Share transfer damages: limiting civil liability to debts actually paid from the purchaser’s assets rather than the total corporate liabilities at the reference date

Decizia nr. 842/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 4 aprilie 2011, pârâtul A. a formulat în Dosarul nr. x/214/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Costeşti întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii promovate de reclamantul B., precum şi cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei reprezentând diferenţa dintre restul de împrumut neachitat şi suma de 177.904,16 lei, reprezentând prejudiciu cauzat de reclamant.

În motivarea cererii reconvenţionale, pârâtul-reclamant a arătat că la data de 24 septembrie 2010 a încheiat cu reclamantul-pârât B. un contract de cesiune părţi sociale potrivit căruia a preluat întregul capital social al SC C. SRL.

La data de 27 decembrie 2010 s-a încheiat noul act constitutiv al societăţii, respectiv actul adiţional la actul constitutiv iniţial, ocazie cu care s-a achitat în întregime preţul în sumă de 355.020 lei al tuturor părţilor sociale.

După data de 4 ianuarie 2011, pârâtul-reclamant a constatat că a fost indus în eroare cu privire la îndeplinirea obligaţiei de achitare a tuturor datoriilor societare până la data încheierii actului adiţional.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 mai 2011, Judecătoria Costeşti a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi formarea unui nou Dosar nr. x/214/2011, în care reclamant este A., iar calitatea de pârât este deţinută de B.

În acest dosar, prin sentinţa comercială nr. 269 din 21 iunie 2011, Judecătoria Costeşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Comercial Argeş, reţinând că natura litigiului este una comercială şi valoarea obiectului cererii este de peste 100.000 lei.

La Tribunalul Specializat Argeş, la data de 27 septembrie 2011, pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, susţinând că datoriile societare despre care face vorbire reclamantul au apărut după preluarea societăţii de către reclamant şi sunt din luna decembrie 2010 şi respectiv din anul 2011, când reclamantul era manager.

Prin sentinţa nr. 650/F din 11 aprilie 2012, Tribunalul Specializat Argeş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B.; a obligat pe pârât să-i plătească reclamantului suma de 138.035,93 lei şi suma de 5.175 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei nr. 650/F din 11 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în termen legal, a formulat apel pârâtul B., întemeiat pe dispoziţiile art. 282 şi urm C. proc. civ., solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei şi respingerea cererii formulate de reclamant, iar în subsidiar, solicită anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

La data de 5 septembrie 2012 s-a depus la dosar cerere de aderare la apel de către intimatul A., în baza art. 293 C. proc. civ., prin care a solicitat modificarea sentinţei nr. 650/2012, în sensul obligării pârâtului la plata către el a întregii sume pentru care a formulat cererea de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 57 din 27 octombrie 2012, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de pârât, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond. De asemenea, a respins cererea de aderare la apel formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu pârâtul, care, potrivit art. 153 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu avea termen în cunoştinţă după repunerea cauzei pe rol.

Ca urmare a anulării atacate şi a reluării judecăţii în primă instanţă, cererea de aderare la apel a rămas fără obiect, fiind respinsă ca atare.

În rejudecare, prin sentinţa nr. 848 din 18 iunie 2014, Tribunalul Specializat Argeş a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 138.035 lei, precum şi suma de 5.175 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că din cuprinsul convenţiei încheiate de cele două părţi reiese că reclamantul a dorit să preia societatea fără datorii. Rezultă de aici că şi pârâtul a fost de acord cu această clauză şi s-a obligat ca atare în acest sens, că la data de 5 noiembrie 2010 s-a întocmit actul adiţional prin care s-au convenit modificările aduse actului constitutiv al societăţii.

A avut în vedere instanţa că la data de 6 ianuarie 2011 SC D. SA transmite societăţii SC C. SRL înştiinţare cu privire la existenţa unor facturi rate leasing ce nu au fost achitate integral cu o valoare de 115.988,88 lei la care s-au calculat penalităţi în sumă de 1.803,29 lei, datoria fiind în sumă totală de 117.792,17 lei. Suma a fost achitată potrivit dovezilor de la dosar de către reclamant, şi că potrivit facturii fiscale din 3 ianuarie 2011 societatea avea o datorie faţă de SC E. SA în sumă de 23.117,49 lei, reprezentând rate leasing neachitate, iar către SC F. SRL o datorie în sumă de 6.080,48 lei, reprezentând dobândă la asigurarea facultativă Casco. Acest sume au fost achitate integral de către reclamant, potrivit extraselor de cont şi chitanţelor aferente.

Instanţa de fond a constatat că societatea avea datorii bugetare pentru lunile octombrie şi noiembrie 2010 în sumă totală de 1.544 lei, pe care le-a achitat tot reclamantul şi că suma de 2.959,02 lei datorată SC G. SA este aferentă lunii decembrie 2010, perioadă în care societatea aparţinea reclamantului şi acesta era obligat să o achite, neputându-se a fi reţinută ca o datorie anterioară a cărei achitare cade în sarcina pârâtului B.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul B., solicitând desfiinţarea sentinţei şi pe fond respingerea cererii formulate de A., cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a lui A. şi se arată că instanţa de fond a dispus obligarea apelantului la plata sumei de 138.035 lei, reprezentând datorii societare, reţinând în considerente existenţa unor datorii ale SC C. SRL către terţi. Având în vedere că suma la care a fost obligat reprezintă datorii ale societăţii şi nu ale lui A., calitate procesuală activă are numai SC C. SRL prin administratorul acesteia, H.

S-a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv clauzele contractului de cesiune de părţi sociale din 24 septembrie 2010.

Apelantul a susţinut că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, arătând că prin cererea reconvenţională, care nu a mai fost modificată de A., s-a solicitat ca pârâtul - apelant să fie obligat să plătească diferenţa dintre restul de împrumut neachitat şi suma de 177.904,16 lei, reprezentând prejudiciul pe care l-a produs acestuia şi soţiei sale, invocând ca temei de drept art. 960 C. civ.

S-a arătat că hotărârea nu este motivată nici în drept, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 969 C. civ., care reprezintă dreptul comun, întrucât contractului de cesiune de părţi sociale îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 31/1990 ca lege specială.

Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 598/AC din 11 iunie 2015 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active.

A admis apelul formulat de pârâtul B..

A schimbat sentinţa în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 16.245 lei cu titlu de prejudiciu şi 473 lei cheltuieli de judecată efectuate la fond.

A obligat intimatul să plătească apelantului 678 lei cheltuieli de judecată în apel, astfel încât, după compensare, intimatul datorează apelantului 205 lei cheltuieli de judecată.

Critica privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, nu a fost primită faţă de faptul că prin intermediul cererii deduse judecăţii reclamantul a solicitat repararea prejudiciului produs ca urmare a încălcării unei clauze contractuale din contractul de cesiune, în care are - alături de soţia sa, faţă de care operează prezumţia de comunitate de bunuri şi de mandat tacit reciproc - calitatea de cesionar.

Sub aspectul temeiniciei, Curtea a constatat că nu toate plăţile pot fi luate în considerare ca reprezentând prejudiciu produs reclamantului, ci numai acele plăţi prin care reclamantul a suportat din patrimoniul propriu datorii ale societăţii existente la 5 noiembrie 2010, fundamentându-şi raţionamentul pe baza concluziilor raportului de expertiză contabilă.

În esenţă, Curtea a reţinut că reclamantul a achitat din patrimoniul propriu o parte din datoriile societăţii existente la data încheierii actului adiţional, şi anume 16.245 lei (1.924 lei către SC D. SA, 2184 lei către SC F. SRL, 12.137 lei către I.-J.), că în acest fel, a suferit un prejudiciu cauzat de neîndeplinirea de către pârât a obligaţiei asumate prin contractul de cesiune, clauză care, fiind liber consimţită, obligă partea cu forţa juridică a unei legi, impunându-se şi judecătorului în acelaşi mod, potrivit art. 969 C. civ. (pacta sunt servanda).

Instanţa de apel a avut în vedere că în legea specială este reglementată transmiterea părţilor sociale - modalităţi, condiţiile şi momentul de la care operează, art. 202-203 - însă efectele contractului de cesiune nu beneficiază de o reglementare specială, astfel că în virtutea principiului libertăţii convenţiilor, efectele contractului, drepturile şi obligaţiile părţilor şi răspunderea în caz de neîndeplinire a acestora din urmă sunt cele avute în vedere de părţi, în completare aplicându-se dispoziţiile de drept comun ale C. civ.

Şi critica referitoare la încălcarea limitelor învestirii a fost găsită nefondată faţă de faptul că, obligând la repararea prejudiciului instanţa de fond a judecat cererea reclamantului în conformitate cu obiectul şi cauza determinate de acesta, potrivit principiului disponibilităţii.

Critica vizând faptul că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut (ultra petita), obligându-l la plata unei sume mai mari decât „diferenţa dintre restul de împrumut neachitat şi suma de 177.904,16 lei” - astfel cum a cerut reclamantul - fără ca acesta să-şi fi majorat pretenţiile pe parcursul judecăţii, a fost apreciată ca nefondată, deoarece, iniţial, cererea dedusă judecăţii a fost formulată ca o cerere reconvenţională în dosarul având ca obiect obligarea reclamantului din prezenta cauză A. la restituirea unei sume de bani cu titlul de împrumut, context în care cel chemat în judecată în cererea principală a supus judecăţii propria pretenţie împotriva celui care l-a chemat în judecată B., solicitând totodată - în mod implicit, dar neechivoc - compensarea pretenţiilor reciproce şi obligarea pârâtului B. la plata diferenţei dintre cele două obligaţii reciproce.

S-a arătat că întrucât cele două pretenţii reciproce au fost disjunse prin încheierea Judecătoriei Costeşti din 23 mai 2011, acest fapt are drept consecinţă soluţionarea pretenţiilor în mod separat. Ca atare, în mod firesc instanţa de fond s-a considerat învestită cu întreaga pretenţie a reclamantului împotriva pârâtului, reprezentată de prejudiciul pretins a-i fi fost cauzat - 177.904,16 lei, fără a avea în vedere eventuala sumă pe care reclamantul ar datora-o pârâtului în temeiul contractului de împrumut şi care face obiectul unui dosar separat.

Văzând prevederile art. 274 C. proc. civ. şi, în raport de soluţiile pronunţate, Curtea a obligat pârâtul la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant la fond, în cuantum proporţional cu partea din pretenţii pentru care s-a admis cererea, potrivit art. 276 C. proc. civ.

Cum în apel intimatul a căzut în pretenţii prin admiterea apelului, acesta a fost obligat să plătească apelantului cheltuieli de judecată în apel, determinate potrivit art. 276 C. proc. civ., în aceeaşi proporţie (9,13%) din suma totală a cheltuielilor efectuate de apelant în apel (7.425,5 lei constând în taxă de timbru, onorarii avocat şi expert în ambele cicluri procesuale), rezultând 678 lei. Făcând şi aplicarea tezei finale a art. 276 C. proc. civ., după compensarea sumelor acordate reciproc cu acest titlu, s-a arătat că intimatul a datorat apelantului 205 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A. solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii primei instanţe în parte cât priveşte menţinerea obligaţiei pârâtului la plata sumei de 116.244,89 lei.

Recurentul-reclamant îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând faptul că hotărârea în apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii/încălcarea art. 1073 C. civ. anterior care recunoaşte un drept al creditorului la dezdăunare fără să condiţioneze acest drept de achitare în prealabil formulării acţiunii în justiţie a prejudiciului de către creditor, de achitarea integrală a prejudiciului de către creditor sau de o terţă persoană.

Consideră recurentul că atunci când a stabilit prejudiciul, instanţa de apel nu a operat cu noţiunea de prejudiciu suferit de reclamant ci cu noţiunea de sume achitate de reclamant, o parte din suma reţinută de instanţă ca fiind datoriile societăţii la momentul semnării actului adiţional la contractul de cesiune de părţi sociale nefiind acordată de instanţă cu motivarea că din această valoare a fost achitată parţial de recurent iar parţial de terţe persoane, în condiţiile în care prejudiciul este cel care a rezultat din neîndeplinirea obligaţiei asumate de debitor şi nu depinde a achitarea datoriilor anterior şi nici de cel care a achitat datoria.

Arată recurentul că noţiunea de prejudiciu trebuie determinată prin prisma obligaţiei asumate de debitor - obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra părţilor sociale, fără ca societatea să înregistreze datorii la data semnării actului adiţional, prejudiciul fiind egal cu valoarea datoriilor societăţii la data semnării actului adiţional, indiferent de modul în care au fost stinse acele datorii ulterior.

Recurentul precizează că prejudiciul înregistrat de cesionar este cel care a rezultat din neîndeplinirea obligaţiei asumate de cedent, obligaţia fiind aceea ca societatea sa nu înregistreze datorii, situaţie în care apreciază că prejudiciul este egal cu datoriile pe care societatea le avea la data semnării actului adiţional.

Se arată că preţul cesiunii a fost determinat de părţi prin negociere, însă ţinând seama de o situaţie acceptată de ambele părţi: aceea ca societatea să nu aibă datorii la data semnării actului adiţional, că preţul a fost determinat ţinând seama de o situaţie a societăţii la momentul preluării şi anume, fără datorii, că cel care a plătit un asemenea preţ dar care ulterior a constatat că societatea avea datorii la data semnării actului adiţional a înregistrat o pierdere în patrimoniul sau egală cu valoarea datoriilor societăţii la data semnării actului adiţional.

Consideră recurentul că, stabilind un alt prejudiciu decât cel determinat prin raportare la cele expuse mai sus, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală pentru că deşi reţine ca fiind îndeplinite toate cerinţele răspunderii contractuale, deşi reţine că prejudiciul este cel care a fost determinat de neîndeplinirea obligaţiei asumate de apelantul pârât, nu aplică în mod corect dispoziţiile art. 1073 C. civ. şi nu stabileşte prejudiciul în funcţie de obligaţia încălcată.

Recurentul arată că prejudiciul s-a născut în momentul în care s-a semnat actul adiţional şi când cesionarul a plătit preţul părţilor sociale, în acel moment cesionarul plătind ul alt preţ decât convenise cu cedentul pentru ca preţul stipulat în act avea în vedere un patrimoniu al societăţii cedate fără datorii.

Mai precizează recurentul-reclamant că obligaţia instituită în actul de cesiune a fost clară în sensul că societatea ale cărei părţi sociale erau cesionate să nu înregistreze datorii nici la data semnării actului adiţional şi nici la data finalizării formalităţilor de înregistrare a menţiunilor, că apelantul a continuat să reprezinte societatea şi în intervalul de timp cuprins între data semnării contractului de cesiune şi data rezoluţiei directorului Oficiului Registrului Comerţului, astfel că era singurul ce putea dispune să fie efectuate plăţi şi era singurul care putea decide că societatea să nu aibă datorii, scopul includerii acestei obligaţii în sarcina cedentului fiind acela ca din momentul în care cesionarul dobândeşte calitatea de asociat în societate, societatea să nu înregistreze datorii.

Arată recurentul că, dacă instanţa de apel a decis ca numai sumele plătite de recurent reprezintă un prejudiciu, nu şi cele plătite de terţe persoane cum ar fi SC K. SRL ar însemna ca SC K. SRL ar trebui să ceară la rândul său ca apelantul pârât să îl despăgubească dar aceasta nu avea cum să fie păgubită pentru că nu este parte în contractul de cesiune de părţi sociale, singurul păgubit într-un contract nefiind decât cocontractantul şi în consecinţă numai acesta poate cere despăgubiri egale cu suma cu care s-a micşorat patrimoniul celui păgubit, în cazul de faţă datoriile societăţii, pe care cesionarul nu le-a avut în vedere atunci când a negociat cu cedentul preţul de cumpărare a părţilor sociale.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, în caz contrar fiind îndreptăţit la dezdăunare.

În stabilirea existenţei obligaţiei de dezdăunare dar şi în determinarea corectă a întinderii prejudiciului instanţa a avut a analiza izvorul obligaţiei, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei generatoare de prejudiciu şi momentul de referinţă în stabilirea întinderii prejudiciului.

Instanţa de control judiciar a făcut un examen pertinent al condiţiilor mai sus evocate în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1073 C. civ.

Aceasta întrucât obligaţia de dezdăunare izvorăşte din contractul de cesiune de părţi sociale încheiat la data de 24 septembrie 2010 în care părţile litigante convin „ca la data încheierii actului adiţional SC C. SRL să nu aibă datorii, aceasta fiind condiţie pentru încheierea actului adiţional”.

Aşadar, momentul de referinţă în stabilirea existenţei datoriilor societăţii este 5 noiembrie 2010, data încheierii actului adiţional - aspect corect reţinut de instanţa de apel.

Expertiza contabilă efectuată din dispoziţia instanţei de apel arată faptul că la data de 5 noiembrie 2010 datoriile societăţii erau în sumă de 116.244,89 lei, aspect ce relevă neîndeplinirea de către cesionar a obligaţiei asumate prin contractul de cesiune.

În stabilirea întinderii prejudiciului instanţa de apel s-a raportat în mod judicios numai la datoriile societăţii scadente la data încheierii actului adiţional, concluziile raportului de expertiză relevând faptul că societatea pârâtă avea drept creditor SC D. SA, SC E. SA, SC F. SRL SRL, SC G. SA şi I. - J., instanţa de apel limitându-se însă în a lua în considerare în stabilirea prejudiciului numai acele sume achitate în contul datoriilor societăţii din patrimoniul propriu al recurentului-reclamant, statuând în mod judicios asupra faptului că prejudiciul cert suportat de recurent se situează la nivelul sumei de 16.245 lei, datele cuprinse în raportul de expertiză contabilă fiind relevante în acest sens.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a art. 1073 C. civ. raportat la situaţia de fapt particulară speţei, decizia recurată nefiind astfel susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat şi, constatând îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ., va obliga recurentul să plătească intimatului suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 598/AC din 11 iunie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul să plătească intimatului B. suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 21 aprilie 2016.