Culpa in contrahendo claim against state broadcaster for refusal to sign second-series contract quashed and remanded

Decizia nr. 79/2016

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Judecata în faţa primei instanţe. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1436 din 28 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.364.199,43 RON, cu titlu de despăgubiri, din care 1.314.859,63 RON reprezintă prejudiciu efectiv şi 49.339,80 RON - profit nerealizat, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii prejudiciului de imagine şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 33.859 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin contractul din 02 mai 2006, încheiat între reclamantă, reprezentată prin director general B. şi pârâtă, reprezentată de director general C., prin împuternicit D., în calitate de coordonator al Direcţiei Programe, s-a stabilit producerea de către reclamantă în beneficiul pârâtei a unui serial de televiziune intitulat XX, cuprinzând o serie de 15 episoade, fiecare cu o durată de 52 minute şi, de asemenea, cesionarea în exclusivitate a tuturor drepturilor patrimoniale de autor şi/sau conexe privind programul comandat şi a mărcii constând în titlul programului. Potrivit Capitolului 2, intitulat „Durata contractului", părţile au agreat ca acesta să intre în vigoare la data semnării şi să fie valabil până la data de 15 februarie 2007, durata putând fi prelungită dacă pârâta, care avea drept de primă opţiune în ce priveşte continuarea producerii şi difuzării TV a programului, comunica această soluţie reclamantei, condiţiile prelungirii urmând a fi stabilite de părţi de comun acord, prin act adiţional la contract.

Tribunalul a notat că ambele părţi şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, reclamanta producând prima serie de 15 episoade a programului de televiziune intitulat XX, iar pârâta achitând contravaloarea acestora.

În continuare, a reţinut că prin adresa din 08 ianuarie 2007, reclamanta a adus la cunoştinţa pârâtei, respectiv coordonatorului Direcţiei Programe, faptul că „probabilitatea de a începe difuzarea seriei a doua a serialului XX la începutul lunii aprilie scade cu fiecare zi din cauza neprimirii unei confirmări oficiale de către SC A. SRL din partea Televiziunii Române pentru producţia celui de-al doilea sezon şi a inexistenţei unui angajament ori contract semnat între cele două părţi". Răspunzând acestei adrese, Dl. D., director al Direcţiei Programe a pârâtei, a transmis reclamantei adresa din 09 ianuarie 2007, prin care i-a comunicat faptul ca „E. Tv a hotărât continuarea filmului serial XX - Seria a II-a (14 episoade) cu A.", decizie motivată de faptul că „filmul realizat de o echipă de profesionişti este cel mai bun pe piaţa media în acest moment", fiind redate cotele de audienţă ale serialului menţionat. Prin aceeaşi adresă, pârâta a solicitat reclamantei demararea tuturor detaliilor necesare începerii producţiei, precizând totodată faptul că urmează a se semna contractul „în maximum o lună de la data primirii acestei înştiinţări".

Conform adresei din 23 februarie 2007, pârâta a notificat reclamanta asupra necesităţii clarificării raporturilor dintre părţi, solicitând anumite precizări, enumerate în cuprinsul adresei menţionate.

În urma întrevederii care a avut loc la data de 01 martie 2007 între directorul general al reclamantei, B. şi directorul Direcţiei Programe din cadrul Televiziunii Române, D., s-a întocmit proces-verbal, prin care s-a convenit continuarea producţiei seriei a II-a a programului TV XX şi implicit semnarea contractului nu mai târziu de 15 martie 2007.

Prima instanţă a subliniat că în baza convenţiilor enunţate şi având în vedere bunele raporturi avute anterior cu pârâta, reclamanta a demarat procedurile în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate, angajând în acest sens logistica necesară şi începând producţia seriei a Il-a a serialului.

La data convenită de părţi pentru semnarea contractului, pârâta, prin directorul Direcţiei Programe, a comunicat reclamantei „decizia de a întrerupe filmările pentru sezonul doi, începând cu episodul al treilea", aşa cum rezultă din adresa din 15 martie 2007, urmând a se încheia „un acord pentru acoperirea cheltuielilor pe care A. le-a efectuat cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea".

De asemenea, pârâta a solicitat predarea primelor două episoade deja produse până la 06 aprilie 2007, aceasta având loc potrivit procesului-verbal de predare-primire încheiat între părţi la aceeaşi dată.

Cu toate acestea, până la 31 august 2007 părţile nu au încheiat niciun acord asupra sumelor cheltuite cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea, astfel cum rezultă din adresa din 31 august 2007, comunicată de către reclamantă Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Televiziune.

Având în vedere această situaţie de fapt, tribunalul a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.

În acest sens, a apreciat că fapta ilicită a pârâtei constă în neîndeplinirea obligaţiilor asumate faţă de reclamantă, în vederea încheierii actului adiţional la contractul din 02 mai 2006 ori a unui nou contract, prin care părţile să agreeze fie condiţiile prelungirii duratei contractului iniţial, fie modalitatea de continuare a producerii şi difuzării TV a serialului XX.

Chiar dacă a considerat ca fiind întemeiate susţinerile pârâtei, în sensul că potrivit art. 2.2 din contractul din 02 mai 2006, producerea de către reclamantă, respectiv achiziţionarea de către pârâtă a unei alte serii din serialul XX reprezenta un drept, iar nu o obligaţie şi chiar daca noi obligaţii contractuale între părţi nu se puteau naşte decât în urma unei încheieri valabile, în formă scrisă, a unui act adiţional la contract sau a unui nou contract, potrivit art. 42 din Legea nr. 8/1996, prima instanţă a subliniat că reclamanta a susţinut că deşi directorul Direcţiei Programe al pârâtei i-a dat asigurări ferme în sensul continuării producţiei seriei a II-a a serialului XX şi semnării contractului nu mai târziu de 15 martie 2007, ulterior pârâta şi-a retras această ofertă, refuzând să o despăgubească pentru cheltuielile efectuate cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea seriei a II-a a programului.

Pe de altă parte, tribunalul a înlăturat apărările pârâtei, potrivit cărora prin demararea de către reclamantă a demersurilor pentru realizarea seriei a II-a a serialului TV XX, în lipsa semnării între părţi a vreunui act adiţional la contractul din 02 mai 2006 ori a unui nou contract, aceasta şi-ar fi invocat propria culpă. A apreciat că reclamanta era îndreptăţită să procedeze la angajarea logisticii necesare şi să înceapă producţia seriei a II-a a serialului XX, în considerarea atât a relaţiilor anterioare dintre părţi, care au decurs normal, dar şi a promisiunii ferme, formulată în scris de directorul Direcţiei Programe din cadrul pârâtei, D., prin care i se comunica faptul că „ E. Tv a hotărât continuarea filmului serial XX - Seria a II-a (14 episoade) cu A.", motivat prin faptul că „filmul realizat de o echipă de profesionişti este cel mai bun pe piaţa media în acest moment".

Or, din moment ce acelaşi reprezentant al pârâtei care semnase, în numele acesteia, contractul din 02 mai 2006, a dat asigurări ferme reclamantei în sensul continuării serialului XX, solicitându-i sa demareze toate demersurile necesare începerii producţiei şi precizând că urmează a se semna contractul „în maximum o lună", prima instanţă a apreciat că reclamanta nu a dat dovadă de lipsă de diligentă şi nici că ar fi efectuat demersurile în mod abuziv.

Totodată, a înlăturat apărarea pârâtei, în sensul că nu şi-ar fi manifestat niciodată, în condiţiile art. 2.2. din contract, opţiunea de a achiziţiona noi episoade ale programului XX, având în vedere costul supraevaluat şi audienţele mediocre înregistrate la difuzarea primelor 15 episoade, reţinând că directorul Direcţiei Programe a comunicat reclamantei opţiunea fermă a pârâtei de a continua difuzarea serialului, motivată tocmai de audienţele mari pe care acesta le-a înregistrat, aspecte care rezultă în mod neechivoc din adresa din 09 ianuarie 2007.

În această situaţie, tribunalul a considerat că pârâta este autoarea unei fapte ilicite, constând în nerespectarea promisiunii de a reglementa în scris condiţiile continuării serialului XX, precum şi în comunicarea refuzului expres de a mai achiziţiona noi episoade, ulterior realizării de către SC A. SRL a primelor două episoade din seria a II-a a programului, ceea ce a provocat reclamantei grave prejudicii, constând în cheltuielile realizate cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea seriei a II-a a serialului, deprecierea prin inflaţie a prejudiciului efectiv suferit şi profitul nerealizat. De asemenea, a constatat că pârâta se află în culpă pentru neparcurgerea demersurilor în vederea semnării contractului în formă scrisă, respectiv pentru refuzul de a încheia cu reclamanta un act adiţional sau un nou contract, după ce anterior îi adusese Ia cunoştinţă tocmai contrariul. Astfel, întârzierea şi ulterior refuzul semnării contractului, precum şi solicitarea fermă adresată reclamantei privind începerea producţiei seriei a II-a şi indicarea în mod expres a datei de predare a noilor episoade au determinat producerea în patrimoniul reclamantei a unui prejudiciu material, constând în contravaloarea cheltuielilor efectuate cu realizarea primelor două episoade din seria a II-a a programului, predate pârâtei, fără ca aceasta din urmă să achite reclamantei costul lor. Totodată, a notat că rezultă în mod neechivoc legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtei şi prejudiciul suferit de reclamantă.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă, reţinând că reclamanta nu numai că a indicat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, ci a şi dovedit îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, neexistând vreo raţiune pentru care acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. ar fi inadmisibilă.

În aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, aplicabil în materia răspunderii civile delictuale, a reţinut că pârâta are obligaţia de a o despăgubi pe reclamantă atât pentru prejudiciul efectiv, cât şi pentru profitul nerealizat.

În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, tribunalul a reţinut concluziile raportului de expertiză contabilă, constatând că reclamantei i-a fost produs un prejudiciu în sumă totală de 1.364.199,43 RON, din care 1.314.859,63 RON reprezintă prejudiciu efectiv şi 49.339,80 RON - profit nerealizat. Din cuprinsul raportului de expertiză, a notat că prejudiciul efectiv este format din cheltuielile efectuate de reclamantă cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea seriei a II-a a serialului, fiind totodată avută în vedere deprecierea prin inflaţie a sumelor plătite de reclamantă, precum şi dobânda legală, începând cu data de 06 aprilie 2007, când au fost predate pârâtei primele două episoade ale seriei a II-a, realizate de reclamantă până atunci. De asemenea, a apreciat că reclamantei i se cuvine şi profitul nerealizat, în cuantum de 49.339,80 RON, reprezentând cota de 8% din cheltuielile efectuate de reclamantă cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea seriei a II-a a serialului, această valoare raportându-se la cota pe care părţile au stabilit-o pentru realizarea primei serii a programului.

Sub aspectul solicitării de obligare a pârâtei Ia plata contravalorii prejudiciului de imagine, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere nu a fost dovedit, motiv pentru care l-a respins; astfel, din declaraţia martorei F., a rezultat că SC A. SRL „este o casă de producţie cu o reputaţie foarte bună, care manifestă seriozitate şi profesionalism".

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 33.859 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul. Decizia instanţei de prim control judiciar

Împotriva acestei sentinţe, Societatea Română de Televiziune a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 260A din 14 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; ca o consecinţă, hotărârea atacată a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, iar intimata a fost obligată la plata către apelantă a sumei de 7.730,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel, după ce a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca şi tribunalul, a subliniat că temeiul de drept al acţiunii, indicat în mod expres de către intimata-reclamantă, îl constituie dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ.

A mai notat că raporturile juridice dintre părţi au debutat cu aproximativ un an înainte de momentul la care se susţine că apelanta a săvârşit un delict civil în dauna intimatei; astfel, contractul din 08 mai 2006 a reglementat în detaliu atât condiţiile în care urma a se realiza serialul TV XX, cât şi condiţiile în care drepturile asupra episoadelor realizate erau cesionate în favoarea apelantei. Acest contract a intrat în vigoare la data semnării şi a fost valabil până la data de 15 februarie 2007, iar în art. 2.2 părţile au prevăzut că „durata contractului (...) poate fi prelungită dacă E. Tv comunică această soluţie A., E. Tv având drept de primă opţiune în ceea ce priveşte continuarea producerii şi difuzării TV a programului, condiţiile prelungirii urmând a fi stabilite de părţi de comun acord, prin act adiţional la contract".

Curtea de apel a subliniat că intimata-reclamantă nu a invocat prevederile contractului menţionat anterior ca temei al pretenţiilor şi nici nu a susţinut că reprezentanţii părţii adverse ar fi acţionat într-o manieră care ar fi fost de natură să creeze convingerea că sunt întrunite condiţiile prelungirii vechiului contract, ci a afirmat că fapta ilicită constă în nesemnarea contractului pentru seria a Il-a a serialului XX. Or, deşi pentru a fi validată din punct de vedere juridic ca temei al angajării răspunderii delictuale, o asemenea susţinere ar fi trebuit să aibă la bază existenţa unei obligaţii de natură legală care nu a fost respectată de către apelantă, instanţa de apel a constatat că nici intimata-reclamantă, nici tribunalul care a reţinut existenţa delictului civil constând în nesemnarea sau neîncheierea unui contract scris nu au indicat o atare obligaţie.

Subliniind că în notele scrise pe care le-a depus la dosar după rămânerea în pronunţare, intimata a arătat că fapta ilicită a apelantei este reprezentată de comanda fermă care i-a fost adresată, pe care a acceptat-o şi apoi a executat-o, curtea a înlăturat o asemenea aserţiune, apreciind că încalcă dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., întrucât schimbă cauza cererii de chemare în judecată în apel; mai mult, a apreciat că afirmaţiile legate de existenţa unei comenzi ferme urmată de executare plasează răspunderea pe tărâm contractual.

În opinia instanţei de prim control judiciar, contractul încheiat iniţial între părţi are relevanţă probatorie, în sensul că el infirmă şi face de neacceptat susţinerea intimatei că nu ar fi avut cunoştinţă de necesitatea încheierii contractului în formă scrisă, respectiv de necesitatea aprobării contractului cu respectarea formalităţilor reglementate prin Legea nr. 41/1994, cu atât mai mult cu cât nu există niciun element care să-i fi permis intimatei să considere că eventuala încheiere a unui nou contract pentru seria a Il-a a serialului XX s-ar fi putut face în alte condiţii decât cele în care s-a încheiat contractul pentru prima serie sau decât cele stipulate la art. 2.2 din primul contract.

Chiar dacă atât corespondenţa dintre părţi, cât şi intenţia manifestată la un moment dat de către acestea cu privire la producerea seriei a Il-a a serialului sunt aspecte de necontestat, curtea de apel a apreciat că părţile cunoşteau sau trebuia să cunoască faptul că până la existenţa unui contract scris, respectiva corespondenţă şi respectivele intenţii nu erau producătoare de efecte juridice, aşa încât intimata a produs două episoade din a doua serie, fără ca din punct de vedere juridic acestea să fi făcut obiectul unui contract.

Faptul ca prima serie a avut succes comercial (aspect acceptat de către ambele părţi) nu justifică, a reţinut în continuare instanţa de apel, producerea de către intimată a celei de-a doua serii, în tot sau în parte, fără a avea la bază un nou contract. Chiar dacă episoadele produse de intimată sunt în proprietatea acesteia şi pot fi folosite sau valorificate după cum doreşte aceasta, ar fi inechitabil să fie obligată apelanta să achite contravaloarea a două dintre episoadele seriei a II-a, fără ca acestea să fi fost vizionate, acceptate sau lăsate în custodia Societăţii Române de Televiziune, din declaraţia martorului D. rezultând că suportul electronic pe care sunt înregistrate cele două episoade se află la acesta, nu şi că au fost arhivate la apelantă.

Instanţa de prim control judiciar a mai considerat că dacă ar fi acceptat raţionamentul reclamantei potrivit căruia nesemnarea contractului ar echivala cu o faptă ilicită ar însemna ca orice persoană care a avut la un moment dat relaţii contractuale cu Societatea Română de Televiziune şi care a purtat negocieri pentru prelungirea contractului să poată, invocând succesul comercial anterior, sa obţină un nou contract sau să obţină despăgubiri pentru lucrările efectuate în continuarea raporturilor juridice iniţiale, dar în lipsa acordului părţilor cu privire la prelungirea acestora. O astfel de abordare ar înlătura cu totul posibilitatea Societăţii Române de Televiziune de a aprecia pe considerente de oportunitate asupra difuzării sau continuării difuzării unor programe şi, implicit, cu privire la contractarea ori la continuarea contractării acestora.

Prin urmare, instanţa de prim control judiciar a apreciat ca fiind firească existenţa unor negocieri precontractuale, dar neconcretizarea lor într-un contract a fost privită ca neputând avea caracterul unui delict civil, hotărârile Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Televiziune din datele de 15 ianuarie 2007, 02 februarie 2007 şi 20 martie 2007 dovedind că au fost parcurse procedurile interne ale apelantei din perspectiva corectitudinii negocierilor cu privire la continuarea serialului XX. Ultima dintre hotărâri se referă la „pregătirea de către Direcţia Economică pentru membrii Consiliului de Administraţie a unei copii a contractului încheiat de E. Tv pentru serialul XX şi a procesului-verbal de negociere prealabil încheierii acestui contract".

Aşadar, curtea de apel a reţinut că aceste hotărâri probează ca apelanta nu s-a angajat din punct de vedere legal să continue serialul, chiar dacă părţile purtaseră negocieri avansate pe această temă; în acest context, au fost evocate prevederile art. 31 lit. d) din Legea nr. 41/1994, potrivit cărora Comitetul Director al Societăţii Române de Televiziune aprobă angajarea şi efectuarea cheltuielilor de orice natură şi a tranzacţiilor comerciale şi financiare, în limita competenţelor aprobate de Consiliul de Administraţie.

În continuare, a înlăturat teza intimatei cu privire la existenţa unei culpe comise cu prilejul încheierii unui contract (culpa in contraherendo), notând că o astfel de apărare ar fi fost sustenabilă doar dacă prin probele administrate nu s-ar fi demonstrat că părţile cunoşteau (sau trebuia să cunoască) faptul că negocierile sunt producătoare de efecte juridice numai dacă sunt urmate de încheierea unui contract încheiat cu respectarea formelor prevăzute de lege.

În speţă, însă, chiar intimata a fost cea care a iniţiat corespondenţa cu apelanta pentru a o determina să continue serialul XX, deşi contractul privitor la prima serie prevedea că opţiunea continuării este lăsată la aprecierea Societăţii Române de Televiziune.

Subliniind că apelanta nu era obligată nici contractual, nici legal să continue cea de-a doua serie a serialului, indiferent de succesul celei dintâi, chiar dacă s-ar fi demonstrat matematic că în acest fel ar fi obţinut în mod cert beneficii, curtea de apel a apreciat că refuzul echipei manageriale de a continua un program nu poate fi sancţionat prin introducerea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală grefată pe ideea culpei în contractare constând în nefinalizarea negocierilor prin încheierea unui contract.

În aceste condiţii, instanţa de prim control judiciar a apreciat că indiferent câte episoade a produs intimata din seria a II-a a serialului, în lipsa contractului care să exprime voinţa comună a părţilor de a continua serialul, cheltuielile efectuate nu pot fi solicitate de la apelantă.

Faptul că Societatea Română de Televiziune a considerat că din diverse motive (de oportunitate ori de natură financiară) nu este cazul să încheie un nou contract (ori să întocmească un act adiţional la primul contract) pentru cea de-a doua serie a serialului La Urgenţă nu are semnificaţia, în opinia curţii de apel, a unui delict civil.

De aceea, reţinând inexistenţa faptei ilicite şi ţinând seama de faptul că în speţă nu s-a pus problema răspunderii civile contractuale, curtea a considerat apelul ca fiind fondat, aşa încât l-a admis şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat intimata la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, SC A. SRL a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea sa şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, fie modificarea sa, în sensul respingerii apelului declarat de Societatea Română de Televiziune, ca nefondat.

În motivare, recurenta a arătat că prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 295 alin. (1) C. proc. civ., că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, că instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat cauza ori înţelesul vădit lămurit şi neîndoielnic al acestuia, dar şi că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii; au fost, astfel, invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs şi celui prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel nu a exercitat o verificare a hotărârii atacate, ci a realizat doar o rejudecare a cauzei.

Astfel, recurenta a susţinut că în conţinutul deciziei nu se regăsesc elemente obligatorii prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., lipsind analiza motivelor de apel şi a celor care au fost găsite ca întemeiate, precum şi considerentele care au determinat concluzia că sentinţa primei instanţe este greşită. Or, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Recurenta a mai arătat că decizia atacată cuprinde în considerente numai argumentele care justifică soluţia de respingere a acţiunii, dar niciunul care să explice măsura admiterii apelului, ceea ce face ca între această parte a hotărârii şi dispozitiv să nu existe corespondenţă.

Pe de altă parte, a precizat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prin notele scrise şi-ar fi schimbat cauza cererii direct în apel, după rămânerea în pronunţare, pentru că din chiar conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că a solicitat atragerea răspunderii delictuale a pârâtei, invocând ca fapte ilicite cauzatoare de prejudicii comanda fermă de începere a producţiei, dublată de asigurările ferme pe care partea adversă i le-a dat, în sensul semnării contractului, în condiţiile în care a realizat primele două episoade din seria a II-a a serialului XX, a căror contravaloare nu a fost plătită.

Mai mult decât atât, a arătat că imparţialitatea instanţei de apel a fost afectată de maniera în care a înţeles să nu analizeze nici probele administrate în faţa primei instanţe, dar nici măcar pe cele a căror administrare a ordonat-o din oficiu; a precizat că au fost excluse de la examinare corespondenţa electronică între preşedintele director general al Societăţii Române de Televiziune, C., directorul Direcţiei Programe, D. şi directorul general al recurentei, B., adresa din 15 martie 2007 emisă de către intimată, declaraţia de martor a numitului D., dar şi răspunsul la interogatoriu.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată nu este fundamentată în drept, ci pare a fi fost pronunţată în echitate, ceea ce este inacceptabil într-un sistem de drept supus reglementării juridice.

De asemenea, a apreciat că instanţa de prim control judiciar a aplicat greşit principiul libertăţii contractuale, atunci când a respins acţiunea, cu unica motivare întemeiată pe acesta, considerând că Societatea Română de Televiziune nu ar fi săvârşit o faptă ilicită, întrucât nimeni nu poate fi obligat la semnarea unui contract.

În opinia recurentei, principiul enunţat şi aplicat de curtea de apel ar fi fost corect dacă intimata nu s-ar fi obligat voluntar la semnarea contractului; însă, în speţă, partea adversă s-a obligat, în urma negocierilor, să încheie actul, fiind cea care a solicitat începerea filmărilor şi a oferit în acelaşi timp garanţii cu privire la semnare, recepţionând, de altfel, primele două episoade ale seriei a II-a a serialului XX.

Or, o asemenea atitudine nu poate fi pusă la adăpost prin invocarea principiului libertăţii contractuale, care ar permite intimatei, după cum a reţinut instanţa de apel, să refuze semnarea contractului pe considerente de oportunitate.

De aceea, recurenta a susţinut că instanţa de apel, apreciind că Societatea Română de Televiziune avea în continuare dreptul de a nu semna convenţia, a schimbat sensul actelor dintre părţi, aşa încât a încadrat această critică şi în ipoteza reglementată de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, autoarea căii de atac a subliniat că întreaga motivare a curţii de apel este în contradicţie cu principiul bunei credinţe în negocieri şi cu doctrina şi jurisprudenţa care sancţionează pe tărâm delictual începerea, continuarea sau ruperea negocierilor contrar bunei credinţe, de natură a cauza celeilalte părţi un prejudiciu.

În acest context, recurenta a precizat că părţile nu purtau simple negocieri, ci stabiliseră elementele esenţiale ale contractului, singura operaţiune care lipsea fiind semnarea sa formală, cu toate că îi fuseseră date asigurări, în repetate rânduri, că aceasta se va produce.

În opinia recurentei, delictul civil imputat constă tocmai în neîndeplinirea de către intimată a obligaţiei pe care şi-o asumase, de semnare a contractului, în condiţiile agreării tuturor clauzelor importante ale contractului şi a încurajării sale în a efectua cheltuieli, fără a i se aduce la cunoştinţă existenţa vreunui impediment la încheierea efectivă a actului.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a invocat şi greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.

Astfel, deşi continuarea producţiei era un drept, nu o obligaţie a intimatei, autoarea căii de atac a arătat că o dată ce Societatea Română de Televiziune şi-a exprimat opţiunea în sensul începerii filmărilor pentru seria a II-a şi şi-a asumat semnarea contractului, aceasta nu mai era o operaţiune opţională, ci devenise o obligaţie. Chiar dacă nimeni nu poate fi obligat să încheie un contract, depunerea tuturor diligentelor pentru semnarea convenţiei în forma sa valabilă, aşa cum fusese deja negociată, rezidă din respectarea principiului legal al bunei credinţe şi din cel potrivit căruia nimeni nu poate acţiona în aşa fel încât să îi cauzeze altuia un prejudiciu.

În concret, recurenta a arătat că între părţi a existat un acord de voinţă, întrucât prin adresa din 09 ianuarie 2007, intimata şi-a exprimat opţiunea de a continua producţia, oferta de contractare asumată de către reprezentantul legal al intimatei a fost una serioasă şi exprimată în scris, fiind şi acceptată expres de către destinatar; totodată, a mai precizat că la forma finală a contractului a fost inserată sigla E. Tv; de asemenea, recurenta a precizat că cele două episoade au fost recepţionate de intimată fără obiecţiuni, iar încetarea producţiei urma a se face „începând cu episodul al treilea", potrivit adresei din 15 martie 2007 emisă de intimată, a cărei semnificaţie juridică a fost înlăturată de curtea de apel în analiza existenţei faptei ilicite; prin aceeaşi adresă, intimata a precizat că urmează a se încheia „un acord pentru acoperirea cheltuielilor pe care A. le-a efectuat cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea, pentru acoperirea acestor costuri"; recurenta a indicat o serie de alte adrese, emanând de la intimată, a căror examinare în apel a fost omisă.

A fost invocată şi aplicarea greşită a principiului bunei credinţe în faza precontractuală, dar şi încălcarea art. 6 din Codul European al Contractelor.

Recurenta a evocat dispoziţiile art. 37 C. com. şi a arătat că, revocând oferta după ce ea o acceptase şi o executase, intimata a violat buna credinţă ce trebuie să domnească în afaceri; în continuare, a expus teoria culpei in contrahendo, a citat prevederile art. 970 C. civ. şi a subliniat că, pe temeiul acestui tip de culpă, se poate atrage răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea obligaţiei de bună credinţă în faza negocierilor precontractuale, neurmate de încheierea contractului.

În concluzie, a susţinut că prin decizia atacată, instanţa de apel a golit de conţinut instituţia răspunderii civile delictuale, căutând să-şi sprijine hotărârea în anumite elemente ale situaţiei de fapt, prezentate trunchiat, cu ignorarea celor care ar fi avut aptitudinea de a-i contrazice raţionamentul.

La data de 23 decembrie 2015, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor intimatei, Înalta Curte reţine următoarele:

Admiţând apelul şi schimbând sentinţa tribunalului, în sensul respingerii cererii, instanţa de apel a apreciat că în sarcina Societăţii Române de Televiziune nu poate fi identificată nicio faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, atât timp cât principiul libertăţii contractuale îi permitea acesteia să refuze încheierea unui nou contract cu SC A. SRL. De asemenea, instanţa de prim control judiciar a mai apreciat că numai prin notele scrise depuse la dosar după reţinerea dosarului spre soluţionare, SC A. SRL a arătat că fapta ilicită a părţii adverse este reprezentată de comanda fermă care i-a fost adresată, pe care a acceptat-o şi apoi a executat-o, o asemenea aserţiune fiind înlăturată, pe motiv că încalcă art. 294 C. proc. civ.

Aceste considerente ale deciziei recurate sunt nu doar greşite, dar nici nu satisfac cerinţa unui proces echitabil.

Reţinând că doar prin notele scrise depuse la dosar după reţinerea dosarului spre soluţionare, SC A. SRL ar fi arătat că fapta ilicită a părţii adverse este reprezentată de comanda fermă care i-a fost adresată, pe care a acceptat-o şi apoi a executat-o şi înlăturând această susţinere, pe motiv că ar încălca art. 294 C. proc. civ., instanţa de prim control judiciar a fost cea care nu a respectat acelaşi text legal.

Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.

Or, nu corespunde adevărului considerentul avut în vedere de curtea de apel, în sensul că numai prin notele scrise depuse la dosar după reţinerea dosarului spre soluţionare, SC A. SRL ar fi arătat că fapta ilicită a părţii adverse este reprezentată de comanda fermă care i-a fost adresată, acceptată şi apoi executată; dimpotrivă, examinarea cererii de chemare în judecată conduce Înalta Curte spre concluzia că încă de la data sesizării primei instanţe, reclamanta îşi întemeiase pretenţiile tocmai pe aceste împrejurări factuale.

Prin urmare, reiterând aceste susţineri în calea ordinară de atac, SC A. SRL nu a schimbat cauza cererii, aşa cum greşit a reţinut curtea.

Pe de altă parte, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Înalta Curte subliniază că prin motivele de apel, Societatea Română de Televiziune a arătat că reprezentantul său, Dl. D., în calitate de director al Direcţiei Programe, a dat „asigurări ferme" în sensul producerii seriei a II-a a serialului XX, că părţile au purtat o corespondenţă amplă pe această temă şi că au încheiat şi un proces-verbal prin care au convenit continuarea producţiei seriei a II-a a serialului.

Cu toate acestea, curtea de apel a ignorat toate aceste împrejurări, apreciind că în sarcina Societăţii Române de Televiziune nu poate fi identificată nicio faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, atât timp cât principiul libertăţii contractuale îi permitea acesteia să refuze încheierea unui contract cu SC A. SRL.

Un astfel de considerent depăşeşte limitele cererii de apel, atât timp cât nici măcar apelanta nu invocase aspectele reţinute de instanţa de prim control.

Dimpotrivă, părând a face o gravă confuzie între răspunderea delictuală -pe care reclamanta îşi întemeiase cererea de chemare în judecată - şi cea contractuală, autoarea căii ordinare de atac a susţinut doar că în lipsa unui contract semnat, intimata nu este îndreptăţită să primească plata episoadelor realizate.

Or, instanţele nu au fost învestite cu o cerere de obligare a pârâtei la executarea unei obligaţii contractuale, ci cu una în despăgubiri, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

Pe de altă parte, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Instanţa de apel nu a procedat la o veritabilă analiză a susţinerilor părţilor, nici nu a înlăturat motivat apărările intimatei, aşa încât nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, iar hotărârea sa nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Examinarea motivării deciziei de apel prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse conduce Înalta Curte către concluzia că instanţa de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau lipsa dreptului intimatei-reclamante la a primi plata preţului, în condiţiile nesemnării contractului - deşi acţiunea era întemeiată pe răspunderea delictuală, nu pe cea contractuală.

De aceea, instanţa de prim control judiciar nu s-a pronunţat în limitele cererii de apel, aşa cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ci dimpotrivă, le-a ignorat, o asemenea situaţie fiind echivalentă necercetării fondului.

Curtea de apel nu a răspuns nici apărărilor potrivit cărora chiar Societatea Română de Televiziune s-a obligat, în urma negocierilor, să încheie actul, fiind cea care a oferit garanţii cu privire la semnare şi a recepţionat primele două episoade ale seriei a II-a a serialului XX - atitudine care nu poate fi pusă la adăpost prin invocarea principiului libertăţii contractuale.

Buna credinţă în negocieri şi sancţionarea, pe tărâm delictual, a ruperii acestora, de natură a cauza un prejudiciu celeilalte părţi sunt aspecte care nu au fost examinate în apel.

În egală măsură, au fost excluse de la analiză susţinerile intimatei, potrivit cărora părţile nu purtau simple negocieri, ci stabiliseră elementele esenţiale ale contractului, aşa încât delictul civil ar consta tocmai în neîndeplinirea de către intimată a obligaţiei asumate, de semnare a contractului.

Înalta Curte mai subliniază că instanţa de apel nu a examinat nicio probă, nici măcar pe cele a căror administrare a ordonat-o din oficiu; mai mult, nu a dat nicio eficienţă nici adresei din 09 ianuarie 2007, prin care Societatea Română de Televiziune şi-a exprimat opţiunea de a continua producţia serialului XX cu o nouă serie, alcătuită din 14 episoade, nici adresei din 15 martie 2007, prin care părţile au agreat ca încetarea producţiei să se facă „începând cu episodul al treilea", urmând a se încheia „un acord pentru acoperirea cheltuielilor pe care A. le-a efectuat cu preproducţia, producţia, postproducţia şi lichidarea, pentru acoperirea acestor costuri", dar nici procesului-verbal din 06 aprilie 2007, prin care Societăţii Române de Televiziune i-au fost predate primele două episoade din seria a II-a a serialului XX.

Mai mult, cu toate că din analiza art. 37 C. com. rezultă că, dacă revocarea unei oferte ajunge la cunoştinţa celeilalte părţi după ce aceasta a executat-o, cel care revocă răspunde de daune-interese, instanţa de apel nu a examinat incidenţa acestui text de lege, pentru a verifica măsura în care neexecutarea obligaţiei de a finaliza negocierile cu bună credinţă, în etapa precontractuală, dă naştere unui drept la despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale.

De aceea, criticile recurentei se dovedesc a fi fondate; cum însă motivarea deciziei de apel echivalează necercetării corespunzătoare a fondului, Înalta Curte va da deplină eficienţă art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., sens în care va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 260 A din 14 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2016.