Liability of guarantor for fiscal claim cession failure to notify debtor of transfer

ÎNALTA CURTE DE G.AŢIE ŞI JUSTIŢIE

Decizia nr. 840/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestaţia la executare înregistrata la data de 4 martie 2013 la Judecătoria Deva, sub nr. de Dosar nr. x/221/2013, contestatoarea SC A. SA în contradictoriu cu creditoarea B. a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună anularea executării silite şi a formelor de executare întocmite de B. în baza Ordinului nr. 5 din 30 ianuarie 2013 a vicepreşedintelui B..

În motivarea contestaţiei la executare s-a arătat că prin respectivul ordin s-a ordonat înfiinţarea popririi asupra conturilor mai multor societăţi identificate prin anexa la ordin, între care şi societatea contestatoare, până la concurenţa sumei de 80.279,27 lei. A menţionat contestatoarea că despre această înfiinţare a popririi a aflat de la SC C. SA la data de 14 februarie 2013. S-a susţinut nelegalitatea actelor de executare silită pe motiv că acestea trebuie efectuate de către executorii fiscali, iar vicepreşedintele B. nu face parte din această categorie, astfel încât ordinul de înfiinţare a popririi este ilegal.

Pe de altă parte, contestatoarea a învederat că suma pentru care s-a înfiinţat poprirea nu este datorată, în condiţiile în care aceasta a încheiat cu D. Convenţia de eşalonare din 28 martie 2003, cu o durată de 60 de luni, convenţie ce privea aceeaşi creanţă pentru care s-a înfiinţat poprirea. Se arată că contestatoarea a respectat eşalonarea stabilită, efectuând plăţi către bugetul consolidat până la concurenţa sumei prevăzută în convenţia de eşalonare.

Intimata-creditoare B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Judecătoriei Deva, în motivarea căreia a indicat faptul că, în speţă, competenţa aparţine exclusiv Curţii de Apel Bucureşti prin interpretarea art. 2 rap. la art. 44-45 din O.U.G. nr. 51/1998.

De asemenea a invocat excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, prevăzută de art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, solicitând respingerea acţiunii faţă de prevederile art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, care arată că „judecătorul nu va primi cererea fără dovada îndeplinirii obligaţiei de comunicare”.

S-a invocat de către intimată tardivitatea contestaţiei solicitându-se să se verifice depunerea acesteia în termenul legal de 15 zile, prevăzut de art. 401 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei intimata a solicitat respingerea contestaţiei la executare.

Prin sentinţa civilă nr. 2339 din 26 aprilie 2013 Judecătoria Deva a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de intimată şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Curtea de Apel Bucureşti, unde cauza şi-a păstrat numărul unic de dosar.

După înregistrarea cauzei pe rolul Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus şi citarea chematei în garanţie E. Hunedoara.

Chemata în garanţie E. Hunedoara a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în motivarea căreia a arătat că D. garantează valabilitatea, realitatea şi actualitatea creanţelor transferate, iar nu E. Hunedoara.

Prin sentinţa civilă nr. 80 din 24 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile tardivităţii formulării contestaţiei şi inadmisibilităţii, respingând ca nefondată contestaţia la executare iar cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut în esenţă, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, faptul că aceasta este neîntemeiată faţă de împrejurarea că, pentru aprecierea tardivităţii Curtea nu se poate raporta decât la data indicată de contestatoare ca moment al luării la cunoştinţă, respectiv 14 februarie 2013, faţă de care aceasta se afla în termen pentru a contesta măsura de executare.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, Curtea a constatat că obligaţia prevăzută de art. 46 alin. (1) din O.U.G. nu poate fi interpretată de o manieră ce ar nega liberul acces la instanţă. Astfel, comunicarea cererii şi a actelor pe care se întemeiază aceasta trebuie văzută ca o garantare a dreptului la apărare a părţii adverse (intimată) şi a posibilităţii de asigurare a contradictorialităţii, eventual de asigurare a unei soluţionări amiabile, iar nu ca un impediment absolut.

Asupra fondului contestaţiei la executare, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte modalitatea de efectuare a popririi, B.-ul este organ de executare fiscală, în condiţiile art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998, iar, conform art. 42 alin. (1) din acelaşi act normativ, avea posibilitatea de blocare a conturilor bancare a debitoarei prin poprire, astfel încât nu se poate vorbi de o nelegalitate a respectivului Ordin şi implicit, a actelor subsecvente.

Faţă de soluţia formulată pe cererea principală (contestaţia la executare), de respingere, şi reţinând caracterul subsidiar al chemării în garanţie, Curtea a constatat că cererea de chemare în garanţie a rămas fără obiect, nemaifiind necesară analizarea susţinerilor chematei în garanţie ce privesc calitatea sa procesual pasivă sau fondul chemării în garanţie.

Prin Decizia civilă nr. 1882 din 27 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de G.aţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/221/2013, a fost admis recursul declarat de către contestatoarea SC A. SA Deva, împotriva evocatei hotărâri fiind casată sentinţa civilă nr. 80 din 24 septembrie 2013, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivare, s-au apreciat ca fondate susţinerile contestatoarei în sensul că motivarea instanţei de fond este în contradicţie cu probele administrate în cauză, reţinându-se că în fapt prima instanţă nu a avut în vedere şi nu a examinat înscrisurile depuse de contestatoare prin adresa nr. 34 din 3 iunie 2013, prin care aceasta a susţinut că a făcut dovada efectuării plăţilor către F. conform convenţiei. De asemenea, Înalta Curte a apreciat că se impune efectuarea unei expertize prin care să se stabilească dacă debitoarea a respectat condiţiile de plată din convenţie, dacă eventualele plăţi ulterioare au fost făcute după notificarea cesiunii către debitorul cedat, dacă sumele au fost achitate în contul creanţei cedate, cu determinarea eventualului debit rămas de încasat.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 2 septembrie 2014 sub nr. x/221/2013*.

A fost administrată în cauză proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza contabilă cu obiectivele stabilite prin încheierea din data de 20 noiembrie 2014, fiind depus la dosar raportul de expertiză întocmit.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 102 din 11 iunie 2015 a admis contestaţia la executare formulată de contestatoarea SC A. SA.

A anulat executarea silită şi formele de executare întocmite de B. în baza Ordinului nr. 5 din 30 ianuarie 2013 a vicepreşedintelui B.

A obligat intimata la plata către contestatoare a sumei de 3699 lei cheltuieli de judecată.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie E. Hunedoara.

A admis cererea de chemare în garanţie.

A obligat chemata în garanţie E. Hunedoara la plata către B. a sumei de 89.279,27 lei.

A obligat chemata în garanție la plata către intimată a sumei de 3.699 lei cheltuieli de judecată efectuate de contestatoare.

În fundamentarea acestei hotărâri instanţa de fond, în rejudecare, a reţinut, în esenţă, faţă de probatoriul administrat că suma ce face obiectul executării silite a fost achitată de către contestatoare în perioada 15 august 2003 - 11 martie 2008, susţinerile contestatoarei expuse în cuprinsul precizărilor depuse la dosar pentru termenul din data de 28 mai 2015 nefiind considerate ca relevante pentru admiterea cererii de chemare în judecată faţă de obiectul acesteia, întrucât sumele de bani reţinute în contul B. la care se face referire nu privesc fondul cererii de chemare în judecată.

Constatând culpa procesuală a intimatei determinată de admiterea contestaţiei la executare, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a obligat intimata la plata către contestatoare a sumei de 3.699 lei cheltuieli de judecată (199 lei taxa de timbru şi timbru judiciar, 1.000 lei onorariu expert şi 2.500 lei onorariu avocat).

Curtea a reţinut că intimata B. a formulat cerere de chemare în garanţie a G. Hunedoara, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din O.U.G. nr. 95/2003.

Chemata în garanţie a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în cererea de chemare în garanţie, apreciind că obligaţia de garanţie revine potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 95/2003 D. şi nu G. Hunedoara. Excepţia a fost apreciată ca neîntemeiată având în vedere că, în fapt, astfel cum a susţinut şi chemata în garanţie E. Hunedoara, aceasta a predat soldul neachitat către H., încheindu-se în acest sens protocolul din 25 februarie 2004, procesul verbal de predare-primire din 19 ianuarie 2004 fiind încheiat între chemata în garanţie şi H. (în prezent B.), astfel încât calitatea procesuală a acesteia este justificată.

În ceea ce priveşte fondul cererii de chemare în garanţie, Curtea a reţinut că garanţia valabilităţii, realităţii şi actualităţii creanţei transferate de către E. Hunedoara, către B., revine potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 95/2003 chematei în garanţie, plăţile fiind efectuate către chemata în garanţie E. Hunedoara în loc de-a fi efectuate în contul B. din culpa chematei în garanţie.

Chemata în garanţie a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligată B., ca urmare a admiterii cererii de chemare în garanţie şi a solicitării B. de obligare a chematei în garanţie la plata oricăror sume de bani în privinţa cărora B. va cădea în pretenţii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs chemata în garanţie E., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie cu consecinţa respingerii cererii de chemare în garanţie formulată de B. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, sau pe fond, respingerea cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând examinarea criticilor din perspectiva art. 3041 C. proc. civ.

Consideră recurenta-chemată în garanţie că sentinţa recurată este criticabilă atât în ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a G. Hunedoara, cât şi cu privire la fondul cererii de chemare în garanţie.

În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a G. Hunedoara, recurenta apreciază că aceasta în mod eronat a fost respinsă de instanţa de fond, soluţia dată excepţiei constituind rezultatul aplicării greşite a prevederilor art. 3 din O.U.G. nr. 95/2003 privind preluarea de către H. a unor creanţe bugetare în vederea înG.ării şi virării lor la F., conform cărora D. garantează valabilitatea, realitatea şi actualitatea creanţelor transferate, precum şi legalitatea titlurilor de creaţă şi a titlurilor executorii aferente.

Consideră recurenta că legitimarea procesuală pasivă în prezenta cauză aparţine D. şi nu G. Hunedoara întrucât nu există identitate între persoana chemată în garanţie (G. Hunedoara) şi persoana obligată în raportul dedus judecăţii, condiţie obligatorie în justificarea calităţii procesuale pasive.

În ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cererii de chemare în garanţie, recurenta-chemată în garanţie apreciază că hotărârea primei instanţe este criticabilă, aducând în susţinere următoarea argumentaţie.

Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 95/2003 „D. garantează valabilitatea, realitatea şi actualitatea creanţelor transferate, precum şi legalitatea titlurilor de creanţă şi a titlurilor executorii aferente” şi nu G. Hunedoara.

Instanţa de fond, în mod eronat, a reţinut că, în fapt, contestatoarea SC A. SA ar fi respectat condiţiile impuse prin Convenţia încheiată la data de 28 martie 2003 între I. şi SC J. SA pentru acordarea de înlesniri la plata obligaţiilor la F. conform prevederilor O.U.G. nr. 40/2002, cu modificările şi completările ulterioare şi Ordinului preşedintelui D. nr. 132/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura şi competenţa de acordare a înlesnirilor la plata obligaţiilor restante la F., în condiţiile în care prin Adresa din 28 octombrie 2003, comunicată contestatoarei prin poştă cu confirmare de primire, recurenta i-a adus la cunoştinţă acesteia că nu a respectat condiţiile şi termenele de acordare a înlesnirilor la plată din Convenţia din data de 28 martie 2003 şi nici nu a făcut dovada că până la data de 30 septembrie 2003 s-au achitat toate obligaţiile la F. conform art. 4 alin. (1) de la cap. II - Secţiunea a III-a din O.G. nr. 86/2003 privind unele reglementări în domeniul financiar, cu modificările şi completările ulterioare, fapt care a determinat anularea convenţiei încheiate între D. şi SC A. SA, fiind aplicabile prevederile art. 25 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare şi art. 40 alin. (1) din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Se arată că în conformitate cu prevederile art. 1 şi art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 95/2003, creanţele bugetare restante la data de 30 iunie 2003 aflate în evidenţa D. au fost cesionate către H., încheindu-se în acest sens, protocolul din 25 februarie 2004.

Menţionează recurenta că documentaţia aferentă SC A. SA a fost predată de către G. Hunedoara către H. prin procesul verbal de predare-primire din 19 ianuarie 2014, aşa cum rezultă din Opis-ul dosarului anexat acestui proces verbal, fiind predată inclusiv Convenţia pentru acordarea înlesnirilor la plată (poziţia 12 din Opis) astfel că nu se poate spune că H. nu a avut cunoştinţă de această convenţie, aşa cum, în mod eronat, aceasta susţine în cererea de chemare în garanţie.

Precizează recurenta că atât Convenţia din data de 28 martie 2003 cât şi Protocolului din 25 februarie 2004 au făcut obiectul mai multor dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată, instanţe ce s-au pronunţat irevocabil constatând caducitatea convenţiei şi legalitatea protocolului.

Consideră recurenta că instanţa de fond, în mod greşit a reţinut că G. Hunedoara nu a adus la cunoştinţa SC A. SA cesiunea de creanţă, invocând în considerentele sentinţei recurate, prevederile art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 95/2003 astfel cum acestea erau în vigoare la data publicării în M. Of. nr. 727 din 17 octombrie 2003 în condiţiile în care la data cesiunii de creanţă ce face obiectul Protocolului nr. 28 din 25 februarie 2004, erau în vigoare prevederile art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 956/2003 în forma modificată de pct. 2 al articolului unic din Legea nr. 557/2003 publicată în M. Of. nr. 916 din 20 decembrie 2003, concluzionând în sensul că instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie a G. Hunedoara, formulată de B., cu aplicarea greşită a prevederilor legale indicate anterior.

Raportându-se la art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 956/2003 astfel cum a fost modificat de pct. 2 al articolului unic din Legea nr. 557/2003 publicată în M. Of. nr. 916 din 20 decembrie 2003, recurenta-chemată în garanţie face trimitere la faptul că D. a publicat în M. Of. al României, Partea a IV-a nr. 763 din 8 martie 2004, notificarea colectivă privind transferul creanţelor la F. către H.

Consideră astfel recurenta că din moment ce Convenţia din data de 28 martie 2003, încheiată între D. şi SC A. SA, nu mai putea produce efecte fiind anulată prin adresa din 28 octombrie 2003 comunicată contestatoarei la data de 11 noiembrie 2003 prin poştă, cu confirmare de primire şi având în vedere că cesionarea ulterioară a creanţei către H. (în prezent B.) a fost adusă la cunoştinţa contestatoarei prin notificarea colectivă publicată în M. Of. României, Partea a IV-a nr. 763 din 8 martie 2004 plăţile ulterioare efectuate de contestatoare în baza unei convenţii anulate nu pot fi opuse G. Hunedoara.

Apreciază recurenta că aceste plăţi nu pot fi imputate G. Hunedoara, întrucât nu au fost efectuate către G. Hunedoara. Conform chitanţelor şi ordinelor de plată depuse de contestatoare la dosar, plăţile s-au făcut către bugetul asigurărilor sociale de sănătate şi nicidecum în contul G. Hunedoara, bugetul asigurărilor sociale de sănătate fiind administrat de către D., preşedintele D. fiind ordonator principal de credite pentru administrarea şi gestionarea F. (art. 71 din O.U.G. nr. 150/2002 şi art. 280 din Legea nr. 95/2006, sens în care face referire şi la art. 27 din O.U.G. nr. 86/2003, cu modificările şi completările ulterioare.

O altă critică vizează faptul că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul recurentei G. Hunedoara la un proces echitabil întrucât raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză nu a fost comunicat acesteia, în condiţiile în care instanţa şi-a fundamentat hotărârea pe acest raport, conferindu-i o importanţă sporită.

Se arată că, în măsura în care raportul de expertiză contabilă nu a fost comunicat recurentei, aceasta nu a putut să îşi exprime punctul de vedere cu privire la raport pentru a-l critica sens în care face trimitere la jurisprudenţa Curții Europene a Dreptului Omului în cauza Oral c. Turciei, Hotărârea din 25 noiembrie 2008 (cererea nr. 18384/04).

În ce priveşte cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond intimatei, recurenta solicită înlăturarea acestei obligaţii stabilite în sarcina sa, în situaţia admiterii recursului său întrucât în această situaţie, recurenta nu se află în culpă procesuală.

Pe de altă parte, arată recurenta, instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a art. 274 alin. (1) din V.C.P.C., cu privire la taxa judiciară de timbru în cuantum de 199 lei, întrucât, conform art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 146/1997 (în vigoare la data sesizării instanţei), în situaţia admiterii contestaţiei la executare, taxa judiciară de timbru se restituie contestatorului, demersurile de restituire efectivă a taxei judiciare de timbru făcându-se la primăria localităţii unde a fost achitată această taxă, G. Hunedoara neputând fi obligată la suportarea acestei cheltuieli către intimată.

Intimatele SC A. SA Deva şi B. au formulat întâmpinare, în mod distinct, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a G. Hunedoara a primit o judicioasă dezlegare instanţa de fond făcând o corectă determinare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, B. a preluat de la G. Hunedoara prin Protocolul din 25 februarie 2004 o creanţă fiscală în valoare de 89.279,27 lei, operaţiune derulată în baza prevederilor O.U.G. nr. 95/2003 privind preluarea de către K. a unor creanţe bugetare în vederea încasării şi virării lor la F., act normativ care prevede în art. 6 alin. (2) că titlurile de creanţă aferente creanţelor bugetare transferate constituie titluri executorii iar în art. 3 legiuitorul reglementează faptul că G. garantează valabilitatea, realitatea şi actualitatea creanţelor transferate, precum şi legalitatea titlurilor de creanţă şi a titlurilor executorii aferente.

În cuprinsul Protocolului din 2004 SC A. SA este menţionat ca având calitatea de debitor preluat cu o creanţă nominală iniţială de 89.279,27 lei şi ulterior consolidată la nivelul sumei de 27.220,95 dolari SUA, creanţa fiind compusă din obligaţii restante la F. la data de 30 iunie 2003, dar şi din dobânzi şi penalităţi calculate până la data de 31 decembrie 2003.

În mod corect instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a art. 3 din Legea nr. 557/2003 de modificare şi aplicare a O.U.G. nr. 95/2003 din perspectiva legitimării procesuale pasive a recurentei în condiţiile în care E. Hunedoara este cea care a predat soldul neachitat către B. - aspect ce rezultă nemijlocit din Protocolul nr. 28/2004, tot chemata în garanţie figurând şi în procesul verbal de predare primire din 19 ianuarie 2004.

Aşadar, aceste două operaţiuni - consemnate în Protocol şi în procesul-verbal - care au justificat şi generat executarea silită conform art. 3 din Legea nr. 557/2003 s-au derulat exclusiv între recurentă şi intimata B., D. nefiind parte şi astfel neavând legitimare procesuală.

Criticile vizând soluţia pronunţată pe fondul cauzei sunt, de asemenea, nefondate pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 95/2003 garanţia valabilităţii, realităţii şi actualităţii creanţei transferate de către D. Hunedoara către B. revine chematei în garanţie.

Această dispoziţie a fost corect interpretată şi aplicată de instanţa de fond în condiţiile în care probatoriul administrat relevă faptul că plăţile au fost efectuate în contul creanţei cesionate de către contestatoare direct chematei în garanţie, în lipsa existenţei notificării ca şi condiţie de opozabilitate reglementată de art. 1393 C. civ.

Condiţiile impuse prin Convenţia de eşalonare încheiată la data de 28 martie 2003 între D. şi SC A. SA pentru acordarea de înlesniri de la plata obligaţiilor F. au fost respectate, concluziile raportului de expertiză relevând faptul că, urmare a analizei plăţilor efectuate de către contestatoare, reiese faptul că aceasta a achitat suma de 90914 lei în contul creanţei ce formează obiectul convenţiei, aspect judicios reţinut de instanţa de fond.

De subliniat este faptul că suma a fost plătită de contestatoare în contul G. a judeţului Hunedoara, deşi contestatoarea SC A. SA nu a fost notificată, condiţie imperativă reglementată de art. 1393 C. civ. în asigurarea caracterului opozabil al cesiunii faţă de debitorul cedat, în lipsa notificării debitorul cedat având astfel libertatea să ignore cesiunea.

Aşadar, dată fiind lipsa notificării datorate culpei recurentei, căreia îi revenea această obligaţie conform art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 95/2003 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 557/2003 în condiţiile achitării de către contestatoare a sumei ce formează obiectul cesiunii, în contul recurentei chemate în garanţie, soluţia pronunţată de instanţă asupra fondului pricinii este legală.

Este de subliniat şi faptul că în condiţiile în care O.U.G. nr. 95/2003 prevede dispoziţiile speciale privind notificarea debitorului, acestea au prioritate în aplicare şi nu cele ale art. 42 din O.U.G. nr. 51/1998, ce vizează comunicarea titlului executoriu, dat fiind caracterul de excepţie al primei reglementări, art. 6 alin. (2)1 din O.U.G. nr. 95/2003 consolidând această abordare făcută de instanţă în interpretarea legii.

Critica vizând aplicarea greşită a art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 95/2003 în forma modificată de pct. 2 al articolului unic din Legea nr. 557/2003 sunt nefondate întrucât prin argumentaţia adusă în sprijinul acesteia recurenta îşi invocă propria culpă dedusă din neîndeplinirea cerinţei notificării impusă de art. 1393 C. civ.

Nici critica vizând încălcarea de către instanţa de fond a principiului contradictorialităţii şi a celui vizând dreptul la apărare nu poate fi primită în condiţiile în care recurenta nu a depus diligenţele necesare luării la cunoştinţă a concluziilor raportului de expertiză depus la dosarul cauzei la data de 28 aprilie 2015.

În condiţiile în care chemata în garanţie deşi legal citată pe tot parcursul procesului, nu s-a prezentat la niciun termen fixat de instanţă pentru a lua cunoştinţă de actele şi lucrările cauzei faţă de împrejurarea că în C. proc. civ. - art. 201 - 214 - nu se regăseşte nicio dispoziţie legală care să impună în mod imperativ instanţei obligaţia de a comunica părţilor în proces câte un exemplar al raportului de expertiză, recurenta nu poate reclama, invocând propria pasivitate, încălcarea de către instanţă a principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

Este de subliniat că instanţa de fond, tocmai în respectarea celor două principii mai sus evocate, constatând neîndeplinite cerinţele art. 209 C. proc. civ., a acordat un nou termen pentru a da părţilor posibilitatea să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză.

Aşadar, în condiţiile în care recurenta-chemată în garanţie nu a făcut dovada depunerii unor minime diligenţe în a studia dosarul înainte şi după depunerea raportului de expertiză, în lipsa unor dispoziţii legale obligatorii care să impună comunicarea către părţile litigante a tuturor înscrisurilor depuse la dosar, faţă de faptul că recurenta-chemată în garanţie a fost convocată de expert în respectarea prevederilor legale, argumentaţia adusă în susţinerea acestei critici apar ca fiind lipsite de fundament juridic.

Nici cea din urmă critică nu poate fi primită faţă de faptul că, în raport de soluţia pronunţată şi de calitatea procesuală a recurentei, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a art. 274 C. proc. civ.

Invocarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997 este improprie faţă de faptul că în cauză contestatoarea intimată nu a formulat o cerere de restituire a taxei judiciare de timbru, această parte fiind singura în măsură să promoveze un atare demers judiciar.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de chemata în garanţie G. Hunedoara împotriva sentinţei civile nr. 102 din 11 iunie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 21 aprilie 2016.