Retrial of final criminal conviction for vehicle registration fraud denied for lack of new facts

Asupra recursurilor de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 315 din 16 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de revizuire formulată de revizuentul A.

Revizuentul condamnat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin Sentinţa penală nr. 209 din 12 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti s-a dispus, printre altele, achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunilor de asociere în vederea săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen., complicitate la fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 26 C. pen.raportat la art. 288 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., complicitate la fals intelectual prevăzută de art. 26 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., complicitate la distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 242 alin. (1) şi 3 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (2), (3), (5) C. pen.

Prin Decizia penală nr. 72 din 30 iulie 2001, pronunţată de Curtea Militară de Apel s-a dispus, printre altele, admiterea apelului declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti şi de partea civilă Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti.

S-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru toate infracţiunile reţinute în actul de sesizare, aplicându-se o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare.

Ca stare de fapt s-a reţinut, în esenţă, că în perioada 11 septembrie 1996 - 7 mai 1997 în judeţul Gorj, inculpatul A. împreună cu alte persoane au înmatriculat în mod ilicit un număr de 43 autoturisme pe care le-au comercializat ulterior.

Într-o primă etapă, autoturismele erau sustrase din locurile de parcare, de la proprietarii acestora care, ulterior le reclamau ca fiind furate şi încasau despăgubirile de la societăţile de asigurare.

Autoturismele erau introduse în România de cetăţeni străini sau români şi preluate fie de la inculpatul B., fie de la inculpatul C., iar pe baza documentelor de provenienţă false, inclusiv a documentelor vamale falsificate se proceda la înmatricularea autoturismelor, folosindu-se actele de identitate ale altor persoane. Ulterior, autoturismele erau radiate din circulaţie şi vândute către diverse persoane.

Hotărârea a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 6007 din 18 decembrie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind respinse ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul A. şi partea civilă Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti.

Instanţa de recurs a reţinut că, din coroborarea probelor administrate, a rezultat că întreaga activitate infracţională a inculpaţilor, constituiţi într-un grup organizat, a fost subordonată unui scop comun, acela de eludare a obligaţiilor vamale datorate statului.

După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prin Decretul nr. 50 emis de Preşedintele României, publicat în M. Of. la data de 17 februarie 2004, inculpatul A. a fost graţiat.

Ulterior, în favoarea inculpaţilor, inclusiv a inculpatului A., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, solicitând achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen şi respectiv complicitate la înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători, prin Decizia penală nr. 331 din 13 decembrie 2004 a respins ca nefondat recursul în anulare declarat de procurorul general.

Împotriva sentinţei penale nr. 209 din 12 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, modificată prin Decizia penală nr. 72 din 30 iulie 2002 a Curţii Militare de Apel, definitivă prin Decizia penală nr. 6007 din 18 decembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, petenţii A. şi D. au formulat cereri de revizuire.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti sub nr. x/F/2005, iar cu Adresa nr. x/A/HI/2004 din 9 martie 2005, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial a înaintat concluziile procurorului şi Rezoluţia de conexare a lucrării x/A/lH/2004 la lucrarea nr. x/111/2004.

La termenul din data de 10 octombrie 2005, revizuentul condamnat D. a declarat că îşi retrage cererea de revizuire, împrejurare în care, formându-se Dosarul nr. x/F/2005 s-a luat act de retragerea cererii petentului D.

Cu privire la cererea de revizuire a petentului A., prin Sentinţa penală nr. 41 din 29 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul nr. x/F/2005, în temeiul dispoziţiilor, art. 406 alin. (1) C. proc. pen. în referire la art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost admisă cererea de revizuire formulată de condamnatul lt. col. (rez) A., împotriva Sentinţei penale nr. 209 din 12 noiembrie 2001, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 6007 din 18 decembrie 2003, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. S-a dispus anularea hotărârii cu privire la revizuentul condamnat lt. col. (rez) A. şi în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. c) din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului lt. col. (rez) A. pentru infracţiunile prev. de:

- art. 26 rap. la art. 288 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 41 C. pen. - complicitate la fals material în înscrisuri oficiale;

- art. 26 rap. la art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 C. pen. - complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată;

- art. 26 rap. la art. 289 C. pen. cu aplic. art. 41 C. pen. - complicitate la fals intelectual;

- art 248 C. pen. - abuz în serviciu contra intereselor publice;

- art. 323 alin. (1) *si (2) C. pen. - asociere pentru săvârşirea de infracţiuni;

- art. 26 rap. la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplic. art. 41 C. pen. - complicitate la înşelăciune prin schimbarea încadrării juridice din art. 26 rap. la art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplic.art. 41 C. pen.;

- art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 C. pen. - luare de mită;

- art. 26 rap. la art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplic. art. 41 C. pen. - complicitate la sustragerea sau distrugerea de înscrisuri;

În temeiul art. 346 alin. (3) C. proc. pen., s-a respins acţiunea civila a Direcţiei Generale a Vămilor (numită în prezent Autoritatea Naţională Vamală) formulată împotriva inculpatului lt. col. (rez) A. şi s-a înlăturat, din hotărârea atacată, obligarea acestuia în solidar cu ceilalţi inculpaţi şi partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata sumei de 1.751.733.621 RON reprezentând drepturi vamale, precum şi majorările de întârziere.

În baza art. 406 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător aplicat asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului lt. col. (rez) A.

Prin Decizia penală nr. 17 din 18 decembrie 2007 pronunţată de Curtea Militară de Apel, s-au admis apelurile declarate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Teritorial Bucureşti şi partea civilă Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva Sentinţei penale nr. 41 din 29 iunie 2007 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, a fost desfiinţată sentinţa şi s-a dispus rejudecarea cauzei de instanţa competentă, Tribunalul Bucureşti.

S-a reţinut, în esenţă, că instanţa civilă este competentă să soluţioneze cauza iar nu cea militară, în raport de dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (2) C. proc. pen, de Decizia nr. 610 din 20 iulie 2007 a Curţii Constituţionale şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, la data de 26 august 2008 sub nr. x/3/2008.

Prin Încheierea din data de 30 iunie 2009 a fost admisă, în principiu cererea de revizuire a condamnatului A.

Prin Sentinţa penală nr. 1144 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revizuire a condamnatului A.

Prin Decizia penală nr. 120/A din 20 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost admis apelul condamnatului, a fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele instanţei de control judiciar s-a reţinut că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unor probe - enumerate în detaliu în decizia din recurs - şi că instanţa de fond nu a analizat susţinerile revizuentului potrivit cărora soluţia de condamnare se întemeiază pe probe care nu au existat în realitate la dosar.

Analizând temeinicia cererii de revizuire Tribunalul a constatat următoarele:

Sub aspectul probatoriului, raportul invocat de revizuent în susţinerea cererii a fost înaintat de M.A.I. - Corpul de control şi ataşat la acelaşi Dosar nr. x/F/2005 al Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, ultimul supliment vizând direct pe revizuentul A.

Analizând conţinutul acestui din urmă supliment, s-a constatat că aspectele ce fac obiectul controlului nu au legătură directă cu faptele ce au făcut obiectul cauzei în care a fost condamnat revizuentul ci cu alte aspecte ale activităţii sale profesionale, referitoare la modul de angajare şi avansare, bunuri de valoare proprietatea sa şi dacă a intervenit nelegal în sprijinul altor persoane în scopul obţinerii de către acestea a unor licenţe sau alte beneficii în raporturile cu Inspectoratul de poliţie. Simplul fapt că într-un paragraf final se menţionează că nu au fost identificate probe care să rezulte comiterea de fapte ilegale de către revizuent nu este o afirmaţie care să aibă valoare probatorie în cercetarea judecătorească efectuată în dosarul în care a fost pronunţată Sentinţa penală nr. 1144 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală. O atare afirmaţie a fost în mod evident contrazisă de instanţele de judecată ce au analizat acuzaţiile penale aduse revizuentului, analiză concretizată într-o sentinţă de condamnare în apel menţinută în recurs.

Ca atare, a constatat că acest act nu are în nici o măsură aptitudinea de a răsturna probatoriul amplu administrat de instanţele de judecată însărcinate cu judecarea faptelor.

În ceea ce priveşte referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale întocmit de col. E., invocat în cererea de revizuire, Tribunalul a apreciat ca fiind nerelevant, întrucât acesta cuprindea afirmaţii cu caracter general ce nu sunt apte să combată punctual învinuirile concrete aduse revizuentului.

În ceea ce priveşte martorii audiaţi sau propuşi, Tribunalul a constatat că cei trei martori audiaţi de instanţă nu au relatat împrejurări necunoscute de instanţele de fond ci au făcut doar relatări la presupuse presiuni exercitate asupra lor de organele de cercetare penală pentru a da declaraţii într-un anumit sens.

Întrucât aceste aspecte ce circumscriu unui alt motiv de revizuire iar încheierea de admitere în principiu face trimitere expresă la disp. art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., declaraţiile acestor martori sunt în opinia Tribunalului, lipsite de relevanţă.

Aceeaşi concluzie este valabilă şi în privinţa martorilor propuşi dar neaudiaţi, tezele probatorii expuse cu privire la aceştia în cererile de probatorii formulate în scris relevând că şi prin administrarea acestei probe testimoniale s-ar tinde la dovedirea cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. d C. proc. pen. - ceea ce ar depăşi cadrul procesual stabilit de încheierea de admitere în principiu, acesta fiind şi motivul pentru care tribunalul a respins cererea de audiere a acestor martori.

Cu privire la susţinerea revizuentului, în sensul că instanţele de fond s-au pronunţat în baza unor probe ce nu există la dosar, respectiv declaraţia martorei F. - Tribunalul a constatat că problema existenţei sau nu a declaraţiei acestei martore, la momentul soluţionării cauzei, excede prezentei cereri de revizuire, eventuala lipsă a declaraţiei acesteia de la dosarul de urmărire penală putând constitui eventual element material al infracţiunii de sustragere de înscrisuri, săvârşită ulterior pronunţării soluţiei pe fond, dar nu poate constitui un motiv ce poate fi avut în vedere în temeiul art. 394 lit. a) C. proc. pen.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel revizuentul A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei respingeri a cererii de revizuire ca neîntemeiată.

Revizuentul A. a arătat că instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile Deciziei penale nr. 120/A din data de 20 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 120/A din 20 mai 2010, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin Încheierea de şedinţă din 26 iunie 2009, Tribunalul a admis proba testimonială cu privire la toţi martorii propuşi de revizuent.

La termenul din 21 iulie 2009 au fost ascultaţi martorii G., H. şi I.

În continuare prin Încheierea de şedinţă din 18 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă în principiu cererea de revizuire formulată de condamnatul A.

După acest moment, în cauză, nu au mai fost audiaţi martorii încuviinţaţi chiar de către Tribunalul Bucureşti, respectiv J., K., L., M. şi N., deşi instanţa nu a revenit asupra acestor probe în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. pen.

La termenul de judecată din 2 iunie 2011, revizuentul A., prin apărător a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât instanţa de fond în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. pen., a renunţat la martorii deja admişi şi a căror audiere a fost impusă de instanţa de control judiciar.

Un al doilea motiv de apel a vizat încălcarea dreptului la apărare, ca urmare a neacordării unui nou termen de judecată de către instanţa de fond pentru pregătirea apărării.

Prin Încheierea de şedinţă din 16 iunie 2011, Curtea a repus cauza pe rol pentru discutarea probelor în vederea lămuririi cauzelor sub toate aspectele, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen.

La termenul de judecată din 20 octombrie 2011, Curtea a admis proba cu martori şi cu acte, astfel cum a fost solicitată.

Cu privire la Raportul Grupului de Control al Ministerului Administraţiei şi Internelor se arată că nu a fost cunoscut de instanţele de judecată pentru că procurorii militari anchetatori au refuzat să-l depună la dosarul de urmărire penală, deşi prin Rezoluţia din data de 16 iunie 1999 la solicitarea apărării, raportul a fost admis ca probă.

Potrivit susţinerilor revizuentului A., acesta a avut o contribuţie însemnată în calitatea sa de şef de serviciu al Poliţiei Gorj, la descoperirea şi cercetarea faptelor comise de subalternii săi, D., M. şi N., aşa încât dacă ar fi fost cunoscute de către instanţa de judecată ar fi schimbat cu siguranţă soarta procesului.

A mai susţinut revizuentul A. că de la prima prezentare a sa la Secţia Parchetelor Militare, procurorii militari anchetatori l-au acuzat de o posibilă relaţie de prietenie cu şeful secţiei Parchetelor Militare, generalul O.

În ceea ce priveşte Raportul Grupului de Control al Ministerului Administraţiei şi Internelor se constată că, în faza de judecată a cererii de revizuire aflată pe rolul Tribunalului Militar Teritorial, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Corpul de Control a comunicat cu Adresa nr. x/F/30 decembrie 2005 următoarele:

- cu privire la înmatriculările de auto cu acte false, nota şi documentele originale au fost înaintate domnului procuror magistrat P. (care a semnat de primire), cu Adresa nr. x/15 noiembrie 2008 în vederea conexării la Dosarul penal nr. x/P/1997.

Prin Adresa nr. x/2005 din 22 decembrie 200, Secţia Parchetelor Militare a transmis Tribunalului Militar Teritorial, că materialul de verificare privind înmatriculările cu documente false la I.J.P. Gorj, constituie volum al Dosarului nr. x/P/1998, înaintat la 5 noiembrie 1999, împreună alte 10 volume la Tribunalului Militar Teritorial, în vederea judecării inculpaţilor din prezenta cauză.

Întrucât actul nu a fost regăsit la dosarul cauzei la solicitarea Tribunalului Militar Teritorial învestit cu soluţionarea cererii de revizuire, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Corpul de Control a înaintat o copie a acestuia cu specificaţia că nu se află în posesia originalului.

Din verificarea Raportului Grupului de Control al Ministerului Administraţiei şi Internelor rezultă că acesta a avut ca obiect de cercetare faptele denunţate în articolele de presă apărute în cotidianul "R." în zile de 5, 6 şi 7 ianuarie 1998.

În raport se precizează: "celelalte aspecte referitoare la încadrarea la Serviciul Poliţiei Rutiere a unor lucrători în schimbul primirii de foloase materiale, înscrierea în circulaţie a unor maşini furate, folosirea în interesul personal a autovehiculelor unităţii etc, nu se confirmă".

De asemenea, în raport se mai specifică, cu privire la A. că "nu au fost identificate probe din care să rezulte comiterea unor fapte ilegale de către ofiţer".

De asemenea, se arată că "La Serviciul de Combatere a Crimei Organizate şi Corupţie din I.P.J. Gorj se găseşte lucrarea penală nr. x din 16 iunie 1997, privind pe B. şi alte cinci persoane care în perioada 1996 - 27 februarie 1997 au înmatriculat un nr. 35 de autoturisme străine, fără a achita taxele vamale aferente. Din cele 35 cazuri, 25 au fost preluate de Brigada de Combatere a Crimei Organizate şi Corupţie, în celelalte desfăşurându-se activităţi pe plan local.

Din verificările efectuate nu s-a stabilit implicarea vreunui cadru din comanda I.P.J. Gorj, care să fi avut ca urmare tergiversarea ori nesoluţionarea legală a dosarelor menţionate".

De precizat că, în calitatea sa de Şef al Serviciului Poliţiei Rutiere, A. era comandantul direct al poliţiştilor implicaţi în înmatriculările ilegale de autoturisme.

La termenul din 24 noiembrie 2011, curtea de apel a audiat martorul L. care a arătat că în perioada 1994 - 1998 a avut calitatea de ofiţer specialist II în cadrul Serviciului de Combatere a Crimei Organizate şi Corupţiei din cadrul I.P.J. Gorj - Trafic Internaţional cu Autoturisme Furate, iar revizuentul A. era şeful Poliţiei Rutiere Gorj.

Acesta a arătat că "în evidenţa pe care ne-a prezentat-o lt. col. A. figura o maşină pe numele lui Q., instructor auto. Cu ajutorul domnului A. am mai găsit în evidenţa manuală înregistrate încă trei autoturisme pe numele lui Q. Deşi domnul A. a dat ordin ca aceste dosare să fie aduse şi prezentate în original s-a constatat că acestea lipsesc din arhivă. Acesta a dat ordin pentru reconstituirea dosarelor. Dl. A. mi-a prezentat personal cele trei dosare reconstituite pe bază de dovadă. Precizez că aceste trei dosare mi-au fost înmânate pe bază de dovadă de către lt. col. A. în sediul Serviciului Poliţiei Rutiere Gorj".

Potrivit declaraţiei acestui martor, A. este acela care i-a adus la cunoştinţă că pe numele S., mama lui M. şi Ş., tatăl lui D., ambii ofiţeri la S.P.R. erau înmatriculate două autoturisme de lux.

De asemenea, martorul a mai susţinut că: "cel care a uşurat ancheta a fost lt. col. A. pentru că această anchetă privea ofiţeri din cadrul S.P.R. Gorj".

Totodată, a apreciat că Raportul Grupului de Control al Ministerului Administraţiei şi Internelor constituie o probă nouă, în sensul art. 394 lit. a) C. proc. pen.

Un al doilea motiv al cererii de revizuire a avut în vedere referatul de neîncepere a urmăririi penale împotriva inculpatului A.

Cu privire la acesta, Curtea a apreciat că referatul constituie fapt probatoriu nou care dacă ar fi fost cunoscut de instanţa de apel şi de recurs, prin coroborarea cu revenirea inculpaţilor asupra declaraţiilor date în fata procurorului militar, cu siguranţă ar fi contribuit la o soluţie diametral opusă celei pronunţate în cauză.

În acest sens, Curtea a avut în vedere declaraţia dată de martorul N. la termenul de judecată din 24 noiembrie 2011: "Depun mărturie în acest dosar (...) mă mustră conştiinţa că am acuzat pe lt. col. A. pe nedrept.

Din această cauză lui A. i-a murit copilul în accident în momentul aflării condamnării".

"La Parchetul Militar am fost determinat de procurorul P. să declar că sunt rudă cu lt. col. A., am dat această declaraţie pentru că îmi flutura prin faţă un mandat de arestare în alb".

"A doua sau a treia oară când am fost chemaţi la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial în maşina condusă de D., unde se afla şi M. acesta ne-a determinat să-l indicăm drept autor pe A. cu privire la înmatriculări. A motivat D. că A. are pile la Parchetul Militar, şi anume generalul O. şi un alt procuror din Gorj, nu mai ştiu cum se numeşte, T., cred.

Nu am fost de acord în maşină, dar când am ajuns la Parchetul Militar am văzut că asta mi se indică. Procurorul P. mi-a spus să-l indic pe A. ca fiind iniţiatorul înmatriculărilor ilegale. Nu am fost de acord să spun acest lucru dar acesta mi-a fluturat mandatul. Ştiam exact ce aveam de spus eu şi M. pentru că aşa ne informa D.

Declaraţia la procurorii P. şi Ţ., mai puţin Ţ. dura doar 5 minute. Aceasta era semnată de avocaţi după ce plecam eu".

O altă susţinere a revizuentului A. se referă la faptul că instanţa de recurs a fost indusă în eroare de inculpatul D. printr-un memoriu depus la registratură după judecarea recursului. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 6000 din 18 decembrie 2003 se arată:

Acelaşi inculpat D. a relatat despre convorbirile telefonice repetate pe care le-a avut la solicitarea inculpatului A. cu numitul U. pentru a se interesa de derularea evenimentelor în legătură cu "maşinile lui B.", acelaşi inculpat A. fiind cel care le-a ordonat inculpatului D. şi M. să se deplaseze la Bucureşti, la U. pentru a discuta în legătură cu neregulile apărute în chitanţele vamale.

Declaraţiile inculpatului D. sunt susţinute şi de cele ale fostei soţii ale inculpatului M. care i-a însoţit pe cei doi în deplasarea la Bucureşti, precum şi de transcrierile înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate.

Prin Adresa nr. x/111/12/2011, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare, a adus la cunoştinţă Curţii că, în faza de urmărire penală, astfel cum a comunicat prin Adresele nr. x/2006 şi y/2007, nu s-a efectuat înregistrarea vreunei convorbiri între U. şi D.

De asemenea a precizat că nu deţine nicio casetă audio cu privire la convorbirile invocate.

În raport cu adresele emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare, Curtea apreciază că nu se poate vorbi, sub acest aspect de existenţa art. 394 lit. a) C. proc. pen., deşi această susţinere eronată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la "transcrierea înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate" a avut un rol hotărâtor în condamnarea revizuentului A.

La termenul de judecată din 2 februarie 2012, D., audiat fiind a susţinut următoarele: "Am predat telefonul la parchet, în prezenţa procurorului, am dat un telefon lui U. după ce a venit o persoană de tehnic, nu mai reţin conţinutul convorbirii, spunându-mi procurorul că a fost înregistrată. Ulterior au spus că nu au găsit înregistrarea".

Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut ca temei al vinovăţiei revizuentului A. în săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii şi următoarea împrejurare: "Acelaşi inculpat D. a relatat despre convorbirile telefonice repetate pe care le-a avut la solicitarea inculpatului A. cu numitul U. pentru a se interesa de derularea evenimentului în legătură cu maşinile lui B.".

În raport de declaraţia mai sus prezentată a martorului D., Curtea a dat credit afirmaţiilor revizuentului A. în sensul că a fost victima intrigilor puse la cale de către acesta cu concursul procurorilor militari care au instrumentat cauza.

În ceea ce priveşte declaraţia martorei F. din data de 15 decembrie 2011, rezultă următoarele: "Am venit la Bucureşti la numitul U. împreună cu fostul meu soţ M., împreună cu D. şi cu soţia acestuia.

Nu am auzit discuţii, respectiv să-mi fi spus fostul meu soţ ca domnul A. să-i fi dat ordin cuiva să înmatriculeze maşini".

De asemenea, martora în faza de urmărire penală, respectiv la data de 23 iunie 1999 a declarat la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Dosar nr. x/P/1999 că a fost în anul 1997 la domiciliul unui ofiţer de poliţie din I.G.P. pe nume U. împreună cu fostul ei soţ M. şi D. fără a cunoaşte ce "au discutat bărbaţii între ei".

Relativ la susţinerile revizuentului în sensul că instanţele de judecată nu au avut cunoştinţă de raportul pl. V. din data de 6 noiembrie 1997, Curtea a constatat că acesta a fost invocat în cadrul recursului declarat împotriva Deciziei penale nr. 72/2002 pronunţată de Curtea Militară de Apel.

În schimb, Curtea a constatat, prin raportare la probele despre care s-a făcut vorbire mai sus, ca fiind fapte şi împrejurări noi susţinerile martorului D., audiat la cererea procurorului de şedinţă la termenul de judecată din 2 februarie 2012.

Acesta a arătat că: "Dispărând actele de înmatriculare ale autoturismului care era al meu, dar înmatriculat pe numele tatălui mei, eu aş fi fost principalul suspect". "Procurorul P. a a fost acela care mi-a spus că A. a luat acasă dosarul care privea autoturismul înmatriculat pe numele tatălui meu spunându-mi totodată că ulterior a predat A., pe bază de proces-verbal, dosarul".

În decizia de condamnare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

Inculpatul D. a dat detalii şi despre presiunile la care a fost supus de inculpatul A. pentru a nu dezvălui implicarea acestuia din urmă, presiuni care au culminat cu şantajarea sa, având ca obiect un dosar de înmatriculare al unui autoturism pe numele tatălui inculpatului D., dosar care s-a aflat la domiciliul lui A., aşa cum rezultă din procesul-verbal de predare.

Or, declaraţiile martorului L., în sensul că A. i-a adus la cunoştinţă că pe numele lui Ş., tatăl lui D., a fost înmatriculat autoturismul xxx se coroborează cu Raportul din 23 octombrie 1998, întocmit de pm. Z. înaintat Grupului de Control al Ministerului Administraţiei şi Internelor din care rezultă că dosarul a fost predat de către lt. col. r. A. pe bază de dovadă de primire, în biroul mr.W.

În raport se precizează, de asemenea că, la data de 7 august 1998 acest dosar a fost predat tot pe bază de dovadă cpt. L. din cadrul Serviciului de Combatere a Crimei Organizate şi Corupţiei din cadrul I.P.J. Gorj.

La Dosar nr. x/2011, se află dovada anexată de revizuentul A. care confirmă susţinerile pm. Z., cu specificaţia că dosarul autoturismului xxx, privind pe numitul Ş. a fost predat pe data de 3 august 1998.

De asemenea, aceste probe se coroborează şi cu declaraţia martorului Y. în sensul că A. a predat dosarul privind înmatricularea autoturismului mai sus-menţionat, în sediul poliţiei.

În şedinţa publică din data de 5 aprilie 2012 martorul B. a declarat următoarele: "în momentul în care eram dat în urmărire generală, D. mi-a spus personal la Târgu-Jiu şi mamei mele la Bucureşti că dacă am să fiu prins, să spun că eu de fapt am venit la dl. A., motivând că acesta are relaţii sus-puse la Bucureşti.

În prima fază nu am fost de acord cu procurorul P., m-am luptat cu dânsul spunându-i că eu ştiam cel mai bine adevărul.

Când eu negam că ar fi fost implicat în săvârşirea infracţiunilor şi dl. A., procurorul P. mi-a atras atenţia că sunt recidivist (...)".

"În aceeaşi zi sau a doua zi, nu mai ţin minte, la mine a venit cpt. AA. Mi-a arătat casa d-lui A., tractorul, spunându-mi uite ce avere are acesta!

În sufletul meu am fost indignat, pe motiv că lucrurile nu sunt corecte. În acel moment am simţit jocul care este la mijloc. În acea perioadă pierdusem casa şi trei maşini".

De asemenea martorul B., în declaraţia sa, a arătat că autodenunţul formulat împotriva revizuentului A. prin care susţinea că i-a dat suma de 500 de mărci pentru fiecare autoturism înmatriculat, i-a fost dictat de căpitanul AA., în schimbul promisiunii făcute de către acesta şi procurorul P. că îşi va recupera casa şi cele trei maşini.

Nu în ultimul rând, trebuie reţinută următoarea afirmaţie a martorului B.: "în timp ce scriam autodenunţul, eram nemulţumit că fac ceva care nu este corect şi atunci i-am reproşat: nu te gândeşti că este şi el poliţist ca şi tine? Vorbeam cu el la persoana a doua pentru că era naşul unui prieten de botez. Răspunsul lui AA. a fost următorul: dă-l încolo că este de la ţară".

În acest context, Curtea are în vedere susţinerile revizuentului potrivit cărora a fost condamnat în lipsa unui proces echitabil, în condiţiile în care probele invocate de D. au fost reluate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6007 din 18 decembrie 2003, fără ca acestea să existe la dosarul cauzei.

Ultimul motiv de revizuire priveşte abuzul procurorilor militari de a nu depune la dosarul cauzei caseta video înregistrată cu ocazia cercetării la faţa locului efectuată la sediul Serviciului Poliţiei Rutiere din cadrul I.P.J. Gorj, la data de 22 iunie 1999.

Or, această probă, în opinia curţii de apel, atâta timp cât nu a fost depusă la dosarul cauzei de procurorii militari care au efectuat urmărirea penală, constituie fără putinţă de tăgadă o împrejurare esenţială care dacă ar fi fost cunoscută de instanţele de judecată ar fi contribuit, în mod indubitabil, la aflarea adevărului.

Instanţa de apel apreciază ca fiind elocventă susţinerea martorului N., în sensul că inculpatul "D. se plângea încontinuu când veneam la Parchetul Militar că nu mai scăpăm de această povară şi că singura soluţie este să dăm vina pe A. deoarece are pile la Parchet".

Mai mult, în declaraţia sa din 2 februarie 2012, D. a arătat că: "Materialul laborios despre care am făcut vorbire în concluziile scrise depuse la instanţa de recurs am detaliat întregul film al evenimentelor cum mi-a fost solicitat de către procurorul P.".

În acest context, însuşi D. în mod indirect a susţinut neimplicarea revizuentului A. în săvârşirea infracţiunilor sub forma complicităţii pentru care a fost condamnat penal.

Această argumentaţie este susţinută şi de următoarea afirmaţie făcută de D.: "Convingerea mea personală este că la momentul respectiv nici lt. col. A. nu a cunoscut că ar fi ceva în neregulă cu aceste autoturisme. Convingerea mea este că A. a vrut să-l ajute pe U. doar pentru a-l servi că acesta avea o poziţie la I.G.P., dar nicidecum pentru foloase necuvenite".

În declaraţia sa, martorul U. a negat că ar fi existat vreo convorbire telefonică între el şi D. şi că nu a avut nicio discuţie cu revizuentul A. referitoare la înmatricularea unor autoturisme ce aparţineau numitului B.

Cu privire la acest aspect, martorul I. a arătat, la termenul de judecată din 2 februarie 2012, următoarele: într-o anumită zi D. mi-a propus mie, de faţă fiind, cred că M., la sediul farmaciei soţiei acestuia, să dăm vina pe dl. A., motivând că are relaţii şi bani şi poate să rezolve. În acest fel D. mi-a spus că ancheta ar putea să fie oprită".

În consecinţă, Curtea a constatat că instanţele de judecată prin condamnarea inculpatului A., au comis o eroare judiciară, care nu poate fi înlăturată decât prin constatarea existenţei cazului de casare prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., astfel că prin Decizia penală nr. 120 din 19 aprilie 2012 a dispus admiterea apelului declarat de recurentul A. A desfiinţat sentinţa şi în rejudecare, a dispus achitarea.

Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea responsabilă civilmente Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Gorj, solicitând casarea deciziei şi menţinerea sentinţei pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Parchetul apreciază că niciuna din împrejurările invocate de revizuentul A. nu se circumscriu dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi ca atare, cererea de revizuire este neîntemeiată.

Cu privire la raportul de constatare, încheiat la data de 25 februarie 1998, de I.P.J. Gorj care a vizat activitatea mai multor lucrători de poliţie, printre care şi revizuentul A., se arată că acesta are un caracter lapidar, iar pe de altă parte, nu poate fi circumscris decât unei anchete administrative, fără a avea puterea de a răsturna probele administrate în cadrul procesului penal, prin care s-a stabilit vinovăţia mai multor persoane, printre care şi aceea a lui A.

Nici referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale faţă de revizuentul A., nu constituie în fapt probatoriu nou de natură a înfrânge ceea ce s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Nu este întemeiată nici susţinerea recurentului, în sensul că a fost victima intrigilor puse la cale de către inculpatul D., cu concursul procurorilor militari, întrucât această situaţie, dacă ar fi fost reală, nu s-ar circumscrie dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ci ar putea fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. d) C. proc. pen. Or, în cauză, nu s-a făcut o astfel de dovadă şi ca atare, nu poate fi apreciată ca o împrejurare nouă, ce nu a fost cunoscută de instanţa de fond.

Cât priveşte retractările martorilor audiaţi de către instanţa de apel în procedura revizuirii, parchetul a susţinut că acestea nu au fost nici relevante şi nici "noi", întrucât aceştia au avut o atitudine oscilantă şi în căile ordinare de atac.

Instanţele de fond, apel şi recurs nu au făcut referire la eventualele presiuni din partea anchetatorilor astfel că, acesta rămân simple susţineri ale revizuentului care nu pot înfrânge autoritatea de lucru judecat.

Ca atare, s-a apreciat că decizia este nelegală, impunându-se casarea acesteia şi menţinerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond.

Înalta Curte, examinând recursurile prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că acestea sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Revizuirea ca şi cale extraordinară de atac are menirea de a înlătura - atunci când sunt îndeplinite cerinţele legii - o eroare judiciară care nu trebuie să-şi prelungească existenţa, chiar dacă hotărârea judecătorească a intrat în puterea lucrului judecat.

Revizuirea a fost concepută de legiuitorul român ca o cale extraordinară de atac, cu un obiectiv precis determinat şi anume, înlăturarea erorii judiciare săvârşită de instanţa de judecată care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii.

Dar, situaţiile în care se poate cere revizuirea sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, aceasta tocmai pentru a păstra un echilibru între necesitatea respectării autorităţii de lucru judecat şi înlăturarea erorilor judiciare.

Tocmai de aceea, în această cale extraordinară de atac, legea procesual penală nu permite nici prelungirea probatoriului şi nici o nouă apreciere a probatoriului administrat în căile ordinare de atac.

Potrivit dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., - caz de revizuire invocat în prezenta cauză - revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi cerută atunci când au fost descoperite fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanţei la soluţionarea cauzei.

Din analiza dispoziţiilor legale invocate rezultă că acest caz de revizuire este subordonat unei duble condiţii: a) descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; b) faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.

Pentru a reţine incidenţa acestui caz de revizuire este necesar şi obligatoriu a stabili semnificaţia şi întinderea reală a noţiunilor din text relativ la 1). "fapte sau împrejurări noi"; 2). "s-au descoperit" şi 3). "nu au fost cunoscute de instanţă".

1. Sintagma "fapte sau împrejurări noi" are în vedere elementele de fapt (probe), pe baza cărora să se poată stabili eroarea judiciară săvârşită cu ocazia primei judecăţi. În condiţiile în care hotărârea supusă revizuirii a fost fundamentată pe baza anumitor probe, noua hotărâre va trebui să se întemeieze în mod necesar, cel puţin în parte, pe alte probe, adică tocmai pe cele noi descoperite şi care demonstrează eroarea judiciară. Prin urmare, "faptele" sau "împrejurările" despre care face vorbire art. 394 C. proc. pen., sunt, fiecare în parte, probe, adică elemente de fapt cu caracter informativ, cu privire la ceea ce trebuie dovedit în acest caz de revizuire. "Faptele sau împrejurările" fac parte din categoria probelor principale ceea ce înseamnă că probele noi trebuie să aibă ca obiect elementele de bază în soluţionarea cauzei şi anume, existenţa faptei penale şi vinovăţia făptuitorului, existenţa unei cauze de încetare a procesului penal şi nu elemente accesorii cum ar fi cauzele de agravare sau de atenuare a răspunderii penale.

2. A descoperi un anumit fapt (sau o anumită împrejurare) înseamnă că acel fapt (sau acea împrejurare) să fie la un moment dat, pentru prima dată cunoscut. Aceasta înseamnă analizarea pentru prima oară a acelui fapt, după soluţionarea cauzei, iar pe de altă parte, necunoaşterea faptei să se refere la instanţa de judecată. Ca atare, urmează a fi considerate ca fiind "descoperite" numai faptele şi împrejurările care îndeplinesc condiţia de a nu fi fost cunoscute de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii.

3. Sintagma "nu au fost cunoscute de instanţă" constituie esenţa condiţiei analizate şi rezidă tocmai în necunoaşterea, de către instanţa care a soluţionat cauza, a unor elemente de probă "descoperite" ulterior. Aceasta înseamnă că acele fapte sau împrejurări au fost cu totul străine dosarului cauzei, astfel încât instanţa care a examinat lucrările dosarului şi a pronunţat hotărârea nu a avut cunoştinţă despre ele.

Nu pot fi considerate "noi", mijloacele de probă propuse în vederea completării dovezilor administrate cu ocazia judecării cauzei; revenirile sau retractările unor declaraţii făcute de martori,din moment ce acestea au fost analizate de instanţe, avându-şi ponderea lor în adoptarea hotărârii; revenirile asupra declaraţiilor anterioare făcute de inculpaţi cu ocazia judecării cauzei. Simpla revenire asupra acestor declaraţii, după pronunţarea hotărârii atacate în revizuire, nu poate constitui un fapt "nou" de natură a fi invocat ca temei al revizuirii. Dacă o asemenea revenire ar fi admisă ca temei al revizuirii, ea ar constitui un mijloc comod pentru orice condamnat de a obţine, oricând, rejudecarea unei cauze definitiv judecate; revenirea asupra declaraţiilor anterioare făcute de coinculpaţi cu ocazia judecării cauzei. Prin această revenire şi-ar putea infirma declaraţiile anterioare în scopul de a scoate din cauză pe revizuent; probe invocate în cadrul unei apărări vechi, cunoscute instanţei.

B. A doua condiţie, cerută de text, este aceea ca pe baza faptelor şi împrejurărilor noi să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

Această condiţie este prevăzută în alin. (2) al art. 394 C. proc. pen.şi completează fizionomia cazului de revizuire enunţat în primul aliniat - la lit. a) - al aceluiaşi articol. Ambele condiţii sunt legate între ele, determinând caracterele pe care trebuie să le prezinte "faptele sau împrejurările" invocate în revizuire. Spre deosebire de prima condiţie care se referă la caracterul formal "al faptelor sau împrejurărilor" - adică la natura lor - a doua condiţie se referă la caracterul substanţial, adică la eficienţa lor probatorie.

Eficienţa probatorie a "faptelor sau împrejurărilor" invocate într-o cerere de revizuire se impune a fi analizată sub un dublu aspect: 1) al obiectului, respectiv al importanţei faptelor ce urmează a fi dovedite; 2) al evaluării, adică al gradului de certitudine ce trebuie realizat.

Sub primul aspect, faptele sau împrejurările trebuie să aibă o anumită eficienţă probatorie, prin care să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, încetare sau condamnare.

În cazul unei hotărâri de condamnare, prin faptele sau împrejurările noi invocate în cererea de revizuire se tinde a se dovedi nevinovăţia inculpatului.

Prin urmare, faptele sau împrejurările invocate nu pot tinde la stabilirea unor situaţii de natură a atenua răspunderea penală a condamnatului. În această ipoteză, revizuirea hotărârii de condamnare poate fi cerută numai în vederea pronunţării unei hotărârii de achitare, deci pentru pronunţarea unei hotărâri diametral opuse celei date în hotărârea supusă revizuirii.

Sub cel de-al doilea aspect, faptele sau împrejurările invocate în revizuire trebuie să aibă - în ceea ce priveşte evaluarea - eficienţă probatorie. Aprecierea faptelor sau împrejurărilor noi poate avea ca rezultat fie certitudinea, fie numai probabilitatea cu privire la existenţa obiectului probei. Pentru reţinerea acestui caz de revizuire este suficient ca noile fapte sau împrejurări să determine un dubiu serios cu privire la temeinicia hotărârii atacate în revizuire, de natură să zdruncine încrederea în justeţea soluţiei pronunţate. Altfel spus, este suficient ca faptele şi împrejurările noi să fie de natură a da naştere unei prezumţii potrivnice de netemeinicie a hotărârii pronunţate.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile enunţate, astfel că decizia pronunţată în apel este nelegală.

Pe de o parte, instanţa de apel, în cadrul procedurii revizuirii a prelungit probatoriul - situaţie nepermisă de lege în cadrul acestei căi extraordinare de atac - trecând la reaudierea martorilor (aceştia având calitatea de inculpaţi în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere) care, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate fi considerată o împrejurare nouă, necunoscută instanţelor de fond, apel şi recurs.

Pe de altă parte, "împrejurările" invocate de revizuentul A. nu pot fi apreciate, integral, ca fiind "noi", în sensul cerut de dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ele neputând tinde la stabilirea unei situaţii diametral opuse de natură a înlătura răspunderea penală a recurentului A.

În căile ordinare de atac, cu privire la revizuentul A., s-a reţinut în esenţă, că vinovăţia acestuia rezultă, dincolo de orice dubiu, din ansamblul probelor administrate în cauză.

Deşi în faza de urmărire penală inculpaţii B., N., M. şi D. au relatat, în mod detaliat, implicarea inculpatului A. în săvârşirea faptelor, ulterior, în faza de cercetare judecătorească aceiaşi inculpaţi, cu excepţia inculpatului D., au revenit asupra declaraţiilor iniţiale.

Declaraţiile inculpatului D. au fost coroborate cu declaraţiile inculpatului B. care a arătat în cursul urmăririi penale că l-a întâlnit în mai multe rânduri pe inculpatul A. în biroul său, afirmaţie confirmată şi de inculpatul I. care, întâlnindu-l pe B. la sediul poliţiei rutiere, l-a văzut pe acesta din urmă condus la maşină de inculpatul A.

De asemenea, inculpatul D. a confirmat faptul că inculpatul A. a avut acces la compartimentul "înmatriculări" unde au fost găsite ascunse mai multe documente. De altfel, în perioada de referinţă inspectoratul de poliţie emisese un ordin care reglementa accesul la acest compartiment, în cuprinsul său fiind enumerate persoanele care aveau acces, printre ele figurând şi inculpatul A.

S-a făcut referire, de asemenea, şi la alte probe care în ansamblul lor au dovedit netemeinicia sentinţei pronunţată de Tribunalul Militar ca instanţă de fond.

După rămânerea definitivă a hotărârii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs în anulare, critica vizând însă, numai greşita condamnare a inculpaţilor - inclusiv a revizuentului A. - pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

Astfel cum s-a arătat anterior, recursul în anulare a fost respins prin Decizia penală nr. 331 din 13 decembrie 2004, pronunţată de Completul de 9 judecători.

În cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuentul A. enumera ca fapte şi împrejurări noi următoarele: raportul de control întocmit de Grupul de control al Ministerului de Interne în perioada ianuarie - februarie 1998; referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale faţă de revizuent; raportul din data de 6 noiembrie 1997 întocmit de intimatul D. cu ocazia radierii autoturismului cu nr. xxx; Raportul din 6 noiembrie 1997 întocmit de plt. V.; o adresă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din care rezultă că procurorii militari nu au ataşat la dosarul cauzei caseta cu înregistrările video efectuate cu ocazia arestării la faţa locului, din data de 22 iunie 1999, la sediul Serviciului Poliţiei Rutiere Gorj.

Cu privire la raportul de control întocmit de corpul de control din cadrul Ministerului de Interne din februarie 1998, se constată din verificările efectuate şi din concluziile raportului, dar şi din cele două suplimente la raport, că aspectele care au constituit obiectul controlului nu au legătură directă cu faptele ce au constituit obiectul judecăţii cauzei pe fond, ci cu alte aspecte ale activităţii sale profesionale, referitoare la modul de angajare şi avansare, bunuri de valoare proprietatea sa, dacă a intervenit, nelegal, în sprijinul altor persoane în scopul obţinerii de către acestea a unor licenţe sau beneficii în raporturile cu Inspectoratul de Poliţie. Prin acest act de control s-a dispus sancţionarea revizuentului A. cu mustrare scrisă pentru preocupări care au vizat cumpărarea, respectiv revânzarea unor autoturisme, dobândirea de licenţe, creşterea şi valorificarea animalelor şi a produselor agricole.

Acest înscris, însă, necunoscut de instanţele de judecată nu poate conduce la netemeinicia hotărârii de condamnare a revizuentului A., acesta având relevanţă sub aspect disciplinar, fără influenţă asupra vinovăţiei inculpatului stabilită în cadrul procesului penal.

În aceleaşi coordonate trebuie analizat şi referatul de neîncepere a urmăririi penale întocmit de col. E., respectiv cele două rapoarte întocmite la data de 6 noiembrie 1997 de către D. şi V., parte dintre acestea fiind avute în vedere de către instanţele de judecată care au judecat fondul cauzei.

Cu privire la soluţiile adoptate de procuror, în faza de urmărire penală, din înscrisurile existente la Dosarul nr. x/F/2005 al Tribunalului Militar, rezultă că revizuentul a luat la cunoştinţă de acestea anterior pronunţării Deciziei nr. 6007 din 18 decembrie 2003.

Cât priveşte susţinerea revizuentului A., relativ la caseta interceptării video efectuată cu ocazia cercetării la faţa locului din data de 22 iunie 1999, la sediul Serviciului Poliţiei Rutiere Gorj, se constată că prin Adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare, cercetarea la faţa locului desfăşurată în 22 iunie 1999 a fost consemnată în procesul-verbal şi planşa foto (anexate la dosarul de urmărire penală) iar înregistrarea video executată de către lucrătorii de poliţie a rămas la dispoziţia Serviciului criminalistică al I.P.J. Gorj. Prin Adresa din 5 mai 2006, I.P.J. Gorj a comunicat instanţei că înregistrarea video a fost distrusă ca urmare a expirării termenului legal de păstrare în arhiva unităţii (5 ani).

Prin urmare, pe de o parte, această înregistrare a existat, iar pe de altă parte, rezultatul cercetării la faţa locului a fost consemnat în procesul-verbal şi în planşa foto, înscrisuri ce au fost cunoscute de instanţa de judecată şi evaluate prin raportare la celelalte probe administrate.

În fine, declaraţiile martorilor audiaţi, constituie în realitate o prelungire a probatoriului, iar retractarea declaraţiilor de către aceştia nu poate fi circumscrisă unei împrejurări noi în sensul cerut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 38516 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea civilă Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva Deciziei penale nr. 120 din 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin care s-a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii de revizuire formulată de revizuentul A.

Văzând şi dispoziţiile art. 189 - 192 C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea civilă Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva Deciziei penale nr. 120 din 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe revizuentul A.

Casează decizia penală atacată şi menţine Sentinţa penală nr. 315 din 16 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x din 2008.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul revizuent până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 martie 2013.

Procesat de GGC - MI