiunea.

Instanţa de fond a reţinut în mod temeinic că apărările inculpatului A. sunt însă contrazise de elementele de fapt prezentate mai sus, ce rezultă atât din convorbirile telefonice şi mesajele tip SMS interceptate în cauză, cât şi din declaraţiile părţii civile.

S-a menţionat în decizia Curţii de Apel că implicarea inculpatului A. în şantajul la care era supusă partea vătămată D. rezultă şi din convorbirea telefonică din noaptea de 21 - 22 iulie 2009, ce are loc începând cu orele 03,01 între inculpatul C. şi numitul "ZZ.".

În acord cu prima instanţă, s-a menţionat că "Omul cu contractu" nu poate fi decât partea vătămată D., mai ales în contextul evenimentelor petrecute în cursul nopţii trecute, dar şi a faptului că ultimul mesaj tip SMS pe care inculpatul C. îl transmisese către K. anterior acestei convorbiri se referea la "discursu' de la contractu" pe care inculpatul A. urma să-l rostească în timpul emisiunii.

În perioada următoare, respectiv 23 iulie 2009 - 5 august 2009, probele administrate în cauză au relevat faptul că presiunile exercitate asupra părţii vătămate D. au încetat, cu toate că aceasta nu a mai achitat nicio sumă de bani, acest interval suprapunându-se cu perioada în care inculpatul A. a fost plecat din România.

Din convorbirea telefonică purtată între D. şi C. în data de 5 august 2009, începând cu orele 12,22, se desprinde ideea că partea vătămată face eforturi pentru a găsi un cumpărător pentru terenurile agricole pe care le deţine în judeţul Arad, astfel încât să-şi onoreze obligaţiile faţă de inculpatul A.. Partea vătămată îi propune inculpatului C. să-i transmită direct proprietatea terenurilor lui A., sau chiar lui C. ori altui intermediar al patronului F., în condiţiile în care acesta manifesta reticenţă faţă de ideea de a apărea în acte ca proprietar al imobilelor respective. Până la urmă, cei doi ajung la concluzia că această variantă ar putea fi utilizată doar în cazul în care D. nu ar reuşi să vândă terenurile pe care le deţine.

Convingându-se că partea vătămată nu dispune de lichidităţi pentru a plăti următoarea tranşă de bani şi cunoscând dificultăţile de valorificare a terenurilor aparţinând acesteia, inculpatul C. a luat decizia de a încerca să-l convingă pe inculpatul A. să accepte să primească aceste terenuri în schimbul sumei de 110.000 euro solicitate.

Tot la data de 5 august 2009 dar la 18,48 E. îl apelează pe inculpatul C., care îi comunică că individul l-a sunat pentru a-i spune că are nişte "haine" de vânzare şi că trebuie să vândă "câteva hectare de haine" pentru a avea bani. În acelaşi sens este şi convorbirea dintre cei doi de la 13 august 2009 ora 16,35.

În ceea ce priveşte apelul declarat de Ministerul Public, în care este criticată soluţia instanţei de fond sub aspectul cuantumului pedepselor aplicate inculpaţilor, considerându-se că acel cuantum aplicat nu se justifică, în raport de faptele săvârşite de către aceştia, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că apelul este întemeiat, mai întâi sub aspectul greşitei reţineri a circumstanţelor atenuante, cu consecinţa majorării pedepselor pentru inculpaţii A. şi B., apoi sub aspectul legii penale mai favorabile, cu privire la aceiaşi inculpaţi.

Astfel, s-a avut în vedere că prima instanţă a apreciat că în privinţa tuturor celor trei inculpaţi se impune a fi reţinute dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. pen. 1969, iar în privinţa inculpaţilor A. şi B. reţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969. Relativ la circumstanţa atenuată prev. de art. 74 lit. a) C. pen. 1969, instanţa de apel a apreciat că nu există temeiuri pentru a fi reţinută, nici în privinţa inculpatului A. şi nici în privinţa inculpatului B..

În opinia instanţei de apel lipsa antecedentelor penale nu este suficientă pentru reţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969, fiind necesar pentru incidenţa acestui text de lege a se face dovada că inculpaţii au avut un comportament deosebit în societate, dovezi ce nu au fost făcute. Mai mult decât atât, în privinţa inculpatului A. s-a reţinut săvârşirea a două fapte în concurs, astfel că nu se poate reţine o conduită bună a acestuia anterior săvârşirii infracţiunii, cel puţin relativ la fapta comisă în anul 2009.

Contrar susţinerilor apărării, instanţa de apel a menţionat că împrejurarea că acţiunile ilicite ale inculpatului au fost săvârşite profitând de poziţia sa cu larg impact asupra publicului, de moderator la televiziunea F. constituie o împrejurare care agravează fapta şi nu o circumstanţă care să fie favorabilă inculpatului. De asemenea, s-a apreciat că simpla situaţie familială, faptul că inculpatul este căsătorit şi are un copil minor, nu sunt argumente suficiente pentru a se reţine o bună conduită în societate, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în privinţa inculpatului B..

În consecinţă, a fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. în privinţa inculpaţilor B. şi A.

Totodată, au fost înlăturate şi dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. pen. 1969 în privinţa inculpaţilor A. şi B., reţinându-se că faptul că inculpaţii sunt persoane instruite şi perfect integrate în societate, nu pot fi reţinute ca argumente pentru incidenţa art. 74 alin. (2) C. pen. 1969, dimpotrivă, împrejurarea că inculpaţii au acţionat folosindu-se de posibilităţile pe care le aveau la televiziunea F., precum şi modalitatea de săvârşire a faptelor, scopul urmărit, conducând la concluzia că nu există nici un temei pentru a se reţine circumstanţe atenuante inculpaţilor.

De asemenea, s-a menţionat că nici potrivit legii noi nu sunt întrunite cerinţele reţinerii de circumstanţe atenuante, art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. nefiind incident, în condiţiile în care inculpaţii nu recunosc săvârşirea infracţiunilor şi nu au restituit sumele de bani obţinute, iar reţinerea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. este exclusă, raportat la modalitatea în care au fost săvârşite faptele.

În privinţa inculpatului B. s-a arătat că se impune însă a fi reţinute dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. pen. 1969, pentru alte considerente decât cele avute în vedere de instanţă. Astfel, s-a arătat că fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului a fost săvârşită în urmă cu aproape 10 ani, iar din analiza dosarului de urmărire penală rezultă cel puţin în parte culpa organelor judiciare în instrumentarea acestui dosar, care a stat în nelucrare timp de 3 ani, de la dosar dispărând şi anumite probe, motiv pentru care se impune ca pedeapsa aplicată inculpatului B. să fie dozată şi din perspectiva timpului scurs de la data săvârşirii infracţiunii.

În ceea ce priveşte cuantumul pedepsei şi modalitatea de individualizare a acesteia, a avut în vedere pentru inculpaţii B. şi A. în principal două aspecte - gravitatea faptei în concret şi perioada lungă de timp scursă de la data săvârşirii faptelor.

În mod temeinic s-a arătat în motivarea apelului declarat de parchet că acele circumstanţe personale reţinute de prima instanţă nu pot fi în favoarea inculpaţilor, atât timp cât au urmărit obţinerea unor avantaje prin modul de operare folosit, respectiv blocarea oricărei reacţii adverse din partea celui şantajat, întrucât acesta din urmă nu se poate adresa, astfel cum o face cel care şantajează, imediat şi aceluiaşi public, pentru a combate afirmaţiile denigratoare, care se fac la adresa sa. Mai mult, inculpaţii au invocat principii ca libertatea presei ori informarea publicului drept justificare pentru şantajarea unor persoane, urmărind în realitate un folos patrimonial, ceea ce face ca gravitatea faptelor în concret să fie ridicată.

Din acest punct de vedere, Curtea de apel Bucureşti a apreciat că indiferent de cuantumul pedepsei, se impune ca aceasta să fie cu executare în regim de detenţie, întrucât fapta inculpaţilor este de o gravitate ridicată.

Relativ la stabilirea cuantumului pedepsei, s-a avut în vedere perioada foarte lungă de timp scursă de la data săvârşirii faptelor, de aproape 10 ani, perioadă ce s-a scurs, în cea mai mare parte, fără a exista o culpă a inculpaţilor.

În acest sens, au fost avute în vedere disp. art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, conform cărora "Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (...), care va hotărî (...) fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa ."

La stabilirea depăşirii termenului rezonabil se au în vedere atât comportamentul părţilor (cereri repetate de amânare a cauzei, schimbarea repetată a apărătorilor cu necesitatea amânării cauzei pentru pregătirea apărării, formularea abuzivă de cereri repetate de punere în libertate, de recuzare) pentru care statul nu este responsabil pentru amânările cauzate de o astfel de conduită, dar nu trebuie să fie pasiv în astfel de situaţii.

De asemenea, s-a făcut referire la comportamentul autorităţilor (perioade de inactivitate prelungite în cursul urmăririi penale sau acordarea de termene excesiv de mari, citarea defectuoasă a părţilor, martorilor, casări sau desfiinţări cu trimitere spre rejudecare succesive, depunerea cu întârziere a rapoartelor de expertiză dispuse în cauză cumulată cu pasivitatea organului judiciar, conexarea sau disjungerea inutilă a cauzelor, motivarea cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti, redactarea cu întârziere a rechizitoriului, trimiterea cu întârziere a dosarului către instanţa de control judiciar etc).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului deja a confirmat sub acest aspect caracterul adecvat al remediului constând în reducerea în mod expres şi cuantificat a cuantumului pedepsei aplicate ca urmare a duratei excesive a procedurii.

În acest context, Curtea de apel Bucureşti a apreciat că în privinţa inculpatului B., care nu are vreo culpă în tergiversarea procesului, se poate aplica o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege, urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen. 1969, în considerarea duratei excesive a procedurii, neimputabilă inculpatului. Astfel, în privinţa inculpatului B. a fost înlăturată înlătura numai reţinerea dispoziţiei art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969.

Reţinând în continuare dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. pen. 1969, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că legea penală mai favorabilă pentru inculpatul B. este legea veche, care permite reţinerea de circumstanţe atenuante conform art. 74 alin. (2) C. pen. 1969, mai largi decât cele limitativ prevăzute de Noul C. pen. şi care nu sunt incidente în cauză. Totodată, a apreciat că nu se impune majorarea pedepsei aplicate inculpatului B., având în vedere în principal acelaşi argument al timpului scurs de la data săvârşirii infracţiunii; gravitatea infracţiunii în concret urmează a fi sancţionată şi de asemenea scopul pedepsei urmează a fi atins prin executarea acesteia în regim de deţinere.

În ce priveşte pe inculpaţii B. şi A., Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, înlăturând dispoziţiile art. 74 C. pen. 1969, inaplicabile în cazul acestor inculpaţi, legea penală mai favorabilă este legea nouă, faţă de limitele de pedeapsă evident mai favorabile, respectiv închisoarea de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni, faţă de limitele pedepsei închisorii de la 7 la 12 ani, în reglementarea în vigoare la data săvârşirii faptei, chiar în condiţiile tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni din legea nouă, incident în cazul inculpatului A..

În ceea ce priveşte încadrarea juridică dată faptei în legea nouă, s-a menţionat că aceasta este cea prev. de art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, dispunându-se, în privinţa inculpaţilor A. şi B., schimbarea încadrării juridice a faptelor în sensul arătat.

Aşadar, apelul Parchetului a fost apreciat ca fiind fondat sub aspectul cuantumului pedepselor ce urmează a se aplica potrivit legii mai favorabile, fiind pertinente argumentele reprezentantului Ministerului Public în sensul că se impune o majorare peste minimul special de 2 ani şi 8 luni, raportat la modalitatea săvârşirii faptelor de către inculpaţi, respectiv prin mijloace mass-media, punând părţile vătămate într-o imposibilitate de a avea vreo reacţie şi urmărind interese personale.

S-a constatat că într-adevăr gravitatea faptei este dată în primul rând de calitatea persoanelor vătămate, care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 78/2000, care sancţionează mai drastic faptele de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din aceeaşi lege, în concret în speţa de faţă fiind avute în vedere calităţile persoanelor vătămate - una exercitând o funcţie publică, aceea de primar şi cea de-a doua având calitatea de administrator a unei societăţi comerciale.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat, în concret, că gravitatea faptei este ridicată având în vedere calitatea inculpaţilor, care, nefiind totuşi jurnalişti de profesie şi în adevăratul sens al cuvântului, apăreau în mod constant pe postul de televiziune F., fiind cunoscuţi de public, inculpaţii profitând de această situaţie pentru a şantaja persoanele vătămate şi a obţine sume de bani de la acestea. Din modalitatea în care au fost săvârşite faptele a rezultat existenţa unui mecanism utilizat de inculpaţi şi în general de televiziunea F. pentru a obţine venituri, inducând în eroare publicul în sensul că activităţile şi emisiunile desfăşurate de F. sunt în slujba publicului, în realitate acest post fiind folosit pentru asemenea fapte şi obţinerea de bani în mod ilegal.

Din acest punct de vedere, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că gravitatea faptelor comise de inculpatul A. este una ridicată, întrucât pe de o parte s-a folosit de poziţia sa faţă de public pentru a şantaja persoanele vătămate şi pe de altă parte a permis şi celorlalţi inculpaţi să se folosească de impactul său asupra publicului pentru a obţine venituri ilicite. Curtea nu poate să nu observe, spre exemplu, că F. a permis unor persoane ca inculpatul C., condamnat pentru infracţiuni de furt calificat, să realizeze emisiuni în care să îşi aroge calităţi de "clarvăzător" şi în felul acesta să obţină sume de bani de la persoane naive, cum a fost soţia părţii civile D. sau de la persoane şantajabile, cum este partea civilă. Curtea observă încă o dată că sumele solicitate de inculpaţi nu erau reduse, ci dimpotrivă, inculpatul B. pretindea suma de nu mai puţin de 200.000 de euro de la persoana vătămată D..

Instanţa de apel a mai arătat că nu poate fi luată în considerare apărarea inculpatului A. în sensul că reţinerea variantei agravante a infracţiunii de şantaj, constând în aceea că s-ar fi exercitat o constrângere cu ameninţarea prin darea în vileag a unor fapte compromiţătoare, prin intermediul presei, nu poate constitui o circumstanţă agravantă, care să justifice o agravare a tratamentului sancţionator al inculpatului, întrucât vizează gradul de gravitate al faptei aşa cum a fost stabilit de legiuitor prin norma de incriminare, respectiv limitele mai ridicate de pedeapsă, aspect ce nu poate face obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Referitor la inculpatul A., cu privire la fapta săvârşită în anul 2005, s-a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse foarte apropiate de minimul special prevăzut de lege, dat fiind argumentele expuse anterior, relative la perioada lungă de timp scursă de la data săvârşirii faptei. Astfel, în contextul în care se reţine culpa organelor judiciare în ceea ce priveşte durata procedurii penale, s-a considerat că se impune, ca reparaţie pentru acest aspect, aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus. în consecinţă, relativ la individualizarea pedepselor pentru inculpatul A., pentru prima faptă au fost reţinute aceleaşi argumente ca şi în privinţa inculpatului B., respectiv perioada îndelungată de timp de la data săvârşirii acesteia şi culpa organelor judiciare, care nu au făcut cercetări timp de 3 ani, astfel că apreciază că se impune aplicarea unei pedepse foarte apropiate de minimul special.

Însă, în ceea ce priveşte cea de-a doua faptă, s-a constatat că acest argument nu mai este valabil, fapta fiind săvârşită în anul 2009. În plus, s-a reţinut în privinţa inculpatului modalitatea repetată în care a acţionat, modul comun de operare, astfel că pentru cea de-a doua faptă se va aplica o pedeapsă într-un cuantum mai ridicat. Aşa fiind, pentru cea de-a doua faptă, s-a considerat că se impune aplicarea unei pedepse îndreptate spre mediu, reţinând încă o dată gravitatea faptei în concret, poziţia inculpatului A., fără a cărui activitate nici inculpatul C. nu ar fi putut şantaja persoana vătămată, apreciindu-se că o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare este justă faţă de circumstanţele săvârşirii faptei şi circumstanţele personale ale inculpatului.

Reţinând legea nouă ca fiind mai favorabilă datorită limitelor de pedeapsă mai reduse, Curtea de apel Bucureşti, în aplicarea Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, a procedat la contopirea pedepselor conform art. 39 C. pen., inculpatul A. urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 4 ani şi 6 luni închisoare, la care se adaugă sporul fix şi obligatoriu de o treime din cuantumul celeilalte pedepse, de 1 an închisoare, astfel că în final va executa o pedeapsă de 5 ani şi 6 luni închisoare, cu executare.

În privinţa tuturor inculpaţilor Curtea de Apel Bucureşti a aplicat pedeapsa accesorie şi complementară, apreciind că faţă de natura infracţiunii şi modalitatea de săvârşire în condiţiile arătate se impune interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. 1969, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani de la executarea pedepsei, aceştia fiind nedemni în exercitarea unor funcţii publice sau de autoritate publică.

În plus, au fost interzise inculpaţilor exercitarea dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., respectiv art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. 1969, constând în interzicerea desfăşurării oricărei activităţi în presa scrisă sau audio-video, ca pedeapsă complementară şi accesorie, pe o perioadă de 5 ani de la executarea pedepsei, având în vedere faptul că inculpaţii s-au folosit de împrejurarea că, aşa cum s-a arătat, deşi nu erau jurnalişti de profesie, aveau acces şi impact larg asupra publicului, aspect de care s-au folosit în săvârşirea infracţiunii şi care îi face nedemni de a mai desfăşura o asemenea activitate pe care au utilizat-o în scopuri ilicite. Astfel, nu s-a putut ignora impactul pe care activitatea inculpaţilor îl avea asupra publicului, indus în eroare asupra scopurilor urmărite de aceştia, şi în mod special transformarea unei televiziuni în "industrie" de şantaj, cu implicarea conducerii şi a altor angajaţi, pentru obţinerea unor sume de bani, precum şi urmările pe care asemenea fapte, mai ales dacă "dezvăluirile" făcute erau mincinoase, le puteau produce asupra persoanelor vătămate.

În consecinţă, prin decizia instanţei de apel au fost admise apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA şi de apelantul inculpat C. împotriva Sentinţei nr. 1186 din 18 decembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Hotărârea instanţei din apel a fost comunicată inculpatului A. la data de 27 mai 2015, care a declarat recurs în casaţie la 19 iunie 2015 prin avocat WW. şi la 24 iunie 2015 prin avocat Q..

La data de 2 iunie 2015, decizia a fost comunicată inculpatului B. care a declarat recurs în casaţie la data de 26 iunie 2015, prin avocat ales.

Prin motivele de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., prin avocat ales WW., s-a solicitat, în temeiul cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., casarea Deciziei penale nr. 348/A din data de 4 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi achitarea inculpatului pentru săvârşirea celor două infracţiuni prevăzute de art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplic. art. 131 din Legea nr. 78/2000, întrucât inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În motivare, apărarea a arătat că recursul în casaţie vizează latura penală şi latura civilă, fiind întemeiat în drept pe cazurile de casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (latura penală) şi art. 448 alin. (2) C. proc. pen. (greşita soluţionare a laturii civile).

În susţinerea cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., apărătorul inculpatului A. a arătat că se subsumează noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală şi situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, fiind în această ipoteză situaţia în care elementele de fapt reţinute nu se găsesc în conţinutul legal al infracţiunii, rezultând din prevederile art. 15 şi 16 C. pen. că este necesară raportarea stării de fapt la norma de incriminare pentru a stabili dacă fapta in concreto este prevăzută de legea penală.

Totodată, s-a susţinut că, întrucât C. proc. pen. nu mai prevede ca şi temei de achitare situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, singura interpretare care poate fi dată temeiului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. este aceea de a subsuma noţiunii de "fapta nu este prevăzută de legea penală" şi situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, astfel că în măsura în care se pronunţă o hotărâre definitivă de condamnare, fără a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, singurul remediu procesual îl constituie calea extraordinară a recursului în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, în ceea ce priveşte elementele de fapt din care rezultă că inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, apărarea a arătat următoarele:

1. În ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 131 din Legea nr. 78/2000, săvârşită în anul 2009 asupra lui D., având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi încadrarea juridică dată faptei, apărarea a arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă agravată.

În acest sens, s-a arătat că în ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii lipseşte elementul material întrucât referitor la acţiunea de constrângere ce condiţionează existenţa infracţiunii de şantaj, se impută inculpatului o contribuţie indirectă, mediată de colaboratorul F. C., precum şi una nemijlocită săvârşită asupra lui D. În ceea ce priveşte presupusele acte de constrângere exercitate în mod indirect, prin intermediul coinculpatului C., s-a menţionat că instanţa de apel nu precizează în mod concret în ce anume constă acestea, pentru simplul fapt că ele sunt rezultatul unor presupuneri, neexistând probe în sensul contribuţiei indirecte ce i se reproşează inculpatului, această acuzaţie bazându-se strict pe supoziţii.

În esenţă, în susţinerea argumentelor referitoare la lipsa actelor specifice acţiunii de constrângere, apărarea a arătat că nu există nici o probă în afară de declaraţia caracterizată de subiectivism a părţii vătămate care să demonstreze faptul că, în realitate, conţinutul discuţiei purtate de inculpatul A. cu coinculpatul C. ar fi avut legătură cu o modalitate de stopare a anchetei jurnalistice în curs de desfăşurare.

Astfel, s-a apreciat de apărea inculpatului că instanţa de apel a preluat scenariul întocmit de reprezentanţii Ministerului Public şi validat de către prima instanţă, dezvoltând ideea unei contribuţii indirecte la infracţiunea de şantaj asupra lui D., deşi nu există nici o probă care să confirme existenţa unor acte de constrângere indirectă.

În concluzie, prin raportare la probele administrate, apărătorul inculpatului a susţinut că este evidentă inexistenţa actelor de constrângere indirectă.

În ceea ce priveşte presupusele acte de constrângere exercitate în mod direct, apărarea a menţionat că argumentele reţinute de instanţa de apel sunt nejustificate, ameninţarea directă ce i se reproşează, constând în transmiterea mesajului în seara zilei de 21 iulie 2009, la orele 23:35, în cadrul emisiunii "A." fiind înlăturată de conţinutul înregistrării emisiunilor ridicate de către D.N.A., cu ocazia percheziţiei la sediul F., care au fost vizionate în cursul judecării apelului.

În acest sens, s-a arătat că emisiunea pe care este inscripţionată data de 21 iulie 2009 este de fapt din data de 20, iar cea inscripţionată cu data de 22 iulie 2009 este din data de 21 iulie 2009, precum şi că s-a demonstrat că nu era prezent în emisiunea din data de 21 iulie 2009, cu factura fiscală depusă la dosar, care dovedeşte că, în perioada 21 - 26 iulie 2009, a fost cazat în Italia la hotelul AAA. SRL, această din urmă situaţie nefiind luată în considerare de către instanţa de apel, care nu a arătat în concret care sunt probele de natură a-i înlătura aceste apărări.

A mai susţinut apărătorul inculpatului că afirmarea existenţei acţiunii de constrângere ca element material al laturii obiective nu se poate face strict pe baza unor supoziţii ale primei instanţe, cu atât mai mult cu cât judecata în apel constituie o etapă procesuală complet distinctă ce presupune o reluare a fondului cauzei. În ciuda acestui aspect, instanţa de apel s-a mărginit la a prelua în bloc concluziile primei instanţe în ceea ce priveşte pretinsa acţiune de constrângere, fără ca apărările inculpatului să fie analizate în raport de ansamblul probator existent în cauză.

Concluzionând, s-a susţinut că instanţa de apel a ignorat apărările pe care inculpatul le-a invocat în cauză şi probele administrate în dosar, în mod voit, pentru a justifica acte de constrângere indirecte şi directe lipsite de orice temei de fapt şi de drept, motiv pentru care a arătat că se impune a se constata neîntrunirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de şantaj reţinute în sarcina inculpatului.

Referitor la inexistenţa raportului de cauzalitate, raportat la pretinsa urmare, apărarea a învederat că, în niciuna dintre declaraţiile date, partea vătămată nu a precizat că starea de temere ar fi fost consecinţa actelor inculpatului A., subliniind chiar, în mod explicit, propria îndoială cu privire la veridicitatea afirmaţiilor inculpatului C..

În acest sens, apărătorul inculpatului a solicitat instanţei de casaţie să observe faptul că între actele pretins ilicite ce i se impută inculpatului şi urmarea specifică infracţiunii de şantaj constând într-o stare de temere, care să determine victima să acţioneze în alt mod decât îşi doreşte, nu există raport de cauzalitate.

În ceea ce priveşte latura subiectivă a acestei infracţiuni, apărarea a făcut referiri atât la inexistenţa elementului subiectiv, cât şi la inexistenţa scopului special, menţionând că nu există nici o probă care să demonstreze existenţa intenţiei calificate, în sensul că scopul urmărit prin difuzarea materialului "promo" ar fi fost acela de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos sau că ar fi sprijinit demersul inculpatului C. într-un asemenea scop, respectiv se arată că instanţa de apel nu face referire la scopul pe care l-ar fi urmărit, deşi acest aspect este de esenţa acuzaţiei penale.

2. Cu privire la infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 13 din Legea nr. 78/2000, săvârşită asupra lui Ş., s-a susţinut în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă agravată, întrucât şi în această ipoteză elementele de fapt reţinute nu se găsesc în conţinutul legal al infracţiunii.

Referitor la latura obiectivă a acestei infracţiuni se arată că lipseşte elementul material întrucât niciuna dintre probele invocate în decizia instanţei de apel nu confirmă acţiunea de constrângere ce condiţionează existenţa infracţiunii de şantaj, iar din declaraţia inculpatului B. dată în faţa instanţei de apel, la data de 6 februarie 2015, rezultă în mod cert că inculpatul A. nu a avut nici o legătură cu demersurile întreprinse de acesta în ceea ce îl priveşte pe Ş..

De altfel, a arătat apărarea, aceeaşi situaţie rezultă din declaraţiile martorilor indicaţi de instanţa de apel, concluziile Curţii de Apel fiind contrare situaţiei de fapt prezentate chiar de martorii menţionaţi de instanţă, din care a reiese că inculpatul A. a negat explicit orice posibilitate de a-l determina pe inculpatul B. să renunţe la demersul său, că nu avea nicio posibilitate de a interveni în acest scop, astfel încât teza că ar fi exercitat acte de ameninţare cu darea în vileag la televiziunea F. a unor informaţii compromiţătoare cu privire la persoanele implicate în conducerea SC Ţ. SRL, în schimbul obţinerii unor sume de bani, nu are justificare.

Mai mult, s-a indicat de către apărarea inculpatului că nici martorul Ş. nu confirmă punctul de vedere exprimat de instanţa de apel.

În esenţă, apărarea a susţinut că nu există nici un mijloc de probă direct şi care, coroborat, să poată oferi probe pentru susţinerea că, în cadrul discuţiei purtate cu Ş. inculpatul A. i-ar fi solicitat să încheie un contract de sponsorizare pe postul F. în valoare de 140.000 euro, fapt care ar fi condus la stingerea conflictului, în sensul încetării afirmaţiilor denigratoare la adresa jocului U.. Totodată, s-a arătat că martorii audiaţi nu au participat la discuţie, au perceput în mod indirect felul în care s-a desfăşurat discuţia cu Ş., precizând că toţi apropiaţii martorului Ş. şi-au modificat declaraţiile, în timp.

Astfel, s-a susţinut că aspectele reţinute de instanţa de apel nu pot demonstra exercitarea presupuselor acte de constrângere reţinute în sarcina inculpatului. S-a arătat că încheierea unui contract de publicitate de un post de televiziune nu poate avea conotaţie penală şi nu poate demonstra constrângerea, precum şi că s-a negat explicit orice posibilă influenţă asupra lui B. în scopul stopării demersului său jurnalistic, astfel că nu poate fi reţinută nicio legătură între aspectele relatate de martorul Ş. şi ancheta jurnalistului în legătură cu jocul U..

De asemenea, făcând referire şi la alte împrejurări reţinute de instanţa de apel, apărătorul inculpatului a susţinut în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie că nu există probe din care să rezulte că, vreodată, inculpatul ar fi exercitat în orice mod, un act de constrângere asupra martorului Ş. şi nicio altă probă nu demonstrează existenţa unui asemenea act material. S-a apreciat de apărătorul inculpatului că soluţia de condamnare nu se putea întemeia exclusiv pe declaraţiile date de martorul Ş. în faza de urmărire penală, în condiţiile în care la instanţa de fond nu s-a prezentat şi nu a fost audiat nemijlocit de instanţă în condiţii de contradictorialitate, confirmându-se astfel faptul că soluţia pronunţată de prima instanţă de judecată nu este fundamentată pe nicio altă probă, şi că s-a pronunţat o soluţie de condamnare pe transcrierile convorbirilor telefonice.

S-a arătat totodată că, în lipsa oricăror altor probe, a fost pronunţată o soluţie de condamnare împotriva inculpatului, întemeiată exclusiv pe convorbirile telefonice, ceea ce este contrar principiului dreptului la un proces echitabil, recunoscut prin art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât înregistrarea nu trebuie să fie singura probă pe care se bazează condamnarea (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 25 septembrie 2001, cauza P.G. şi HJ. contra Regatului Unit).

Prin urmare, s-a susţinut că nu a fost dovedită nici în ceea ce priveşte această infracţiune existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii de şantaj, respectiv o acţiune de constrângere în scopul prevăzut în norma de incriminare, neexistând nicio probă certă de vinovăţie care să fundamenteze soluţia de condamnare cu privire la presupusa faptă reţinută în sarcina inculpatului, lipsind acea condiţie esenţială care să justifice o condamnare, respectiv certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete şi care sunt sigure numai în măsura în care reflectă realitatea obiectivă.

În ceea ce priveşte inexistenţa urmării imediate şi a legăturii de cauzalitate între acţiune şi urmarea produsă, apărarea a menţionat că niciuna dintre probele aflate la dosar nu demonstrează că a fost produsă urmarea prevăzută de lege, constând în îngrădirea libertăţii victimei de a acţiona potrivit voinţei sale, creându-i-se o stare de temere.

Astfel, a arătat apărarea, martorul denunţător nu a susţinut în niciuna dintre declaraţiile date că i s-a creat o stare de temere generată de discuţiile pe care le-a avut cu inculpatul A. sau cu inculpatul B., iar transcrierile convorbirilor pe care le-a avut şi care au fost redate de instanţa de apel, în considerentele deciziei, înlătură o asemenea posibilitate. Probele aflate la dosar demonstrează că denunţul formulat de către Ş. a avut caracter mincinos şi că nu a fost pus în nici un moment în situaţia de a nu mai avea resursele morale necesare pentru a se opune unor eventuale pretenţii.

Referitor la latura subiectivă, apărătorul ales a precizat că infracţiunea de şantaj, sub aspectul vinovăţiei nu se poate comite decât cu intenţie directă, calificată prin scop, or, în cauză, nu există nici o probă care să demonstreze existenţa intenţiei calificate de scop. Astfel, s-a susţinut că, acţiunile inculpatului A. nu aveau aptitudinea de a leza în mod efectiv libertatea psihică a persoanei vătămate, aşa încât este exclusă ipoteza întrunirii elementului intelectiv din structura intenţiei, în sensul că ar fi putut avea reprezentarea reală a producerii unei astfel de urmări.

Prin recursul în casaţie s-a arătat că nu există probe care să demonstreze că discuţiile pe care le-a avut legat de încheierea unor contracte de publicitate ar fi avut un asemenea scop sau că a fi avut o înţelegere în acest sens cu inculpatul B.. Totodată, ipoteza Curţii de Apel privind existenţa unei "înţelegeri prealabile generale" s-a apreciat ca fiind pur imaginară şi nu este demonstrată cu nicio probă administrată în cauză. Avocatul ales a indicat că o asemenea susţinere nu a fost invocată nici în actul de acuzare, întrucât nu rezultă din nicio probă aflată la dosarul cauzei.

S-a mai susţinut, în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie că, în lipsa unor elemente concrete care să confirme ipoteza unei constrângeri a martorului şi a părţii vătămate, s-a urmărit o construcţie artificială, prin reunirea a două sesizări care nu au nicio legătură între ele, care privesc presupuse fapte comise la intervale de timp de 4 ani, în ideea de a se construi o acuzaţie penală şi de a se da consistenţă demersului judiciar absolut abuziv iniţiat împotriva inculpatului, din motive care nu au legătură cu realizarea actului de justiţie.

Astfel, s-a menţionat că cele prezentate demonstrează că fapta reţinută în sarcina inculpatului nu este prevăzută de legea penală.

Suplimentar, s-au învederat aspecte ce relevă inexistenţa elementului material din structura laturii obiective a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, arătându-se că prima instanţă a pronunţat o soluţie de condamnare presupunând că actele materiale de constrângere au fost exercitate de coinculpatul C. asupra lui D. din dispoziţia inculpatului A. Or, a considerat apărarea, o asemenea presupunere nu este fundamentată pe niciun element obiectiv, deşi infracţiunea de şantaj impune cerinţa unei acţiuni materiale concrete de ameninţare sau violenţă, în scopul obţinerii unui folos patrimonial sau nepatrimonial în mod injust.

De asemenea, s-a arătat că nu există nicio probă care să confirme ipoteza reţinuta în hotărârea de condamnare, iar în ceea ce priveşte presupusa existenţă a iniţiativei inculpatului, prima instanţă a avut în vedere exclusiv prezumţia că, fiind asociat majoritar al SC G. SRL şi realizator de programe la postul de televiziune "F.", este responsabil pentru actele materiale exercitate de coinculpatul C., asupra lui D.

Prin recursul în casaţie s-a susţinut că soluţia de condamnare este aşadar întemeiată pe o prezumţie de fapt, prima instanţă considerând, în ceea ce îl priveşte pe inculpat, că simpla deţinere a calităţii de asociat majoritar al SC G. SRL şi realizator de programe la postul de televiziune "F.", este de natură a angaja răspunderea sa penală.

Totodată, avocatul ales a considerat că hotărârea de condamnare nu este fundamentată pe elemente de fapt obiective care să demonstreze exercitarea unor acte de constrângere din partea inculpatului, în mod direct sau indirect, fapt care a condus şi la o interpretare diferită a situaţiei de fapt, atât în faza de urmărire penală cât şi, ulterior, în faza de judecată, ce aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie. S-a apreciat că acest aspect demonstrează că acuzaţiile care i se aduc inculpatului în această cauză, inclusiv argumentele care au stat la baza soluţiei de condamnare sunt arbitrare şi discreţionare, fiind vorba despre o apreciere şi o interpretare contradictorie a probelor, iniţial, de aceIaşi organ de urmărire penală, iar ulterior, şi de instanţa de fond, conturându-se din perspectiva situaţiei de fapt trei ipoteze diferite, considerând că a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie prin fundamentarea soluţiei de condamnare pe o prezumţie de fapt care derivă din calitatea de asociat majoritar al SC G. SRL şi realizator de programe la postul de televiziune "F." şi nicidecum pe elemente de fapt obiective impuse de norma de incriminare.

S-a mai arătat că, în ceea ce priveşte presupusele acte de constrângere exercitate în mod indirect, prin intermediul coinculpatului C., argumentele reţinute de instanţa sunt nejustificate, fiind pronunţată o hotărâre de condamnare pe o simplă bănuială a părţii vătămate, care are calitatea de parte civilă în cauză, ignorându-se faptul că aceasta, în declaraţiile date în faza de urmărire penală, enunţă o ipoteză contrară.

Totodată, ca aspect comun celor două infracţiuni de şantaj reţinute în sarcina inculpatului, s-a susţinut de apărare că fapta nu este prevăzută de legea penală din perspectiva subiectului activ, ca element prin prisma căruia se analizează corespondenţa între faptele ce i se impută inculpatului şi modelul descris de legiuitor în norma de incriminare.

Prin urmare, s-a susţinut că, în mod greşit, a fost respinsă solicitarea apărării de înlăturare a acestei forme agravate, în condiţiile în care subiectul activ nemijlocit al infracţiunii prevăzute de art. 131 din Legea nr. 78/2000 nu poate fi decât o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, legiuitorul instituind prin introducerea art. 131 din Legea nr. 78/2000 o variantă agravată a infracţiunii de şantaj reglementată de dispoziţiile C. pen., considerând că fapta este mai gravă numai în situaţia în care subiectul activ deţine una dintre calităţile speciale enumerate de dispoziţiile art. 1 din acelaşi act normativ. De asemenea, s-a susţinut că este irelevantă calitatea subiectului pasiv în cazul variantei agravante a infracţiunii de şantaj, fiind necesar însă a fi circumstanţiat, calificat conform legii, subiectul activ.

Prin urmare, s-a arătat că se impune reţinerea în cauză a ipotezei de neprevedere a faptei de către legea penală prin prisma inexistenţei calităţii subiectului activ care să atragă după sine reţinerea formei agravate prevăzute de art. 131 din Legea nr. 78/2000 în ceea ce priveşte fiecare din cele două infracţiuni de şantaj reţinute în sarcina inculpatului.

Concluzionând, s-a solicitat prin motivele de recurs în casaţie, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, inclusiv a sentinţei primei instanţe, şi, în rejudecare, achitarea inculpatului A..

Totodată, în temeiul art. 441 alin. (1) C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea executării Deciziei penale nr. 348/A din data de 4 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, până la soluţionarea recursului în casaţie.

Prin motivele de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., prin avocat ales Q., s-a menţionat că recursul în casaţie vizează atât latura penală cât şi latura civilă a cauzei, fiind invocate cazurile de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Totodată, s-a solicitat suspendarea executării deciziei contestate până la soluţionarea recursului în casaţie.

În temeiul cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin motivele de recurs în casaţie, s-a solicitat, în conformitate cu prevederile art. 17 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului A. sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (fapte nenumite prin dispozitivul hotărârii - individualizate doar prin arătarea articolului de lege menţionat).

S-a arătat că este incident cazul de casare menţionat întrucât din examinarea art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. se observă că fapta descrisă in considerentele hotărârii nu poate fi suprapusă pe norma incriminatoare, normă pe care şi-a fundamentat instanţa hotărârea de condamnare - art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior.

S-a mai menţionat că, din considerentele hotărârii, rezultă o stare de fapt prezumată, invocată ca şi temei al condamnării inculpatului, astfel că, în ceea ce priveşte încadrarea juridică dată de instanţa de apel, judecătorii instanţei au prezumat o stare de fapt care să se suprapună în abstract cu norma incriminatoare, deşi nu există prejudiciu sau foloase nepatrimoniale ale victimelor (element esenţial al infracţiunilor de şantaj), nu există un raport de cauzalitate, nu există nici o împrejurare obiectivă care să facă reală şi certă situaţia că, asupra mentalului unei persoane inculpatul a exercitat acte de violenţă pentru a o determina să îi dea vreo sumă de bani sau foloase necuvenite, nu există nici o împrejurare reală şi obiectivă care să confirme modalitatea de exercitare de constrângeri psihice asupra pretinselor victime, nu există nici o împrejurare reală care să confirme că a folosit un limbaj codat şi care ar fi acel limbaj folosit.

În esenţă, apărarea inculpatului a susţinut că fapta de şantaj pentru care a fost condamnat inculpatul nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, aşa cum prevede norma de incriminare, fapta nu se identifică în materialitatea ei şi nu există raport de cauzalitate, urmare imediată.

S-a arătat că inculpatul a fost acuzat de şantaj asupra părţilor vătămate, fără să se fi dovedit prin probe că aceştia nu au mai avut libertate psihică şi fără să existe vreun prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial.

De asemenea, prin motivele de recurs în casaţie, s-a menţionat că atât acuzaţia formulată iniţial de către procurori cât şi condamnarea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-au fundamentat pe aprecieri abstracte.

S-a susţinut că legea penală prevede explicit care sunt faptele ce constituie infracţiuni, care sunt elementele constitutive ale unei infracţiuni, care sunt dovezile şi mijloacele prin care se administrează aceste dovezi de către organul judiciar. Atât legea penală şi procesual penală anterioară cât şi noile reglementari legale, intrate in vigoare după 1 februarie 2014, impun condiţii imperative de punere sub acuzare a unei persoane, condiţii imperative de instrumentare a unei cauze penale, atât in timpul urmăririi penale cât şi a judecăţii, legea prevăzând explicit temeiurile legale în baza cărora se poate pronunţa o hotărâre de condamnare.

Faţă de considerentele expuse, apărătorul inculpatului a arătat că este deschisă calea recursului în casaţie, în conformitate cu prevederile ar. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât fapta de care a fost acuzat inculpatul şi, respectiv, fapta pentru care a fost condamnat, prin Decizia penală nr. 348 din 4 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, este o construcţie abstractă. Norma legală incriminatoare cere ca fapta de şantaj de care este acuzat inculpatul sa fie prezentată concret, faptele să prezinte elementele constitutive ale infracţiunii, iar aceste fapte să fie oglindite în probe certe. S-a apreciat că aceste ipoteze nu se regăsesc în cauză şi s-a solicitat admiterea recursului in casaţie, cenzurând sub aspectul legalităţii hotărârii, desfiinţarea hotărârii şi pronunţarea unei soluţii de achitare pentru infracţiunea de care a fost acuzat inculpatul A..

În ceea ce priveşte cel de-al doilea caz de casare, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., apărătorul inculpatului a susţinut că, prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti, s-a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care prima instanţa l-a condamnat pe inculpat, şi rejudecând, s-a făcut aplicarea prevederilor art. 5 C. pen., astfel că, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor, din infracţiunile prevăzute de art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior în infracţiunea prev. de art. 207 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000. Pentru această infracţiune, instanţa de apel l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., instanţa de apel apreciind că legea nouă este legea mai favorabilă cu privire la această infracţiune, făcându-se referire în hotărâre la art. 5 C. pen., însă nu se regăsesc şi aprecierile instanţei sub acest aspect.

S-a arătat în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie că instanţa de apel a omis să definească legea mai favorabilă, pronunţându-se numai pe schimbarea încadrării juridice, apărarea susţinând că raţionamentul juridic de apreciere a limitelor de pedeapsa raportat la încadrările juridice menţionate ca fiind cele aplicabile in cauza este greşit.

Astfel, instanţa de apel trebuia să înlăture prevederile art. 75 lit. b) C. pen., în conformitate cu Decizia nr. IV/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 15/9.01.2006, agravantă, prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen. anterior fiind reţinută de către judecătorii instanţei de apel cu referire la încadrarea juridică sub care a fost trimis în judecată inculpatul, respectiv pentru infracţiunea de şantaj.

S-a susţinut de către apărătorul inculpatului că, modalitatea în care a procedat instanţa, de a stabili pedepsele în cadrul instituţiei schimbării încadrării juridice, fără a parcurge etapa determinării legii penale mai favorabile, raportat la infracţiunile pentru care era judecat inculpatul, încalcă principiul legalităţii ce trebuie să guverneze procesul penal, cu atât mai mult în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei.

S-a menţionat că atunci când legile succesive prevăd pedepse diferite, determinarea legii penale mai favorabile se face având în vedere mai întâi limitele pedepsei principale, din acest punct de vedere invocându-se nelegalitatea sub aspectul cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului A..

De asemenea, s-a susţinut că se impune examinarea legalităţii hotărârii sub aspectul cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată şi cu privire la nereţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de lege.

Totodată, s-a arătat că hotărârea este nelegală şi sub aspectul pedepsei complementare ce i-a fost aplicată inculpatului, privind interzicerea exercitării unor drepturi.

Astfel, s-a arătat că este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. şi în ceea ce priveşte interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., instanţa de apel depăşind limitele legii în aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi, interzicându-i dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria, invocând jurisprudenţa Curţii Europene în acest sens.

Apărarea a considerat că, în mod cert Noul C. pen. îi este defavorabil inculpatului prin aplicarea sporului de 1 an, pentru concurs de infracţiuni.

Prin motivele de recurs în casaţie formulate de inculpatul B., prin avocat ales AA., s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 noul C. proc. pen., inculpatul fiind condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat achitarea inculpatului B. şi înlăturarea greşitei aplicării a legii prin Decizia penală nr. 348/A din 4 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Totodată, în baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea, în tot sau în parte, a executării hotărârii, putând impune respectarea de către inculpat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

În susţinerea cazului de casare invocat, apărarea a menţionat că inculpatul B. a fost condamnat, din eroare, pentru infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969 raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, pe de o parte pentru că instanţa de apel a reinterpretat textul de lege, modificând practic elementul material al infracţiunii de şantaj şi, pe de altă parte, pentru că a considerat, în mod eronat, că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 131 din Legea nr. 78/2000.

S-a arătat că potrivit opiniei exprimate în literatura de specialitate, se subsumează noţiunii de neprevedere a faptei în legea penală cazurile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, pentru că, întrucât legea nu mai prevede ca temei distinct de achitare decât lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, singurul temei de achitare pentru lipsa laturii obiective nu poate fi decât cel de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I - "fapta nu este prevăzută de legea penală". Or, este greu de crezut că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. este diferit de cel la care se referă cazul de casare de la art. 438 alin. (1) pct. 7 din acelaşi cod.

S-a precizat, în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, că prin exercitarea prezentei căi de atac nu se urmăreşte reaprecierea probelor existente deja la dosarul cauzei, motivul de casare fiind subsumat realităţii că legalitatea hotărârii instanţei de apel a fost viciată ca urmare a interpretării eronate a textelor legale.

Cu privire la infracţiunea de şantaj, raportat la cele susţinute de Curtea de Apel Bucureşti, apărarea a apreciat că nu se încadrează în prescripţiile legii penale, însă, prin restrângerea condiţiilor cerute de norma de incriminare şi printr-o in interpretarea proprie, instanţa de apel a reţinut în sarcina inculpatului B. săvârşirea respectivei infracţiuni.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a înţeles că "elementul material al infracţiunii prev. de art. 194 alin. (2) C. pen. 1969 constă în ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare; faptul că persoanei vătămate i se creează sau nu o stare de temere efectivă nu are relevanţă asupra elementului material al infracţiunii, atâta vreme cât acţiunea de ameninţare există; în plus, se observă că, potrivit art. 193 C. pen. 1969 care incrimina infracţiunea de ameninţare, pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca starea de temere să se producă, ci este suficient ca ameninţarea să fie de natură să alarmeze persoana efectivă. Or, ameninţarea inculpatului B., constând în dezvăluirea unor elemente despre asociaţii ori directorul SC Ţ. SA, care cel mai probabil ar fi dus la neîncrederea publicului în jocul U. era, fără îndoială, de natură să o alarmeze pe persoana vătămată."

În opinia apărării, această teză demonstrează absurditatea interpretării făcute de Curtea de Apel Bucureşti, ceea ce atrage concluzia că există o greşită aplicare a legii.

Analizând doctrina în materia dreptului penal special, apărarea a indicat că, de fiecare dată când este tratat elementul material al infracţiunii de şantaj, se vorbeşte de "acţiunea de constrângere". Astfel, inclusiv în cazul variantei prevăzute la alin. (2) al art. 194 C. pen., constrângerea reprezintă o condiţie sine qua non fără de care nu se poate reţine întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de şantaj, în acest din urmă caz constrângerea manifestându-se prin prisma exercitării actelor de ameninţare cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare compromiţătoare pentru victimă ori pentru un membru al familiei acesteia.

Or, a arătat apărarea, câtă vreme legiuitorul a subliniat necesitatea ca persoana vătămată să fie constrânsă, Curtea de Apel Bucureşti a făcut o interpretare proprie, în afara legii, punând semnul egalităţii între art. 194 alin. (2) C. pen. 1969 şi art. 193 C. pen. 1969, considerând că de esenţa infracţiunii de şantaj este ameninţarea, iar nu constrângerea manifestată prin ameninţare.

S-a arătat că, potrivit literaturii de specialitate, acţiunea de constrângere, la şantaj, trebuie să îndeplinească două condiţii: să fie de natură a prilejui o stare de temere, ceea ce determină victima să acţioneze într-un alt mod decât acela pe care şi-l doreşte şi să aibă drept scop o anumită comportare din partea victimei, de pe urma căreia făptuitorul sau o altă persoană să obţină un folos injust.

Concomitent, constrângerea trebuie să fie efectivă, iar temerea trebuie să fie reală şi gravă, condiţii cu privire la care s-a susţinut că sunt neîndeplinite în cauză, aşa cum rezultă din momentul filmat în seara de 26 aprilie 2005 şi din convorbirea purtată între Ş. şi BB., din seara de 11 aprilie 2005.

Apărătorul inculpatului a menţionat că este incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., inculpatul B. fiind condamnat pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală, având în vedere că, aşa cum reiese din probele obiective, B. nu a exercitat nicio acţiune de constrângere, iar simpla ameninţare nu reprezintă şantaj în lipsa aptitudinii de a constrânge.

Totodată, s-a susţinut în cuprinsul motivelor de recurs, greşita încadrare a faptei în dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 78/2000, arătând că un element esenţial în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei de care inculpatul B. a fost acuzat este acela că Ş. nu a fost niciodată director general ori administrator al Ţ. SRL. Faptul că la un anumit moment, Ş. a avut calitatea de asociat/asociat unic al societăţii, s-a precitat că nu prezintă relevanţa pentru aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000. Distinct, în cazul inculpatului C., fiind primar în funcţie, s-a precizat că rezultă clar aplicabilitatea art. 131 din Legea nr. 78/2000.

Prin motivele de recurs în casaţie s-a mai arătat că singurul document pentru care s-a reţinut agravanta este fişa postului, înscris fără valoare juridică şi fără dată certă, astfel că, în lipsa oricărui înscris, care să stea la baza fişei postului, face ca în cauză să nu fie aplicabil art. 131 din Legea nr. 78/2000.

Or, a apreciat apărarea, în cauză există o îndoială puternică asupra acestui înscris, din convorbirile telefonice aflate la dosarul cauzei rezultând că fişa postului este un înscris pro causa, depus de către denunţător, la solicitarea procurorului de caz.

Astfel, având în vedere că persoana vătămată Ş. nu avea nicio calitate dintre cele enumerate de art. 1 din Legea nr. 78/2000, la momentul săvârşirii faptelor, apărătorul inculpatului a susţinut că este nelegală aplicarea art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu privire la faptele de care a fost acuzat inculpatul B..

Cererile de recurs în casaţie au fost comunicate procurorului şi inculpaţilor A. şi B. de către Curtea de Apel Bucureşti, conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen.

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind înregistrat pe rolul instanţei la data de 28 iulie 2015.

La data de 17 iulie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a depus concluzii scrise cu referire la recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B., apreciind cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţi, ca inadmisibile. În esenţă, Ministerul Public a arătat că, deşi formal cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţi îndeplinesc condiţiile prevăzute de C. proc. pen., pe fond, acestea sunt nefondate. Astfel, s-a arătat că din motivarea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., rezultă că se invocă motive de netemeinicie ale deciziei instanţei de apel care exced examenului de către instanţa de recurs în casaţie, având în vedere că acestea vizează situaţia de fapt, iar în această cale nu se mai poate pune în discuţie administrarea, interpretarea probatoriului privind constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor. De asemenea, s-a apreciat că şi cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu este incident, întrucât în calea recursului în casaţie nu se mai poate relua analiza aplicării legii penale mai favorabile şi nu se poate face o nouă reindividualizare a pedepselor.

La data de 23 septembrie 2015 a fost întocmit raportul asupra recursurilor în casaţie, concluzionându-se că cererile de recurs în casaţie au fost formulate în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen. şi îndeplinesc cerinţele de formă prev. de art. 436 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) precum şi pe cele prev. de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c), şi d) C. proc. pen.

Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin Încheierea nr. 344/RC din data de 15 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererilor de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursurilor în casaţie completului competent, în vederea judecării pe fond a recursurilor în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen. Totodată, s-a dispus ca cererile inculpaţilor de suspendare a executării hotărârii recurate să fie discutate în condiţii de contradictorialitate la termenul fixat în faţa completului competent şi cu citarea părţilor.

Cauza a fost înregistrată sub nr. 3750/1/2015, fiind stabilit termen pentru soluţionare la data de 23 octombrie 2015.

Analizând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie, în reglementarea Noului C. proc. pen., în vigoare începând cu 1 februarie 2014, este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie.

În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casaţie", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Totodată, legiuitorul a prevăzut expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casaţie, precum şi pe cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac.

Anterior Noului C. proc. pen., odată cu apariţia Legii nr. 2/2013 au fost operate mai multe modificări în materia recursului, prin eliminarea unor cazuri de casare prev. de C. proc. pen. anterior, această lege propunându-şi încă de la acea vreme, pe de o parte, asigurarea rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de unificare a practicii judiciare şi transformarea acesteia într-o veritabilă instanţă de casaţie şi, pe de altă parte, o introducere anticipată a filozofiei Noului C. proc. pen. în care recursul în casaţie devine o cale de atac extraordinară de atac, numai în drept.

Scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Cererile de recurs în casaţie formulate în cauză, aşa cum au fost expuse în cele ce preced, vizează, după caz, cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. - "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Referitor la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Apărarea inculpatului A. a precizat că noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală se subsumează şi situaţia în care faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, subliniindu-se că, faţă de reglementările dreptului penal material, rezultă cu claritate că este necesară raportarea stării de fapt la norma de incriminare pentru a stabili dacă fapta în concreto este prevăzută de legea penală.

Recurentul inculpat A. a fost condamnat prin decizia penală contestată în cauză, în baza art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 131 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj săvârşită asupra lui D.

Cu privire la această faptă apărarea a susţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii deoarece, în esenţă:

- în privinţa elementului material din structura laturii obiective a infracţiunii de şantaj, instanţa de apel a ignorat apărările pe care inculpatul le-a făcut în cauză şi probele administrate în dosar, pentru a justifica acte de constrângere indirecte şi directe lipsite de orice temei de fapt şi de drept,

- între actele pretins ilicite ce i se impută şi urmarea specifică infracţiunii de şantaj constând într-o stare de temere care să determine victima să acţioneze în alt mod decât îşi doreşte nu există raport de cauzalitate, inexistenţa percepţiei persoanei vătămate că inculpatul ar fi autorul unor acte de ameninţare exercitate indirect prin C. fiind relevată şi de declaraţia martorului CC.,

- nu există nicio probă care să demonstreze existenţa intenţiei calificate în sensul că scopul urmărit prin difuzarea materialului "promo" ar fi fost acela de a obţine pentru inculpat sau pentru altul un folos sau că ar fi sprijinit demersul inculpatului C. într-un asemenea scop; de asemenea, instanţa de apel nu face referire la scopul pe care l-ar fi urmărit inculpatul, deşi acest aspect este de esenţa acuzaţiei penale.

De asemenea, prin decizia instanţei de apel, inculpatul A. a fost condamnat, în baza art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 131 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj asupra lui Ş..

Şi cu privire la această faptă săvârşită asupra lui Ş., apărarea a susţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii deoarece, în esenţă:

- sub aspectul acţiunii de constrângere ce condiţionează existenţa infracţiunii de şantaj, niciuna dintre probele invocate în decizia instanţei de apel nu confirmă această susţinere, iar din declaraţia inculpatului B. dată în apel rezultă în mod cert că inculpatul A. nu a avut nicio legătură cu demersurile întreprinse de el în ceea ce îl priveşte pe Ş.,

- probele administrate în cauză demonstrează că nu există nicio probă certă de vinovăţie care să fundamenteze soluţia de condamnare cu privire la presupusa faptă reţinută în sarcina inculpatului, lipsind acea condiţie esenţială care să justifice o condamnare, respectiv certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete şi care sunt sigure numai în măsura în care reflectă realitatea obiectivă,

- nu există urmarea imediată şi nici legătura de cauzalitate între acţiune şi urmarea produsă, apărarea menţionând că niciuna dintre probele aflate la dosar nu demonstrează că a fost produsă urmarea prevăzută de lege, constând în îngrădirea libertăţii victimei de a acţiona potrivit voinţei sale, creându-i-se o stare de temere,

- nu există nicio probă care să demonstreze existenţa intenţiei calificate de scop, susţinându-se că acţiunile inculpatului A. nu aveau aptitudinea de a leza în mod efectiv libertatea psihică a persoanei vătămate, aşa încât este exclusă ipoteza întrunirii elementului intelectiv din structura intenţiei, în sensul că ar fi putut avea reprezentarea reală a producerii unei astfel de urmări.

Totodată, s-a susţinut că instanţa de apel a prezumat o stare de fapt care să se suprapună în abstract cu norma incriminatoare, precum şi că fapta descrisă în considerentele hotărârii nu poate fi suprapusă pe norma incriminatoare, inculpatul fiind acuzat de şantaj fără a se dovedi prin probe certe că persoanele vătămate nu au avut libertatea psihică şi fără să existe un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial. S-a concluzionat că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. este o construcţie abstractă, norma incriminatorie impunând ca pentru acuzaţia de şantaj fapta sa să fie prezentată concret, cu elementele constitutive ale infracţiunii, iar faptele să fie oglindite în probe certe.

Ca aspect comun celor două infracţiuni de şantaj, s-a invocat din perspectiva cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii din cauza nedeţinerii de către inculpatul A. a vreuneia dintre calităţile prev. de art. 1 din Legea nr. 78/2000, necesară subiectului activ al infracţiunii prev. de art. 131 din aceeaşi lege specială.

În esenţă, critica adusă de apărarea inculpatului A. a constat în greşita reţinere a formei agravate a infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000, potrivit căreia "Infracţiunea de şantaj, prev. de art. 194 C. pen., în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute de art. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani", care vizează ipotezele în care subiecţii activi ai infracţiunilor de şantaj se încadrează într-una din categoriile prevăzute de art. 1 din legea menţionată, condiţie despre care s-a arătat că nu este îndeplinită în situaţia inculpatului A. şi a celorlalţi coinculpaţi din cauză care nu au această calitate.

Astfel, s-a arătat că, în mod greşit, a fost respinsă solicitarea apărării de înlăturare a acestei forme agravate, în condiţiile în care subiectul activ nemijlocit al infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 nu poate fi decât o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, legiuitorul instituind prin introducerea art. 131 din Legea nr. 78/2000 o variantă agravată a infracţiunii de şantaj reglementată de dispoziţiile C. pen., considerând că fapta este mai gravă numai în situaţia în care subiectul activ deţine una dintre calităţile speciale enumerate de dispoziţiile art. 1 din acelaşi act normativ.

De asemenea, s-a susţinut că este irelevantă calitatea subiectului pasiv în cazul variantei agravante a infracţiunii de şantaj, fiind necesar însă a fi circumstanţiat, calificat conform legii, subiectul activ.

În privinţa inculpatului B., Înalta Curte constată că, în susţinerea cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., apărarea inculpatului a criticat decizia din apel, pe de-o parte, pentru că instanţa de apel a reinterpretat textul de lege, modificând elementul material al infracţiunii de şantaj şi, pe de altă parte, pentru că a considerat în mod eronat că sunt aplicabile prevederile art. 131 din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce priveşte prima chestiune, apărarea a susţinut că se subsumează noţiunii de neprevedere a faptei în legea penală cazurile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, învederând, în esenţă, că în doctrină, atunci când este tratat elementul material al infracţiunii de şantaj, se vorbeşte de "acţiunea de constrângere", or, instanţa de apel a pus semnul egalităţii între art. 194 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 193 C. pen. anterior, considerând că, de esenţa infracţiunii de şantaj este ameninţarea, iar nu constrângerea manifestată prin ameninţare.

Redând convorbirea dintre Ş. şi BB. din seara de 11 aprilie 2005, apărarea a arătat că Ş. nu a resimţit o temere, nefiind constrâns, din probele obiective reieşind că inculpatul B. nu a exercitat nicio acţiune de constrângere, motive pentru care apărarea a considerat că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală - caz de achitare prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Referitor la reţinerea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 78/2000, în încadrarea juridică dată faptei de care a fost acuzat inculpatul condamnat B., s-a arătat că instanţa a avut în vedere fişa postului iar nu istoricul societăţii Ţ. SRL obţinut de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului din care rezultă că persoana vătămată Ş. nu a avut în luna aprilie 2005 calitatea de director general, administrator sau asociat al acestei firme, condiţii în care persoana vătămată Ş. neavând nicio calitate dintre cele enumerate de art. 1 din Legea nr. 78/2000, la momentul săvârşirii faptelor, este nelegală aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu privire la faptele de care este acuzat inculpatul B..

Referitor la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Cu privire la acest caz de casare, Înalta Curte reţine că apărătorul inculpatului A. a criticat, în esenţă, faptul că "instanţa a omis să definească legea mai favorabilă - pronunţându-se numai pe schimbarea încadrării juridice, deşi face vorbire de art. 5 din Noul C. pen.", că "modalitatea în care a procedat instanţa de a stabili pedepsele înlăuntrul instituţiei schimbării încadrării juridice fără a parcurge etapa determinării legii penale mai favorabile (...) încalcă principiul legalităţii ce trebuie să guverneze procesul penal - cu atât mai mult în ceea ce priveşte stabilirea pedepsei", că "în aprecierile pe care instanţa era chemată să le facă asupra criteriului legii penale mai favorabile, instanţa era obligată să examineze următoarele criterii: legea nouă modifică modul de sancţionare a faptei, domeniul de incidentă al normei de incriminare, condiţiile de tragere la răspundere, regimul executării sancţiunilor s.a.", că "urmărind aceste criterii observăm nelegalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului pedepsei principale ce mi-a fost aplicată".

Apărarea inculpatului condamnat a mai susţinut nelegalitatea cuantumului pedepsei aplicate şi din perspectiva nereţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute de lege, fiind făcută precizarea că "în procesul de individualizare judiciară a pedepsei judecătorul este obligat să parcurgă etapele prevăzute de lege pentru a stabili cuantumul pedepsei rezultante", trebuind "să aplice prevederile legii din oficiu, inclusiv cu privire la circumstanţele atenuante, de îndată ce ia act de existenţa acestora"

De asemenea, s-a susţinut că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege prin aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. constând în dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, precizându-se că aceasta se putea dispune numai dacă nu afecta în sens negativ viaţa şi subzistenţa inculpatului şi a familiei sale.

Prin prisma criticilor aduse deciziei de condamnare de către recurenţii inculpaţi, întemeiate pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de ambii recurenţi inculpaţi, Înalta Curte menţionează că, în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie, se poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute de legea penală în sensul că constituie infracţiuni.

Potrivit art. 194 C. pen. anterior, constituie infracţiunea de şantaj: (1) Constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(2) Când constrângerea constă în ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Legea nouă incriminează fapta de şantaj în art. 207 C. pen. după cum urmează:

(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Incriminarea din legea nouă, spre deosebire de textul de lege anterior, diferenţiază, printre altele, folosul nepatrimonial de cel patrimonial, astfel că şantajul comis pentru a obţine un folos patrimonial devine o formă agravată a şantajului.

În ceea ce priveşte faptele imputate inculpatului A., prin decizia atacată s-a reţinut că acesta, în perioada mai - septembrie 2009, în calitate de asociat majoritar al SC G. SRL şi realizator de programe la postul de televiziune F., a exercitat acte repetate de constrângere, prin ameninţare, atât în mod direct, în cadrul emisiunii "A." din 21 iulie 2009 difuzată de acest post, cât şi indirect, prin intermediul coinculpatului C., asupra lui D., primar al comunei Zărand din judeţul Arad, în scopul de a îl determina pe acesta să-i remită suma de 150.000 euro (din care au fost date efectiv sumele de 30.000 euro şi 42.000 lei).

Totodată, s-a reţinut că inculpatul A., în cursul lunii aprilie 2005, în calitate de asociat majoritar (deţinând 95% din părţile sociale) al SC G. SRL şi realizator de programe la postul "F.", a exercitat acte repetate de constrângere, prin ameninţare, atât în mod direct, în cadrul emisiunii "A." din seara zilei de 20 aprilie 2005, cât şi indirect, prin intermediul inculpatului B., realizatorul emisiunii "T." difuzată pe acelaşi post de televiziune, asupra lui Ş., director general al SC Ţ. SRL, în scopul de a-l determina pe acesta să-i dea suma totală de 100.000 euro (din care a primit efectiv suma de 4.500 euro).

De asemenea, s-a reţinut că inculpatul B., în cursul lunii aprilie 2005, în calitate de jurnalist - realizatorul emisiunii "T.", difuzată pe acelaşi post de televiziune "F.", a exercitat acte repetate de constrângere, prin ameninţare, atât singur, cât şi împreună cu inculpatul A., atât în mod nemijlocit, cât şi prin emisiunea pe care a realizat-o pe postul F. în ziua de 11 aprilie 2005 asupra martorului Ş., director general al SC Ţ. SRL, în scopul de a-l determina pe acesta să-i dea suma totală de 100.000 euro inculpatului A. (care urma să fie împărţită între cei doi inculpaţi şi din care s-au plătit efectiv 4.500 euro).

Pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte menţionează că pentru a verifica dacă inculpaţii A. şi B. au fost condamnaţi pentru o faptă prevăzută de legea penală, instanţa de recurs are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel - care nu poate fi schimbată.

Lipsa suprapunerii situaţiei de fapt pe tipicitatea infracţiunii, astfel cum e prevăzută de lege, poate conduce la constatarea incidenţei pct. 7 al art. 438 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Analizând, însă, motivele de recurs în casaţie aşa cum au fost formulate, Înalta Curte constată că prin criticile menţionate de apărătorii inculpaţilor se solicită, în realitate, reevaluarea materialului probator, aspecte care nu pot fi valorificate în contextul nici unuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Astfel, deşi inculpaţii invocă, la modul general, că elementele de fapt nu se regăsesc în conţinutul legal al infracţiunilor şi că faptele descrise în considerentele hotărârii nu pot fi suprapuse pe norma de incriminare, în realitate, prin criticile concrete susţinute, se solicită, în esenţă, reaprecierea materialului probator, pentru a se stabili că nu există elementul material al laturii obiective a infracţiunii de şantaj, că nu există urmarea imediată prevăzută de lege pentru infracţiunea de şantaj, că nu există legătură de cauzalitate între acţiunile ilicite şi urmarea socialmente periculoasă a faptelor şi nici scopul care determină forma de vinovăţie a intenţiei directe, ca elemente constitutive ale infracţiunilor de şantaj pentru care au fost condamnaţi recurenţii inculpaţi.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs în casaţie invocate, nu se susţine nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel, care să conducă la o soluţie de achitare a inculpaţilor.

Or, limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege însemnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel. Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei eventuale greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o eventuală urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Scopul recursului în casare este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

Aşadar, cum motivele recursurilor în casaţie vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanţa de apel pe baza materialului probator administrat, elemente de fapt ce nu pot fi cenzurate prin prezenta cale de atac, aceste motive nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile legale în materie.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte nu poate analiza conţinutul mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator şi nu poate stabili o altă situaţie de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanţei de fond şi instanţei de apel.

Având în vedere motivele de recurs, Înalta Curte mai precizează, în raport de criticile inculpatului B., că nu este contrară conţinutului constitutiv al infracţiunii de şantaj precizarea curţii de apel că această infracţiune există când ameninţarea a fost de natură să alarmeze persoana vătămată, nefiind necesar pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii ca ameninţarea să fi creat efectiv o stare de temere. Doctrina şi jurisprudenţa sunt consecvente în sensul că constrângerea exercitată prin violenţă sau ameninţare, ori prin ambele procedee, trebuie să aibă aptitudinea de a insufla victimei o temere pentru ca libertatea psihică a acesteia să fie lezată. Dacă nu se urmăreşte un folos, fapta nu reprezintă şantaj, ci, eventual, o altă infracţiune (spre exemplu, ameninţare). Totodată, pentru existenţa infracţiunii de şantaj nu este necesar ca victima să se şi conformeze cererii făptuitorului, adică, în mod efectiv, să dea, să facă sau să nu facă sau să sufere ceva fiind însă necesar ca acţiunea de constrângere să urmărească determinarea victimei la una din aceste conduite.

De asemenea, s-a criticat prin prisma aceluiaşi caz de casare, că nu există în cauză, forma de vinovăţie cerută de lege întrucât instanţa de apel nu a făcut referire la scopul urmărit prin acţiunile imputate. Însă, aşa cum se poate observa din decizia recurată, instanţa de apel a reţinut în legătură cu scopul urmărit de inculpaţi, astfel cum a fost stabilit de prima instanţă de fond, că: fapta inculpatului A., din perioada mai - septembrie 2009, asupra lui D. a fost comisă în scopul de a îl determina pe acesta să-i remită suma de 150.000 euro (din care au fost date efectiv sumele de 30.000 euro şi 42.000 lei), fapta inculpatului A. în cursul lunii aprilie 2005, asupra lui Ş., a fost comisă în scopul de a-l determina pe acesta să-i dea suma totală de 100.000 euro (din care a primit efectiv suma de 4.500 euro), respectiv fapta inculpatului B., din cursul lunii aprilie 2005, asupra martorului Ş., a fost comisă în scopul de a-l determina pe acesta să-i dea suma totală de 100.000 euro inculpatului A. (care urma să fie împărţită între cei doi inculpaţi şi din care s-au plătit efectiv 4.500 euro).

În susţinerea cazului de recurs în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., apărătorul inculpatului A. a mai invocat că instanţa de apel a ignorat apărările inculpatului şi, prin urmare, a făcut o apreciere greşită a probatoriului, însă acestea constituie critici relative la încălcarea dreptului la apărare, ca valenţă a dreptului la un proces echitabil, ceea ce, potrivit legii, nu se subsumează niciunui caz de recurs în casaţie.

Referitor la critica recurenţilor inculpaţi privind greşita reţinere de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte precizează că acest motiv vizează încadrarea juridică dată faptelor, apărarea inculpaţilor susţinând că nu erau întrunite cerinţele pentru reţinerea formai agravate a infracţiunii de şantaj.

Prin urmare, nici prin prisma acestei critici nu devine aplicabil cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. care prevede că hotărârea este supusă casării când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, iar examinarea încadrării juridice nu se înscrie vreunui alt caz de casare dintre cele reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Prin introducerea art. 131 din Legea nr. 78/2000 legiuitorul a instituit o variantă agravată a infracţiunii de şantaj reglementată de dispoziţiile C. pen., considerând că fapta este mai gravă în situaţia în care este implicată o persoană care deţine una dintre calităţile speciale enumerate de dispoziţiile art. 1 din aceeaşi lege specială.

De altfel, din redactarea normei de incriminare, rezultă că legiuitorul nu distinge între subiectul activ, adică persoana care comite infracţiunea, şi subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana care suferă rezultatul socialmente periculos al faptei, astfel încât varianta agravată a infracţiunii de şantaj prevăzută de dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 78/2000 subzistă ori de câte ori cel puţin una dintre persoanele implicate are una dintre calităţile enumerate la art. 1, fiind incident principiul de drept că acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.

Or, instanţa de apel a reţinut, în acord cu prima instanţă de fond, că persoana vătămată D. exercita o funcţie publică în cadrul autorităţilor publice locale, respectiv de primar al localităţii Zărand, iar persoana vătămată Ş. pe cea de director general al SC Ţ. SRL.

În acelaşi sens, sunt şi Decizia nr. 177/2013 a Curţii Constituţionale pronunţată cu prilejul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate ridicată de C. în cadrul acestui dosar, precum şi Decizia nr. 695 din 17 octombrie 2006, publicată în M. Of. al României, nr. 905/7.11.2006, Decizia nr. 253 din 6 martie 2008, publicată în M. Of. al României, nr. 243/28.03.2008 şi Decizia nr. 1.492 din 10 noiembrie 2009, publicată în M. Of. al României, nr. 798/23.11.2009, pronunţate de Curtea Constituţională.

Dintr-o altă perspectivă, nu este relevantă, în acest cadru procesual, aprecierea inculpatului B. asupra probelor avute în vedere de instanţa de fond pentru stabilirea calităţii de director general al SC Ţ. SRL a persoanei vătămate Ş., care a atras incidenţa art. 131 din Legea nr. 78/2000. După cum s-a precizat anterior, o astfel de abordare ar impune aprecierea probelor de către instanţa de recurs în casaţie.

Sub aspectul laturii civile, constatându-se neîntemeiat cazul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 438 C. proc. pen., nu se justifică modificarea modului de soluţionare a laturii civile a cauzei, astfel cum a solicitat inculpatul A.

Conform dispoziţiilor art. 438 pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Analizând motivele recursului în casaţie subscrise de inculpatul A. cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se constată că acestea constituie, în esenţă, o critică adusă modului de aplicare a art. 5 C. pen., care reglementează principiul aplicării legii penale mai favorabile, şi modalităţii de individualizare a pedepsei.

Or, criticile vizând modul de stabilire şi aplicare a legii penale mai favorabile şi individualizarea pedepselor, nu se circumscriu cazului de casare prev. de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., după cum aceste critici nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de recurs în casaţie prev. de art. 438 C. proc. pen.

În calea extraordinară a recursului în casaţie nu poate fi cenzurată stabilirea legii penale mai favorabile de către instanţa de apel, neputându-se relua procesul de identificare a legii penale mai blânde, întrucât acest proces presupune, în prealabil, orientarea instanţei, în raport de datele concrete ale faptei şi persoana inculpatului, către limita minimă, către mediul sau limita maximă a pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, iar acest aspect ţine exclusiv de mecanismul de individualizare a pedepsei, iar nu de legalitatea acesteia.

În recursul în casaţie se verifică doar dacă, în raport de legea penală mai favorabilă, fixată cu caracter definitiv de instanţa de apel, pedepsele aplicate sunt în limite legale, iar din această perspectivă, instanţa de recurs constată că pedepsele stabilite prin decizia penală atacată nu sunt în afara limitelor minime şi maxime prevăzute de lege pentru infracţiunile constatate ce fiind săvârşite.

În aceeaşi ordine de idei, în recursul în casaţie nu este permis a se proceda la o reapreciere a circumstanţelor reale şi personale, pentru a se verifica incidenţa vreuneia dintre circumstanţele atenuante prevăzute de lege, aşa cum a solicitat, în realitate, inculpatul A. în cadrul criticii aduse modului de stabilire a pedepsei principale, deoarece aplicarea ori nu a unei circumstanţe atenuante nu reprezintă o chestiune de drept, ci vizează aspecte de apreciere a elementelor faptice şi a datelor ce caracterizează persoana inculpatului.

În privinţa pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. constând în dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, se constată că recurentul nu invocă nelegalitatea aplicării pedepsei, ci împrejurări care ţin de netemeinicia acestei sancţiuni, deoarece inculpatul a făcut referire la faptul că această pedeapsă complementară este de natură a-i afecta profesia, viaţa şi situaţia familială, chestiune care excede obiectului de judecată a recursului în casaţie.

Înalta Curte mai notează că aspectele de natură procesual penală care privesc punerea sub acuzare sau instrumentarea unei cauze penale, nu se încadrează vreunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 C. proc. pen., după cum nici criticile aduse modului de redactare a hotărârii judecătoreşti atacate nu se circumscriu cazurilor de recurs în casaţie.

Cât priveşte cererile inculpaţilor de suspendare a executării hotărârii recurate, Înalta Curte constată că acestea au rămas fără obiect, în contextul în care recursurile au fost soluţionate la acest termen de judecată şi sunt considerate neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 348/A din data de 4 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/299/2010.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 265 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 65 lei reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru fiecare inculpat, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 348/A din data de 4 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/299/2010.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 265 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 65 lei reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru fiecare inculpat, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2015.

Procesat de GGC - CL