Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 641/2016 AI generated

Revision deadline triggered by final penal judgment declaring document false: start date for civil revision request

Case Number Decizia nr. 641/2016
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the cassation appeal filed by the respondent company, upholding the appellate court’s decision that had annulled the first-instance judgment and remanded the case for re-examination, thereby ruling in favor of the revizuenta (SC A. SA) regarding the admissibility of its request. The dispute centered on a request for revision of a 2000 civil commercial judgment, challenging whether the statutory deadline for filing was calculated from the date the underlying penal judgment declaring a document false was pronounced (2006) or from the date it became final and enforceable following the appellate review (2014). The Supreme Court held that a request for revision under Article 322(4) of the Code of Civil Procedure cannot be based on a non-final penal judgment because such decisions do not produce legal effects until they are definitive, citing the need for legal certainty and the specific requirement for a "false writing" declaration to be irrevocable. Consequently, the one-month deadline under Article 324(1)(3) of the Code of Civil Procedure began to run only when the revizuenta was notified of the final penal appellate decision in July 2014, making the revision request filed in August 2014 timely; the court also rejected arguments that the representative's power of attorney was insufficient, validating the general legal assistance contract and specific service order as conferring adequate mandate under Article 68 of the Code of Civil Procedure.

Legislator headnote

AI generated

art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ, art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 133/1999, art. 322 pct. 4 C. proc. civ, art. 424 alin. (5) C. proc. pen, art. 324 pct. 3 C. proc. civ, art. 297 alin. (1) C. proc. civ; Revision deadline triggered by final penal judgment declaring document false: start date for civil revision request: SA) regarding the admissibility of its request. The dispute centered on a request for revision of a 2000 civil commercial judgment, challenging whether the statutory deadline for filing was calculated from the date the underlying penal judgment declaring a document false was pronounced (2006) or from the date it became final and enforceable following the appellate review (2014). The Supreme Court held that a request for revision under Article 322(4) of the Code of Civil Procedure cannot be based on a non-final penal judgment because such decisions do not produce legal effects until they are definitive, citing the need for legal certainty and the specific requirement for a "false writing" declaration to be irrevocable. Consequently, the one-month deadline under Article 324(1)(3) of the Code of Civil Procedure began to run only when the revizuenta was notified of the final penal appellate decision in July 2014, making the revision request filed in August 2014 timely; the court also rejected arguments that the representative's power of attorney was insufficient, validating the general legal assistance contract and specific service order as conferring adequate mandate under Article 68 of the Code of Civil Procedure.

Keywords

AI generated
revision of a judgment statutory deadline false declaration article of civil procedure date of filing commercial contract

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
Decizia penală nr. 180/2014
Întrucât Decizia penală nr. 180/2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, prin care s-a respins apelul declarat împotriva sentinţei penale nr.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Basis for ordering the appellant to pay court costs to the respondent.

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Ground for dismissing the cassation appeal as unfounded, thereby upholding the appealed decision.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Decizia nr. 641/2016

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 05 august 2014, sub nr. x/73/2014, revizuenta SC A. SA în contradictoriu cu intimata SC B. SRL a formulat cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 5390 din 25 septembrie 2000, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia Comercială în Dosarul nr. x/2000, prin care solicită admiterea cererii de revizuire şi schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de către SC B. SRL ca neîntemeiată; obligarea SC B. SRL la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 322 pct. 4 coroborat cu art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. de la 1865, art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 133/1999.

Prin sentinţa civilă nr. 5353 din 31 octombrie 2014 instanţa a admis, în raport de prevederile art. 324 alin. (3) raportat la art. 322 pct. 4 V.C.P.C., excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire şi a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta SC A. SA în contradictoriu cu intimata SC B. SRL ca tardiv formulată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a apreciat că revizuenta a luat cunoştinţă de sentinţa penală nr. 2076 din 09 octombrie 2006 a Judecătoriei sector 1 în data de 16 octombrie 2006, când s-a semnat de primire procesul-verbal de comunicare a acestei sentinţe de către un funcţionar al revizuentei SC A. SA.

La pag. 107 a dosarului se află dispoziţia de anulare, a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 2076 din 09 octombrie 2006, a art. 2 din Decizia Consiliului de Administraţie al SC A. SA nr. 11 din 04 mai 1999 în ceea ce priveşte contractele de asociere în participaţiune încheiate cu părţile implicate, inclusiv cu prezenta SC B. SRL, astfel cum rezultă din fila 108 a dosarului, respectiv pag. 32 a hotărârii amintite.

Apelul SC A. SA a fost respins la 27 iunie 2014 prin Decizia penală nr. 180 a Tribunalului Bucureşti, secţia a I penală.

S-a reţinut că, potrivit doctrinei şi practicii judiciare în materie, termenul de revizuire va fi calculat de la data la care partea a luat cunoştinţă de hotărârea care a declarat fals înscrisul, şi nu de la data la care partea a aflat că această hotărâre a fost menţinută în căile de atac. Or, în raport de această situaţie evidenţiată de art. 324 alin. (1) V.C.P.C. termenul de revizuire a început să curgă, în prezenta speţă, din 16 octombrie 2006 respectiv momentul când pârâta a luat cunoştinţă de hotărârea care a declarat fals înscrisul.

Pe de altă parte, s-a reţinut şi că revizuenta de astăzi a luat cunoştinţă de Decizia penală nr. 180 din 27 iunie 2014 chiar la momentul pronunţării ei (17 iunie 2014), având calitate de parte în acest dosar, şi faţă de acest aspect, nesemnificativ de altfel din punct de vedere al aplicării cu prioritate a textului art. 324 pct. 3 V.C.P.C., cererea de revizuire fiind tardivă.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a formulat apel revizuenta SC A. SA, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi respingerea excepţiei tardivităţii formulării cererii de revizuire ca neîntemeiată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond; obligarea intimatei SC B. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 1370/A/2015 din 30 septembrie 2015 şi a încheierii de şedinţă din data de 23 septembrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanta SC A. SA împotriva sentinţei civile nr. 5353 din data de 31 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, a fost anulată sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Instanţa a soluţionat apelul în conformitate cu dispoziţiile N.C.P.P., considerat a fi incident în cauză.

În raport cu dispoziţiile N.C.P.P., art. 552 alin. (1), aşa cum în mod expres a arătat şi instanţa penală de apel, decizia penală a rămas definitivă la data pronunţării ei, respectiv 27 iunie 2014, în condiţiile în care apelul a fost admis, iar sentinţa instanţei de fond a fost modificată în parte.

Potrivit dispoziţiilor art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., termenul de revizuie este de o lună şi se va socoti în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea care a declarat fals înscrisul.

Cum în cauză hotărârea invocată de revizuentă ca fiind cea care a declarat fals înscrisul este o hotărâre penală, este evident că pentru ca aceasta să poată fi invocată ca temei al revizuirii trebuie să fie şi definitivă, câtă vreme potrivit dispoziţiilor legale, hotărârile penale nedefinitive nu produc efecte decât în cazurile special prevăzute de lege. Ca atare, instanţa de apel nu a primit susţinerea intimatei în sensul că hotărârea care declară fals înscrisul, în sensul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., este sentinţa penală, de la data pronunţării acesteia, deoarece la acea dată aceasta încă nu producea efecte, rămânând definitivă abia la data soluţionării apelului, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data soluţionării acestuia.

Faţă de toate dispoziţiile legale incidente deja evocate, instanţa de apel a concluzionat că sentinţa penală nr. 2076 din 09 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 180 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, la data de 27 iunie 2014, aşa cum a fost modificată prin această decizie.

Cu privire la data la care revizuenta a luat cunoştinţă de decizie, instanţa a reţinut că aceasta este data de 03 iulie 2014, conform comunicării efectuate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti - Biroul Executări Penale, în conformitate cu dispoziţiile art. 424 alin. (5) C. proc. pen., depusă la filele 21-33 vol. 1 dosar de fond, intimata nefăcând dovada unei alte date la care revizuenta să fi luat cunoştinţă de decizia din apel.

Sub acest aspect, instanţa a apreciat că situaţia de fapt dovedită cu înscrisuri, respectiv dovada de comunicare făcută de Biroul Executări Penale, nu poate fi răsturnată prin invocarea unei simple prezumţii, respectiv aceea că revizuenta fiind parte în procesul penal, putea să ia cunoştinţă de decizia penală invocată încă de la data pronunţării acesteia.

În raport cu data de 03 iulie 2014, reţinută ca fiind data la care revizuenta a luat cunoştinţă de invocata hotărâre care a declarat fals înscrisul, instanţa de apel a constatat că revizuirea depusă la poştă în data de 4 august 2014, faţă de dispoziţiile art. 101 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., a fost formulată în interiorul termenului legal de o lună prevăzut de art. 324 pct. 3 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a admis şi anulând sentinţa apelată, a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC B. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate şi a încheierii de şedinţă din data de 23 septembrie 2015, în sensul admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apărătorilor apelantei şi anularii apelului declarat de SCA C. SRL, iar în subsidiar în sensul respingerii apelului declarat de apelanta SC A. SA împotriva sentinţei civile nr. 5353 din 31 octombrie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca neîntemeiat şi menţinerea acestei din urmă hotărâri ca temeinică şi legală.

În ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 23 septembrie 2015, recurenta consideră că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 68 şi ale art. 161 C. proc. civ., precum si cu nesocotirea art. 268 alin. (3) din acelaşi cod.

Recurenta arată că deşi la termenul de judecată din data de 17 iunie 2015 a invocat argumentat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apărătorului apelantei, câtă vreme acesta nu a făcut dovada existenţei şi a întinderii mandatului sau, iar instanţa a apreciat insuficiente înscrisurile prezentate de apărătorul apelantei la acest termen şi i-a acordat un nou termen pentru a face dovada calităţii sale de reprezentant, în conformitate cu dispoziţiile art. 161 C. proc. civ., la termenul subsecvent din data de 23 septembrie 2015 a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, fără ca apărătorul apelantei să prezinte alte înscrisuri decât cele prezentate la termenul din data de 17 iunie 2015, înscrisuri pe care instanţa le apreciase deja ca insuficiente.

Pronunţându-se în acest fel, consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ., întrucât încheierea din data de 17 iunie 2015, deşi nu a hotărât în totul pricina, a pregătit dezlegarea ei, astfel că instanţa nu mai putea reveni asupra ei. Întrucât prin încheierea din data de 17 iunie 2015 instanţa de apel a constatat că înscrisul depus de apelantă în justificarea calităţii de reprezentant a apărătorului, respectiv „Comanda de servicii juridice”, nu este apt să facă o astfel de dovadă şi a acordat un termen potrivit art. 161 C. proc. civ. în vederea depunerii unor înscrisuri suplimentare, nu mai putea reveni asupra acestor dispoziţii şi să constate că acelaşi înscris justifică pe deplin calitatea de reprezentant.

Prin respingerea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, fără ca apelanta să fi depus înscrisuri suplimentare, apreciază că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 161 C. proc. civ., întrucât potrivit voinţei exprese a legiuitorului, atunci când partea nu se conformează dispoziţiilor instanţei şi nu împlineşte lipsurile, instanţa este obligată să anuleze cererea.

De asemenea, recurenta susţine că prin respingerea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 68 C. proc. civ., întrucât a valorificat o cerere formulată de apelantă printr-un mandatar aparent, în lipsa unei procuri speciale.

Arată că deşi potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (1) C. proc. civ., "părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar", aşa cum s-a arătat în practica judiciară, procura, care poate fi dată numai unei persoane cu capacitate de exerciţiu, trebuie să fie ad litem, adică pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată. Comanda de servicii juridice ataşata cererii de apel nu are caracterul unei procuri speciale pentru redactarea, semnarea şi introducerea în numele şi pentru reclamanta a unei asemenea cereri, aceste atribuţii nefiind expres conferite mandatarului. Astfel, potrivit conţinutului explicit al înscrisului intitulat Comanda de servicii juridice, SCA C. SRL a fost mandatata doar să formuleze (adică să redacteze) o cerere de revizuire pentru mai multe sentinţe civile, iar nicidecum să semneze o astfel de cerere şi cu atât mai puţin să redacteze, să semneze, să introducă şi să susţină o cerere de apel în numele SC A. SA.

Totodată, arată şi faptul că, deşi potrivit art. 68 alin. (4) C. proc. civ., mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, aceleaşi dispoziţii prevăd şi că el poate fi restrâns numai la anumite acte sau pentru o anumită instanţă, iar prin “Comanda de servicii juridice” mandatul încredinţat SCA C. SRL a fost restrâns doar la formularea cererii de revizuire pentru instanţa de fond.

În ce priveşte Decizia civilă nr. 1370/A/2015 din data de 30 septembrie 2015, recurenta susține că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și a adăugat la lege.

Consideră că demersul instanţei de apel de a determina legea procesual penală sub imperiul căreia s-a desfăşurat judecata a fost un demers inutil, întrucât cererea de revizuire a fost formulată împotriva unei hotărâri civile, potrivit dispoziţiilor cuprinse în V.C.P.C., iar nu împotriva unei hotărâri penale. Demersul instanţei de apel a fost inutil sub aspectul analizat şi datorită faptului că atât potrivit vechiului Cod de procedură penală (art. 415), cât şi potrivit N.C.P.P. (art. 550), hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. În plus, data la care o sentinţă penală devine executorie prezintă relevanţă doar sub aspect penal, iar nu şi sub aspectul termenului la care poate fi formulată o cerere de revizuire în materie civilă. În cauza dedusă judecăţii nu se pune în discuţie termenul de executare a unor dispoziţii civile cuprinse în hotărârea penală, aşa încât nu are nici o importanţă data la care sentinţa penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 a rămas definitivă.

Recurenta reclamantă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Arată că potrivit art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. termenul de revizuire este de o lună şi se socoteşte în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4 din acelaşi cod, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea care a declarat fals înscrisul, iar nu din ziua în care hotărârea a rămas definitivă, însemnând că termenul de revizuire se socoteşte din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea care a declarat fals înscrisul, indiferent de faptul dacă această hotărâre este o hotărâre de fond sau pronunţată în căile de atac.

Contrar susţinerilor instanţei de fond, sub aspectul termenului în care poate fi promovată cererea de revizuire, este lipsit de orice relevanţă dacă hotărârea penală care a declarat fals înscrisul este definitivă sau nu, atât pentru faptul că legea procesual civilă nu prevede o astfel de cerinţă, cât şi pentru faptul că art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. reprezintă o excepţie de la regulă.

Astfel cum însăşi instanţa de apel a reţinut, însă nu a valorificat, hotărârile penale nedefinitive nu produc efecte juridice, decât în cazurile special prevăzute de lege. Ipoteza reglementata de art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este un caz special prevăzut de lege, în care legiuitorul a dat valoare hotărârilor penale, chiar nedefinitive, pentru formularea unei anume categorii de cereri de revizuire.

Consideră că susţinerile instanţei de apel sunt contrazise şi de normele de tehnică legislativă. Atunci când legiuitorul a dorit să condiţioneze curgerea termenului de revizuire de rămânerea definitivă a unei hotărâri, a făcut-o în mod expres, cum este cazul ipotezelor reglementate de art. 324 alin. (1) pct. 1 și pct. 5 C. proc. civ.

Mai arată şi faptul că instanţa de apel a adăugat la lege, întrucât a stabilit că termenul de revizuire se calculează de la data la care i s-a comunicat revizuentei că sentinţa penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 180 din 27 iunie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.

În finalul motivării, susţine că, chiar dacă s-ar admite prin absurd că raţionamentul instanţei de apel este corect, solicită să se constatate că art. 551 şi urm. din N.C.P.P. stabileşte în mod expres că hotărârile primei instanţe rămân definitive la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul.

Întrucât Decizia penală nr. 180/2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, prin care s-a respins apelul declarat împotriva sentinţei penale nr. 2076 din 9 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 a fost pronunţată la data de 27 iunie 2014, înseamnă că folosind raţionamentul instanţei de apel, sentinţa penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006 a început să producă efecte juridice la data de 27 iunie 2014, iar termenul de revizuire s-a împlinit la 27 iulie 2014.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata SC A. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca legală a încheierii de şedinţă din data de 23 septembrie 2015 şi deciziei recurate, cu cheltuieli de judecată.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate şi de susţinerile din întâmpinare, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de recurs vizează nelegalitatea încheierii de şedinţă din data de 23 septembrie 2015 pronunţată de către instanţa de apel cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentat invocată de intimata SC B. SRL, recurenta solicitând anularea apelului pentru că a fost depus şi susţinut de SCA C. SRL (a cărei denumire s-a schimbat în S.C.P.A. D. și E. SRL) care nu avea calitatea de reprezentant al apelantei SC A. SA, întrucât aceasta nu a depus la dosar o procură specială pentru redactarea, semnarea şi introducerea în numele şi pentru revizuentă a unei astfel de cereri.

Recurenta susţine că încheierea recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 68 şi art. 161 C. proc. civ., precum si cu nesocotirea art. 268 alin. (3) din acelaşi cod.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentat potrivit dispoziţiilor art. 161 C. proc. civ.

Astfel, la termenul de judecată din 17 iunie 2015, apărătorul intimatei SC B. SRL a invocat excepţia lipsei dovezii calității de reprezentant al apelantei, iar instanţa de apel a pus în vedere ambelor părţi să depună copii ale contractelor de asistenţă juridică, acordând în acest sens un nou termen la data de 23 septembrie 2015. Conformându-se cerinței instanței, la termenul din 23 septembrie 2015, reprezentantul convenţional al apelantei SC A. SA a depus Contractul de asistenţă juridică din 20 decembrie 2013, precum şi Comanda de servicii juridice emisă de SC A. SA din 04 august 2014.

Curtea de apel a constatat în mod corect că înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către apelanta SC A. SA, conform celor dispuse de instanţă, fac dovada calităţii de reprezentant al apărătorului societăţii.

Deși prin efectul pe care-l produce, excepția lipsei calității de reprezentant este peremtorie, pentru că nulitatea nu intervine automat, ci numai dacă nu se face dovada calității de reprezentant în termenul acordat în acest scop, excepția începe prin a avea efect dilatoriu.

Cum apelanta SC A. SA s-a conformat dispozițiilor instanței, la dosarul cauzei existând înscrisurile solicitate, nu se poate reține susținerea recurentei în sensul că apelul trebuia anulat pentru lipsa dovezii de reprezentant.

Totodată, câtă vreme înscrisurile menţionate au fost depuse în şedinţa de judecată din data de 23 septembrie 2015 şi se regăsesc la dosarul cauzei, sunt nefondate susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel la termenul din data de 23 septembrie 2015 a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, fără ca apărătorul apelantei să prezinte alte înscrisuri decât cele prezentate la termenul din data de 17 iunie 2015.

Din aceleaşi considerente, în speţă nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., câtă vreme avocaţii apelantei SC A. SA s-au conformat celor dispuse de instanţă la termenul din data de 17 iunie 2015, prezentând la data de 23 septembrie 2015 înscrisurile solicitate, iar instanţa de apel a respins în mod corect excepţia lipsei dovezii calității de reprezentant invocată de SC B. SRL, soluţie care nu are semnificaţia unei reveniri asupra încheierii din data de 17 iunie 2015.

Sunt nefondate şi susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 68 C. proc. civ., întrucât a valorificat o cerere formulată de apelantă printr-un mandatar aparent, în lipsa unei procuri speciale.

Este adevărat că reprezentarea urmează regulile mandatului ad litem, avocatul reprezentându-şi clientul în temeiul contractului încheiat cu acesta, mandatul având caracterul unui mandat general, care nu cuprinde şi actele de dispoziţie.

Însă, după cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, Contractul de asistenţă juridică din 20 decembrie 2013 şi Comanda de servicii juridice din 04 august 2014 depuse la dosar de către apelanta SC A. SA fac dovada calităţii de reprezentant convenţional al SCA C. SRL (a cărei denumire s-a schimbat în S.C.P.A. D. și E. SRL).

Potrivit art. 1 din Contractul de asistenţă juridică menţionat, obiectul acestui contract îl reprezintă „acordarea de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică generală a intereselor clientului SC A. SA, la solicitarea acestuia, în orice problemă (situaţie) litigioasă sau non - litigioasă, administrativă, judiciară sau extrajudiciară, în faţa oricărei instanţe sau autorităţi (…).”

În acest context, aprecierile recurentei conform cărora prin Comanda de servicii juridice, „SCA C. SRL a fost mandatată doar să formuleze (adică să redacteze) o cerere de revizuire pentru mai multe sentinţe civile, iar nicidecum să semneze o astfel de cerere şi cu atât mai puţin să redacteze, să semneze, să introducă şi să susţină o cerere de apel în numele SC A. SA” sunt vădit eronate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 68 alin. (3) C. proc. civ., „Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nicio arătare în această privinţă.”

Comanda de servicii juridice din 04 august 2014 nu reprezintă o restrângere a drepturilor conferite prin contractul de asistenţă juridică, ci a fost emisă în aplicarea art. 1 din contractul menţionat, potrivit căruia acordarea de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică se face la solicitarea clientului.

Aceeaşi concluzie reiese şi din interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat potrivit cărora, „(2) În lipsa unor prevederi contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului.”

Art. 69 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „Avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi are s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite, de asemenea, orice cale de atac împotriva hotărârilor date (…)”.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a respins în mod legal excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant invocată de SC B. SRL, „apreciind că mandatul de asistenţă juridică dat avocatului este presupus general până se face dovada revocării exprese.”

Mai mult decât atât, la termenul din 23 septembrie 2015, apelanta SC A. SA a depus la dosar dovada cheltuielilor de judecată efectuate pentru asistenţa şi reprezentarea juridică în Dosarul nr. x/3/2014 inclusiv în faza procesuală a apelului, plata serviciilor juridice asigurate de apărătorul ales confirmând şi întărind astfel mandatul acordat S.C.P.A. D. și E. SRL (fostă SCA D. SRL).

O altă critică de nelegalitate se referă la faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și a adăugat la lege.

Şi această critică este nefondată, întrucât instanţa de apel a respins în mod corect excepţia tardivităţii cererii de revizuire, apreciind cu justeţe că în ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., termenul de revizuire începe să curgă de la data la care partea a luat cunoştinţă de Decizia penală nr. 180 din 27 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, care a declarat fals înscrisul.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel a reţinut în mod legal faptul că, întrucât hotărârea invocată de revizuentă ca fiind cea care a declarat fals înscrisul este o hotărâre penală, este evident că pentru ca aceasta să poată fi invocată ca temei al revizuirii trebuie să fie şi definitivă, câtă vreme potrivit dispoziţiilor legale, hotărârile penale nedefinitive nu produc efecte decât în cazurile special prevăzute de lege.

Astfel, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că hotărârea care declară fals înscrisul, în sensul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., este sentinţa penală nr. 2076 din 09 octombrie 2006 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, de la data pronunţării acesteia, deoarece la acea dată aceasta încă nu producea efecte, rămânând definitivă abia la data soluţionării apelului, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data soluţionării acestuia.

O cerere de revizuire nu se poate întemeia pe o hotărâre penală nedefinitivă, întrucât aceasta din urmă ar putea fi modificată în calea de atac, ceea ce ar duce, evident la o insecuritate a circuitului civil.

Prin urmare, corect s-a constatat că cererea de revizuire a fost formulată în termenul legal. Hotărârea penală nu avea caracter executoriu decât de la data rămânerii definitive, în speţă la data pronunţării Deciziei nr. 180 din 27 iunie 2014, decizie care a fost comunicată în extras revizuentei prin adresa emisă de către Biroul Executări Penale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 03 iulie 2014, legea prevăzând obligativitatea comunicării deciziei penale.

Faţă de solicitarea recurentei de a se constata că demersul instanţei de apel de a determina legea procesual penală sub imperiul căreia s-a desfăşurat judecata finalizată prin sentinţa penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 şi prin Decizia penală nr. 180 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost un demers inutil, întrucât cererea de revizuire a fost formulată împotriva unei hotărâri civile, potrivit dispoziţiilor cuprinse în V.C.P.C., iar nu împotriva hotărâri penale, se reţine că instanţa de apel s-a limitat la a constata că în pronunţarea Deciziei penale nr. 180 din 27 iunie 2014 instanţa penală a soluţionat cauza în conformitate cu dispoziţiile N.C.P.P. şi, pe cale de consecinţă, a reţinut în mod corect că această decizie “a rămas definitivă la data pronunţării ei, respectiv 27 iunie 2014, în condiţiile în care apelul a fost admis, iar sentinţa instanţei de fond a fost modificată în parte".

Cu privire la data la care SC A. SA a luat cunoştinţă de Decizia penală nr. 180 din 27 iunie 2014, instanţa de apel a reţinut în mod corect „(.) că aceasta este data de 03 iulie 2014 conform comunicării efectuate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti - Biroul Executor Penale, în conformitate cu dispoziţiile art. 424 alin. (5) C. proc. pen. (...), intimata nefăcând dovada unei alte date la care revizuenta să fi luat cunoştinţă de decizia de apel.”

Sub acest aspect, instanţa a apreciat judicios că situaţia de fapt dovedită cu înscrisuri, respectiv dovada de comunicare făcută de Biroul Executări Penale, nu poate fi răsturnată prin invocarea unei simple prezumţii, respectiv aceea că revizuenta fiind parte în procesul penal, putea să ia cunoştinţă de decizia penală invocată încă de la data pronunţării acesteia.

Totodată, art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevede în mod clar că termenul de revizuire începe să curgă în ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea care a declarat fals înscrisul, iar nu de ia pronunţarea hotărârii în cauză, întrucât în ipoteza în care aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului, ar fi prevăzut în mod expres că termenul de revizuire curge de la pronunţare.

În acest context, sunt eronate aprecierile recurentei conform cărora instanţa de apel a adăugat la lege, întrucât a stabilit că termenul de revizuire se calculează de la data la care i s-a comunicat revizuentei că sentinţa penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 180 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.

Având în vedere aspectele menţionate, instanţa de apel a constatat în mod legal că în raport cu data de 03 iulie 2014, reţinută ca fiind data la care revizuenta a luat cunoştinţă de invocata hotărâre care a declarat fals înscrisul, revizuirea depusă la poştă în data de 4 august 2014, faţă de dispoziţiile art. 101 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., a fost formulată în interiorul termenului legal de o lună prevăzut de art. 324 pct. 3 C. proc. civ.

Drept urmare, constatând că instanţa de fond nu a analizat fondul cauzei de faţă, deoarece s-a pronunţat pe excepţia tardivităţii cererii de revizuire, într-o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma în vigoare la data sesizării primei instanţe), instanţa de apel a dispus desfiinţarea sentinţei apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport cu aceste considerente, constatând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum şi solicitarea apărătorului intimatului SC A. SA, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, va fi obligată recurenta SC B. SRL la plata sumei de 9.332,55 lei către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1370/A/2015 din 30 septembrie 2015 şi a încheierii de şedinţă din data de 23 septembrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta - reclamantă SC B. SRL la plata sumei de 9.332,55 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul - pârât SC A. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2016.