VAT refund approval liability: Negligence in service vs. abuse of office for tax inspectors' formal verification of fictitious construction invoices

Decizia nr. 191/RC/2015

Deliberând asupra recursurilor în casaţie declarate de inculpatele A. şi B., în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 436 din 20 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Arad, secţia penală, în Dosarul nr. x/108/2013 s-a dispus cu privire la inculpatele B. şi A.;

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. a) noul C. proc. pen., a achitat pe inculpatele A. şi B. pentru săvârşirea fiecare, a câte unei infracţiuni de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 26 vechiul C. pen., raportată la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzute şi pedepsite de art. 248 vechiul C. pen. cu aplicarea art. 5 noul C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) vechiul C. pen.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Tribunalul Arad, secţia penală, a avut în vedere următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad s-a dispus trimiterea în judecată, a inculpaţilor: C. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., inculpatul D., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen., raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi art. 26 C. pen., raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 248 C. pen., art. 26 C. pen. rap. la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen.; inculpata B. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 248 C. pen., art. 26 C. pen. rap. la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen.

S-a reţinut prin rechizitoriu că în perioada februarie-martie 2012 Garda Financiară Arad a efectuat un control Ia SC E. SRL, având ca obiect verificarea relaţiilor comerciale derulate între această societate şi SC F. SRL şi SC G. SRL, ambele administrate de învinuitul D.

S-a constat că învinuitul C., în calitate de administrator al SC E. SRL a înregistrat în actele contabile şi a declarat, în trimestrele II şi III 2011, mai multe operaţiuni nereale, reprezentând achiziţii de materiale de construcţii şi prestări servicii, în baza facturilor fictive furnizate de cele două societăţi sus amintite, în valoare totală de 473.812 RON.

Ca urmare a înregistrării acestor operaţiuni, societatea a înregistrat la finalul trimestrului lI 2011 un sold TVA de recuperat în valoare de 98.259 RON, iar la finalul trimestrului III 2011 un sold TVA de recuperat în valoare de 448 RON. Soldul de TVA de la finalul trimestrul II 2011 a fost solicitat de către învinuitul C. la rambursare, obţinând restituirea sumei de 90.224 RON.

Au fost identificate în evidenţele SC E. SRL un număr de 4 facturi fiscale emise de către SC F. SRL şi 8 facturi emise de SC G. SRL reprezentând livrări de materiale de construcţii şi un număr de 21 facturi emise de SC G. SRL reprezentând prestări servicii. Din situaţiile de lucrări aferente facturilor de prestări servicii rezultă că acestea au constat în executarea unor lucrări de construcţii.

Conform declaraţiilor inculpaţilor C. şi D., toate materialele cuprinse în facturi au fost folosite în cadrul lucrărilor de modernizare efectuate la punctul de lucru al SC E. SRL din localitatea Turnu, nr. 176. S-a constatat că la adresa respectivă există două clădiri, proprietatea părinţilor învinuitului, C. şi H., una fiind folosită ca şi locuinţă iar cea de a doua fiind destinată punctului de lucru al societăţii.

În urma percheziţiei efectuate Ia locaţia sus amintită, s-au constatat neconcordanţe evidente între situaţia reală şi cea scriptică: materialele de construcţie achiziţionate nu s-au regăsit la punctul de lucru iar majoritatea lucrărilor consemnate în facturi şi în situaţiile de lucrări nu au fost efectuate. Astfel, conform facturilor, pentru o anexă formată dintr-o încăpere de 5,52m/5,83m cu o terasă aferentă de 5,52m/3,95m, în condiţiile în care nu a fost prevăzută şi nici nu există instalaţie de încălzire şi nici instalaţie de apă, ar fi fost achiziţionate un număr de 34 calorifere, 13 cămine de colectare (fose septice), 25 bucăţi de ţevi de canalizare (de diametru 50 cm şi lungime 6 m) şi 12 bucăţi suporţi pentru cuptoare. Situaţiile de prezentate de învinuitul C. şi întocmite de inculpatul D. nu îndeplinesc, conform dispozlţior legale, condiţiile unui deviz de lucrări, document prin care se atestă efectuarea unor servicii şi care ar trebui să cuprindă: modalitatea de calcul a sumei cuprinse în factura aferentă, numărul angajaţilor utilizaţi, numărul orelor lucrate, materialele utilizate, utilajele folosite. Din conţinutul acestor situaţii de lucrări, a rezultat că SC G. SRL ar fi executat pentru SC E. SRL lucrări de vopsire a imobilului în data de 20 septembrie 2011, lucrări de gletuire în data de 28 septembrie 2011 şi lucrări de tencuire în data de 30 septembrie 2011, ceea ce evident nu poate reflecta realitatea. De asemenea, cantităţile şi valorile înscrise în situaţiile susmenţionate (de ex. vopsitorii (care lipsesc în totalitate) pentru care valoarea şi cantitatea erau egale - 4.031 RON, gletuieli, pentru care, de asemenea, valoarea şi cantitatea erau egale - 4.031 RON, tencuieli în valoare şi cantitate de 20.161 RON, montat 212,16 bucăţi corpuri de iluminat) sunt vădit exagerat de mari, ilogice şt nereale, raportat atât la situaţia reală constată la faţa locului cât şi la dimensiunile imobilului în discuţie. Aceeaşi situaţie se regăseşte în primele două situaţii de lucrări, conform cărora demolarea şi transportul, până la marginea localităţii Turnu, a două camioane de moloz a costat 50.000 RON.

Facturile şi situaţiile de lucrări emise în numele SC F. SRL şi SC G. SRL, în care sunt consemnate operaţiuni care în realitate nu s-au efectuat, i-au fost puse la dispoziţie inculpatului C. de către inculpatul D., asociat şi administrator al celor două societăţi.

Pentru o apreciere cât mai exactă a situaţiei reale, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice, în urma căreia s-a stabilit că din totalul materialelor de construcţie, cuprinse în cele 12 facturi de achiziţie, au fost folosite ia amenajarea punctului de lucru doar 0,42 paleţi de cărămidă şi 0,86 m3 de BCA, restul materialelor neputând fi identificate. De asemenea, din totalul serviciilor rezultate din cele de 21 de facturi şi din situaţiile de lucrări, unele nu au fost efectuate deloc, iar cele efectuate au fost în proporţie foarte mică.

Având în vedere concluziile expertizei tehnice, din care a rezultat că cea mai mare parte a operaţiunilor înregistrate de inculpatul C. în contabilitatea societăţii nu au fost efectuate în realitate, a fost dispusă efectuarea unei expertize fiscale în vederea stabilirii cuantumului cheltuielilor şi a taxei pe valoarea adăugată, deduse aferent operaţiunilor fictive. Astfel, s-a stabilit că, în baza facturilor fictive emise de inculpatul D., SC E. SRL a dedus ilegal în trimestrul II 2011 TVA în valoare de 68,385,73 RON, iar în trimestrul lII 2011 în valoare de 16.834,56 RON.

A mai fost indicat în actul de sesizare că în urma verificărilor efectuate la Primăria oraşului Pecica a rezultat că inculpatul C. nu a deţinut, Ia data efectuării lucrărilor, şi nici ulterior, un proiect sau autorizaţie de demolare ori de construire pentru imobilul din loc. Turnu, nr. 176. Mai mult decât atât, punctul de lucru al societăţii, de la adresa sus menţionată, unde se presupune că ar fi fost efectuate toate lucrările de demolare şi construcţie, nu era declarat la Registrul Comerţului. Declararea acestuia s-a făcut cu o zi înaintea finalizării controlului, respectiv în data de 20 septembrie 2011, în baza unui contract de comodat încheiat între învinuit şi părinţii acestuia.

S-a indicat că prejudiciul cauzat bugetului de stat aferent trimestrului II 2011 este de 60,351 RON, constând în diferenţa dintre suma de 90.224 RON primită efectiv şi suma de 29.873 RON pe care ar fi avut dreptul să o primească.

Prejudiciul cauzat bugetului de stat aferent trimestrului III 2011 este de 16.860 RON, reprezentând TVA dedusă ilegal în baza facturilor fictive emise în această perioadă de SC F. SRL şi SC G. SRL.

Rambursarea de TVA, în valoare totală de 90,224 RON, a fost aprobată în urma controlului efectuat de către inculpatele A. şi B., în calitate de consilier, respectiv inspector, în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Arad. Verificarea a vizat trimestrul II 2011, perioadă în care au fost achiziţionate în totalitate materialele de construcţie şi au fost efectuate lucrările de demolare şi evacuare moloz. În actul de sesizare se reţine că aşa cum am arătat mai sus, neconcordanţele dintre situaţia reală şi cea scriptică erau atât de evidente, încât nu exista posibilitatea de nu fi observate de către învinuite.

Din raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 22 septembrie 2011, a rezultat că învinuitele au verificat „în totalitate documentele pe baza cărora s-a efectuat deducerea de TVA aferentă achiziţiilor de Ia intern", contractul de executare a lucrărilor şi devizele de lucrări, iar în urma deplasării la punctul de lucru au constat o singură deficienţă, şi anume, „că o parte din materialele utilizate pentru amenajarea şi modernizarea imobilului, au fost utilizate şi pentru partea de imobil în care locuiesc proprietarii" motiv pentru care nu a fost acordat dreptul de deducere al TVA în sumă totală de 4.342 RON, aferentă achiziţiei acestor materiale. Restul sumei de 3.693 RON, pentru care societatea nu a primit dreptul de rambursare, reprezintă TVA aferentă unor bonuri fiscale emise de SC I. SA pentru care nu existau copii, facturi emise de J. şi SC K., precum şi o sumă de 389 RON care a fost înscrisă în decontul de TVA fără a avea document justificativ.

Prin urmare, în rechizitoriu se arată că din totalul de 98.259 RON, cât a fost solicitat de către inculpatul C., organele de inspecţie fiscală nu au acordat drept de deducere asupra TVA în sumă de 8.035 RON şi au aprobat rambursarea sumei de 90.224 RON, îndeplinindu-şi în mod defectuos, cu ştiinţă, atribuţiile de serviciu,

Conform disp. art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 modlf. orice persoană impozabilă are dreptui să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabiie. Analizând documentele, prezentate de inculpatul C. şi emise de inculpatul D., s-a putut observa, fără a deţine cunoştinţe în domeniul construcţiilor, că nu există posibilitatea reală şi obiectivă ca acea cantitate de materiale de genul celor exemplificate [34 calorifere, 13 cămine de colectare (fose septice), 25 bucăţi de ţevi de canalizare (de diametru 50 cm şi lungime 6 m) şi 12 bucăţi suporţi pentru cuptoare] să fie folosite la amenajarea şi modernizarea unui punct de lucru de aproximativ 30 m2, reprezentând astfel „bunuri care sunt utilizate în scopul operaţiunilor taxabile ale societăţi" şi care ar da dreptul de deducere al TVA-ului.

S-a susţinut prin actul de sesizare că inculpatele nu au respectat prevederile înscrise în fişa postului, conform cărora „efectuează inspecţii fiscale la persoane juridice pentru verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale (..) respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile", „constată şi investighează fiscal toate actele şi faptele ce rezultă din activitatea contribuabilului", „sesizează organeie de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni".

Prima instanţă a reţinut că inculpaţii C. şi D. au recunoscut săvârşirea faptelor reţinute în sarcina lor prin rechizitoriu, iar inculpatele A. şi B. nu au recunoscut săvârşirea faptelor reţinute în sarcina lor prin rechizitoriu.

Coroborând declaraţiile inculpaţilor cu probele administrate în faza de urmărire penală, respectiv, sesizare Garda Financiară Arad proces-verbal de control Garda Financiară Arad, notă explicativă C., adresă ITM Arad, adresă Primăria Pecica, raport de constatare tehnico-ştiinţifică, facturi, situaţii lucrări, raport de inspecţie fiscală, decizie de impunere, notă de restituire, anexe raport de inspecţie fiscală, decizia de numire şi fişa postului inculpatei A., decizia de numire şi fişa postului inculpatei B., încheiere autorizare percheziţie, proces-verbal de percheziţie, planşă foto, declaraţii martori declaraţii inculpat D., declaraţii C., declaraţii inculpata B., declaraţii inculpata A., ordonanţă sechestru, proces-verbal de aplicare sechestru, raport expertiză tehnică, raport expertiză fiscală, copii contracte, copii facturi, copii situaţii de lucrări, copii chitanţe, declaraţii fiscale SC G.

SRL, declaraţii fiscale SC E. SRL, declaraţii fiscale SC F. SRL, copii registru jurnal şi balanţe de verificare SC E. SRL, obiecţiuni expertize, răspuns obiecţiuni, precum şi cu probele administrate în faza cercetării judecătoreşti respectiv: declaraţii martor L. şi adresă ANAF Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, instanţa de fond a reţinut în privinţa inculpaţilor C. şi D. aceiaşi stare de fapt reţinută în rechizitoriu, respectiv fapta inculpatului C. care în calitate de reprezentant al SC E. SRL a înregistrat şi declarat în trim.

II 2011, un număr de 14 facturi fiscale, emise de SC F. SRL şi SC G. SRL, în care erau consemnate operaţiuni comerciale fictive în baza cărora a beneficiat de rambursarea sumei de 60.351 RON, reprezentând TVA întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Fapta aceluiaşi inculpat care în trirn.lil 2011, a înregistrat şi declarat un număr de 19 facturi fiscale emise de SC G. SRL, în care erau consemnate operaţiuni comerciale fictive în baza cărora au dedus ilegal TVA în valoare de 16.860 RON, constituie infracţiune de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 241/2005. De asemenea s-a retjnut de către prima instanţă că faptele inculpatului D. care a emis un număr de 4 facturi fiscale în numele SC F. SRL şi 29 facturi fiscale în numele SC G. SRL, cunoscând că operaţiunile consemnate nu corespund cu realitatea constituie infracţiuni de complicitate la evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de 26 C. pen. raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi art. 26 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 241/2005.

În ceea ce Ie priveşte pe inculpatele A. şi B. funcţionari publici în cadrul ANAF - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, Serviciul Inspecţie Fiscală persoane juridice 2, instanţa de fond a reţinut în fapt că, în baza ordinului de serviciu din 05 septembrie 2011, ca urmare a decontului de TVA, depus de societatea SC E. SRL, cu opţiune de rambursare, au efectuat inspecţia fiscală la această societate care a cuprins perioada 01 ianuarie 2008 – 30 iunie 2011. Din verificarea documentelor justificative, s-a constatat că SC E. SRL, a achiziţionat bunuri şi servicii în principal de la SC F.

SRL şi SC G. SRL, destinate investiţiei aflate în derulare la momentul inspecţiei fiscale, la imobilul situat în localitate Turnu nr. 178 jud. Arad. Pentru verificarea modului de respectare a prevederilor art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, privind C. Fisc., cele două inculpate, au verificat dacă achiziţiile de bunuri şi servicii sunt destinate realizării de operaţiuni taxabile, fără a a constata deficienţe în acest sens, Totodată a fost verificată şi concordanţa între datele declarate organului fiscal de către beneficiar şi cele declarate de către furnizor, constatându-se că tranzacţiile au fost înregistrate în evidenţa contabilă şi declarate de către cei doi.

De asemenea, cele două inculpate, în calitate de organ de inspecţie fiscală, au procedat la verificarea existenţei faptice a investiţiei în curs, deplasându-se personal la şantierul unde se aflau în derulare lucrările de construcţie la imobilul situat în localitatea Tumu nr. 176 jud. Arad, aspect care Ie-a întărit convingerea cu privire la realitatea achiziţiilor pentru care s-a dedus TVA. Raportat la această stare de fapt instanţa de fond a constatat că, cele două inculpate, în calitate de organ de inspecţie fiscală, au respectat practica ANAF în materie de rambursare de TVA şi anume; verificarea existenţei corelaţiei între documentele justificative şi modul de înregistrare a acestora în jurnalele de vânzări, respectiv jurnalele de cumpărări;

în cazul unor lucrări de investiţii, verificarea existenţei faptice a investiţiei, respectiv dacă au fost angajate costuri prin care să fie manifestată intenţia societăţii de a realiza operaţiuni taxabile; verificarea existenţei concordanţei între achiziţiile declarate de beneficiar şi livrările declarate de furnizor. La data efectuării inspecţiei fiscale s-a constatat că societatea verificată şi-a deschis un punct de lucru situat în localitatea Turnu nr. 176 jud. Arad, precum şi faptul că a început să facă investiţii pentru amenajarea şi modernizarea imobilului în vederea extinderii obiectului de activitate.

Cu ocazia inspecţiei s-a constatat existenţa faptică a materialului de construcţii precum şi efectuarea unor lucrări de construcţie la bunul imobil, fără însă a se proceda la inventarierea acestora materiale de construcţie şi nici la inventarierea lucrărilor de construcţie efectuate, organul de inspecţie fiscală neavând cunoştinţe de specialitate în domeniu. Ceea ce s-a urmărit cu ocazia inspecţiei efectuate pe teren a fost intenţia agentului economic de a desfăşura activităţi care să reprezinte operaţiuni taxabile în sensul legii fiscale, intenţie materializată prin începerea lucrărilor de investiţie, în momentul inspecţiei inculpatele neavând posibilitatea să aprecieze întinderea acestor lucrări şi cantităţile de materiale necesare pentru acele investiţii.

Este evident că organele de urmărire penală au putut avea o altă perspectivă a acestor lucrări doar după finalizarea lor, prin expertiza tehnică în domeniul construcţiilor dispusă în cauză şi ale cărei concluzii nu au fost de altfel contestate de inculpate. Raportat la aceste considerente instanţa de fond a constatat că fapta de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzute şi pedepsite de art. 248 vechiul C. pen. cu aplicarea art. 5 noul C. pen., reţinută în sarcina inculpatelor prin rechizitoriu Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, nu există, astfel că a pronunţat o soluţie de achitare a acestora, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit.

a) noul C. proc. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. rap. la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, reţinute în rechizitoriu în sarcina inculpatelor, instanţa de fond a constatat de asemenea că fapta nu există, potrivit următoarelor considerente: actele de complicitate nu fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, ci din cel concret. Ca atare complicitatea nu are un caracter infracţional propriu, ci îl împrumută de la acţiunea (inacţiunea) autorului. Prima instanţă a reţinut că pentru existenţa ei sunt necesare următoarele condiţii: să existe intenţie, care constă în prevederea de către complice a acţiunii pe care urmează să o execute autorul, a urmărilor periculoase şi că actul său se alătură acţiunii realizate de acesta. De asemenea, el doreşte sau acceptă să se producă urmările prevăzute de lege; legătura subiectivă care trebuie stabilită cu autorul, chiar dacă acesta nu ar cunoaşte că este ajutat de complice, fiind suficient ca cel care ajută sau înlesneşte comiterea faptei să accepte ca prin activitatea să contribuie la comiterea infracţiunii; complicele să-şi aducă efectiv contribuţia la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală săvârşită de către altă persoană. Aceasta constă în înlesnire sau ajutare care poate fi de natură materială sau intelectuală. Complicitatea este morală când se contribuie la întărirea sau menţinerea hotărârii infracţionale a autorului, care era deja luată. Complicitatea este materială când se pun la dispoziţia autorului mijloacele care vor servi la comiterea acţiunii infracţionale. Raportat la aceste aspecte şi la starea de fapt reţinută mai sus, prima instanţă a nu reţinut existenţa complicităţii din partea celor două inculpate la restituirea nelegală de TVA. Acestea nu l-au cunoscut pe inculpatul C., cu care s-au întâlnit doar la sediul activităţii de inspecţie fiscală, unde s-a prezentat cu documentele solicitate cu ocazia controlului fiscal şi au procedat în mod legal la efectuarea acestui control fiscal şi la întocmirea documentelor justificative pentru restituirea TVA.

Ca atare instanţa de fond a pronunţat o soluţie de achitare în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen., în privinţa inculpatelor A. şi B. şi pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad.

În motivarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva soluţie de achitate pronunţate de prima instanţa în ceea ce priveşte inculpatele A. şi B., arată că aceasta este nelegală, apreciind că raportat la probele administrate în cauza infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor reţinută în sarcina inculpatelor există şi a fost săvârşită cu vinovăţiei. În acest sens, se arată că inculpatele au aprobat rambursarea taxei pe valoare adăugata în vaza existenţei unor facturi înregistrate în evidenţa contabilă, fără a examina conţinutul acestora, invocând lipsa de cunoştinţe în domeniul construcţiilor. Totodată, se arată că inculpatele nu au solicitat societăţii verificare document justificative suplimentare (autorizaţia de demolare, proiect sau autorizaţie de construire) prin care să verifice dacă operaţiunile respecte sunt reale şi înregistrarea lor în evidenţa contabilă a fost făcută cu bună credinţă, în interesul desfăşurării activităţii societăţi.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad susţine în motivarea apelului că inculpatele deşi au avut indicii ale relei-credinţe, nu au făcut verificări suplimentare pentru elucidarea acesteia, ci au respect normele metodologice doar formală. De asemene, a se arată că au trecut cu vederea faptul că societatea care a livrat materialele de construcţii şi cea care a prestat servicii erau administrate de aceeaşi persoana, inculpatul D. În susţinerea criticii privind achitarea inculpatelor, se mai precizează faptul că şi fără ca inculpatele să deţină cunoştinţe în domeniul construcţiilor, se putea observa că nu există posibilitatea obiectivă şi reală că acea cantitate de maleriate să fie folosite la menajarea şi modernizarea unui punct de lucru de aproximativ 30 mp, reprezentând astfel bunuri care sunt utilizate în scopul deducerii operaţiunilor taxabile ale societăţii şi care ar da dreptul de deducere a TVA.

Totodată, s-a arătat în motivele de apel că, la momentul efectuării controlului lucrările erau finalizate, iar ulterior s-au mai efectuat doar lucrări de vopsitorie, gletuire, tencuire în perioada 20-30 septembrie 2011. Astfel, se apreciază de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad că la momentul controlului, inculpatele aveau reprezentarea dimensiunilor imobilului şi al investiţiei, având posibilitatea reală şi obiectiva de a aprecia chiar şi fără a deţine cunoştinţe de specialitate dacă materialele înscrise în facturile de achiziţie au fost folosite sau nu în vederea realizării de venituri impozitabiie, respectiv la modernizarea punctului de lucru ai societăţii.

De asemenea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad apreciază că lipsa vinovăţiei nu poate fi justificată prin efectuarea unor verificări la nivelul intenţiei întemeiată pe prevederile normative permisive în acest sens, întrucât acesta este contrara însăşi esenţei noţiunii de control, sens în care se arată că în speţă inculpatele au emis cu efectuarea efectuării inspecţiei fiscală în vederea rambursării de TVA să aprecieze dovezile obiective pe care se baza intenţia inculpatul C. de efectuare a investiţiei. De asemenea, se indică faptul că dovezile obiective pe care s-a bazat decizia de rambursare demonstrează exagerări evidente pe care inculpatele le-au ignorat sub aparenta respectare a metodologiei şi a practicii instituţiei pe care o reprezentau, în materia rambursărilor de TVA.

În ceea ce priveşte soluţia de achitare a inculpatelor pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, Parchetul apreciază că, de asemenea, este nelegală. În sens în care arătă că în speţă sunt îndeplinite condiţiile complicităţii, deoarece existau suficiente indicii ale relei credinţe, indicii care au fost enumerate şi descrise mai sus. Totodată, se arată că legătura subiectiva, se poate realiza şi în timpul comiterii faptei, astfel că nu este necesar ca autorii şi complicii să se cunoască din împrejurări anterioare. În continuare se indică faptul că pentru realizarea legăturii subiective nu este necesară nici măcar o comunicare verbala, este suficientă simpla contribuţie a complicelui, cu ştiinţă la comiterea de către autor a faptei. Or, în speţă raportat la calitatea pe care o aveau inculpatele în momentul efectuării controlului, este evident că acestea au cunoscut dispoziţie legale care incriminau astfel de solicitări nelegale de restituire TVA şi acceptând cu ştiinţă rambursare acestei taxe în baza unui control formal îşi aduc contribuţia în mod efectiv la comiterea de către inculpatul C. a infracţiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, întrucât, în caz contrar, aveau obligaţia sesizării organelor de urmărire penală sau cel puţin a efectuării unor verificări suplimentare ori a respingerii solicitării de rambursare.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată de prima instanţă faţă de inculpatul D., Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad apreciază că este nelegală, întrucât inculpatul nu a achitat prejudiciul în speţă pentru a putea beneficia de cauza de impunitate. Se susţine că din probele administrate în cauză rezultă în med evident că inculpatul C. a fost cel care a achitat prejudiciul în termenul prevăzut de lege pentru a putea beneficia de cauza legală de nepedepsire. Se mai arată în motivarea acestei critici că în mod greşit instanţa a constatat prejudiciul reparat şi a considerat că aceasta reprezintă o circumstanţă reală ce se răsfrânge şi asupra coinculpatului câtă vreme textul de lege face trimitere la conduita inculpatul. Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad menţionează că dacă legiuitorul ar fi avut în vedere contrariul, nu ar fi făcut referiri la persoana care ar trebui să repare prejudiciul întrucât aceasta poate fi acoperit de către un terţ care nu are nicio participare la comiterea faptele. Având în vedere şi literatura de specialitate, parchetul consideră că instanţa trebuia să hotărască condamnarea inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

Pentru argumentele arătate mai sus, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi pronunţare unui hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatelor A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 248 C. pen., şi art. 26 C. pen. rap. şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen. anterior, cât şi condamnarea inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 26 C. pen. rap. la art. 8 din Legea nr. 241/2005 şi art. 26 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Prin decizia penală nr. 881/A din 22 octombrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/108/2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a dispus, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinţei penale nr. 436 din 20 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. x/108/2013; desfiinţarea sentinţei penale atacată cu privire la inculpatele A. şi B. şi cu privire la cheltuielile judiciare şi, rejudecând în aceste limite:

În temeiul art. 386 C. proc. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. a schimbat încadrarea juridică dată faptelor reţinute în sarcina inculpatelor A. şi B. din infracţiunile prevăzute de art. 248 C. pen. din 1969, art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 249 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen.

În baza art. 249 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata A., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen. şi art. 12 din Legea nr. 187/2012, interzice inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, b) C. pen. din 1969.

În baza art. 81, art. 82 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 1 an închisoare pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

Pe aceeaşi durată, a suspendat şi executarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor, conform art. 71 alin. ultim C. pen.

A atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 şi 84 C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare, revocare ce atrage executarea cumulată a pedepselor.

În baza art. 249 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata B., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen. şi art. 12 din Legea nr. 187/2012, a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, b) C. pen. din 1969.

În baza art. 81, art. 82 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 1 an închisoare pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

Pe aceeaşi durată, a suspendat şi executarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor, conform art. 71 alin. ultim C. pen.

A atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 şi 84 C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiţionate, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare, revocare ce atrage executarea cumulată a pedepselor.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

În baza 274 C. proc. pen., a obligat pe inculpatele A. şi B. să plătească statului suma de 1500 RON fiecare cheltuieli judiciare avansate de stat în cursul urmăririi penale şi la prima instanţă.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a se pronuţa în acest sens instanţa de apel a avut în vedere următoarele:

Din probele administrate în cauză în cursul urmăririi penale, în primă instanţă şi în apel rezultă că starea de fapt retjnută de prima instanţă este, în esenţă, corectă, în sensul că inculpatele A. şi B., funcţionari publici în cadrul A.N.A.F. - Administrata Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, Serviciul Inspecţie Fiscală persoane juridice 2, în baza ordinului de serviciu din 05 septembrie 2011, ca urmare a decontului de TVA, depus de societatea SC E. SRL, cu opţiune de rambursare, au efectuat inspecţia fiscală la această societate care a cuprins perioada 01 ianuarie 2008 – 30 iunie 2011. Din verificarea documentelor justificative, s-a constatat că SC E. SRL, a achiziţionat bunuri şi servicii în principal de la SC F. SRL şi SC G. SRL, destinate investiţiei aflate în derulare la momentul inspecţiei fiscale, la imobilul situat în localitate Turnu nr. 176 jud. Arad.

Pentru verificarea modului de respectare a prevederilor art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc., cele două inculpate, au verificat dacă achiziţiile de bunuri şi servicii sunt destinate realizării de operaţiuni taxabile, dar nu au constatat deficienţe în acest sens. Totodată a fost verificată şi concordanţa între datele declarate organului fiscal de către beneficiar şi cele declarate de către furnizor, constatându-se că tranzacţiile au fost înregistrate în evidenţa contabilă şi declarate de către cei doi. De asemenea, cele două inculpate, în calitate de organ de inspecţie fiscală, au procedat Ia verificarea existenţei faptice a investiţiei în curs, deplasându-se personal la şantierul unde se aflau în derulare lucrările de construcţie la imobilul situat în localitatea Turnu nr. 176 jud. Arad.

Curtea de Apel a constatat că, faţă de această stare de fapt reţinută din ansamblul materialului probatoriu administrat în cauză este greşită concluzia primei instanţe în sensul că inculpatele şi-au exercitat corect îndatoririle de serviciu, normele legale care reglementau activitatea de inspecţie fiscală nesusţinând această concluzie.

În acest sens s-a arătat că este necontestat faptul că verificarea efectuata de inculpate a vizat trimestrul II 2011, iar în raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 22 septembrie 2011 se consemnează că inculpatele au verificat: documentele pe baza cărora s-a efectuat deducerea de TVA aferentă achiziţiilor de la intern, contractul de executare a lucrărilor şi devizele de lucrări. Din suma de 98.259 RON solicitată potrivit decontului de TVA, depus de societatea SC E. SRL, inculpatele au aprobat rambursarea sumei de 90.224 RON, refuzând acordarea dreptului de deducere TVA în sumă de 8.035 RON, din care suma de 4.342 RON, era aferentă achiziţiei unor materiale utilizate şi pentru partea de imobil în care locuiesc proprietarii", iar suma de 3.693 RON, reprezintă TVA aferentă unor bonuri fiscale emise de SC I. SA pentru care nu existau copii, facturi emise de J. şi SC K., precum şi o sumă de 389 RON care a fost înscrisă în decontul de TVA fără a avea document justificativ.

Documentele analizate de inculpate în baza cărora s-a aprobat decontul de TVA pentru suma de 90.224 RON din suma de 98.259 RON solicitată, constau în 12 facturi de achiziţii materiale de construcţie emise de către SC F. SRL şi SC G. SRL în perioada aprilie-iunie 2011 şi prestări servicii de către SC G. SRL în iunie 2011, şi situaţiile de lucrări din 15 iunie 2011 şi 30 iunie 2011 întocmite de SC G. SRL

În cuprinsul acestor facturi care nu cuprind mai mult de 5-6 rubrici fiecare, se consemnează achiziţionarea de către SC E. SRL de materiale de construcţii printre care, 20 mc BCA, 55 paletj cărămidă, 34 calorifere, 13 cămine de colectare (fose septice), 25 bucăţi de ţevi de canalizare (de diametru 50 cm şi lungime 6 m) şi 12 bucăţi suporţi pentru cuptoare. Potrivit concluziilor expertizei tehnice realizate în cauză, din totalul materialelor de construcţie, cuprinse în cele 12 facturi de achiziţie, au fost folosite la amenajarea punctului de lucru la imobilul situat în localitate Turnu nr. 176 jud. Arad, 0,42 paleţi de cărămidă şi 0,86 mc de BCA, restul materialelor neputând fi identificate. De asemenea, serviciile conform situaţiilor de lucrări aferente lunii iunie 2011, constând în spargeri zidărie şi evacuare moloz nu au putut fi cuantificate în lipsa documentaţiei - proiect autorizaţie demolare.

Pentru aprobarea decontului de TVA inculpatele s-au rezumat ia observarea existenţei acestor facturi cum au fost menţionate, nu a conţinutului lor, a contractelor cadru de vânzare-cumpărare şi prestări servicii (care nu conţin decât elemente generale privind perioada de valabilitate şi valoarea iniţială a contractelor, fără alte date care să particularizeze obiectul prestaţiilor sau livrărilor) şi a două situaţii de lucrări din 15 iunie 2011 şi 30 iunie 2011 întocmite de SC G. SRL. De menţionat că aceste două situaţii de lucrări din 15 iunie 2014 şi 30 iunie 2014 nu reprezintă deviz de lucrări, cum se menţionează în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, necuprinzând modalitatea de calcul a sumei cuprinse în factura aferentă, numărul angajaţilor utilizaţi, numărul orelor lucrate, materialele utilizate, utilajele folosite, ci exclusiv menţiunile: /punct de lucru Turnu/, /spargeri zidării/, respectiv /evacuare moloz, deşeuri/, /unitate de măsură mc/, /preţ unitar (mp) 402,50 RON/, respectiv 335,41 RON, /cantitatea 50/ respectiv 60 şi /valoarea + TVA de 24955 RON/ respectiv 24.954,5 RON. De remarcat este şi împrejurarea că în cuprinsul facturilor emise de SC G. SRL în 15 iunie 2014 şi în 30 iunie 2014 pentru aceleaşi valori + TVA de 24955 RON, respectiv de 24.955 RON pentru prestările de servicii sunt menţionate cantităţi de câte 80.5 buc, şi preţ unitar de câte 250 RON.

Prin urmare, chiar de la prima vedere documentele menţionate cuprind pe de o parte inadvertenţe care trebuiau observate, dar şi cantităţi neverosimile de materiale de construcţii pentru obiectivul declarat de contribuabil, amenajare şi modernizare punct de lucru, notabilă fiind menţionarea în cuprinsul facturilor a 34 de calorifere care ar presupune un spaţi extrem de mare sau 13 fose septice care ar presupune mai multe unităţi constructive racordate la utilităţi. Cu toate că aceste informaţii cuprinse în facturi ar fi trebuit să genereze în mod rezonabil verificări suplimentare din partea inculpatelor, implicând solicitarea şi a altor documente cum ar fi autorizaţii de demolare, de construire, proiect, deviz de lucrări, inculpatele s-au rezumat la verificarea existenţei corelaţiei între documentele justificative şi modul de înregistrare a acestora în jurnalele de vânzări, respectiv jurnalele de cumpărări şi verificarea existenţei concordanţei între achiziţiile declarate de beneficiar şi livrările declarate de furnizor aspect care rezultă chiar din declaraţiile inculpatelor inclusiv în faţa instanţei de apel.

S-a arătat că din aceleaşi declaraţii date în apel de inculpate rezultă că acestea nu au cunoscut pentru ce spaţiu se făceau amenajările, nu aveau cunoştinţe în domeniul construcţiilor dar şi că potrivit metodologiei de inspecţie nu erau obligate să verifice existenţa autorizaţiei de construire şi nici să cunoască suprafaţa ce urma a fi construită.

Inculpatele au procedat ulterior la inspecţia existenţei faptice a investiţiei în curs, deplasându-se personal la şantierul unde se aflau în derulare lucrările de construcţie. Cu această ocazie inculpatele au observat că este o construcţie nouă în curs de executare, iar inculpata B. a înţeles din discuţiile cu administratorul că exista intenţia de a face şi un etaj. Inculpatele au arătat că nici cu ocazia acestui control faptic nu şi-au dat seama despre spaţiul obiect al investiţiilor sau despre caracterul rezonabil al materialelor solicitate, arătând că erau obligate să constate doar existenţa intenţiei agentului economic de a desfăşura activităţi care să reprezinte operaţiuni taxabile şi verificarea existenţei faptice a investiţiei, nu un inventar al materialelor sau o apreciere a necesităţii cantităţilor menţionate în documente. Cu privire la materialele din facturi, inculpatele au arătat că au observat existenţa caloriferelor, foseie septice erau încorporate iar celelalte materiale nu au putut fi apreciate aflându-se peste tot.

Cu toate acestea, din planşele foto existente la dosar şi din cuprinsul expertizei tehnice rezultă că spaţiul obiect al investiţiilor este o anexă formată dintr-o încăpere de 5,52m/5,83m cu o terasă aferentă de 5,52m/3,95m, care nu are instalaţie de încălzire şi nici instalaţie de apă, pentru care au fost achiziţionate un număr de 34 calorifere, 13 cămine de colectare (fose septice), 25 bucăţi de ţevi de canalizare (de diametru 50 cm şi lungime 6 m) şi 12 bucăţi suporţi pentru cuptoare. Aspectul şi dimensiunea spaţiului putea fi observat de inculpate la faţa locului, în condiţiite în care din documentele - situaţiile de lucrări - de la dosar, rezultă că la momentul controlului pe teren lucrările erau finalizate într-o mare măsură, situaţiile de lucrări ulterioare decontului pe trimenstru II 2011 pentru care s-au efectuat verificările consemnând doar lucrări de vopsitorie, gtetuire, tencuire.

Prin urmare, s-a apreciat că apărarea inculpatelor în sensut că doar în urma expertizei tehnice organele penale au putut aprecia cantitatea de materiale efectiv folosite nu poate fi primită, imaginea imobilului obiect al investiţiei, chiar şi fără lucrările de tencuială ulterioare, permiţând o apreciere suficientă cu privire la suprafaţa de nu mai mult de 30 mp (imobilul punct de lucru fiind practic un garaj cu o terasă acoperită), astfel încât, dacă în privinţa paieţilor de cărămidă şi cantităţii de BCA inculpatele fără cunoştinţe în domeniul construcţiilor ar putea invoca lipsa cunoştinţelor (deşi proporţia dintre cantităţile din facturi de 20 mc BCA, 55 paleţi cărămidă şi cantităţile folosite de 0,42 paleţi de cărămidă şi 0,86 mc de BCA este covârşitoare), cel puţin în privinţa altor obiecte din facturi, cum sunt cele 34 calorifere, 13 cămine de colectare (fose septice), 25 bucăţi de ţevi de canalizare (de diametru 50 cm şi fungime 6 m) şi 12 bucăţi suporţi pentru cuptoare pentru un spaţiu de 30 mp care nu are instalaţie de încălzire şi nici instalaţie de apă, nu puteau în mod rezonabil să nu ridice suspiciuni în privinţa realităţii folosirii lor.

Cu atât mai mult, suspiciunile privind buna credinţă a contribuabilului erau evident ridicate de împrejurările privind faptul că punctul de lucru al SC E. SRL din localitatea Turnu, nr. 176 pentru care s-au efectuat pretinsele investiţii a fost declarat la Registrul comerţului cu doar o zi înaintea finalizării controlului, respectiv în data de 20 septembrie 2011, în baza unui contract de comodat încheiat între inculpatul C. şi părinţii acestuia, iar la adresa respectivă inculpatele au observat cu ocazia controlului că există două clădiri, proprietatea părinţilor inculpatului C., una fiind folosită ca şi locuinţă. Astfel, deşi inculpatele au observat, cum rezultă din declaraţiile date în apel, că şi în privinţa clădirii folosită ca locuinţă s-au efectuat lucrări de construcţii, nici această împrejurare nu Ie-a determinat la verificări suplimentare, deşi reaua credinţă a inculpatului C. era deja descoperită, acesta incluzând în decontul TVA depus pentru semestru II 2011 materiale folosite la construcţia folosită ca locuinţă de părinţii săi. Cu toate acestea, inculpatele s-au mulţumit să îi solicite inculpatului C. să întocmească o situaţie cu materialele care ar fi fost folosite la această construcţie, această situaţie şi nu alte verificări, stând la baza respingerii decontului de TVA pentru suma de 4,342 RON.

Practic, în activitatea inculpatelor de inspecţie fiscală determinată de cererea de rambursare TVA formulată de inculpatul C., inculpatele, în afara verificării bazei de date, s-au rezumat la a compara documentele produse de contribuabil cu declaraţiile date de contribuabil, considerând că un control efectiv al realităţii utilizării achiziţiilor de bunuri şi servicii în scopul declarat de contribuabil ar fi în căderea Gărzii Financiare la finalizarea construcţiei.

S-a apreciat că această modalitate de realizare a inspecţiei fiscale în vederea verificării decontului TVA reprezintă o defectuoasă îndeplinire a atribuţiilor de serviciu, or, potrivit fişei postului, inculpatele „efectuează inspecţii fiscale la persoane juridice pentru verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale (..) respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile", „constată şi investighează fiscal toate actele şi faptele ce rezultă din activitatea contribuabilului", „sesizează organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni".

Or, activităţile de verificare, constatare şi investigare nu pot fi rezumate, aşa cum invocă inculpatele la o simplă bifare a existenţei unor documente fără a se proceda şi la analiza conţinutului acestor documente sau la simpla constatare a începerii investiţiei, fără o corelare a constatării de pe teren cu documentele puse la dispoziţie de către contribuabil. Pentru a fi efectivă, activitatea de investigare presupune cercetarea reală a conţinutului documentelor puse la dispoziţie de către contribuabil, iar în cazul unor suspiciuni (care în cauză, cum s-a arătat, trebuiau să apară cel mai târziu la momentul verificării pe teren unde s-a constatat şi existenţa unei locuinţe personale în curs de amenajare ale cărei costuri au fost fraudulos incluse în decontul TVA), presupunea solicitarea unor documente suplimentare în vederea edificării într-un sens sau altul.

În acest sens inculpatele nu pot invoca în apărare lipsa cunoştinţelor în domeniul construcţiilor întrucât nu li se impută faptul că nu au cunoscut câtă cărămidă sau BCA poate fi cuprinsă într-o clădire de 30 mp. Dimpotrivă, tocmai pornind de la premisa că organul de inspecţie fiscală nu poate avea cunoştinţe în toate domeniile în care efectuează o inspecţie (inculpata B. arătând în declaraţia din apel că nu se fac controale specializate pe domenii) inculpatelor li se impută că în activitatea de inspecţie fiscală nu au făcut o verificare efectivă, solicitând suplimentarea documentaţiei depune de contribuabil.

Menţionata practică A.J.F.P. Arad, nu poate fi invocată de inculpate în justificarea neobservării prevederilor legale şi ale fişei postului, în calitatea lor de funcţionar public-inspector principal (B.) şi consilier superior (A.), inculpatele având obligaţia respectării cu prioritate a legii sau a ordinului scris al superiorului dat cu respectarea legii. Or, s-a apreciat că practica unor verificări pur formale, nu figurează în nici un act normativ, în fişa postului sau în ordinul de serviciu dat inculpatelor.

S-a mai precizat de către instanţa de apel că faptul că normele legale nu prevedeau expres obligativitatea depunerii de către contribuabil a autorizaţiei de construire, a proiectului de construcţie, a devizului de lucrări sau a altor documente enumerate limitativ privind situaţia legală a investiţiei nu poate avea semnificaţia excluderii acestor documente de la verificare, aşa cum susţin inculpatele.

Dimpotrivă, art. 64 şi 65 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. prevăd luarea în considerare şi a altor acte doveditoare existente, instituind în sarcina contribuabilului sarcina probei faptelor şi actelor care stau la baza declaraţiilor şi cererilor adresate organului fiscal.

De asemenea, art. 49 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. (în varianta în vigoare la data controlului) instituie în sarcina organului fiscal rol activ, prevăzând că pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condiţiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda la:

a) solicitarea informaţiilor, de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor persoane;

b) solicitarea de expertize;

c) folosirea înscrisurilor;

d) efectuarea de cercetări la faţa locului.

(2) Probele administrate vor fi coroborate şi apreciate ţinându-se seama de forţa lor doveditoare recunoscută de lege.

Prin urmare, s-a apreciat că împrejurarea că inculpatele nu aveau cunoştinţe în domeniul construcţiilor nu are relevanţă, legea instituind pe de o parte, în sarcina inculpatului sarcina probei faptelor şi actelor care stau la baza declaraţiilor şi cererilor adresate organului fiscal, pe de altă parte, prevăzând posibilitatea organului fiscal de a solicita orice informaţii din partea contribuabililor şi chiar solicitarea de expertize.

S-a arătat că inculpatele justifică lipsa solicitării altor documente, printre care proiectul sau autorizaţia de construire pe împrejurarea că decontul de TVA nu putea fi respins doar pe considerentul lipsei unei asemenea autorizaţii. Contrar acestei apărări, s-a observat însă că această împrejurare nu echivalează cu imposibilitatea refuzului dreptului de deducere al TVA în cazul în care, din documentele puse la dispoziţie de către contribuabil, nu se poate constata realitatea achiziţiilor pentru care se solicită deducerea taxei conform art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, împrejurare care s-ar fi putut deduce, printre altele, şi din lipsa autorizaţiei de construire, prin coroborarea probelor de către organul fiscal, conform art. 49 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Or, inculpatelor li se impută tocmai această defectuoasă îndeplinire a atribuţiilor de serviciu în sensul că, deşi suprafaţa imobilului verificat nu putea în mod obiectiv şi rezonabil, chiar în lipsa unor cunoştinţe de specialitate, cuprinde toate materialele din facturile care au însoţit decontul de TVA, deşi nu exista autorizaţie de construire, proiect, deviz lucrări care să susţină cel puţin în aparenţă cantitatea de materiale inclusă în facturi, deşi cu ocazia controlului pe teren inculpatele au observat că există două clădiri, proprietatea părinţilor inculpatului C., una fiind folosită ca şi locuinţă, pentru care s-au efectuat lucrări de construcţii incluse în decontul TVA depus, demonstrând reaua credinţă a contribuabilului, inculpatele nu au solicitat dovezi suplimentare pentru s-şi forma convingerea într-un sens sau altul, prilejuind astfel producerea unui prejudiciu instituţiei A.J.F.P. Arad.

S-a apreciat că alegaţiile în sensul că până la finalizarea investiţiei cel care o realizează poate, prin dispoziţie de şantier, să o modifice chiar şi în prezenţa autorizaţiei de construcţie, sau că şi în lipsa folosirii materialelor de construcţie contribuabilul ar fi avut drept de deducere TVA în cazul în care le-ar fi valorificat ca atare, nu au legătură cu cauza şi cu normele fiscale incidente. În acest sens s-a menţionat că în cauză nu se discută dreptul general al unui contribuabil de a deduce TVA, acest drept fiind prevăzut detaliat, pe tipuri de operaţiuni în art. 145 C. fisc. şi în normele metodologice subsumate acestui articol. Faptele care fac obiectul cauzei includ, printre altele, decontul de TVA depus de contribuabilul C. pentru trimestrul II 2011 aferent pretinselor achiziţii de bunuri şi servicii în vederea amenajării şi modernizării punctului de lucru din Turnu. Or, particularizat la acest decont depus de contribuabil şi încuviinţat de inculpate, s-a apreciat că nu pot fi avute în vedere ipoteze teoretice în legătură cu ce altceva ar fi putut solicita contribuabilul, cercetarea vizând exclusiv ceea ce a solicitat C., cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 145 alin. (1) C. fisc. potrivit cărora dreptul de deducere la naştere în momentul exigibilităţii taxei, şi art. 1342 C. fisc. şi art. 1341 C. fisc. care corelează exigibilitatea taxei de data la care are loc faptul generator.

S-a mai arătat că, în apărare inculpatele se prevalează şi de practica A.N.A.F. Arad în materie de rambursare TVA şi de modul în care au fost soluţionate anumite contestaţii de către Comisia de contestaţii din cadrul D.G.F.P. Arad, invocând jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în privinţa Directivei 6 privind TVA prin care s-a stabilit că dreptul de deducere TVA se acordă şi pe baza intenţiei declarate a persoanei impozabile de a desfăşura activităţi supuse TVA, când se dovedeşte că o persoană a efectuat o serie de cheltuieli cu intenţia de a realiza operaţiuni taxabile, inclusiv investiţii, chiar dacă acestea nu s-au realizat în final şi nu se poate dovedi reaua credinţă a persoanei în cauză.

S-a precizat că Curtea Europeană de Justiţie a considerat în numeroase cazuri [cum ar fi; C-37/95 Belgische Staat v. Gent Coal Terminal NV, C-110/94 Intercommunale voor zeewaterrontzilting (INZO) v. Belgian State and C-268/83 D.A. Rompelman and E.A. Rompelman -Van Deelen v. Minister van Financien], că înca de la momentul efectuării primei investiţii persoana impozabilă iniţiază o activitate economică. Astfel, în deciziile menţionate s-a stabilit ca TVA plătită pentru acţiuni premergătoare unei activităţi economice poate fi dedusa de către persoana impozabila, chiar şi în cazul în care nu s-au obţinut venituri dacă din circumstanţe care nu depind de voinţa sa, persoana impozabilă nu utilizează aceste bunuri/servicii pentru activitatea sa economică, fiind esenţial ca autorităţile fiscale să nu poată dovedi reaua credinţă a contribuabilului. În legătură cu faptul că statutul de plătitor TVA nu poate fi retras nici atunci când se decide a nu se continua faza de implementare a unui proiect, ci să se lichideze societatea respectivă - Hotărârea din 29 februarie 1996, INZO Belgia (C-110/1994, Rec. 1-00857), invocată, de asemenea, de inculpate, aceasta se referă la o altă situaţie, respectiv atunci când societatea intră în lichidare din cauze obiective care nu depind de voinţa contribuabilului.

S-a arătat că termenul de începere a lucrărilor de construcţii, cum este şi cazul în speţă, nu este lăsat pur şi simplu la latitudinea contribuabilului, din Hotărârea din 15 ianuarie 1988, Belgia/ Ghent (C-37/95-Rec. 1-00001) rezultând că "dreptul la deducere a TVA rămâne câştigat numai atunci când din cauza unor evenimente dincolo de controlul respectivei persoane, persoana supusă impozitului nu a folosit bunurile sau serviciile primite în vederea desfăşurării de operaţiuni taxabile". În speţă, contribuabilul inculpat C. nu a efectuat cea mai mare parte a lucrărilor de construcţii pentru care a solicitat deducerea TVA, acestea nefiind preconizate a fi efectuate încă de la început, după cum rezultă din natura spaţiului de aproximativ 30 mp de forma unui garaj cu o terasă, neracordat la utilităţi, aspect ce a fost evident prevăzut de contribuabil şi se impunea a fi observat de inculpate cu ocazia controlului pe care însă l-au desfăşurat doar formal. Prin urmare, o primă şi esenţială condiţie o reprezintă caracterul obiectiv al cauzei de împiedicare a utilizării achiziţiei de bunuri şi servicii în scopurile economice enunţate. Această condiţie se consideră a fi îndeplinită în măsura în care autorităţile fiscale nu au dovedit reaua credinţă a contribuabilului, ceea ce nu doar permite ci chiar obligă organele fiscale la verificări. Or, s-a arătat că inculpatele s-au rezumat la bifarea existenţei formale a unor documente, fără a efectua investigaţiile la care erau obligate conform fişei postului, în ciuda multiplelor elemente enumerate, din care reieşeau suspiciuni evidente cu privire la reaua credinţă a inculpatului C.

Mai mult, s-a precizat că din aceeaşi jurisprudenţa a Curţii de la Luxembourg reiese că se lasă la latitudinea statelor membre posibilitatea de a solicita suficiente evidenţe pentru a demonstra intenţia desfăşurării de activităţi economice. Acest lucru rezultă chiar din Hotărârea din 14 februarie 1985, Rompelman/Ministerul de Finanţe Olandez (C-268/83, Rec, p.00655), invocată de inculpate, care se referă la dobândirea unui drept viitor privind achiziţionarea unei părţi dintr-un imobil neconstruit în vederea închirierii părţii din imobilul respectiv pentru activităţi comerciale, hotărâre în care se arată că autorităţile fiscale nu sunt împiedicate să solicite în plus faţă de declaraţia de intenţie privind utilizarea spaţiului, dovezi din care să reiasă faptul că imobilul preconizat a se construi oferă spaţii care sunt adecvate închirierii în scop comercial, toate acestea ca o garanţie a faptului că activitatea economică respectivă se va transpune în practică. Totodată, Ia parag. (23) din Hotărârea INZO Belgia (C-110/1994, Rec. i-00857) se face trimitere la parag. (24) din Hotărârea, Rompelman/Ministerul de Finanţe Olandez (C-268/83, Rec, p.00655) în care Curtea a statuat că este obligaţia persoanei care solicită deducerea TVA să demonstreze că sunt îndeplinite toate condifjtle legale pentru acordarea deducerii şi art. 4 din Directiva a 6-a nu împiedică autorităţile fiscale să solicite dovezi obiective care să susţină intenţia declarată de a desfăşura activitate economică dând naştere la activităţi taxabile.

Prin urmare, s-a apreciat că în nici un caz inculpatele nu se pot prevala de jurisprudenţa CJUE în jurul Directivei a 6-a privind TVA pentru a justifica lipsa verificărilor efective a realităţii achiziţiilor de bunuri şi servicii în scopul intenţiei declarate de inculpatul C. de a desfăşura activitate economică dând naştere la activităţi taxabile în legătură cu pretinsele amenajări ale punctului de lucru al SC E. SRL din localitatea Turnu, nr. 176. Aceasta cu cât mai mult cu cât, aceeaşi jurisprudenţa a Curţii (Hotărârea Halifax, C-255/02), statuează că atunci când o persoană sau un grup de persoane impozabile relaţionează între ele într-o serie de tranzacţii care dau naştere unor situaţii artificiale, cu scopul de a crea condiţiile necesare pentru a deduce TVA, acele tranzacţii nu ar trebui luate în considerare, statuându-se şi că nu există dreptul de a exploata dispoziţiile comunitare în mod fraudulos şi abuziv.

Chiar şi invocata practică a A.J.F.P. Arad în materia deducerii şi rambursării de TVA, recunoaşte drept condiţie în cazul investiţiilor nerealizate în final, nedovedirea relei credinţe a persoanei în cauză.

Prin urmare, s-a arătat că toate considerentele enunţate demonstrează îndeplinirea defectuoasă de către inculpate a atribuţiilor de serviciu aşa cum sunt definite de C. proc. fisc., C. fisc. şi fişa postului, cu ocazia inspecţiei fiscale la SC E. SRL în urma căreia acestea au aprobat rambursarea TVA în cuantum de 90.224 RON, prin care s-a produs bugetului de stat un prejudiciu aferent trimestrului II 2011 în cuantum de 60.351 RON conform expertizei efectuate în cauză.

Cu toate acestea, s-a apreciat că probaţiunea administrată cum a fost analizată mai sus nu permite a se reţine mai presus de orice dubiu vinovăţia inculpatelor sub forma intenţiei, cerinţă aferentă laturii subiective a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice conform art. 248 C. proc. pen. 1968. Tocmai existenţa acestei practici la nivelul A.J.F.P. Arad, care a permis inculpatelor un control formal, superficial, creează un dubiu în privinţa reţinerii îndeplinirii defectuoase cu ştiinţă a acestor atribuţii de serviciu de către inculpate, dubiu care trebuie interpretat în favoarea inculpatelor.

S-a arătat că aceste considerente îşi găsesc valabilitatea exclusiv în privinţa intenţiei inculpatelor în îndeplinirea defectuoasa a atribuţiilor de serviciu. Prevederile legale menţionate, fişa postului, coroborate cu obiectul verificării, cuprinsul facturilor depuse în justificarea decontului de TVA, numărul şi tipul materialelor solicitate, configuraţia spaţiului supus amenajării, indiciile de rea credinţă a contribuabilului C. care trebuiau reţinute şi dacă raportarea se făcea exclusiv ia includerea în decontul de TVA a cheltuielilor cu amenajarea locuinţei proprietate a părinţilor inculpatului, toate acestea reprezintă aspecte care conturează mai presus de orice dubiu vinovăţia inculpatelor sub forma culpei cu prevedere, conturându-se faptul că inculpatele, deşi au prevăzut posibilitatea producerii unui prejudiciu bugetului de stat prin aprobarea fără verificare a unui decont TVA pentru achiziţii bunuri şi servicii nereale, au socotit fără nici un temei că acest rezultat nu se va produce.

Prin urmare, având în vedere că forma de vinovăţie care poate fi reţinută mai presus de orice dubiu în sarcina inculpatelor este culpa, iar în privinţa laturii obiective abuzul în serviciu şi neglijenţa în serviciu au elemente comune, fapta inculpatelor A. şi B. care au încălcat din culpă atribuţiile de serviciu îndeplinind defectuos controlul fiscal în urma căruia inculpatul C. a obţinut rambursare ilegală a TVA pentru investiţii pretins realizate la punctul de lucru al SC E. SRL, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în cuantum de 60.352 RON s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 C. proc. pen. 1968.

De asemenea, observând că infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen., raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 presupune esenţialmente intenţia ca formă de vinovăţie, având în vedere latura subiectivă sub forma culpei cu prevedere reţinută cu privire la defectuoasa îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către inculpate, în temeiul art. 386 C. proc. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice dată faptelor reţinute în sarcina inculpatelor A. şi B. din infracţiunile prev. de art. 248 C. pen. din 1969, art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., în infracţiunea prev. de art. 249 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen. text în baza căruia urmează a fi condamnate inculpatele.

Având în vedere că nu se mai reţine o pluralitate de infracţiuni ci o infracţiune unică de neglijenţă în serviciu, s-a arătat că nu se mai impune analiza considerentelor pentru care s-a solicitat de către inculpate, prin avocat, schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune unică de abuz în serviciu, argumentele vizând în esenţă greşita reţinere a concursului real şi nu ideal de infracţiuni.

Având în vedere succesiunea legilor penale pe parcursul judecăţii, la alegerea legii penale mai favorabile în baza art. 5 C. pen., s-a procedat cu respectarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M. Of. din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că „dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile".

Prin urmare, având în vedere că limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzute de art. 249 C. proc. pen.1968 sunt închisoarea de la o lună la doi ani închisoare sau amenda, mat mici decât limitele prevăzute de art. 298 C. pen., închisoare de la 3 luni la trei ani sau amenda, s-a constatat că dispoziţiile vechiului cod sunt mai favorabile.

La individualizarea pedepselor pe care le va aplica inculpatelor, inclusiv la alegerea naturii acestora, instanţa a avut în vedere criteriile generale consacrate de art. 72 C. proc. pen. 1968, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea prev. de art. 249 C. proc. pen. 1968, gradul de pericol social al faptelor săvârşite - apreciat de instanţă ca fiind important, raportat la împrejurările de comitere a fapteei, la urmarea produsă, constând în cauzarea prejudiciu bugetului de stat în 60.352 RON şi la comportamentul inculpatelor după comiterea faptei, acestea dând dovadă că nu au înţeles importanţa respectării legii în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, această modalitate de îndeplinire a atribuţiilor creând condiţii favorabile pentru contribuabilii de rea credinţă de a obţine în mod ilicit sume importante din bugetul de stat. Instanţa va mai avea în vedere persoana inculpatelor, care nu au recunoscut săvârşirea faptei, contribuţia lor egală la comiterea acesteia dar şi faptul că nu au antecedente penale.

Pentru toate aceste motive, instanţa a apreciat că aplicarea unei pedepse de 1 an închisoare pentru fiecare inculpată este în măsură să asigure scopul educativ şi coercitiv prevăzut de art. 52 C. pen.

Ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei şi de persoana inculpatelor, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen. şi art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-a interzis inculpatelor exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, b) C. pen. din 1969, considerând că prin modul în care au săvârşit infracţiunea de neglijenţă în serviciu acestea se fac nedemne de a fi alese în autorităţile publice sau în funcţii elective publice sau de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

Referitor la modalitatea de executare Curtea, constatând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 C. pen. şi considerând că nu se justifică executarea pedepsei aplicate inculpatelor în regim de detenţie, scopul pedepsei putând fi atins şi fără privarea acestora de libertate, având în vedere circumstanţele personale, integrarea lor în societate, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani stabilit conform art. 82 C. pen. din 1969.

În baza dispoziţiilor art. 71 alin. final C. pen., pe aceeaşi durată, de 3 ani se va dispune şi suspendarea executării pedepsei accesorii.

Împotriva deciziei penale nr. 881/A din 22 octombrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, au formulat recurs în casaţie inculpatele B. şi A.

În motivarea cererii de recurs în casaţie inculpatele au invocat cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.: „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", apreciind că faptele reţinute de instanţa de apel inculpatelor B. şi A. nu intră în conţinutul normei incriminatoare a infracţiunii de neglijenţă în serviciu şi în aceeaşi măsură hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

S-a arătat că potrivit art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii”.

Astfel, s-a apreciat că prin condamnarea inculpatelor pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu se încalcă art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, obligaţiile ce le-ar fi revenit inculpatelor şi prevăzute în legea special fiind lipsite de previzibilitate.

Prin încheierea nr. 139/RC din 24 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/108/2013 s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatele B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 881/A din 22 octombrie 2014 a Curţii de Apei Timişoara, secţia penală, s-a dispus trimiterea cauzei la Completul 3 în vederea soluţionării şi s-a acordat termen ta data de 03 iunie 2015.

Pentru a se pronunţa în acest sens, s-a reţinut că este necesar a se verifica apărarea inculpatelor legată de sfera atribuţiilor lor întrucât o interpretare extensivă a conţinutului acestora poate nega predictibilitatea interpretării normei de incrimnare.

Mai mult, s-a constatat că instanţa de apel nu a indicat şi motivat care sunt obligaţiile legale pe care inculpatele nu şi le-ar fi îndeplinit conducând Ia încălcarea principiului legalităţii incriminării şi (nullum crimen, nulla poena sine lege).

Examinând pe fond recursul în casaţie formulat de către inculpatele B. şi A., Înalta Curte, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate enumerate de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei exhaustiv, ci exclusiv sub aspectul legalităţii, respectiv al concordanţei cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

În cauză, inculpatele inculpatele A. şi B. au fost trimise în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 248 C. pen., art. 26 C. pen. rap. la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen., iar prima instanţă, respectiv Tribunalul Arad, secţia penală, a dispus achitarea acestora.

Instanţa de apel, Curtea de Apel Timişoara a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor reţinute în sarcina inculpatelor din infracţiunile prev. de art. 248 C. pen. din 1969, art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., în infracţiunea prev. de art. 249 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 C. pen. şi a dispus condamnarea acestora pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu.

Motivul indicat de inculpate în susţinerea cazului de casare l-a reprezentat art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.: „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Or, din analiza hotărârii atacate se constată că instanţa de apel a considerat că modalitatea de realizare a inspecţiei fiscale în vederea verificării decontuiui TVA reprezintă o defectuoasă îndeplinire a atribuţiilor de serviciu întrucât potrivit fişei postului inculpatele „efectuează inspecţii fiscale ia persoane juridice pentru verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale (..) respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile", „constată şi investighează fiscal toate actele şi faptele ce rezultă din activitatea contribuabilului", „sesizează organele de umrtărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni". Din acest punct de vedere s-a apreciat că, activităţile de verificare, constatare şi investigare nu pot fi rezumate la o simplă bifare a existenţei unor documente fără a se proceda şi la analiza conţinutului acestor documente sau, în cauză, la simpla constatare a începerii investiţiei, fără o corelare a constatării de pe teren cu documentele puse ia dispoziţie de către contribuabil. Înalta Curte reţine că motivul indicat de inculpate în susţinerea recursului în casaţie este incident când fapta pentru care s-a pronunţat soluţia nu este tipică (prin raportare la prima trăsătură a infracţiunii), adică atunci când fapta concretă reţinută prin hotărârea definitfvă nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare.

Or, se constată că instanţa de apel a analizat îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu şi a apreciat că se Impune condamnarea inculpatelor, faptele acestora fiind apreciate ca îndeplinind elementele de tipicitate prevăzute de norma penală.

Înalta Curte constată că susţinerile referitoare la interpretarea extensivă a instanţei de apel cu privire la textul de lege privind atribuţiile celor două inculpate sunt nefondate câtă vreme instanţa de apel a arătat că inculpatele au încălcat atribuţiile de serviciu, efectuând în mod necorespunzător controale şi neîndeplinind obligaţiile ce le reveneau prin fişa postului. Astfel, aşa cum în mod judicios s-a apreciat de către instanţa de apel, toate aspectele mai sus evocate conturează mai presus de orice dubiu vinovăţia inculpatelor sub forma culpei cu prevedere, inculpatele, prevăzând posibilitatea producerii unui prejudiciu bugetului de stat prin aprobarea fără verificare a unui decont TVA pentru achiziţii bunuri şi servicii nereale, au socotit fără nici un temei că acest rezultat nu se va produce.

Pe de altă parte, din susţinerile orale ale apărătorului aies al inculpatelor reiese că, în realitate, se solicită o reapreciere a probatorului. în această etapă procesuală, aşa cum s-a arătat atât în doctrină cât şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi, instanţa nu poate schimba ori analiza situaţia de fapt, ci doar poate constata că fapta, aşa cum a fost reţinută de instanţele inferioare, nu este prevăzută de legea penată datorită neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii. Din acest motiv se reţine că în cadrul căii de atac a recursului în casaţie nu se poate înfăptui o nouă judecată bazată pe o readministrare a probelor sau pe o reapreciere a acestora, recursul în casaţie fiind, aşa cum s-a arătat anterior, o cale extraordinară de atac ce permite analiza legalităţii hotărârilor atacate prin raportare exclusivă la motivele expres şi limitative prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpatele A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 881/A din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/108/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpatele A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 881/A din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/108/2013.

Obligă recurentele inculpate la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 03 iunie 2015.