Wheat supply contract dispute: illegality of adjudicating counterclaim despite automatic suspension of claims under bankruptcy law

R O M Â N A

Decizia nr. 78/2016

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 14 aprilie 2011 sub nr. 27885/3/2011, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.546.047,00 RON, reprezentând: 1.796.127,19 RON din facturi însuşite la plată şi neonorate în termen scadent, respectiv factura din 29 iulie 2010 în valoare de 836.315,73 RON şi factura din 03 august 2010 în valoare de 959.811,46 RON, precum şi 749.919,81 RON penalităţi de întârziere, datorate în temeiul art. 6 Cap. 6 din contractul de vânzare-cumpărare din 16 iulie 2010, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5989 din 4 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SRL, astfel cum aceasta a fost precizată şi completată.

A fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SRL, astfel cum aceasta a fost precizată.

A fost obligată reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 539.411,47 euro, în echivalent RON, funcţie de cursul oficial RON-euro, stabilit de Banca Naţională a României la data plăţii efective, cu titlu de daune calculate la diferenţa de preţ achitată în plus de pârâta-reclamantă pentru achiziţionarea de la alţi furnizori a cantităţii de marfă nelivrate de societatea reclamanta-pârâtă.

S-a luat act că între reclamanta-pârâtă şi pârâta-reclamantă a operat la data de 01 august 2010 compensaţia convenţională pentru suma de 325.659,91 RON, conform actului adiţional nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010.

A fost obligată reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma totală de 114.657,49 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, totodată fiind respinsă cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta-pârâtă SC A. SRL, în calitate de vânzător a livrat pârâtei-reclamante SC B. SRL, în calitate de cumpărător, cantitatea de 11.049.505 MT, grâu furaj în valoare de 6.640.319,66 RON, părţile încheind contractul de vânzare-cumpărare din 16 iulie 2010, contract ce a avut ca obiect "achiziţionarea de către cumpărător a unei cantităţi de grâu de origine România din producţia anului 2010, în cantitatea de 25.000 tone grâu furaj plus sau minus 5% la opţiunea vânzătorului (...)".

Potrivit dispoziţiilor art. 6.2 Cap. 6 din contractul de vânzare-cumpărare menţionat, „cumpărătorul va efectua plata facturii cu ordin de plată în termen de 2 zile de la data primirii acesteia, sub condiţia semnării de către vânzător a tuturor documentelor care dovedesc livrarea mărfii (...)".

Pentru bunurile livrate, reclamanta-pârâtă a emis mai multe facturi fiscale, pe care pârâta-reclamanta le-a achitat în parte, astfel că, potrivit susţinerilor reclamantei-pârâte a rămas de achitat suma totală de 1.796.127,19 RON, conform facturilor fiscale din 29 iulie 2010 în sumă de 836.315,73 RON şi din 03 august 2010 în sumă de 959.811,46 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 7.1 Cap. 7 din contract, "partea care îşi execută cu întârziere obligaţiile contractuale va plaţi penalităţi de 0,15 % pe zi din valoarea obligaţiei neexecutate sau executate cu întârziere (...)".

Astfel, reclamanta-pârâtă a calculat penalităţi de întârziere în cuantum total de 749.919,81 RON pentru facturile emise şi achitate cu întârziere cât şi pentru facturi emise şi neachitate în perioada 31 iulie 2010 – 05 aprilie 2011.

Prin cererea completatoare depusă la dosar, reclamanta-pârâtă a solicitat obligarea pârâtei-reclamante şi la plata sumei de 618.987,54 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate pentru factura fiscală din 29 iulie 2010.

În acest context, prima instanţă a reţinut că reclamanta-pârâtă s-a adresat Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cu o acţiune având ca obiect somaţie de plată, soluţionată prin sentinţa comercială nr. 15848 din 14 februarie 2011, ce a fost admisă în parte, pârâta-reclamantă fiind obligată să achite reclamantei-pârâte suma de 812.773,77 RON, reprezentând diferenţă contravaloare factura fiscală din 29 iulie 2010, sumă achitată de pârâta-reclamantă prin ordinele de plată, ca urmare a respingerii cererii în anulare.

A mai reţinut instanţa, că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta-pârâtă a solicitat plata sumelor anterior menţionate de la pârâta-reclamantă, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, aspect pe care tribunalul l-a apreciat ca fiind inaplicabil în raport de următoarele considerente:

În privinţa primei condiţii, şi anume că nu există o cauză legitimă de mărire a patrimoniului unei persoane în detrimentul altei persoane instanţa a constatat că această condiţie nu este îndeplinită, deoarece a existat o cauză legitimă de mărire a patrimoniul pârâtei, şi anume, existenţa contractului încheiat de aceasta cu pârâta-reclamantă şi prin care părţile şi-au asumat anumite obligaţii.

Şi în ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, respectiv, că nu există un alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care şi-a micşorat patrimoniul a pierderii suferite, instanţa a constatat că reclamanta-pârâtă nu a probat îndeplinirea acesteia, având în vedere că reclamanta-pârâtă, are la îndemână o acţiune ce rezultă din nerespectarea obligaţiilor contractuale, deci o acţiune întemeiată pe răspundere civilă contractuală.

Faţă de împrejurarea că între părţi exista un contract de vânzare-cumpărare, tribunalul a apreciat că reclamanta pârâtă nu poate invoca dispoziţiile art. 992 C. civ. şi nu poate apela la adio in rem verso pentru că pretinsa ei însărăcire nu provine dintr-un fapt juridic licit al pârâtei-reclamante, şi mai ales, pentru ca reclamanta-pârâtă are la îndemână o acţiune bazată pe contract.

În aceste condiţii, analiza pretenţiilor solicitate de reclamanta-pârâtă s-a făcut prin raportare la răspunderea civilă contractuală, din întreaga motivare a cererii de chemare în judecată rezultând că reclamanta-pârâtă solicită atragerea răspunderii civile contractuale a societăţii pârâte-reclamante, răspundere care, în opinia tribunalului, nu a fost probată de reclamanta-pârâtă.

Astfel, pentru angajarea răspunderii civile contractuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor raporturi contractuale stabilite între părţi, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, existenţa unui prejudiciu patrimonial, existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciu şi nerespectarea obligaţiilor contractuale, precum şi vinovăţia părţii care a cauzat prejudiciul.

În cauză, s-a apreciat că, dacă în ceea ce priveşte prejudiciul solicitat de reclamanta-pârâtă acesta constă, în principal, în pierderea patrimonială suferită ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de către societatea pârâtă, această pierdere nu se datorează culpei societăţii pârât-reclamante, astfel că, nu se poate reţine legătura de cauzalitate şi nici existenţa vreunei culpe a societăţii pârâte-reclamante, ci chiar conduitei societăţii reclamante-pârâte, sens în care, tribunalul a apreciat că excepţia de neexecutare a contractului, invocată de pârâta-reclamantă este întemeiată.

Având în vedere obligaţia asumată de reclamanta-pârâtă prin contractul menţionat, în perioada 15 iulie 2010-15 august 2010, aceasta a livrat doar cantitatea de 11.049,5 tone, rămânând un rest de 13.950,5 tone grâu furajer, nelivrat, astfel că, faţă de nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate, prin notificarea din 13 august 2010, pârâta-reclamantă a solicitat reclamantei-pârâte livrarea de urgenţă a cantităţii rămase, aducându-i-se la cunoştinţă şi faptul că, în cazul în care aceasta nu înţelege să-şi îndeplinească obligaţiile asumate contractual, începând cu data de 16 august 2010 va proceda la achiziţionarea de pe piaţa liberă a diferenţei de grâu, având în vedere contractele pe care le are de onorat, la rândul său.

Astfel, prin adresa din 31 august 2010 pârâta-reclamantă a comunicat reclamantei-pârâte factura fiscală din 31 august 2010 prin care o anunţa că a achiziţionat de pe piaţă diferenţa de grâu, plătind un preţ de 539.411,47 euro, specificând totodată şi faptul că cele trei facturi emise de reclamanta-pârâtă vor fi reţinute pentru acoperirea facturii menţionate.

Aşadar, faţă de împrejurarea că reclamanta-pârâtă nu a îndeplinit propriile obligaţii contractuale, nu a comunicat facturile fiscale cu respectarea dispoziţiilor contractuale asumate şi nici nu a probat că pârâta-reclamantă şi-a însuşit toate documentele care dovedesc livrarea mărfii, tribunalul, a apreciat că excepţia de neexecutare a contractului este întemeiată, astfel că, reclamanta-pârâtă nu poate invoca faptul că pârâta-reclamantă este cea care nu a respectat obligaţiile contractuale, probatoriul administrat dovedind că reclamantei-pârâte îi revine culpa în neexecutarea contractului.

În aceste condiţii, invocarea de către reclamanta-pârâtă a forţei majore în neexecutarea contractului a fost considerată de tribunal ca fiind neîntemeiată, având în vedere că pentru dovedirea forţei majore, instanţa a constatat că reclamanta-pârâtă se prevalează de existenţa a două certificate de forţă majoră, unul emis la data de 02 august 2010, care se referă la perioada 22 iunie – 25 iulie 2010, şi unul emis la data de 23 iulie 2010, care se referă la perioada 22 iunie – 12 iulie 2010, certificate, care în opinia tribunalului nu probează cazul de forţă majoră.

Având în vedere că pârâtei-reclamante nu i se poate reţine vreo culpă în îndeplinirea obligaţiilor contractuale, tribunalul a respins acţiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SRL, astfel cum aceasta a fost precizată şi completată, ca nefondată.

De asemenea, faţă de împrejurarea că pretenţiile reclamante-pârâte au fost respinse, neputându-se reţine culpa pârâtei-reclamante în promovarea acţiunii principale instanţa a respins cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea reconvenţională, instanţa a reţinut că pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 539.411,47 euro, în echivalent în RON la cursul de referinţă al Băncii Naţionale a României valabil pentru data plăţii, reprezentând daune calculate la diferenţa de preţ, achitată în plus de aceasta, pentru achiziţionarea de la alţi furnizori a cantităţii de marfa nelivrate de către reclamanta-pârâtă, precum şi să se ia act că între reclamanta-pârâtă SC A. SRL şi pârâtă-reclamantă SC B. SRL a operat, la data de 01 august 2010, o compensaţie convenţională pentru suma de 325.659,91 RON, conform actului adiţional nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010.

În acest sens, s-a reţinut că fapta ilicită constă în neexecutarea obligaţiei asumate, respectiv de a livra întreaga cantitate de grâu convenită prin contract, aspect ce reprezintă o încălcare a obligaţiilor asumate de reclamanta-pârâtă, iar prejudiciul solicitat de pârâta-reclamantă constă, în principal, în pierderea patrimonială suferită ca urmare a achitării cantităţii de grâu achiziţionată de pe piaţă.

În acest context, tribunalul a considerat că raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este evident, în condiţiile în care neexecutarea obligaţiei esenţiale de livrare a întregii cantităţi de grâu care incumbă cumpărătorului a cauzat pârâtei-reclamante prejudiciul invocat, iar faţă de înscrisurile depuse la dosar, s-a constat că reclamanta-pârâtă nu a fost în măsură să justifice neexecutarea obligaţiei de livrare şi a cantităţii de 13.950,5 tone la care s-a obligat prin contractul încheiat cu pârâta-reclamantă.

A mai reţinut instanţa, că la data de 19 octombrie 2010, părţile au încheiat actul adiţional nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010, în temeiul căruia, părţile au înţeles să stingă, începând cu data de 01 august 2010 creanţe reciproce în limita sumei de 325.659,61 RON, creanţe izvorâte, pe de o parte din executarea contractului de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010 şi, pe de altă parte, din executarea contractului de vânzare-cumpărare din 16 iulie 2010, contract ce face obiectul prezentului dosar.

Cu privire la cererea pârâtei-reclamante, de constatare a faptului că în cauză a intervenit compensarea creanţelor reciproce, tribunalul a apreciat, compensaţia, ca mod de stingere a datoriilor reciproce, reglementată de dispoziţiile art. 1143 şi urm. C. civ., că aceasta operează în cazurile şi condiţiile expres arătate. Potrivit art. 1145 C. civ., compensaţia are loc decât între două datorii care, deopotrivă, au ca obiect o sumă de bani şi care sunt lichide şi exigibile.

Faţă de aceste dispoziţii legale, tribunalul a constatat îndeplinirea cerinţelor impuse pentru compensarea datoriilor reciproce ale părţilor, întrucât suma solicitată de pârâta-reclamantă are un caracter cert, este lichidă şi exigibilă.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SRL, astfel cum aceasta a fost precizată.

În acest sens, a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 539.411,47 euro, în echivalent RON, funcţie de cursul oficial RON-euro, stabilit de Banca Naţională a României la data plăţii efective, cu titlu de daune, calculate la diferenţa de preţ achitată în plus de pârâta-reclamantă pentru achiziţionarea de la alţi furnizori a cantităţii de marfă nelivrate de reclamanta-pârâtă.

Totodată, a luat act că între reclamanta-pârâtă şi pârâta-reclamantă a operat la data de 01 august 2010, compensaţia convenţională pentru suma de 325.659,91 RON, conform actului adiţional nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010, fiind obligată reclamanta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC A. SRL a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia nr. 545 din 2 aprilie 2015 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 5989 din 04 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimata SC B. SRL.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că o primă critică, invocată de către apelantă, se referă la greşita admitere a excepţiei de neexecutare a contractului, apărare a pârâtei SC B. S.R.L, care a condus la respingerea cererii principale a reclamantei.

Faţă de aceste susţineri, instanţa a apreciat că în mod corect a considerat instanţa de fond că excepţia de neexecutare este întemeiată, întrucât, din actele dosarului rezultă că la data de 16 iulie 2010, părţile au încheiat contractul, având ca obiect livrarea, la termenele şi în condiţiile din contract, a cantităţii de grâu furajer de 25.000 tone plus sau minus 5%, iar potrivit art. 5.2. din contract, cantitatea de grâu trebuia livrată integral în perioada 15 iulie – 15 august 2010, însă, apelanta-reclamantă a livrat doar o cantitate de 11.049,5 tone, rămânând un rest de 13.950,5 tone nelivrat.

Astfel, potrivit sentinţei civile nr. 15848 din 14 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, la cererea apelantei, s-a emis ordonanţa de plată prin care pârâta a fost obligată la plata sumei de 817.773,77 RON, reprezentând rest din factura din 29 iulie 2010, iar Ia data de 22 decembrie 2011 a fost plătită suma din dispozitivul hotărârii, aspect ce atestă faptul că nu a fost livrată întreaga cantitate de marfă contractată în perioada 15 iulie -15 august 2010, sens în care, excepţia de neexecutare a contractului, invocată de către pârâtă este întemeiată, raportat la faptul că vânzătorul a livrat mai puţin de jumătate din întreaga cantitate de grâu furajer contractată.

Cea de a doua critică se referă la respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata penalităţilor, atât pentru facturile achitate cu întârziere, cât şi pentru facturile neachitate.

În acest context, instanţa a reţinut, că în mod just a considerat instanţa de fond, faptul că pârâta-cumpărător nu datorează penalităţi de întârziere atât timp cât facturile nu au fost acceptate şi nu s-a îndeplinit de către vânzător obligaţia de comunicare a facturilor cu respectarea dispoziţiilor din contract, respectiv art. 6.1 şi 6.2 şi a documentelor ce probează livrarea, în sensul că nu s-a dovedit culpa pârâtei pentru atragerea răspunderii acesteia sub forma obligării la plata de penalităţi, pentru întârzierea în achitarea preţului mărfii. De asemenea, nu s-a făcut dovada datei comunicării către pârâtă a fiecărei facturi a cărei plată se pretinde prin acţiune, ceea ce înseamnă că nu se poate stabili scadenţa şi nici nu se poate verifica modul de calcul al penalităţilor solicitate.

În ce priveşte penalităţile, aferente facturii din 29 iulie 2010, este de observat că aceasta a fost plătită parţial, însă, pentru acordarea penalităţilor, respectiv pentru antrenarea răspunderii contractuale este necesară dovedirea culpei debitorului în neîndeplinirea obligaţiei, plata cu întârziere a preţului, or, reclamanta nu a dovedit data comunicării facturii pentru determinarea datei scadente, şi implicit, calculul numărului de zile de întârziere, respectiv cuantumul daunelor cerute sub forma penalităţilor de întârziere.

Referitor la critica adusă soluţiei date cererii reconvenţionale, instanţa a reţinut că pârâta-reclamantă SC B. SRL a suferit un prejudiciu ca urmare a neexecutării obligaţiei contractuale asumate de către apelanta-reclamantă SC A. SRL, respectiv de a livra întreaga cantitate de grâu furajer contractată la data de 16 iulie 2010.

În acest sens, prima instanţă a constatat în mod corect, că a fost probată îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii contractuale, şi anume, existenţa faptei ilicite, existenţa prejudiciului, culpa apelantei-vânzător şi existenţa raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

A mai susţinut apelanta, că în mod greşit nu s-a reţinut exonerarea vânzătorului de răspundere, în baza existenţei cazului de forţă majoră în conformitate cu art. 8 din contractul părţilor.

Cu privire la acest aspect, instanţa a reţinut că evenimentul de forţă majoră invocat s-a petrecut anterior încheierii contractului la data de 16 iulie 2010, sens în care, s-a constatat că în mod corect instanţa de fond a înlăturat susţinerile reclamantei, întrucât, pentru a se reţine cazul de forţă majoră, şi implicit, exonerarea de răspundere pentru nelivrarea întregii cantităţi de grâu, se impune ca evenimentul să fie absolut imprevizibil, insurmontabil şi inevitabil, or, în speţă, potrivit certificatului de forţă majoră din 23 iulie 2010, rezultă că a fost afectată o suprafaţă de 2.557 ha din cele 19.151 ha de grâu deţinute de către apelantă în 2010, aspect ce conduce la ideea că livrarea integrală a mărfii era posibilă.

Cu privire la critica adusă soluţiei, de a se lua act de compensarea convenţională dinte părţi pentru suma de 325.659,91 RON, instanţa a constatat că este nefondată, deoarece prin actul adiţional nr. 3 la contractul de vânzare-cumpărare din 31 mai 2010, părţile au prevăzut expres acordul de a stinge creanţele reciproce ce derivă din acest contract, dar şi cele din contractul de vânzare-cumpărare dedus judecăţii din 16 iulie 2010 - până la concurenţa sumei de 325.659,91 RON.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator C I.P.U.R.L. a declarat recurs solicitând admiterea acestuia, în principal, pentru motivele prevăzute la art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi acţiunii formulate şi completate, respectiv obligarea intimatei la plata sumei totale de 3.165.034,54 RON, precum şi respingerea cererii reconvenţionale.

În subsidiar, solicită admiterea recursului şi casarea deciziei atacate pentru motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul art. 314 din acelaşi cod, solicitând reţinerea cauzei spre rejudecare, iar în măsura în care instanţa va considera că nu se impune această măsură, în temeiul art. 313 C. proc. civ., solicită casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea pe fond a apelului.

În argumentarea motivului de recurs, prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea de respingere a apelului, cu motivarea ca sentinţa apelată ar fi soluţionat temeinic şi legal excepţia de neexecutare invocată de SC B. S.R.L., faţă de împrejurarea că recurenta nu ar fi putut cere plata pentru mărfurile livrate, din moment ce nu au fost livrate toate cantităţile din contract, a fost dată cu încălcarea art. 295 alin. (1) şi art. 296 C. proc. civ.

În acest sens, se susţine că instanţa de apel nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţa, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 296 din acelaşi cod, întrucât s-a pronunţat, în mod contrar considerentelor sentinţei instanţei de fond, agravând situaţia reclamantei în propria cale de atac, deşi aceste considerente nu au fost apelate de niciuna dintre părţi.

În subsidiarul motivului de recurs anterior evocat, recurenta consideră că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecaţii - contractul de vânzare-cumpărare din anul 2010 - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Aceasta deoarece, respectivul contract nu putea fi interpretat, în sensul reţinut în considerentele deciziei recurate, întrucât, dacă părţile ar fi dorit emiterea unei singuri facturi sau ar fi condiţionat plata de livrarea întregii cantităţi de 25.000 tone ar fi existat clauze corespunzătoare în acest sens, or, în contract nu există asemenea clauze, ci dimpotrivă, acestea sunt clare precise şi prevăd că plata se face de către pârâtă pentru fiecare livrare în parte şi cantitate cuprinsă în factură, instanţa de apel extinzând nepermis prin considerentele deciziei recurate acordul de voinţă al părţilor la situaţii pe care acestea nu le-au agreat, încălcând astfel dispoziţiile art. 969 C. civ.

O altă critică a recurentei se referă la faptul că decizia recurată nu a răspuns motivelor de apel ale reclamantei, ce vizau admiterea excepţiei de neexecutare a contractului faţă de lipsa semnăturii de pe factura fiscală şi nici faţă de motivele privind greşita soluţionare a cererii reconvenţionale, fără a se face trimitere la probele administrate în apel.

În acest sens, se apreciază că hotărârea este nemotivată, fiind dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., totodată fiind încălcat şi dreptul reclamantei la un proces echitabil garantat de art. 6.1 din C.E.D.O., în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ.

Mai susţine recurenta, că decizia recurată de respingere a apelului, cu motivarea că instanţa ar fi soluţionat legal excepţia de neexecutare a contractului, faţă de faptul că reclamanta nu ar fi putut cere plata pentru mărfurile livrate, întrucât nu era semnată scrisoarea de trăsura a barjei, a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi art. 296 C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod.

În subsidiarul motivului de recurs anterior evocat, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale şi a interpretat greşit actul dedus judecaţii - contractul de vânzare-cumpărare din anul 2010 - motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Sub un prim motiv, se susţine că excepţia de neexecutare nu putea fi invocată pe cale de apărare, faţă de aspectele formale privind documentele care atestă livrările, din moment ce nu s-a contestat de către pârâtă, că reclamanta nu ar fi livrat efectiv mărfurile pentru care s-a solicitat plata.

În acest context, recurenta apreciază că este nelegală soluţia instanţei de apel care a menţinut soluţia de respingere a acţiunii reclamantei faţă de pârâtă, din moment ce aceasta nu a contestat faptul că recurenta şi-ar fi îndeplinit obligaţia de livrare, obligaţie care naşte dreptul la plata sumelor de bani. De fapt, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 6.2 din contract, reţinând că excepţia de neexecutare putea fi opusă raportat la nesemnarea documentelor care atestă livrarea mărfii, şi nu efectiv la nelivrarea mărfii.

Sub un al doilea motiv, se arată că instanţa a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 6.2 din contract, reţinând că documentele „care dovedesc livrarea mărfii" nu ar fi facturile fiscale, cum a reţinut instanţa de fond, ci scrisoarea de trăsură a barjei.

Sub un al treilea motiv, se susţine că instanţa a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 5.3 din contract reţinând că, prin condiţia INCOTERMS FOB şi Convenţia de la Siofok, se poate impune obligaţia de semnare a documentelor de transport de către vânzător - scrisoarea de trăsura a barjei.

O altă critică a recurentei se referă la faptul că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, în sensul că s-a calificat, fără a avea vreo relevanţă în cauză, factura, ca fiind document justificativ, fără a se arata elementele care prezentau importanţă, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta apreciază că, subsecvent menţinerii excepţiei de neexecutare, în mod greşit instanţa de apel nu a admis apelul şi nu a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere, interpretând nelegal, prevederile art. 7.1 din contract, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Mai susţine recurenta că instanţa de apel a dat o interpretare nelegală dispoziţiilor contractuale şi a făcut o aplicare greşită a prevederilor legale privind soluţionarea motivului de apel referitor la greşita admitere a cererii reconvenţionale, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

De asemenea, mai susţine recurenta că în cauză, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la interpretarea greşită a dispoziţiilor contractuale şi la greşita aplicare a prevederilor legale în ceea ce priveşte soluţionarea motivului de apel ce viza greşita admitere a cererii de compensare, întrucât actul adiţional nr. 3, invocat de pârâtă, priveşte un alt contract de vânzare-cumpărare, respectiv contractul din 31 mai 2010, încheiat cu alte părţi şi care nu face obiectul acţiuni promovate de reclamantă.

Înalta Curte, din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la nelegalitatea hotărârii recurate, decurgând din pronunţarea acesteia cu încălcarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, sub imperiul căreia s-a declanşat procedura insolvenţei asupra recurentei-reclamante SC A. SRL.

Prin concluziile scrise depuse de intimata-pârâtă SC B. SRL, la data de 26 ianuarie 2016, s-a solicitat respingerea motivului de ordine publică, invocat din oficiu de către instanţă, referitor la pretinsa nelegalitate a deciziei atacate, datorită neaplicării în apel a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiului de drept invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis în raport de următoarele considerente:

Potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ.: "motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor".

Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte constată că prin încheierea pronunţată la data de 10 septembrie 2014 în Dosarul nr. x/103/2014, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de SC A. SRL şi a dispus începerea procedurii falimentului debitorului SC A. SRL, în formă simplificată, fiind numit lichidator judiciar C. I.P.U.R.L.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 18 martie 2015, apelanta-reclamantă SC A. SRL a solicitat disjungerea cererii reconvenţionale depusă de intimata-pârâtă SC B. SRL, având în vedere că apelanta se află în procedura falimentului, situaţie în care pretenţiile intimatei decurgând din cererea reconvenţională nu mai pot fi soluţionate, deoarece în privinţa acestora a intervenit suspendarea de drept, conform art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Prin încheierea din 19 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins cererea de disjungere formulată de apelanta-reclamantă SC A. SRL, reţinând că instanţa a fost sesizată cu apelul declarat împotriva unei sentinţe prin care se soluţionează cererea principală a reclamantei SC A. SRL şi cererea reconvenţională a pârâtei SC B. SRL, sens în care a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.

Prin cererea reconvenţională, formulată de pârâta SC B. SRL, aceasta pretinde valorificarea unei creanţe certe, lichide şi exigibile asupra patrimoniului reclamantei SC A. SRL - aflată în procedura insolventei -, în cuantum de 539.411,47 euro în echivalent RON la cursul de referinţă al Băncii Naţionale a României valabil pentru data plăţii, reprezentând daune contractuale.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei cu modificările şi completările ulterioare, „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale".

Măsura suspendării de drept, stabilită prin textul prevederii legale mai sus redate, se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă.

Din această perspectivă, Înalta Curte a apreciat că se impune invocarea motivului de ordine publică, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. rap. la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la nelegalitatea hotărârii recurate, decurgând din pronunţarea acesteia cu încălcarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, sub imperiul căreia s-a declanşat procedura insolventei asupra recurentei-reclamante SC A. SRL.

Aceasta deoarece, având în vedere caracterul unitar al căii de atac, instanţa de apel nu a analizat incidenţa prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, referitor la suspendarea de drept a acţiunilor pentru realizarea creanţelor asupra debitoarei, în condiţiile în care apelul declarat de recurenta-reclamantă privea, pe de o parte, soluţia de respingere a cererii principale, iar pe de altă parte soluţia privind cererea reconvenţională care, prin natura sa, este o cerere de realizare a creanţei asupra debitoarei.

În acest sens, se constată că în mod greşit instanţa de apel nu a examinat incidenţa dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolventei, în condiţiile în care textul de lege prevede suspendarea de drept motivată de împrejurarea că orice demers judiciar care îşi propune realizarea unei creanţe faţă de persoana aflată în insolvenţă, trebuie să se facă în cadrul unitar al procedurii insolventei.

În acest context, Înalta Curte nu va mai analiza criticile formulate de recurentă în memoriul depus la dosar, apreciind cenzura acestuia ca nemaifiind necesară, în raport de reţinerea ca fondat a motivului, invocat din oficiu, referitor la soluţionarea apelului cu neobservarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator C. I.P.U.R.L împotriva deciziei nr. 545 din 02 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, prin lichidator C. I.P.U.R.L., împotriva deciziei nr. 545 din 02 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 ianuarie 2016.